FORMELE DEMOCRAŢIEI

Cuvântul democraţie a fost folosit pentru prima dată în urmă cu aproximativ

2500 de ani şi provine din limba greacă, în care demos înseamnă popor, iar kratos, putere.

Din punct de vedere etimologic, prin democraţie se înţelege puterea poporului.

Prima democraţie înţeleasă ca un sistem de guvernare şi exercitare a puterii a

apărut în Grecia, în perioada Antichităţii, în secolul al VI-lea şi a cunoscut o dezvoltare

deosebită, în secolul următor, în timpul lui Pericle (443-429 î. Hr.).

Dacă pentru Aristotel democraţia însemna deţinerea de către popor a puterii şi

exercitarea ei direct, Platon susţinea că poporul trebuie cârmuit de către cei mai întelepţi,

pentru că, dacă cetăţenii se vor lăsa ghidaţi de propriile idei, aceştia vor putea cădea în

anarhie, distanţându-se de obiectivele propuse1.

Trecând de la Antichitate la epoca medievală, democraţia va fi influenţată de

apariţia dreptului natural şi a contractualismului. John Lock vedea guvernarea perfectă

obţinută prin consimţământul dat de cetăţeni pentru cei care au drepturi politice. Pentru

Rousseau conceptul de democraţie avea o semnificaţie deosebită, acesta arătând faptul că

ideea de democraţie nu are nici o legătură cu ideea de reprezentativitate politică pentru că

„deputaţii poporului nu sunt si nici nupot fi reprezentanţii lui; ei nu sunt decât mandatarii lui

şi nu pot să hotărască nimic definitiv. Orice lege pe care n-a ratificat-o poporul în persoană

este nulă”. Cel mai potrivit mod de guvernare era acela care permitea tuturor cetăţenilor să se

implice în viaţa politică şi publică prin voinţa generală a comunităţii.

Democraţia se caracterizează prin următoarele trăsături:

Participarea tuturor cetăţenilor la rezolvarea problemelor publice;

Stipularea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor publice şi private ale cetăţenilor;

Aplicarea principiilor majorităţii;

Pluralismul ideologic;

Pluralismul instituţional care cunoaşte următoarele forme: sufragiu universal,

iniţiativa legislativă, dreptul de revocare ori disoluţie a organelor elective, veto-ul

popular, referendum, instituţionalizarea autorităţilor (deliberativă, executivă şi

judecătorească).2

1 Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. I, Editura Fundaţia Chemarea, Iaşi, 1993, p. 34.2 Ibidem, p. 35.

1

Formele democraţiei sunt:

Democraţia directă;

Democraţia reprezentativă;

Democraţia semi – directă;

Democraţia semi – reprezentativă.

1. Democraţia directă

Democraţia directă se caracterizează prin faptul că poporul exercită puterea

publică el însuşi, fără să recurgă la intermediul unui individ sau al unei grupări de indivizi,

cum ar fi parlamentul. Această definiţie dată democraţiei directe are însă o valoare mai mult

teoretică decât practică. Într-adevăr, chiar în democraţiile directe este o imposibilitate ca toate

funcţiile statului să fie exercitate de popor în mod permanent. În general în aceste democraţii

poporul exercită el însuşi numai funcţia legislativă, în timp ce celelalte funcţii sunt delegate

unor magistraţi pentru tot intervalul de timp, cât adunarea poporului, care se întruneşte

numai la numite perioade, nu funcţionează.

Ca exemple de democraţii directe se dau în mod obişnuit cetăţile antice.

Democraţia antică din Atena era o democraţie directă, deoarece toţi cetăţenii cetăţii

(polisului), luau parte în mod nemijlocit la adoptarea deciziilor de interes public. Cetatea era

condusă de un Sfat (Boulé) alcatuit din 500 de membri, câte 50 de reprezentanţi din fiecare

trib teritorial, desemnaţi prin tragere la sorţi pe o perioadă de un an şi pentru maximum două

mandate (trebuia să fie cetaţean atenian, peste 30 de ani).Adunarea poporului (Ekklesi)

alcatuită din toţi bărbaţii cetăţeni (cu exceptia sclavilor, strainilor, femeilor ). Adunarea putea

decide prin majoritatea simplă asupra oricărei probleme de interes public. Judecţile se ţineau

în faţa unor jurii de 501 membri care luau hotărâri prin vot majoritar.

Cum însă, în aceste cetăţi, numărul sclavilor, care erau lipsiţi de drepturi

politice, depăşea pe cel al oamenilor liberi, în realitate ele erau mai curând aristocraţii decât

democraţii. La aceste exemple culese din antichitate se adaugă astăzi câteva cantoane

elveţiene, cu o populaţie foarte puţin numeroasă şi cu o aşezare geografică ce le izolează

oarecum de restul ţării (Glaris, cele două cantoane Unterwald, cele două cantoane

Appenzell)3.

2. Democraţia reprezentativă

3 Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol I, Editura Lumina Lex, Cluj-Napoca, 2000, p. 235.

2

Democraţia reprezentativă constă în faptul că puterea neputând fi exercitată

direct de popor ori naţiune, este nevoie de reprezentare, de o delegare pentru a acţiona în

numele titularului puterii.

S-au elaborat două concepţii privind raporturile şi limitele reprezentării şi

anume:

a) Teoria suveranităţii populare, susţinută de J.J. Rousseau şi potrivit căreia

suveranitatea aparţine poporului şi de aceea trebuie repartizată în cote-părţi egale tuturor

indivizilor care îl alcătuiesc4.

În acest caz, suveranitatea se manifestă numai prin voinţa celor reprezentaţi,

care de fapt au mandatat pe reprezentanţii lor să le exprime voinţa, cum s-a formulat de

Petion pe 5 septembrie 1789 în Constituţia franceză: „Membrii corpului legislativ sunt

mandatari; cetăţenii care i-au ales sunt comitenţi; deci aceşti reprezentanţi sunt supuşi voinţei

celor de la care misiunea şi puterile lor. Noi nu vedem nici o deosebire între aceşti mandatari

şi mandatarii ordinari; şi unii şi alţii acţionează cu acelaşi ttlu; ei au aceleaşi obligaţii şi

îndatoriri”.

Suntem deci în faţa unui mandat imperativ, caracterizat prin următoarele:

cel mandatat reprezintă voinţa celor care îi reprezintă, a alegătorilor;

comportamentul şi atitudinea mandatarului sunt stabilite în procură, tot aşa deputatul

poate să se pronunţe numai asupra problemelor în legătură cu care are instrucţiuni;

periodic deputatul trebuie să încunoştiinţeze pe alegători despre modul cum îşi

îndeplineşte mandatul, aceştia orcând pot să-i retragă mandatul;

pe calea referendumului, poporul ca titular al suveranităţii poate să modifice ori să

anuleze orice hotărârea a adunării reprezentative, când acestea nu corespund voinţei

sale5.

Sunt reliefate neajunsurile acestui sistem al reprezentării prin mandat

imperativ, evidenţiindu-se imposibilitatea dreptului de a reprezenta interesele generale

întrucât el este constrâns să acţioneze numai în limitele intereselor circumscripţiilor

electorale. De asemenea, deputatul are îngrădită libertatea de acţiune pentru că este

subordonat voinţei alegătorilor6.

Viciul de fond al teoriei mandatului imperativ constă în aceea că plecând de la

o instituţie de drept civil (contractul de mandat), se explică raporturi de drept constituţional.

4 Ion Rusu, Forma de guvernământ. Drept constituţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 164-165.5 Ibidem, p. 165.6 Ion Deleanu, op. cit., p. 37.

3

Or, este cunoscut că acestea din urmă iau naştere în procesul instaurării şi exercitării puterii,

nu într-un domeniu privat cum este contractul cu mandat.

b) Teoria suveranităţii naţionale susţine că suveranitatea aparţine naţiunii, privită acum

ca entitate colectivă. Suveranitatea este indivizibilă, inalienabilă şi imprescriptibilă: „voinţa

naţiunii nu poate fi exprimată de ea însăşi, în întregul ei, pe calea sufragiului universal

naţiunea îşi desemnează reprezentanţii, pentru ca aceştia, în numele ei, să exercite

severanitatea”.

Aşadar mandatul dat acum este colectiv şi general; deputaţii desemnaţi de

naţiune sunt reprezentanţii generali ai acesteia. Mai mult, ei nu sunt simpli traducători ai

voinţei generale, ei chiar o creează.

Sistemul mandatului reprezentativ prezintă însă şi neajunsuri, astfel:

lipsa oricăror subordonări juridice a deputaţilor faţă de alegători determină implicit şi

voluntarismul ori arbitrariul din partea deputaţilor;

electoratul se transformă astfel dintr-un instrument de voinţă într-unul numai de

desemnare;

adunarea reprezentativă riscă să se transforme, să devină un exponent desăvârşit al

voinţei generale;

substituirea voinţei generale cu voinţa partidului căruia deputatul îi aparţine, mai ales

când acesta trebuie să se conformeze unei discipline ferme a partidului7.

3. Democraţia semi-reprezentativă

Este forma de guvernământ rezultată din atenuarea urmărilor negative ale

„ultrareprezentativităţii”.

Se manifestă prin următoarele aspecte:

Legături strânse ale deputatului cu corpul electoral, pentru că de modul cum îşi

îndeplineşte mandatul său, există posibilitatea refuzului realegerii sale;

Cu prilejul campaniilor electorale, candidaţii susţin un anume program politic şi de

guvernare, iar corpul electoral se pronunţă ulterior asupra pertinenţei acestuia prin

votul dat;

Supravegherea activităţii deputatului se asigură şi prin publicitatea vieţii

parlamentare;

7 Ion Rusu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Cerna, Bucureşti, 1998, p. 129.

4

Durata limită a mandatului reprezentativ ori imosibilitatea redobândirii succesive de

către aceeaşi persoană a mai mult de două mandate;

Dizolvarea adunării reprezentative înainte de termenul pentru care a fost ales8.

4. Democraţia semi-directă

În cadrul democraţiei semi-directe există împreună democraţia reprezentativă

cu democraţia directă. Aceasta presupune un sistem care, pe lângă alegerea prin sufragiu

universal a organului legiuitor, există mijloace de intervenţie directă a poporului în procesul

legiferării şi chiar în activitatea administrativă. Sunt instituţionalizate următoarele mijloace:

iniţiativa populară, veto-ul popular, revocarea mandatului şi referendumului.

a) Iniţiativa populară

Folosind acest mijloc, cetăţenii pot să propună proiecte de legi ori supun

parlamentului necesitatea intervenţiei sale într-un anumit domeniu. Cunosc acest mijloc

sistemele constituţionale cu tradiţie din următoarele state: Elveţia, S.U.A, Italia, Austria.

Astfel în Elveţia amintim iniţiativa xenofobilor privind limitarea numărului emigranţilor în

1970 şi 1984, iniţiativa privind liberalizarea avortului din 1977, iniţiativa împotriva abuzului

secretului bancar din 1984, iniţiativa privind limitarea centralelor atomice din 1984.

Autoritatea legiuitoare este obligată să se pronunţe ca urmare a declanşării

iniţiativei, indiferent de rezultat. În vederea realizării inţiativei populare sunt prevăzute

condiţiile legale care trebuiesc îndeplinite ori se prevăd şi anumite îngrădiri, de exemplu:

Constituţia României din 1991 prevede un număr de cel puţin 250.000 cetăţeni cu

drept de vot care să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării iar în fiecare din

aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 10 mii

semnături în sprijinul iniţiativei. În ceea ce priveşte revizuirea Constituţiei, iniţiativa

populară se referă la cel puţin 500 de mii de cetăţeni cu drept de vot, care să provină

din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în

municipiul Bucureşti trebuie înregistrate cel puţin 20 de mii semnături în sprijinul

iniţiativei (art. 73, 146). Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor

problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea (art. 73, al 2).

În unele sisteme este exclusă iniţiativa populară în materie constituţională, Elveţia

face excepţie – se cunoaşte iniţiativa din 1971 privind recunoaşterea dreptului de vot

8 Idem, Forma de guvernământ. Drept constituţional, p. 170.

5

al femeilor pentru alegerile federale, S.U.A. admite iniţiativa populară în materi

constituţională numai la nivelul statelor federate (membre)9.

Dacă Parlamentul refuză să transforme în lege măsura propusă şi dacă în

constituţie se prevede, corpul electoral poate fi consultat. În acest caz, atunci când majoritatea

corpului electoral aprobă propunerea, parlamentul este obligat să se conformeze voinţei

populare şi să elaboreze legea respectivă10.

b) Veto-ul popular reprezintă mijlocul prin care cetăţenii se pot opune intrării legii în

vigoare. Trebuie îndeplinite aşadar condiţiile:

O lege adoptată de parlament;

O cerere colectivă (o opunere expresă) a unui număr determinat de cetăţeni;

Consultarea generală a electoratului pentru a se pronunţa asupra măsurii;

În termenul stabilit pentru introducerea legii în vigoare trebuiesc îndeplinite aceste

condiţii, lipsa unei opuneri demostrând aprobarea legii.

c) Revocarea

Este hotărârea corpului electoral de a înceta mandatul deputaţilor înainte de

termen. Revocarea poate să privească pe un deputat (să fie individuală) sau colectivă, de

asemenea această hotărâre poate să aparţină întregului corp electoral ori numai celui dintr-o

circumscripţie. Aşa cum am văzut, acest procedeu este rar în practica sistemelor

constituţionale occidentale, care adoptă principiul mandatului reprezentativ, unde cei aleşi nu

pot fi revocaţi. Dreptul de revocare a fost întâlnit în sistemele constituţionale socialiste11.

d) Referendumul

Prin referendum se convoacă corpul electoral pentru a hotărî asupra unor

probleme de interes naţional. Convocarea se poate face de şeful statului, autoritatea

legiuitoare, guvernul ori alte subiecte prevăzute de lege. Desigur că materia supusă

referendumului este variată, problemele de interes general diferă, nu pot fi prevăzute sau

depinde de fiecare sistem constituţional cum înţelege să folosească acest procedeu ori să

includă domeniile care să privească referendumul12.

Referendumul legislativ posterior, care constă în faptul că o măsură votată în

prealabil de parlament este apoi supusă votului poporului, care poate să o aprobe sau nu prin

depunerea de buletine în urne.

9 Ibidem, p. 170-171.10 Tudor Drăganu, op. cit., p. 244.11 Ion Rusu, Forma de guvernământ. Drept constituţional, p. 172.12 Ibidem, p. 172.

6

Referendumul legislativ anterior,constă în faptul că, înainte de adoptarea unei

legi de către parlament, corpul electoral este consultat asupra principiilor generale ale

viitoarei legi, urmând ca apoi, dacă ele sunt aprobate de alegători, să fie formulate în

dispoziţii concrete de organul reprezentativ al naţiunii.

Referendumul legislativ se înfăţisează sie sub forma referendumului

obligatoriu, fie a celui facultativ.

Referendumul obligatoriu constă în faptul că, potrivit constituţiei, o măsură

votată de parlament nu devine valabilă şi obligatorie decât după ce este aprobată de corpul

electoral prin vot direct.

În cazul referendumului facultativ, un număr de cetăţeni pot cere, în cadrul

procedurii de adoptare a legilor, într-un termen dinainte prevăzut, ca o lege votată de

parlament să fie supusă votului popular. Dacă, în termenul prevăzut, o asemenea cerere nu

este prezentată, legea devine aplicabilă, ca şi în cazul când, făcându-se o asemenea cerere,

legea este aprobată de majoritatea corpului electoral13.

13 Tudor Drăganu, op. cit., p. 244.

7

BIBLIOGRAFIE

1. Deleanu, Ion, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. I, Editura Fundaţia

Chemarea, Iaşi, 1993.

2. Drăganu, Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol I, Editura Lumina Lex,

Cluj-Napoca, 2000.

3. Rusu, Ion, Forma de guvernământ. Drept constituţional, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1997

4. Idem, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Cerna, Bucureşti, 1998.

8

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ISTORIE –FILOSOFIE -GEOGRAFIE

MASTER: STUDII EUROPENE

ANUL II

FORMELE DE MANIFESTARE

ALE DEMOCRAŢIEI

CONF. UNIV. DR.

UDANGIU EUGENIA

MASTERAND:

BURCĂ FLORINA MARINELA

9