ANTREPRENORIATUL ŞI FORMELE LUI

1. Antreprenoriatul şi formele lui. Legislaţia Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi.

2. Businessul mic în economie, problemele lui şi căile lor de soluţionare3. Antreprenoriatul în proporţii mari. 4. Întreprinderile mixte.

2.1. Antreprenoriatul şi formele lui. Legislaţia Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi

Antreprenoriatul – constituie o parte inseparabilă a activităţii economice a conducătorilor şi specialiştilor de la întreprinderi, organizaţiile comerciale şi financiare. Însă până mai nu demult această importantă funcţie administrativă era oâprea puţin reflectată în literatura economică. Ştiinţa ocolea acest acest tip important de activitate umană, lăsându-l la cheremul artizanatului.

În scopul de a acorda ajutor antreprenorilor specialiştii americani Robert Husrici şi Maicl Pirers au scris o serie de cărţi sub o singură denumire - “Antreprenoriatul”. Concomitent ei au înţeles că lipseşte o definiţie clară a acestei noţiuni. Studiind acest aspect, începând cu evul mediu, ei au ajuns la concluzia că “antreprenoriatul este procesul de creare a ceva nou, ce are valoare, iar antreprenorul este omul care îşi depune în acest scop toare eforturile, îşi asumă întregul… risc, obţinând drept recompensă bani şi satisfacţia realizărilor sale ” [3, с.20].

Antreprenoriatul, businessul este astfel activitatea, desfăşurată din proprie iniţiativă, de sine stătător, cu riscul şi responsabilitatea materială proprie a cetăţenilor, persoanelor fizice şi juridice, orientată spre obţinerea sistematică a venitului şi profitului de la folosinţa bunurilor, vânzarea mărfurilor, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor. Antreprenoriatul urmăreşte de asemenea scopul de a ridica imidjul antreprenorului (al businessmanului), - se spune în “Dicţionarul economic contemporan ” [vezi 6, с.300].

În Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi (articolul 1) [vezi 1], esenţa acestei activităţi este formulată astfel. Antreprenoriatul este activitatea, desfăşurată din proprie iniţiativă, de sine stătător, cu riscul şi responsabilitatea materială proprie a cetăţenilor şi asociaţiilor lor de producere a bunurilor, vânzarea mărfurilor, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor în scopul de a asigura o sursăpermanentă de venit.

În sensul strict al cuvântului antreprenori sunt doar oamenii de afaceri, comportamentul cărora pe piaţă se impune prin caracterul său întreprinzător. Căutarea a ceva nou, organizarea muncii personalului de la întreprindere şi

orientarea ei spre găsirea unor noi posibilităţi pentru activitatea economică, însuşirea noilor pieţe, trecerea la fabricarea noilor mărfuri şi prestarea noilor servicii – aceasta este esenţa activităţii antreprenoriale.

Administratorul care nu se manifestă ca antreprenor, care aşteaptă pur şi simplu să-i treacă ziua de lucru, este un rău lucrător. Antreprenorul caută şi găseşte căi de dezvoltare şi ridicare a gradului de eficienţă şi îmbunătăţire a calităţii producţiei, de majorare a profitului întreprinderii, indiferent de faptul dacă el este sau nu proprietarul sau un funcţionar angajat al întreprinderii date. Fimele, care nu acordă atenţia cuvenită antreprenoriatului, îşi pierd poziţiile pe piaţă din cauza flexibilităţii lor insuficiente în administrare şi organizarea producţiei.

În condiţiile economiei de piaţă câştigă cel, care reacţionează rapid la cerinţele societăţii, îşi extinde participarea pe piaţă din contul implementării tehnologiilor avansate şi producerea mărfurilor cu cerere sporită. Astăzi în lumea marelui business se consolidează opinia, precum că obţinerea succesului e posibilă numai în cazul, cînd persoana respectivă se simte cu adevărat antreprenor.

Printre cele mai importante obiective ale antreprenorului sunt: producerea mărfurilor şi prestarea serviciilor, obţinerea venitului, prestigiul întreprinderii, dezvoltarea businessului. După cum se vede pe eig. 2.1, toate aceste obiectivă sunt interdependente.

Fig. .2.1. Obiectivele antreprenoriatului

Etapele de dezvoltare a antreprenoriatului. Antreprenoriatul a început cu dezvoltarea micului business. La început a apărut în sfera meşteşugăritului şi comerţului şi pe parcursul secolelor a căpătat trăsături contemporane. Treptat, aproximativ prin secolul XV, s-a format comunitatea întreprinzătorilor, ce se compunea din meşreşugari, negustori, cămătari şi alţii de felul acesta. Anume atunci a apărut termenul “antreprenoriat”, ce viza toate persoanele implicate în activitatea de dezvoltare a producţiei, comerţ, obţinere a veniturilor.

În cea de a doua jumătate a secolului XIX a apărut înănecesitatea de a se face distincţie între antreprenor şi capitalist - proprietarul de capital. Noile metode de finanţare corporativă au contribuit la formarea unuinilor antreprenorilor, în care capitaliştii nu totdeauna îşi rezervează rolul de antreprenor, iar antreprenorii nu

Antreprenoriatul

Mărfurilr şi serviciile Venitul

(interesul)Dezvoltarea businessului

Ridicarea prestigiului

totdeauna sunt capitalişti. Bineânţeles, deosebirile dintre capitalişti şi antreprenori se anihilează, atunci când capitalistul preferă stilul antreprenorial de administrare [4, p.40]. .

Noţiunea veche de “antreprenoriat” în ultimul timp a căpătat, astfel, un conţinut nou. În lumea contemporană antreprenorul este omul capabil să înţeleagăperspectivele şi cerinţele pieţei şi să îmbine această înţelegere cu cunoştinţele sale în domeniul dirijării producţiei şi al utilizării resurselor de producţie în scopul de a obţine profit.

Sfera şi formele antreprenoriatului. Antreprenorul poate să-şi deschidă o afacere în orice sferă economică profitabilă. Cele mai atrăgătoare genuri de activitate din punctul de vedere al antreprenorului sunt: producţia; comerţul; finanţele; complexul intelectual.

În diferite perioade de timp în aceste sfere activitatea se poate solda cu venituri reale, însă cea mai importantă din ele este producţia. La sfera de prosucţie în mod tradiţional se atribuie: industria; agricultura; transportul public şi de producţie; cerviciile cu caracter de producţie (bunăoară, lucrările de reparaţie) etc. În opinia unor autori, la sfera de producţie ar mai purea fi atribuite şi comerţul, finanţele, învăţământul şi alte sfere de activitate [vezi 4, p.41].

Orice activitate antreprenorială se desfăşoară în limitele unei anumite forme de întreprindere. Alegerea formei celmai adesea depinde de interesele şi profesia antreprenorului.

Forma antreprenoriatului constituie un sustem de norme, ce determină relaţiile interne dintre partenerii de ântreprindere, pe de o parte, şi relaţiile acestei întreprinderi cu alte întreprinderi şi organele de stat – pe de altă parte. Conform legislaţiei în vigoare [1] în republică se practică următoarele forme principale de antreprenoriat:

а) întreprinderi individuale;b) societate în nume colectiv;c) socierare în comandită; d) socierare pe acţiuni;e) societate cu răspundere limitată;f) cooperativă de producţie;g) întreprindere de arendă;h) întreprindere de stat şi municipală.Întreprindrea individuală este întreprinderea ce aparţine cetăţeanului cu

drept de proprietate privată sau membrilor familiei sale cu drept de proprietate comună.

Societatea în nume colectiv reprezintă o întreprindere, fondată de două sau mai multe persoane juridice şi (sau) fizice, care şi-au unit bunurile pentru a

desfăşuea împreună o anumită activitate antreprenorială sub firmă comună în baza contractului de constituire, încheiat între ele.

Societatea în comandită reprezintă o întreprindere, fondată de două sau mai multe persoane juridice şi (sau) fizice, care şi-au unit bunurile pentru a desfăşuea împreună o anumită activitate antreprenorială sub firmă comună în baza contractului de constituire, încheiat între ele. Ea cuprinde cel puţin un acţionar şi un comanditist, nu este persoană juridică şi în relaţiile de drept se prezintă ca persoană fizică.

Societatea pe acţiuni şi Societatea cu răspundere limitată sunt întreprinderi create de două şi mai multe persoane juridice şi (sau) fizice, care şi-au unit bunurile pentru a desfăşuea împreună o anumită activitate antreprenorială sub firmă comună în baza contractului de constituire, încheiat între ele. Oricare din ele poate fi creară şi de o singură persoană juridică sau fizică. În societăţile cu răspundere limitată şi pe acţiuni de tip închis (cu excepţia celor agricole) numărul de participanţi nu poate depăşi cifra de 50.

Societatea pe acţiuni (S.A.) funcţionează, de regulă, o perioadă nelimitată de timp, dacă statutul ei nu prevede altceva. Capitalul social al S.A. reprezintă o anumită sumă de bani, ce se compune din cotizaţiile acţionarilor. Suma se formează prin subscriere publică sau difuzarea acţiunilor în rândurile fondatorilor. În primulcaz se formează S.A. liberă (deschisă), în cel de al doilea – S.A. închisă. Acţiunile societăţii deschise pot trece de la o persoană la alta fără acordul celorlalţi acţionari. Acţiunile societăţii închise se repartizează între participanţii ei şi transmiterea acţiunilor se efectuează numai cu acordul celorlalţămembri ai societăţii.

Acţiunea este o hârtie de valoare, ce confirmă depunerea de către posesorul ei a unei anumite sume de bani în capitalul societăţii pe acţiuni şi care oferă dreptul la primirea anuală a unui venit sub formă de dividende sau profit de la societatea dată. Acţiunile pot fi de diverse tipuri, dar principalele din ele sunt: acţiunile nominale (nominative), la purtător, ordinare şi privilegiate.

Acţiunea nominală (nominativă) intră în posesia acţionarului prin înregistrarea ei şi semnătura acestuia în registrul respectiv. La transmiterea ei în tegistru se vor face notificările necesare.

Acţiunea la purtător aidoma mijloacelor băneşti aparţine proprietarului ei real şi nu se repartizează altei persoane. Transmiterea liberă a acţiunii înseamnă schimbarea automată a posesorului ei.

Acţiunile ordinare permit obţinerea venitului în funcţie de rezultatele activităţii S.A., precum şi participarea la administrare şi votul în cadrul adunării generale a acţionarilor.

Acţiunile privilegiate diferă de cele ordinare prin suma venitului, stabilită din timp, ce urmează a fi obţinută cu acţiunea dată indiferent de rezultatele activităţii

S.A., şi prin plata primordială a sumelor restituibile în caz de lichidare a asociaţiei. Principalul neajuns al acestor acţiuni constă în faptul că ele nu oferă dreptul de vot la adunarea generală a acţionarilor.

Organele de conducere ale societăţii pe acţiuni pot avea o structură cu 2 sau 3 trepte. Structura din 2 trepte include comitetul de conducere şi adunarea generală a acţionarilor; cea din 3 trepte include suplimentar şi consiliul de observatori.

Adunarea generală a acţionarilor este în drept să decidă asupta oricăror probleme ce ţin de acticitatea societăţii. Dirijarea activităţii curente şi reprezentanţa în în organizaţiile din exterior revin comitetului de consucere (consiliului de directori, consiliului administrativ).

Consiliul de observatori este organul ce exercită controlul asupra activităţii comitetului de conducere. În unele cazuri el îndeplineşte şi alte funcţii, pe care i le încredinţează adznarea generală. Membru al consiliului de observatori nu poate fi concomitent şi membru al comitetului de conducere. Consiliului de observatori i ce pot atribui funcţiile de numire şi înlocuire a membrilor comitetului de conducere.

Cooperativa de producţie este o întreprindere fondată de trei şi mai mulţi cetăţeni, care şi-au unit bunurile pentru desfăşurarea activităţii antreprenoriale sub o firmă comună în baza contractului încheiat între ei.

Întreprinderile de arendă sunt create de membrii colectivelor întreprinderilor de stat (municipale) sau ai unităţilor (subgiviziunilor) lor structurale în scopul desfăşurării activităţii antreprenoriale în comun sub o singură firmă în baza statutului şi contractului de arendă a bunurilor întreprinderii de stat (municipale). Întreprinderea de arendă este persoană juridică şi poartă răspundere pentru obligaţiile sale cu toată averea de care dispune. Participanţii la întreprindere poartă răspundere pentru obligaţiile ei în limitele cotei (cotizaţiei) lor din proprietatea întreprinderii.

Întreprinderile de sata şi municipale. Întreprinderile de stat şi muncipale se constituie şi se înzestrează cu bunuri de către Guvern sau organele administraţiei se stat, autorizate în acest scop. Întreprinderile municipale se constituie şi se înzestrează cu bunuri de către organele administraţiei publice locale. Întreprinderile de stat şi muncipale sunt persoane juricice şi răspund pentru obligaţiile lor cu toată averea de care dispun.

Organele administraţiei de stat şi organele administraţiei publice locale nu poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderilor de stat şi municipale, iar ultimele nu poartă răspundere pentru obligaţiile organelor administraţiei de stat şi ale organelor administraţiei publice locale.

Trebuie menţionat că în republică în anii de reformă economică a crescut brusc numărul agenţilor economici şi la 01.01.2002 erau înregistraţi în total 314370 agenţi economici, inclusiv: 6307 – societăţi pe acţiuni; 34578 – societăţi cu

răspundere limitată; 3319 – cooperative de toate tipurile; 1439 – întreprinderi de stat; 307 - întreprinderi municipale (vezi tabelul 2.1).

Tabelul 2.1. Numărul de agenţi economici înregistraţi în Republica Moldova, pe forme organizatorico-juridice (la 1 ianuarie)

Indicatorii 1993* 2000 2002**Agenţi economici înregistraţi – total, unităţi

20950 193814 314370

Inclusiv: întreprinderi cu drept de persoană fizică

5625 148146 262012

din ele: – întreprinderi individuale

5110 57226 58473

– gospodării ţărăneşti (de fermieri)

481 90701 203319

Întreprinderi cu drept de persoană juridică

15825 41392 46267

inclusiv – societăţi pe acţiuni 206 6561 6307 – societăţi cu răspundere limitattă

7470 28659 34578

– cooperative de toate tiputile

2227 3496 3319

– întreprinderi de arendă 486 116 114 – întreprinderi de stat 2760 1544 1439 – întreprinderi municipale - 208 307Întreprinderi mixte 1255 1553

Sursa: * – arhiva curentă a Ministerului Economiei al Republicii Moldova** – Anuarul statistic al Republicii Moldova. 2002/ Chişinău, 2002, p. 263-264.

Datele exemplificate vorbesc despre faptul că în perioala de referinţă în republică a crescut brusc numărul întreprinderilor individuale, societăţilor pe acţiuni şi în special al gospodăriilor ţărăneşti (de fermieri), care conform Legii nr. 1592-XII din 27.02.1998 au obţinut statutul de «persoană fizică ”.

Există de asemenea antreprenoriatul mixt, ca activitate comună a câtorva parteneri din diverse ţări, adică întreprinderile mixte.

Întreprinderile mixte sunt organizaţii economice, fondate de un număr mare de persoane juridice, instituite de întreprinderile naţionale sau împreună cu parteneri din străinătate în baza responsabilităţii comune pe teritoriul uneia dintre ţările, unde se află fondatorul. Ele pot avea forma de societate în nume colectiv, societate cu răspundere limitată, societate pe acţiuni [6, p.368]. Astfel, la 1 ianuarie 2000 în republică erau 653 agenţi economici cu proprietate mixtă (publică şi privată), 1255 întreprinderi mixte şi 718 întreprinderi cu capital străin.

2.2. Micul business în economie, problemele sale şi căile lor de soluţionare

Întreprinderile individuale, familiale şi micro-întreprinderile se organizează ca întreprinderi mici, deoarece pentru aceasta nu sunt necesare sume mari de capital iniţial.

Activitatea antreprenorială a întreprinderilor nu prea mari în domeniile tradiţionale este unificată sub o singură noţiune – “întreprindere mică ”. Raportarea la întreprinderile mici, conform normelor de drept în vigoare, se efectuează potrivit unui singur criteriu – numărul mediu al lucrătorilor, inclusiv persoanele care lucrează cu contract de antrepriză, prin cumul. În Federaţia Rusă, spre exemplu, acest număr nu trebuie să depăşească în industrie, construcţii şi transporturi – 100 persoane, în agricultură – 60, în ştiinţă, deservirea ştiinţifică – 60, în alte ramuri – 50 persoane [3].

Experienţa acumulată de-a lungul anilor de diferite ţări a demonstrat că fără o re-ea extinsă de întreprinderi mici este imposibilă funcţionarea pieţei – întreprinderile mici sunt deosebit de dinamice şi manevrabile. În cadrul businessului mic iau naştere tehnologii principial noi, care ulterior se dezvoltă şi formează noi unităţi de producţie. Micul business permite crearea condiţiilor pentru cointeresarea fiecărui lucrător în rezultatele finale ale muncii sale. Asnfel, în S.U.A. din 19 milioane de companii independente de diverse forme mai mult de 90% sunt întreprinderi mici. În Japonia din 10 milioane de companii, raportate la întreprinderile mijlocii şi mici, 99% de asemenea fac parte din sectorul micului business. Acestui sector în S.U.A. îi revin circa 50% din volumul intern brut, iar în Japonia – mai mult de 50% [5, p.19].

Pentru economia contemporană este caracteristică îmbinarea pe scară largă a diverselor, ca volum de producţie, întreprinderi – mari, mijlocii şi mici. O funcţie importantă a întreprinderilor mici este scutirea întreprinderilor mari şi mijlocii ce fabrică produse industriale în serii mari de producerea articolelor în serii mici. O asemenea diviziune a muncii contribuie la creşterea rentabilităţii producţiei, atât în cadrul întreprinderilor mari, câr şi în cele ale businessului mic. Bunăoară, în Japonia până la 70% din întreprinderile micului business cooperează cu monopolurile, în S.U.A. – 30 – 40% [4, p.51].

În perioada de tranziţie la economia de piaţă în Republica Moldova au fost create de asemenea condiţii pentru dezvoltarea micului business. Conform Legii cu privire la szsţinerea micului budiness [2] în republică agenţii micului business includ două categorii de întreprinderi – întreprinderile mici şi microîntreprinderile. Drept microîntreprinderi sunt considerate întreprinderile cu 1-19 lucrători, iar ca întreprinderi mii – cele cu 20-75 lucrători. Totodată, se elaborează propuneri cu privire la introducerea unor modificări în legea dată. Se propune în special modificarea criteriilor de raportare a întreprinderilor la micul business, micşorarea limitei privind numărul de lucrători şi introducerea unui nou criteriu – volumul de producţie. Prin aceasta se urmăreşte scopul reducerii numărului de întreprinderi ce pretind la susţinere din partea statului.

În Republica Moldova micul business trebuie şi poate juca un pol important, deoarece în ţară sunt create o serie de condiţii favorabile pentru dezvoltarea lui:

în structura sectoarelor economice, formate încă înainte de începerea reformei, o mare pondere aveau ramurile cu condiţii favorabile pentru micul business (în special – agricultura, industria alimentară, de prelucrare şi uşoară);

în condiţiile de insuficienţă în republică a resurselor de materie primă întreprinderile mici se acomodează mai uşor la prelucrarea resurselor locale şi a diverselor deşeuri;

procesele de privatizare au scos la iveală la întreprinderi multe utilaje şi dispozitive neinstalate. Întreprinderile mici, de regulă, sunt mai mobile, ele pot utiliza mai repede şi mai eficient asemenea utilaje;

micul business poate absorbi o patre din şomajul, format în rezultatul sraţionării întreprinderilor mari şi al reorganizării acestora;

existenţa în republică a unui număr mare de oraşe mici şi localităţi de tip urban, ce dispun de resurse de muncă libere, influenţează favorabil dezvoltarea micului business;

întreprinderile mici îşi pot găsi nişele lor pe piaţa internă pentru o mai deplină şi diferenţiată satisfacere a cererii populaţiei privind mărfurile de condum, diversele servicii etc.Toate acestea, precum şi existenţa cadrului legislativ respectiv au contribuit la

dezvoltarea în republică a micului business. Conform situaţiei de la 01.10.2000 numărul agenţilor micului business (care au orezentat gări de seamă) în Moldova este de 19,4 mii întreprinderi, în comparaţie cu 15,9 mii la aceeaţo dată în anul 1999. Din ele 63% au avut în primul semestru al anului 2000 încasări nete de la realizarea producţiei, cu profit au funcţionat – 30%. Numărul mediu de lucrători în intreprinderi a fost de 27 persoane, încasările nete de la realizare, calculate la un lucrător, au constituit 29 mii lei (vezi tabelul 2.2.). De menţionat că majoritatea întreprinderilor mici (circa 65% din numărul lor) sunt situate în municipiul Chişinău.

În unele lucrări economice se caracterizează pe larg activitatea micului business în republică, amplasarea lui pe teritoriul ţării şi rolul pe care îl joacă acesta în dezvoltarea sosial-economică [vezi 8, p. 110-144].

Таблица 2.2. Indicatorii principali ai activităţii întreprinderilor mici în Republica Moldova (01.07.2000г.)*

Indicatorii principaliNumărul de întreprinderi, mii unităţi 20.4Numărul toral mediu al lucrătorilor, mii persoane 540,3Numărul mediu al lucrătorilor, care lucrează la o singură întreprindere, persoane

26,5

Vânzări nete la o singură întreprindere, mii lei 762,2Vânzări nete la un lucrător, mii lei 28,8Întreprinderile fără vânzări nete, % 37,3Întreprinderi cu profit, % 29,5* Источник: Conform datelor de la Ministerul Economiei, Direcţia principală susţinerea

micului business

Problemele micului business. În acenaşi timp, dezvoltarea micului business în republică, ca şi în alte ţări cu economie tranzitorie, se confruntă cu multe probleme. Principala din ele este lipsa unui program de stat viabil pentru susţinerea întreprinderilor mici. În ţările dezvoltate, spre exemplu, structurile de stat la toate nivelurile au direcţii speciale, responsabile pentru dezvoltarea micului business. Acestea nu comandă cu micul business, ci doar reacţionează la cererea acestuia, prezintă informaţia cu privire la starea pieţei, elaborează avize de expertiză la cererea celor care intenţionează să pornească o adacere proprie.

Celemai slabe locuri în sistemul micului business din republică sunt: posibilitpţile financiare limitate, dificultăţile în asigurarea tehnico-materială; omperfecţiunea legislaţiei, lipra de experienţă pentru activitatea în structurilr economie de piaţă etc.

Întreprinderile mici au nevoie de infrastructura corespunzătoare specificului micului business. E vorba de bănci,burse, firme de audit şi de asigurare. Centre informaţionale, centre comerciale pentru asigurareacu resurse materiale, firme leasing etc.

O probşemă aparte este asigurarea întreprinderilor mici cu credite la dobânzi acceptabile pentru utilizarea lor. Creditele actuale se acordă de către băncile comerciale la dobânzi excesive, ceeace nu le permite întreprinderilor mici să se folosească de ele pe scară largă.

Lipseşte sistemul de efectuare a unei analize ample a activităţii întreprinderilor, nu există o evidenţă eficientă a rezultatelor activităţii lor, practic nu se fac dări de seamă la indicatorii ce prevăd dreptul întreprinderilor mici de a se folosi de anumire facilităţi fiscale.

Întreprinderile mici se confruntă cu mari dificultăţi în ce priveşte asigurarea lor tehnico-materială. Lipsesc maşinile, utilajele şi tehnologiile destinate lor, ţinând cont de specificul şi posibilităţile lor de utilizare.

Un neajuns esenţial îl constituie lipsa conducătorilor (managerilor) în întreprinderile de dimensiuni mici, care să cunoască în profunzime specificul, particularităţile lor, care să posede toate calităţile necesare pentru activitatea în condiţiile actuale.

În sfârşit, de mare folos pentru dezvoltarea antreprenoriatului mic ar fi crearea unor fonduri financiare specializate, precum şi a diverselor formaţiuni non-guvernamentale, care să nu urmărească obţinerea unor rezultate pur comerciale.

Concomitent susţinerea de către stat a antreprenoriatului mic este considerată drept una din direcţiile prioritare ale reformei economice, care contribuie la înviorarea concurenţei, saturarea poeţei de consul cu mărfurile şi serviciile

necesare, crearea noilor locuro de muncă, formarea unei largi pături de proprietari şi antreprenori.

Principala funcţie a statului constă în crearea unui sistem de stimulare a proceselor inovaţionale-productive în cadrul antreprenoriatului. Creând unele înlesniri antreprenorilor în domeniul inovării, ststul procedează ca un creditor capabil, alocând mijloacele băneşti spre măsuri foarte eficiente cu un termet minimum de recuperare a investiţiilor şi cu efect de reîntoarcere constant. Sistemul statal de stimulare economică a activităţii inovaţionale include următoatele principale subsisteme: de finanţare (bugetală şi comercială), financiar-creditară, sistemul fiscal şi altele, care crează un mediu atractiv al acestui tip de activitate, râdicând considerabil stabilitatea măsurilor inovaţionale [21, с.261-262].

Bineînţeles, economia nu se poate baza numai pe întreprinderile mici. Marea producţie contemporană are la temelie, în primul rând, întreprinderile antreprenoriale mari, ce contribuie la prosperarea economică genetală, inclusiv a businessului mic.

2.3. Întreprinderile antreprenoriale mariFirmele mari au temeiuri mai mari să conteze pe succese în activitatea lor

antreprenorială, deoarece în comparaţie cu cele mici dispun de o serie de avantaje. În primul rând, ele pot utiliza tehnica cea mai nouă foarte scumpă, dar înalt productivă, obţinând astfel reducerea preţului de cost al producţiei, îmbunătăţirea calităţii ei şi cucerind prin aceasta pieţele de desfacere, ceea ce le asigură venituri mari. Tehnica nouă, foarte scumpă, de regulă, nu e accesibilă micului business din cauza gradului scăzut de rentabilitate la întreprinderile mici, ce se explică prin volumul mic al producţiei, pe care nu au putere să-l majoreze.

În afară de aceasta, întreprinderile şi organizaţiile mari au posibilitatea ca din contul concentrării capitalului să facă investigaţii marketing de amploare, ceea ce le diminuează pierderile în cazul tranzacţiilor riscante. Specializarea internă şi cooperarea le permit acestor întreprinderi să tidice nivelul calificativ alpersonalului, să utilizeze cu maximum de eficienţă urilajele, să reducă pierdetile pentru depozitarea şi transportarea producţiei, pentru reclamă etc.

Conform datelor statistice 500 din cele mai mari corporaţii ale S.U.A. (în total în S.U.A. sunt peste 4,5 milioane de unităţi industrial-comerciale) şi acelaşi număr al lor din Europa Occidentală au concentrat în mâinile lor aproximativ ¼ din capitalul naţional şi circa 25% din populaţia ocupată în aceste regiuni ale lumii [44, p.59].

În urma transformărilor ce au avut loc, la etapa actuală antreprenoriatul a devenit o parte componentă a activităţii conducătorilor şi specialiştilot din firmele mari, bănci, holdinguri. Aici antreprenoriatul e pus pe baze ştiinţifice.

Concentrarea resurselor financiare şi umane într-un număr relativ mic de corporaţii le permite ultimelor să efectueze diversificarea intrafirmă a capitalului, trecându-l dintr-o ramură economică în alta, ceea ce, de rând cu avantajele pe care le au de pe urma concentrării resurselor, contribuie la activitatea lor normală chiar şi în cele mai nefavorabile condiţii economice.

În catul reducerii cererii la unele tipuri de produse, pe care le fabrică supracotporaţia, ea sporeşte volumul producţiei, la care se menţine cererea pe piaţă. Difereţierea de rând cu progresul tehnico-ştiinţific s-au dovedit a fi direcţia principală a antreprenoriatului desfăşurat de marele capital contemporan.

În scopul coordonării activităţii, protecţiei intereselor comerciale generale şi al sporirii eficienţei capitalului întreprinderile pot pe baze contractuale crea uniuni sub formă de аsociaţii (corporaţii), consorţiuri, sindicate şi alte uniuni.

După statutul lor juricic formaţiunile economice date pot fi divizate în 2 grupe: care funcţionează pe baze juridice şi economice stabile şi asociative sau antreprenoriale – cu drept de alipire sau retragere liberă, precum şi de activitate antreprenorială liberă în cadrul asociaţiei.

Cea mai largă răspândire au căpătat asemenea structuri economice, ca asociaţiile economice, financiar-industriale, holdingurile, sindicatele şi consorţiile. Fiecare structură organizatorică îşi are particularităţile proprii, ce se caracterizează prin existenţa unor drepturi patrimoniale şi juridice interne.

Compania holding – este corporaţia, compania, ce dirijează sau controlează activitatea altor întreprinderi şi companii. În practica ţărilor străine compania holding ocupă un loc de frunte datorită faptului că dispune de pachetul de acţiuni al întreprinderilor, firmelor pe care le controlează. Concomitent compania holding poate să nu posede potenţial de producţie propriu şi să nu practice activitatea de producţie (holding pur).

Asociaţia (corporaţia) – este o uniune benevolă a unor întreprinderi de producţie, ştiinţifice, de proiectare, construcţii şi alte organizaţii, ce au, de regulă, responsabilităţi limitate, iar uneori pur nominale. Ea reprezintă cea mai «moale» formă de unire, activitate comună, asistenţă reciprocă a agenţilor economici.

Consorţiul este o asociaţie provizorie de companii, bănci în baza acordului comun de realizare a unui proiect ce necesită investiţii de capital mari sau pentru a acorda împreunî împrumuturi de proporţii. Consorţiul poartă răspundere solidară faţă de clienţii săi. Din consorţiu pot face parte organizaţii cu forme de proprietate diferite. Participanţii la consorţiu îşi menţin pe deplin independenţa economică şi pot adera la alte organizaţii. Fondurile financiare şi materiale ale consorţiilor se creează atât din contul membrilor săi, cât şi prin intermediul atragerii creditelor şi a mijloacelor bugetare.

Sindicatul – 1) este o asociaţie de întreprinderi, ce fabrică produse omogene, create pentru organizarea desfacerii lor în comun printr-o reţea comercială unică.

Sindicatul fondează o societate comercială comună, care încheie contracte de vânzare cu fiecare membru al sindicatului. Sindicate pot crea şi băncile. Membrii sindicatului bancar procură hârtii de valoare de la oricare participant al grupului; 2) grupul dialeri-investitori convin să cumpere o nouă emisie a hârtiilor de valoare pentru a le difuza printre investitori.

Grupul financiar-industrial (G.F.I.) – un grup de întrepronderi juridice, financiare şi instituţii investiţionale, înregistrate la nivel republican (federal), unirea resurselor materiale şi capitalului cărora a fost efectuată în corespundere cu actele normatove în vigoare. Spre exemplu, la finele anilor 1990 în Federaţia Rusă activau circa 50 de G.F.I. înregistrate oficial. Organizaţia principală a G.F.I. poate fi atât o structură de producţie, cât şi o bancă sau companie financiară.

Blocuri (noduri) industriale – sunt nişte grupe de întreprinderi şi organizaţii, care se află pe teritorii alăturate şi folosesc în comun infrastructura de producţie şi social-comunală, resursele naturale şi alte resurse. Ele creează o producţie comună de nivel interramural şi local teritorial, menţinându-şi fircare independenţa. În blocurile (nodurile) industriale se formează condiţiile pentru dezvoltarea integrării microteritoriale, cooperarea şi specializareai producţiei, organizarea unei mai depline utilizări a suprafeţelor şi capacităţilor de producţie, organizarea întreprinderilor interramurale, a gospodăriei de deservire.

Antreprenoriatul a încetat, astfel, de a fi o prioritate de acţiune a unor persoane aparte, transformându-se în grija cotidiană a conducătorilor şi specialiştilot din întreprinderile mari şi atingând interesele statului şi relaţiile internaţionale. Aceasra se explică prin faptul că uniunile antreprenoriale mari în multe ramuri economice pot mult mai flexibil şi mai sigur, decât fiecare întreprindere în parte, sărealizeze obiectivele şi avantajele antreprenoriatului.

Însă ar di incorect să arătăm numai părţile pozitive ale noilor formaţiuni de producţie. La formarea lor apar multe probleme. În primul rând, aceasta se explică prin imperfecţiunea legislaţiei: nu sunt suficient elucidate metodele de coorsonare a activităţii complexelor cu organele administrative centrale şi locale; nu sunt stabilite limitele independenţei acestor complexe; nu este elaborat cadrul juridic al deservirii informaţionale a complexelor, precum şi privind dezvoltarea cooperării, menţinând relaţiile de producţie tradiţionale.

În afară de aceasta, la formarea complexelor de producţie mari, de regulă, se acutizează problema monopolismului. Soluţionarea acestei probleme constă în organizarea unor untăţi de producţie paralele cu producţie de acelaşi tip şi dezvoltarea relaţiilor economice externe. Însă crearea structurilor paralel şi amplasarea prin concurs a comenzilor necesită timp îndelungat. De aceea organele de stat consideră drept metodă accesibilă şi primordială limitarea monopolismului, elaborarea unui sistem de măsuri economice şi juridice pentru reglementarea proceselor de integrare a producţiei în cadrul concernelor şi asociaţiilor.

2.4. Întreprinderile mixreAntreprenoriatul mixt – este activitatea antreprenorială în comun, desfăşurată

de către câţiva parteneri, inclusiv parteneri sin diverse ţări. Întreprinderea mixtă este o organizaţie economică, fondată de un număr mare de persoane juridice, creată din întreprinderi naţionale sau împreună cu parteneri din străinătate în baza proprietăţii mixte pe teritoriul uneia dintre ţările unde se află fondatorul ei. Poate avea formă de societate în nume colectiv, societate cu răspundere limitată, societate pe acţiuni [ 6, p.368].

Întreprinderea mixtă constituie o formă internaţională de organizare şi desfăşurare a activităţii economice concrete, bazată pe capitalul unificat al unor fondatori străini şi locali din două sau mai multe ţări. Întreprinderile mixte permit unirea mijloacelor băneşti şi a altor tipuri de resurse din diverse ţări şi desfăşurarea în comun a activităţii economice de producţie pe teritoriul uneia dintre ele sau în fiecare din aceste ţări.

Întreprinderile mixte posedă proprietate şi mijloace financiare comune, fiecare dintre fondatorii şi participanţii lor având dreptul să exercite funcţii administrative. Profitul şi riscul, în legătură cu activitatea în comun, se distribuie, de regulă, proporţional cotei de mojloace investine de către fiecare participant.

Interesele partenerilor locali şi străini la crearea şi folosirea întreprinderilor mixte în cele mai dese cazuri nu coincid. Pentru antreprenorii străini participarea la întreprinderea mixtă constituie o formă de exportare a capitalului. Ei o folosesc drept mijloc de pătrundere pe pieţele străine. Interesul ţării care primeşte o asemenea întreprindere adesea rezidă în posibilitatea de a acumula experienţă tehnică şi economice, de a însuşi rehnologii avansate, metode noi de organizare a producţiei şi administraţiei, a-şi majora exporturile, a produce articole care să le înlocuiască pe cele de import [ 8, p.634].

Totodată, cu toate că există interese diferite activitatea mixtă este reciproc avantajoasă pentru toţi participanţii. Ea permite împărţirea riscului (financiar, politic) între parteneri, precum şi consolidarea poziţiei lor datorită unirii mijloacelor financiare, resurselor tehnologice, a experienţei de conducere etc.

Există diverse forme juridico-organizatorice ale antreprenoriatului mixt internaţional: societate pe acţiuni, companie pe acţiuni, societate cu răspundere limitată.

În Republica Moldova întreprinderile mixte au început să apară la începutul anilor 90. La finele anului 2000 în republică au fost înregistrate ??? întreprinderi mixte, însă nu toate au funcţionat în mod efectiv. Deosebilile între sistemele economice, complicaţiile în ce priveşte reglementarea unei activităţi economice normale, dificultăţile privind convertibilitatea valutelor, restricţiile la export şi

import, impuse unor mărfuri, au devenit bariere greu de trecut în calea formşrii şi funcţionării multor întreprinderi mixte.

Dar din cele afirmate până aici nu rezultă că întreprinderile mixte din Moldova nu au perspective. Ele, binînţeles, vor continua să existe şi cu timpul se vor înscrie în structura generală a întreprinderilor moldoveneşti. Pentru acrivitatea economică în comun la nivel de întreprinderi cea mai caracteristică la etapa iniţială a devenit forma structurală de societate pe acţiuni.

Întreprinderile mixte au apărut în comerţ, industria uşoară şi alimentară, în domeniul turismului, inginiringului, prestării serviciilor de consultanţă şi de intermediere. Ele sunt capabile să contribuie la soluţionarea unor asemenea probleme, ca aprovizionarea pieţei interne cu diverse mărfuri şi servicii, extinderea potenţialului de export al ţării, însuşirea tehnicii şi tehnologiilor avansate, crearea noilor locuri de muncă etc.

Spre exemplu, în Republica Moldova la 1 iulie 2000 cota întreprinderilor cu participarea capitalului străin în numărul total al întreprinderilor a constituit 1,6%, iar numărul întreprinderilor mixte – 4,1%, uar volumul vânzărilor nete a constituit respectiv – 11,3% şi 19,1% [10, p.119]. Conform datelor statistice în anul 1999 în structura producţiei industriale a republicii pe forme de proprietate cota întreprinderilor mixte în numărul lor total şi în volumul de producţie a fost de 10%, inclusiv pe genuri de activitate: explorarea carierelor – respectiv 5,5% şi 13,6%; industria de prelucrare – 6,4% şi 14%; energetică, gaze şi aprovizionarea cu apă – 54,0% şi 3,3% [ 12, p.291].

Concluzii1. Antreprenoriatul este o trăsătură caracteristică a economiei de piaţă. Este

business – sctivitate independentă din iniţiativa cetăţenilor, persoanelor fizice şi juridice, realizare în nume propriu, cu riscul propriu şi răspunderea materială a proprie, orientată spre obţinerea sistematică a veniturilor şi profitului de la folosinţa bunurilor, vânzarea mărfurilor, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor.

2. Deschiderea unei afaceri este posibilă în orice sferă economică ce aduce venit. Cele mai atrăgătoare din ele, din punctul de vedere al antreprenorului pot fi considerate: producţie; comerţul; finanţele; complexul intelectual.

3. Principalele forme de antreprenoriat sunt: cele individuale; colective şi corporative. La rândul lor, aceste forme se clasifică în: mici şi medii; de proporţii mari. În practica mondială sunt caracteristice urmăroarele forme colectice ale activităţii de afaceri: societăţile economice; asociaţiile economice; societăţile pe acţiuni; alte asociaţii şi uniuni.

4. Conform legislaţiei în vigoare în Republica Moldova există următoarele forme principale de antreprenoriat: întreprinderi individuale; societăţi în nume

colectiv; societăţi în comandită; societăţi pe acţiuni; societăţi cu răspundere limitată; cooperative de producţie; întreprinderi de arendă; întreprinderi de stat şi municipale.

5. În urma schimbărilor ce au avut loc în economie şi în legătură cu tranziţia la relaţiile de piaţă, antreprenoriatul la etapa actuală a devenit o parte componentă a conducătorilor şi specialiştilor din firmele mari, bănci, holdinguri. Aici activitatea antreprenorială e pusă pe baze ştiinţifice.

6. Mari avantaje în comparaţie cu asociaţiile mari are antreprenoriatul mic şi mijlociu. Acestor întreprinderi le sunt caracteristice dinamicitatea înaltă, manevrabilitatea, caracterul concurenţial al producţiei şi democratizarea acestuia. Acestui sector îi revine în S.U.A. şi Japonia circa 50% din produsul naţional global.

7. Simbioza tradiţională ce s-a format între întreprinderile mari şi firmele mici şi mijlocii în ţările dezvoltate a permis creşterea generală a rentabilităţii producţiei atât în întreprinderile mici, cât şi cele ale micului business.

8. Întreprinderile mixte constituie o formă internaţională de organizare şi desfăşurare a activităţii economice concrete, bazată pe capitalul unificat al unor fondatori străini şi locali din două sau mai multe ţări. Întreprinderile mixte permit unirea mijloacelor băneşti şi a altor tipuri de resurse din diverse ţări şi desfăşurarea în comun a activităţii economice de producţie pe teritoriul uneia dintre ele sau în fiecare din aceste ţări. Întreprinderile mixte sunt capabile să contribuie la soluţionarea unor asemenea probleme, ca aprovizionarea pieţei interne cu diverse mărfuri şi servicii, extinderea potenţialului de export al ţării, însuşirea tehnicii şi tehnologiilor avansate, crearea noilor locuri de muncă etc.

Subiecte de autoevaluare1. Ce este antreprenoriatul şi care sunt formele lui principale de dezvoltare?2. Caracterizaţi formele antreprenoriatului conform legislaţiei în vigoare a

Republicii Moldova.3. Expuneţi rolul businessului mic şi mijlociu în dezvoltarea economiei. Care sunt

problemele micului business şi căile lor de soluţionare?4. Caracterizaţi formele de cooperare a micului business cu întreprinderile mari.

Ce avantaje are fiecare în parte?5. Care e rolul întreprinderilor mixte în dezvoltarea economiei naţionale.