Formarea statului naţional unitar român

Teorii privind etnogeneza românilor. Studierea problemei etnogenezei (din greacă, etnos înseamnă "popor", genesis - "naştere"), adică a originii oricărui popor, constă în determinarea următoarelor aspecte: când, unde, din ce părţi componente şi în ce condiţii s-a format comunitatea etnică respectivă. Aceste cerinţe se referă şi la problema originii neamului românesc.

Etnogeneza românilor este una din cele mai fundamentale probleme ale istoriei noastre naţionale. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români ci şi străini. De multe ori, însă, conzluziile istoricilor, mai cu seamă ale celor străini erau dictate de anumite interese geopolitice. în acest caz credem oportun să ne referim succint la cele maj importante teorii ale etnogenezei românilor, expuse în literatura istorică.

În operele autorilor medievali, începând cu cei bizantini (Kekaumenos, sec. XI; Kinnamos, sec. XII) se constata că românii, numiţi de ei vlahi, sunt colonişti romani aduşi de Traian din Italia. Cronicarii medievali maghiari constatau, că vlahii erau "pastorii romanilor", că ei locuiau în Panonia până la venirea hunirlor (sec. V).

Umaniştii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini, viitorul papă Pius al Il-lea ş.a.) de asemnea erau de părere că românii "sunt de neam italic". Cronicarii şi savanţii români din secolele XVII-XVIII (Gh. Ureche, M. Costin, Const. Canta-cuzino, D, Cantemir, reprezentanţii Şcolii Ardelene - Petru Maior, Samuil Micu, Gh. Şincai) au demonstrat originea comună a românilor din Transilvania, Ţara Românească şi Moldova din "vechii romani", care au locuit în Dacia. Dimitrie Cantemir a menţionat şi aportul dacilor la formarea poporului român. Reprezentanţii Şcolii Ardelene considerau, însă fără temei, că dacii au fost exterminaţi în timpul războaielor cu romanii. Cercetările ulterioare ale istoricilor au combătut această afirmaţie. Tot nefondate sunt şi teoriile cum că românii s-au format numai pe suportul dacic, fără o contribuţie substanţială a romanilor.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în condiţiile expansiunii Imperiului habsburgic în Principatele Române, unii istorici germani (Fr.Sulzer, I.Eder) scriau că românii s-au format ca popor la sud de Dunăre şi au revenit la nordul ei în secolul al XII-lea. Această idee este reluată în 1871 de istoricul şi filologul german Robert Rosler în lucrarea "Studii asupra românilor". Lucrarea lui a apărut în condiţiile creşterii mişcării de emancipare a românilor din transilvania, care evocau dreptul istoric asupra spaţiului locuit de ei din vremuri străvechi.

R.Rosler a încercat să argumenteze ideea originii balcanice a românilor, care numai în secolul al XII-lea au emigrat la nord de Dunăre, adică atunci, când pe pământurile Transilvaniei locuiau deja ungurii, saşii şi secuii. Prin aceasta se nega dreptul istoric al românilor asupra pământurilor unde ei locuiau.

Argumentele lui Rosler erau următoarele:- dacii au fost nimiciţi în războaiele cu romanii;- dacii nu au putut fi romanizaţi în doar 165 de ani (timpul stăpânirii romane în Dacia);- provincia Dacia a fost părăsită în întregime de populaţie la 275;- limba română nu conţine cuvinte germanice vechi, deşi pe teritoriul Daciei a staţionat tribul germanic al goţilor;

- există cuvinte asemătoare în limba română şi albaneză, dovadă a conveţuirii lor la sud de Dunăre;- nu există izvoare care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea;- dialectul daco-român cel de la nord de Dunăre se aseamănă cu dialectul macedono-român de la sud de Dunăre;- prezenţa influenţei sud-slave asupra Bisericii românilor;- românii erau păstori nomazi.

Falsitatea "teoriei rosliene" a fost amplu demonstrată de istorici străini şi români, chiar în perioada când ea a apărut (I.Iung, B.P.Haşdeu, A.Xenopol, D.Onciul, N.Iorga ş.a.). Argumentele lor sunt următoarele:- prezenţa geto-dacilor este atestată de numeroase dovezi a continuităţii lor după cucerirea romană (vezi capitolul 4);- romanizarea dacilor nu s-a făcut doar în cei 165 de ani a stăpânirii romane la nordul Dunării, ci ea a fost atunci cea mai intensă, desfăşurându-se atât înainte de cucerirea romană cât şi după evacuarea Daciei de către administraţia romană (vezi capitolul 4);- continuitatea daco-romanilor este dovedită de numeroase descoperiri arheologice, date lingvistice, mărturii epigrafice etc.;- lipsa totală a elementelor lingvistice germane în limba română a fost combătută de numeroase studii ale lingviştilor români;- cuvintele comune din limba română şi albaneză sunt provenite din moştenirea traco-ilirică comună (cu rădăcini în limba indoeuropeană);- numeroase izvoare scrise atestă prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea;- cele două dialecte (daco-român şi macedono-român) fac parte din limba română comună (sau protoromână), care s-a format pe întreg spaţiul Carpato-Danubiano-Balcanic;- influenţa sud slavă asupra Bisericii române nu neagă, ci confirmă prezenţa românilor la nordul Dunării, fără de care ortodoxismul nu s-ar fi răspândit aici;- păstoritul transhumant (sezonier) şi nu nomad era una din ocupaţiile românilor din zonele montane. Ocupaţia lor de bază era agricultura îmbinată cu creşterea animalelor în aşezări sedentare.

Nici un izvor istoric nu atestă, însă, în decursul epocii medievale o imigrare în masă a românilor de la sud la nord de Dunăre, ci dimpotrivă, treceri permanente ale românilor transilvăneni la sud şi est de Carpaţi, inclusiv peste Dunăre.

De asemenea este lipsită de temei ştiinţific opinia expusă de unii istorici sovietici cum că pe baza populaţiei romanizate, în urma contactelor ei cu slavii, s-au format două popoare separate: munteni, datorită contactelor cu slavii de sud, şi moldovenii - cu slavii de răsărit. Această pretinsă divizare etnică ar fi servit drept bază pentru constituirea a două limbi separate: română şi moldovenească.

Susţinute în scopuri politice, aceste viziuni nu-şi găsesc o argumentare ştiinţifică în izvoarele istorice, care îi divizează pe români după provincii istorice (moldoveni, munteni, bucovineni, olteni etc.), şi nu după apartenenţa lor la diferite etnii. Dimpotrivă, izvoarele demonstrează că indiferent de denumirea locală ei toţi formează un neam - neamul românesc. Izvoarele istorice nu confirmă o diferenţiere strictă a influenţei slave în Moldova şi Ţara Românească, precum nici rolul ei determinant. Cât priveşte limba, nici o

şcoală ştiinţifică lingvistică nu recunoaşte existenţa a unei limbi literare moldoveneşti deosebită de cea română. Totodată, nimeni nu neagă prezenţa unui grai moldovenesc, de rând cu alte graiuri româneşti (muntenesc, oltenesc, ardelenesc etc.) în spaţiul locuit de români.

Componentele principale ale etnogenezei românilor, în procesul de constituire a poporului român pot fi evidenţiate componentele lui fundamentale. Cel mai vechi component (numit şi substrat) îl prezintă tracii de nord, sau geto-dacii. Această ramură a marelui neam al tracilor, aflată timp îndelungat în contact cu civilizaţia antică (la început greacă, apoi romană), a creat o cultură originală, care a atins un înalt nivel de dezvoltare. Aceasta le-a permis geto-dacilor să creeze statul lor propriu.

Al doilea component fundamental în etnogeneza românilor este elementul roman (sau stratul roman). Acest strat s-a suprapus celui geto-dac: la început, până la cucerirea Daciei de către Imperiul Roman (anul 106 d.Chr.) - numai în aspect economic şi cultural, iar după aceasta - s-a produs o sinteză etno-culturală dacoromână. Datorită prezenţei parţiale la nord de Dunăre şi influenţei centrelor romane de la sud de Dunăre aprofundarea acestei sinteze a continuat şi după anul părăsire! Daciei de către legiunile romane (271-275). Ca urmare, a continuat romanizarea dacilor liberi şi statornicirea în spaţiul vechii Dacii a unei populaţii latinofone. Acest proces s-a desăvârşit către secolul al Vl-lea, având drept rezultat formarea unei etnii şi a unei limbi romanice la nord şi sud de Dunăre: protoromânii (sau est-romanicii) cu o limbă comună (protoromână). Populaţia est-romanică a înfruntat valurile migrato-rilor - a goţilor, apoi a hunilor. Arheologii au constatat răspândirea în secolele IV-VI (după încetarea stăpânirii hunilor) în spaţiul Carpato-Danubian a unei culturi materiale (numite cultura Brateiu) - în Transilvania, cu corespundere în Muntenia -Ipoteşti, Cândeşti-Ciurel, şi în Moldova - Costişa-Botoşana-Hansca), care aparţinea unei populaţii băştinaşe sedentare de agricultori şi crescători de animale. Au fost descoperite obiecte de import romano-bizantine, tiparniţe de turnat cruci.

Peste această populaţie protoromână, care ducea o modestă viaţă agrară în obşti săteşti, s-au revărsat în secolele VI-VII triburile slave, care au migrat pe valea Tisei şi în Moldova. Triburile slave au rupt în anul 602 graniţa bizantină (limesul) de la Dunăre şi s-au revărsat în întreaga Peninsulă Balcanică până în Grecia. Acest eveni-ment a avut repercursiuni serioase pentru unitatea daco-romanică sau est-romanică).

Ca urmare, populaţia protoromână de peste Dunăre s-a slavizat cu timpul, ori s-a retras spre sud în munţi, dând naştere grupurilor etnice ale macedono-românilor, istro-românilor ş.a.

În altă direcţie s-au dezvoltat relaţiile populaţiei est-romanice de la nordul Dunării cu slavii. Aici populaţia autohtonă era superioară numeric slavilor, ceea ce a dus cu timpul la asimilarea lor.

Slavii au influenţat într-o anumită măsură etnogeneza românilor, alcătuind adstratul (sau suprastratul) procesului de desăvârşire în constituirea neamului românesc (secolele VI-IX). Slavii, fiind agricultori şi crescători ^de animale sedentari, au convieţuit mai îndelungat cu autohtonii, lăsând în limba română cuvinte de origine slavă (plug, prieten, drag, iubire etc.), care denotă multiple contacte umane. Rolul slavilor în etnogeneza românilor este asemănător cu cel al germanicilor în constituirea popoarelor vest — romanice (francezilor, italienilor, spaniolilor, portughezilor).

Cu dreptate si in numele dreptatii dovedind deplina hotarare,poporul român si-a desavarsit unitatea sa politica,naţionala si statala la sfarsitul primului razboi mondial.A fot un act istoric obiectiv,realizat prin hotararea cu caracter plebiscitar de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.Desavarsirea unitatii nationale a fost un deziderat al tuturor românilor.A insemnat si inseamna de fapt o etapa superioara,obiectiv necesara, a ceea ce se realizasera la 18,un act legitim implinit in deplin consens cu legile obiective ale dezvoltarii societatii moderne. Constiinta unitatii de neam ,cultivata in evul mediu prin condeiul cronicarilor de peste munti sau a reprezentantilor Scolii Ardelene dincoace de Carpati,prin scolile românesti de toate gradele si institutii de cultura ale românilor,prin intermediul presei si al cărtii in general,cunoaste treptat saltul calitativ ce o transforma la scara de masa,in dorinta colectiva a realizarii deplinei unitati nationle.Desavarsirea statului national unitar românesc semnifica astfel implinirea unui mare ideal, un mare ideal al generatiei de la 1918 si deopotriva al generatiilor inaintase,de la 1848,1859,al generatiilor de mai inainte. Poporul român n-a batut niciodata in istoria sa la portile niciunui alt neam cu gand de razboi.Şi-a aparat doar dintotdeauna portile cetatilor fie ele ale Sarmizegetuzei ori ale Bihariei,ale Sucevei sau Targovistei.A facut din trupul său zid spre a le pazi,spre a apara fiinţa naţionala si pamantul României.Ita de ce in istoria României nu au existat nici pete albe nici pete negre. Desavarsirea unitatii de stat devenise la inceputul veacului al xx-lea, pentru tot poporul român,o conditie esentiala a dezvoltarii sale sub raport economic,social si politic.Se apropia vremea in care natiunea româna,unita in cuget si simţiri dintotdeauna,trebuia sa paseasca pe un drum comun de faurire a vietii sale,pe un drum lipsit de graniţele politice,arbitrar asezate de prea multa vreme si fara voia românilor,intre fiii poporului român. Desavarsirea unitatii nationale ,politice si statale de la 1 Decembrie 1918,ce s-a constituit intr-un moment istoric de mari dimensiuni,una dintre pietrele fundamentale asezate la temelia României moderne a fost,prin gandire si actiune,opera intregului popor român. Un loc de frunte in pregatirea lui 1 Decembrie au ocupat carturarii in randul carora s-a numarat in vremea apropiata Marii Uniri ,Nicolae Iorga,istoricul ce a sintetizat prin scrisul sau intreaga sete de libertate si de unire ce a animat intregul popor. Calator in „Ţara Ardealului”-cum deseori îi placea sa spuna pamantului românesc de dincoace de munti – cu popasuri staruitoare in casele oamenilor de aici si in asezamintele lor de culturaIorga este istoriograful lor,asa cum este si al tuturor românilor.El a infatisat de fiecare data frumusetile tuturor locurilor românesti,bogatiile sufletesti ale muntenilorsi moldovenilor,ale ardelenilor si bucovinenilor si mai ales dorinta lor de unire cu „Ţara”.A cestui ideal si- a consacrat toata viaţa.O spune in memorii si o simtim si in operele sale. El nu i-a despartit niciodata pe români,nici in scrierile sale,dar nici in inima lui pentru ca spunea:” suntem un singur trup,tot acest neam[…]Suntem un trup si ne infatisam toti laolalta ca un mandru si roditor pom care se inalta in mijlocul livezii”.

Formarea limbii române

Formarea limbii române a parcurs aceleaşi etape ca şi formarea poporului român. O primă etapă a formării limbii române o constituie procesul de romanizare a geto-

dacilor. Ca urmare, aceştia au preluat treptat limba latină vorbită (sau vulgară), în perioada de până în secolul al Vl-lea se generalizează pe întreg spaţiul istoric al Daciei şi Moesiei o limbă romanică unitară, numită de filologi limba protoromână comună. Din limba geto-dacilor după diferite opinii s-au păstrat în cea română 170-180 de cuvinte.

Sub impactul migraţiei slavilor romanitatea nord şi sud-dunăreană estedivizată, iar din limba protoromână comună, care avea un caracter în linii generale de o limbă închegată, se formează dialectul daco-român (nord-dunărean) şi dialectele sud-dunărene (aromân sau macedo-român, megleno-român şi istro-român). Acest proces, care se desfăşoară în secolele VII-IX, a cunoscut influenţa limbii slave. Influenţa slavă n-a schimbat caracterul latin al limbii române, exercitându-se prin îmbogăţirea ei cu circa 20% de cuvinte de origine slavă. Stratul lingvistic latin, cel mai important, cuprinde circa 60% din vocabularul limbii române.

Menţiuni în sursele externe despre români, în izvoarele străine medievale timpurii românii sunt denumiţi vlahi, valah, volohi, blahii etc. Acestea sunt variante ale unei denumiri, care iniţial desemna un trib celt, apoi a fost dată de vechii germani romanilor şi galilor romanizaţi; pe urmă din lumea germană acest termen a trecut în cea slavă şi bizantină. Slavii de sud şi bizantinii îi numeau pe români- vlahi, slavii de răsărit - volohi, ungurii le ziceau olahi, care era derivat de la "oslasz" -denumire dată de ei italienilor. Românii de la bun început s-au numit romani, denumire care a evoluat în rumâni, apoi români. Ei şi-au păstrat permanent conştiinţa originii lor romane.

Cea mai veche menţiune despre români se întâlneşte în "Geografia" savantului armean Moise Chorenati (a doua jum. a sec. al IX-lea) în care se semnalează "ţara necunoscută cărei îi zic Balak", (sinonim cu valach, blacht numire germanică a romanicilor), aflată la nord de ţara bulgarilor.

Persanul Gardizi (în "Podoaba istoriilor", secolul al Xl-lea) plasează între bulgari, ruşi şi unguri "un popor din Imperiul Roman", care locuia între Dunăre şi "muntele mare".

Cronica veche rusă "Povesti vremennâh let" ("Povestea anilor de demult") menţionează pe "volohi" prin anul 898 în legătură cu mişcarea triburilor ungare spre est. In cronica anonimă, scrisă de cronicarul notarului regelui maghiar Bela, numită "Gesta Hungarorum", întocmită în secolul al XlI-lea pe baza unor izvoare mai vechi, se povesteşte despre o populaţie românească în Transilvania în secolele IX-X. La anul 976 în cronica autorului bizantin Kedrenos sunt menţionaţi vlahii sud-dunăreni.

Recunoaşterea de către popoarele vecine a unei comunităţi etnice româneşti în spaţiul Carpato-Danubian mărturiseşte că în această perioadă poporul român era deja constituit.

Obiectivele revoluţiei din octombrie-noiembrie 1918

Proces istoric de mari dimensiuni,piatra fundamentala,de temelie dar si de legatura in acelasi timp,formarea statului national unitar roman s-a realizat intr-un climat de puternic avant revolutionar,manifestat plenar,in octombrie-noiembrie 1918.Evenimnte;e petrecute pe pamantul Transilvaniei la sfarsitul primului razboi mondial,in lunile octombrie-noiembrie 1918,se constituie,prin fortele participante,imtr-o adevarata revolutie populara,care prin obiectivele sale a avut un profund caracter burghezo-democratic,urmarind deopotriva revendicari sociale si nationale.

„Traiasca Revolutia!” Traiasca Romania!” sunt cuvintele ce au fost rostite de catre toti romanii transilvaneni sau bihoreni,banateni ori maramureseni la ceasurile de apus ale monarhiei dualiste. Traiasca revolutia!Traiasca Romania!au fost cuvinte ce s-au rostit atunci cand la ceasurile miezului de noapte,in noptile de sfarsit ale lui octombrie, s-a aflat ca soldatii au depus armele,n-au mai vrut sa lupte,au degradat pe superiorii lor,regele a abdicat si soldatii au declarat revolutie. Era intr-adevar acesta inceputul revolutiei ce s-a desfasurat pe intreg pamantul Transilvaniei la sfarsitul lunii octombrie si in zilele lui noiembrie 1918.Era semnalul revolutiei dat,prin tulnice sau clopote trase in dunga,anuntand un sfarsit asteptat si un inceput dorit,chemand si indemnand lumea oprimata a satelor si pe aceea mai putin bogata a oraselor,la vechea putere dualista. Sfarsitul razboiului a insemnat pentru romanii transilvaneni vremea rafuielilor cu cei bogati si deopotriva cu cei ce i-au sprijinit, a fost vremea rasturnarii puterilor locale represive,iar intaia zi de decembrie 1918 a fost si va ramane in istoria poporului roman,ziua implinirii marelui sau ideal national.In aceasta dublalupta ,pentru eliberarea nationala si sociala,taranimea transilvaneana,muncitorimea,intelectualitatea au jucat un rol deosebit.In fruntea acestei lupte s-au asezat intai de toate fostii soldati intorsi la vetrele lor.Soldatii intorsi de pe fronturi duceau cu ei ,alaturi de ceea ce au purtat in inimile lorin vremea razboiului,dorinta de a fi stapani pe pamantul lucrat precum si unirea cu fratii din toate provinciile romanesti-aduceau suflul revolutionar. Revolutia nu a cuprins numa satele,ci si orasele,mai ales centrele muncitoresti. Obiectivele revolutiei din octombrie-noiembrie 1918 desfasurata in orase sau sate,erau aceleasi,de ordin social si national:lichidarea ramasitelor feudale,a marii proprietati mosieresti si infaptuirea reformei agrare;infaptuirea libertatilor democratice,in primul rand a votului universal;cucerirea dreptului la autodeterminare prin despartirea Transilvaniei de Austro-Ungaria si unirea cu Romania;inlaturarea aparatului de stat burghezo-mosieresc maghiar;consolidarea pacii. Au fost pe pamantul Transilvaniei,la sfarsit de octombrie si inceput de noiembrie 1918,inclestari si confruntari puternice intre cei ce fusesera vreme indelungata asupriti si intre puternicii stapanirii apuse.Slujbasii primariilor,a jandarmeriilor,stapanii ori arendasii mosiilor fusesera alungati sau au fugit singuri din calea rasculatilor temandu-se de judecata aspra a multimii, a poporului.Au venit sa ceara socoteala si celor care au ramas acasa sa „chiverniseasca”treburile satului si au „uitat” sa imparta sotiilor celor plecati la razboi si batranilor din sat,drepturile banesti ce li se cuveneau. Jndarmeria-un binecunoscut organ de represiune al puterii dualiste-a constituit de asemenea un obiectiv insemnat in revolutie.Ei erau urati de popor si in 1918 intreg poporul s-a ridicat impotriva lor.Prin ruperea acestei verigi puternice s-a descompus treptat in luna noiembrie veghea putere locala.In felul acesta a avut loc in multe parti ale Transilvaniei o inlocuire a puterii locale- a primariilor si jandarmeriilor apartinand stapanirii austro-ungare.Fenomenul trebuie consemnat ca o etapa importanta in procesul de realizare a unirii Transilvaniei cu Romania.Actiunea a avut un profund caracter popular,pornind de jos in sus,dinspre mase si a fost realizata pe cale revolutionara. In timpul revolutiei din octombrie-noiembrie 1918, in toate satele transilvanene curtile grofilor,pamanturile acestora,fie ele terenuri arabile,pasuni sau paduri au constituit un principal obiectiv pentru tarani.

Formele de lupta erau diferite.Au predominat totusi cateva:atacul asupra curtilor mosieresti,impartirea bunurilor gasite,alungarea marilor proprietari sau a arendasilor.Au aratat,astfel spus ,cu un ceas mai devreme de a porni spre Alba Iulia,ceea ce isi doreau ei de la noile vremuri ce es pregateau:unirea cu Tara,dreptate,pamant. Desfasurate la cumpana dintre doua epoci-moderna si contemporana-acctiunile taranesti si cele muncitoresti au contribuit in mod direct la destramarea vechii puteri administrativ politice si de represiune locale impuse de stapanirea austro-ungara.De aici si importanta lor deosebita. Toate acestea fac din revolutie o forma de manifestare a ideii de unitate nationala,o etapa in drumul implinirii acesteia.

Declaratia romanilor din octombrie 1918

Desavarsirea unitatii nationale a fost ceruta in toamna anului 1918 de catre intreaga natiune romana,dupa cum si drepturile socio-economice si politice pe seama maselor populare se impunea in aceeasi vreme, ca necesitati obiective ce nu mai puteau fi ignorate de clasele conducatoare. Un rol foarte important in pregatirea Marii Uniri l-au jucat cele doua partide ale romanilor din Transilvania,Partidul National Roman si cel Social-Democrat.Si unul si altul au inteles rosturile lor la vremea de rascruce si au pregatit in lunile octombrie-noiembrie intregul drum spre Alba Iulia,realizand la scara natiunii romane,o deplina solidaritate. O actiune politica de o valoare exceptionala pentru intreg demersul romanilor transilvaneni din toamna si iarna anului 1918 spre realizarea unirii cu fratii de peste muntiu a fost Declaratia Comitetului Executiv al Partidului National Roman de autodeterminare a populatiei romanesti din Transilvania,citita in parlamentul din Budapesta la 18 octombrie 1918.prin declaratie s-a proclamat independenta natiunii romane din Transilvania,Banat,Crisana si Maramures si in acelasi timp declaratia a marcat intrarea miscarii de eliberare a romanilor in faza sa decisiva,finala.Declaratia de la Oradea cerea pe seama natiunii romane”dreptul ca,libera de orice înrăurire straina,sa hotarasca singura asezarea ei printre natiunile libere”Declaratia se incheia cu concluzia fireasca ”natiunea romana asteapta si pretinde” dreptul la”libera viata nationala.

Revoluţia română de la 1848-1849-moment culminant al afirmării naţiunii române.

In primăvara anului 1848 iun cele trei ţări românesti s-au aprins flacarile revoluţiei burghezo-democratice.Iaşi,Bucureşti si Blaj au fost cele trei focare ale revolutiei române,fenomen unitar si parte componenta a revoluţiei europene. Manifestarea plenara a naţiunii române,revendicarea unirii a constituit o preocupare majora a revoluţionarilor din toate cele trei state româneşti,strans impletită cu lupta împotrivirii vechii orînduiri, pentru dreptate sociala,pentru faurirea cadrului nou al societaţii moderne.Exprimarea vointei naţionale a românilor a avut diferite forme,de la cererea garantarii autonomiei interne, “pe plan administrativ cât si legislativ”, a

“dreptului suveran la cele dinlăuntru”,la proclamarea unirii”Moldovei si Valahiei intr-un singur stat neatârnat”,”cheia boltei fără de care s-ar prabuşi tot edificiul naţional”,cum se exprima M.Kogalniceanu,până la strigatul hotărt al reprezentanţilor naţiunii române din Transilvania:”Noi vrem sa ne unim cu Ţeara!”. Revolutia a izbucnit in martie in Moldova avand in frunte pe V.Alecsandri sip e Al.I.Cuza,dar a fost inabusita de indata.Ea va continua cu rascoale taranesti si prin activitatea revolutionarilor moldoveni desfasurata in Transilvania,Bucovina si Ţara Românească.La 12 mai 1848 revolutionarii moldoveni V.Alecsandri,Costache Negri,Gh.Sion,Yaharia Moldoveanu,Alecu Russo, care participasera la adunarea de la Blaj din 4 mai ,elaborau programul intitulat Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei avand ca principale revendicari improprietarirea locuitorilor sateni fara nici o rascumparare si unirea Moldovei si Ţării Româneşti intr-un singur stat neatarnat românesc.În lunile martie si si aprilie ţărănimea din Transilvania se ridica impotriva iobagiei si asupririi naţionale.Calauyita de intelectualitatea revoluţionara 40 000 de ţărani s-au intrunit la 3-5 mai intr-o mare adunare naţionala pe Câmpia Libertăţii de la Blaj- a marcat o impresionanta ridicare a poporului roman la viata politica .Şi tot aici Blaj au rasunat pentru prima data glasurile multimii ,ale poporului insuşi, in sprijinul ideii statului naţional unitar,exprimata prin versurile nemuritorului mars al lui Andrei Mureşan:Desteapta-te române, prin lozincile unirii naţionale –De acum Ardealul nu mai e Ardeal,e ROMÂNIE.Este deosebit de semnificativ faptul ca in 1848 la adunarile românilor de pe Campia Blajului au participat si cercuri largi din rândul naţionalitaţilor conlocuitoare,apasate de aceeasi asuprire socială.La 9 iunie 1848 revolutia a izbucnit la Izlaz unde a fost expus programul cunoscut sub denumirea de Proclamatia de la Izlaz.La 11 iunie a izbucnit si la Bucuresti,dar a fost infrantă. În faţa primejdiei de coalizarea imperiilor habsurgic si ţarist,Nicolae Balcescu a incercat o salvare a cauzei revoluţiei prin unificarea forţelor revoluţionare româno-maghiare.Îndemnurile si acţiunile lui Balcescu s-au încununat prin incheierea ,la 14iulie 1849,la Seghedin, a Proiectului de pacificatie intre N.Balcescu,C.Bolliac si L.Kossuth.Este graitoare utilizarea ce parte semnatara a acestui proiect a termenului de “România” in numele careia N.Balcescu adera la un pact de actiune comuna româno-maghiara impotriva absolutismului habsburgic. Desi infranta,revolutia româna de la 1848 a avut urmari adanci in viaţa poporului nostrum.Ea a consolidat ideologia naţională, care inlocuia idea de moşie cu cea de patrie,conceptual de stare si rang cu cel de naţiune,idea de privilegiu ereditar cu idea de egalitate in faţa legilor,crezuri care aveau sa dovedeasca adevarate forţe ale istoriei.