Ţara Românească

Factori interni: existenta autonomiilor locale care, amenintate sa dispara in fata pericolului ungar si bizantin, au reactionat si, in efortul lor de aparare, s-au unificat formand state medievale. În spaţiul românesc sud carpatic, documentul care atestă existenţa autonomiilor locale şi caracteristicile esenţiale ale acestora este Diploma cavalerilor ioaniţi (1247). Sunt menţionate cinci formaţiuni prestatale:- Ţara Severinului;- cnezatele lui Ioan şi Farcaş;- voievodatele lui Litovoi şi Seneslau. Unele dintre acestea au fost anexate de maghiari (cnezatele lui Ioan şi Farcaş), altele erau dependente de regatul Ungariei (voievodatele lui Litovoi şi Seneslau).

Factori externi: criza dinastica din Ungaria: in 1301 moare ultimul rege arpadian, Andrei al III-lea, si incep luptele pentru tron. In 1308 se instaureaza ca rege Carol Robert de Anjou. Un alt factor: decaderea Hoardei de Aur(stat mongol aparut dupa dezmembrarea Imperiului Mongol, ocupa marea partea a Rusiei europene) datorita ridicarii cnezatelor rusesti si a presiunii mongolilor din Asia Centrala. În procesul de unificare vor fi parcurse mai multe etape. 1. O primă etapă se leagă de numele lui Litovoi, care refuză plata tributului către Ungaria. În bătălia ce va avea loc pe la 1277-1279, Litovoi moare, iar fratele său Bărbat este luat prizonier. Se răscumpără şi va accepta suveranitatea maghiară. La formarea Ţării Româneşti au contribuit şi românii din Transilvania. Tradiţia istorică vorbeşte despre descălecatul lui Negru vodă din Făgăraş (1291). Anihilarea autonomiei Ţării Făgăraşului de către regalitatea maghiară îl determină pe Negru vodă să treacă la sud de Carpaţi, întemeind Ţara Românească, cu reşedinţa la Câmpulung. Potrivit lui Gheorghe Brătianu, descălecatul lui Negru vodă a fost însoţit de întemeierea ţării, adică de unificarea cnezatelor şi voievodatelor. 2. Desăvârşirea unificării teritoriale se produce în timpul lui Basarab I, 1310-1352. Acesta intră în conflict cu regele Ungariei Carol Robert de Anjou deoarece anexase Banatul de Severin. Regele ungar atacă Ţara Românească. Bătălia se dă la Posada (reflectată în Cronica pictată de la Viena) intre 9-12.11.1330, intr-o trecatoare ingusta, şi este câştigată de Basarab. Victoria consacra independenţa Ţării Româneşti, stat numit in majoritatea documentelor Valahia iar in cele bizantine Ungrovlahia( adica Valahia de langa Ungaria). Capitala a fost la Campulung Statul se va consolida sub urmaşii lui Basarab:Nicolae Alexandru(1352-1364): fiul lui Basarab I, în 1359, îşi ia ditlul de domn autocrat, înfiinţează Mitropolia Ortodoxa, la Argeş, dependenta de patriarhia de la Constantinopol;Vlatislav Vlaicu (1364-1377): respinge acţiunile Ungariei; în 1370 înfiinţează o mitropolie la Severin; bate monedă proprie, muta capitala la Arges.

Moldova Se formeaza in acelasi context politic intern si extern favorabil. Şi pentru acest spaţiu izvoarele istorice atestă prezenţa unor formaţiuni politice prestatale:- Ţara Brodnicilor;- Ţara Bolohovenilor;- Ţara Volohilor, Tara Sepeninţului, Codrul Orheiului

Toate acestea sunt legate de drumul comercial ce pleca din Liov si ajungea in Chilia si Cetatea Alba. 1. Într-o primă etapă, plasata intre 1352- 1353, regalitatea maghiară organizează expediţii de alungare a tătarilor. La jumătatea secolului 14, în urma unei astfel de expediţii, tătarii sunt alungaţi şi pentru a împiedica revenirea lor se organizează o marcă (provincie de graniţă cu rol de apărare), in nord-vest, intre Campulung Moldovenesc si Vrancea, cu reşedinţa la Baia. La conducerea acesteia se afla Dragoş (primul descălecat), voievod din Maramures, care recunoaste suzeranitatea maghiara. Aceasta marca se numea Moldova, probabil de la raul Moldova( al carui nume poate sa vina de la molid, copac aflat pe ambele maluri ale raului). 2. A doua etapă este legată de numele lui Bogdan, un voievod din Maramureş. În faţa presiunilor maghiarilor, acesta trece Carpaţii şi-i înlătură pe urmaşii lui Dragoş (Balc şi Sas) supuşi coroanei maghiare, intre 1359-1365. Motivul a fost, se pare, politica de catolicizare dusa de urmasii lui Dragos, care i-a nemultumit pe localnici.Încercările regelui Ludovic de Anjou de a-l înlătura pe Bogdan nu au succes. Cronoca lui Ioan de la Tarnave (Cronica domniei lui Ludovic) semnaleaza esecul expeditiilor intreprinse de regele Ungariei si obtinerea independentei statului. Unificarea deplina si consolidarea statului se vor realiza sub urmaşii lui Bogdan(1359-1365):

Latcu I, Petru Muşat (1376?-1391): bate monedă proprie; înfiinţează o Mitropolia Moldovei, la Suceava, in 1386-1387; inaugurează tradiţia depunerii jurământului de credinţă către regele Poloniei;Roman I (1392-1394): desăvârşirea teritorială se realizează în timpul său, intitulându-se stăpânitor a toată ţara Moldovei, de la munte până la mare.

Institutii centrale in spatiul romanesc

Dupa constituire, regimul politic al statelor medievale romanesti a evoluat spre monarhia de tip feudal, in care domnul avea puteri sporite. Constiutirea Moldovei si a Tarii Romanesti ca state medivale a reprezentat si un process de centralizare politica prin transferul de putere din partea cnezilor si juzilor catre un conducator ales numit “mare voievod”.

A) DomniaDomnia reprezenta instituţia centrală. Atributiile domnului au fost limitate de drepturile si privilegiile boierimii mari, care participa la guvernarea tarii, si de “obiceiul tarii”, “legea tarii”. Pentru a asigura succesiunea la domnie şi a împiedica disputele pentru tron, domnitorul îşi asocia fiul la domnieAtribuţiile domnitorului erau:- Avea drept de preemţiune asupra întregului fond funciar (dominium eminens);- Conducea administraţia dispunând de un aparat centralizat în care un rol important îl juca spaţiul domnesc;

- atributii legislative: emitea hrisoave si atributii executive: numea pe marii dregatori;- Elabora politica externă şi internă împreună cu sfatul domnesc;- Avea dreptul de a bate monedă;- Declara război, încheia pace, tratate internaţionale;- Avea drept de confiscare a proprietăţii boiereşti şi de aplicare a pedepsei cu moartea pentru cei vinovaţi de trădare (hiclenie);- Convoca oastea cea mare; era comandant suprem al armatei;- Reprezenta instanţa supremă de judecată (era judecator suprem).Titulatura domnului:

În documente domnitorul apare cu titulatura de “mare voievod şi domn“. Calitatea de voievod însemna că era şeful armatei. Domn (dominus) însemna că era stăpânul ţării şi al supuşilor.

- titlul de domn a conservat semnificatia de “dominus”(reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant, putere absoluta) atribuit imparatilor romani dupa instaurarea Domniatului (284) dar si pe cea de “autokrator”( sef militar) atribuit imparatilor bizantini

- introducerea in titulatura domnului a particulei “Io”, prescurtare de la “Ioannes” (=cel ale de Dumnezeu) subliniaza puterea divina a domnului.

- aceste puteri puteau fi dobandite de domn prin ungerea cu mir in cadrul ceremoniei religioase de incoronare.

Succesiunea la tron: se baza pe sistemul ereditar-electiv, intemeiat pe drepturile ereditare ale familiei domnitoare, dar si pe dreptul de a alege al boierilor; dupa instaurarea regimului fanariot domnii sunt numiti de Poarta pe 3 ani si reconfirmati anual.Evoluţia instituţiei până la sfârşitul secolului 16Instituţia centrală evoluează în condiţiile raporturilor cu categoria privilegiată. Domnii puteau confisca proprietatea boierilor care unelteau s-au trădau şi puteau aplica pedeapsa cu moartea.

În acest context putem aminti domn precum Vlad Ţepeş, Ştefan cel mare care au reuşit să întărească autoritatea domniei În raport cu marea boierime. Atunci când dominaţia otomană se accentuează începe să se restrîngă autoritatea domnilor, iar boierii încep să exercite o tutelă asupra domnului. Aceştia controlează viaţa politică susţinând candidaturi la tron sau semnând înţelegeri cu suverani creştin şi chiar cu otomani.Evoluţia instituţiei centrale în secolele XVII, XVIII Eşecul lui Mihai Viteazu de restabilire a autorităţii domneşti avea să anunţe schimbarea raportului între domnie şi boieri în favoarea boierilor. Profită otomani care îşi impun controlul asupra domniei. Turcii instaurează în secolul al XVIII-lea regimul fanariot înlocuind domnul pământean cu unul adus dintr-un cartier al Istambulului (fanar). În acest context domnia îşi pierde nu numai caracterul pământean ci şi poziţia, căci domnul este considerat un alt dregător al imperiului otoman putând fi schimbat sau numit în funcţie de interese. Durata domniei este scurtă, este limitat accesul boierilor pământeni în instituţiile statului. Aceştia grupaţi în partidă naţională vor acţiona la revenirea domnilor pământeni.B) Biserica A jucat un rol important în societatea medievală românească. Infiinţarea mitropoliei româneşti la Argeş în 1359 (de către Nicolae Alexandru), la Severin 1370 (Vladislav Vlaicu) şi recunoaşterea mitropoliei de la Suceava de către patriarhia de la Constantinopol a dat legitimitate bisericii ortodoxe române. Organizarea bisericii continuă şi în perioada următoare când se înfiinţează şi alte eparhii în Moldova şi în Ţara Românească (episcopia Romanului, Rădăuţiului; pentru Ţara Românească episcopia Raului, Buzăului) Biserica din Ţara Românească şi Moldova şi-a exercitat influenţa şi asupra altor teritori. În secolul 14 mitropolitul Ţării Româneşti primeşte titlul de “exarh: al întregii Ungarii şi a plaiurilor ceea ce îi conferea autoritatea asupra ortodocşilor din regatul Ungariei.Mitropolitul era întâiul sfetnic al domnului, îl încorona pe domn, era al doilea demnitar în stat, locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului, membru marcant al sfatului domnesc, asista la scaunul de judecată al domnului. Mitropolitul era subordonat instituţiei centrale putând fid at jos de domnitor. O serie de domnitori au susţinut biserica şi au susţinut dezvoltarea vieţii monarhale.

C) Sfatul domnesc

Era alcatuit initial din marii stapani de domenii, dar apoi locul acestora e luat de dregatori.

Atributii: asistau pe domn la scaunul de judecata, participau la incheierea tratatelor cu statele vecine;

Principalii dregatori erau: marele vornic (prerogative judecatoresti), marele vistier (gestiona vistieria domniei), marele postelnic (se ocupa de activitatea diplomatica, primirea solilor), spatarul (in Tara Romaneasca) si hatmanul (in Moldova) cu astributii militare.

Incepand cu secolul al XVI-lea, o data cu accentuarea dependentei Tarilor Romane de Poarta, Statul domnesc a fost numit cu termenul turcesc de „divan”.