UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris

C.Z.U: 94(498):281.94:281.95

”1918-1948” (043.3)=135.1/G24

GATEA, FLORIN IOAN

ROLUL ŞI LOCUL BISERICII GRECO-CATOLICE ÎN

VIAŢA POLITICĂ A ROMÂNIEI (1918-1948)

07.00.02 Istoria Românilor (pe perioade)

Teză de doctor în istorie

Conducător ştiinţific: TIHONOV, Ludmila, conferenţiar universitar,

doctor în ştiinţe istorice, 07.00.02

Istoria Românilor (pe perioade)

Autorul:

CHIŞINĂU, 2013

2

© GATEA Florin Ioan, 2013

3

CUPRINS

ADNOTARE (în limbile română, rusă şi engleză)……………………………………………5

LISTA ABREVIERILOR……………………………………………………………………....8

INTRODUCERE………………………………………………………………………………...9

1. ABORDĂRI TEORETICO-METODOLOGICE PRIVIND ROLUL BISERICII

GRECO-CATOLICE ÎN VIAŢA POLITICĂ A ROMÂNIEI................................................17

1.1.Analiza istoriografiei şi a izvoarelor temei de cercetare. Rolul Bisericii Greco-Catolice în

viaţa politică a României: studiu istoriografic. ......................................………...........................17

1.2. Repere teoretico-metodologice şi epistemologice ale investigaţiei………...…………….....35

1.3. Concluzii la capitolul 1...........................................................................................................44

2. RELAŢIILE BISERICII GRECO-CATOLICE CU STATUL (1918-1939)....................46

2.1. Rolul Bisericii Greco-Catolice în realizarea Marii Uniri………………………………........46

2.2. Statutul juridic al Bisericii Greco-Catolice. Concordatul cu Vaticanul………….…….........54

2.3. Concluzii la capitolul 2…………………………………………...........................................66

3. BISERICA GRECO-CATOLICĂ ÎN ANII PARTICIPĂRII ROMÂNIEI LA CEL DE-

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL …………………………………………………………...69

3.1. Poziţia Bisericii Greco-Catolice faţă de ideologia şi practica nazistă şi cea comunistă

…...................................................................................................................................................69

3.2. Impactul Dictatului de la Viena asupra Bisericii Greco-Catolice şi politicile religioase ale

Mareşalului Ion Antonescu………………………………………………………………............74

3.3. Concluzii la capitolul 3 ………………………………………………………………..........84

4. BISERICA GRECO-CATOLICĂ DIN ROMÂNIA SUB REGIMUL COMUNIST (1945

- 1948) ……………………………………………………………………………………...........86

4.1.Tactici, metode şi acţiuni comuniste de lichidare a Bisericii Greco-Catolice………….........86

4.2. Impactul politicii comuniste asupra clerului greco-catolic.……………………..……........105

4.3. Concluzii la capitolul 4 …………………………………………………………………....123

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI…………………………………….…….126

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………130

ANEXE………………………………………………………………………………………...141

Anexa 1. Scrisoare către Rege a ierarhilor catolici de ambele rituri referitor la diverse proleme

administrative, scolastice şi ecleziale .........................................................................................140

Anexa 2. Situaţie diecezană a Episcopiei de Maramureş după dictatul de la Viena – raport al PS

Alexandru Rusu...........................................................................................................................141

Anexa 3. Corespondenţă între Secretariatul de Stat al Vaticanului şi Congregaţia Orientală

4

Fondarea unei noi eparhii greco-catolice la Bucureşti.................................................................145

Anexa 4. Arestarea preoţilor uniţi – informare din partea Nunţiaturii Apostolice Bucureşti către

Congregaţia Orientală din Roma.. ..............................................................................................146

Anexa 5. Situaţia religioasă Raport documentat asupra activităţilor guvernului comunist în

legătură cu formarea unei ,,Biserici Catolice naţionale”.............................................................147

Anexa 6. Raport documentat asupra persecuţiei Bisericii Greco-Catolice sau Unite din România

de către guvernul comunist..........................................................................................................148

Anexa 7. Decretul din 4 august asupra noului regim al cultelor................................................149

Anexa 8. Oradea, din Conferinţa episcopească ţinută la 26 august 1948..................................151

Anexa 9. 1 decembrie 1948. Decretul de desfiinţare a Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-

Catolică........................................................................................................................................153

Anexa 10. Situaţia cultelor Oradea, din Conferinţa episcopească ţinută la 26 august 1948 a

episcopilor catolici, 8 februarie 1952..........................................................................................154

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII…………………………………155

CV –ul AUTORULUI…………………………………………………………………………156

5

ADNOTARE

GATEA, Florin Ioan, Rolul şi locul Bisericii Greco-Catolice în viaţa politică a

României (1918-1948), teză de doctor în ştiinţe istorice, Chişinău, 2011.

Structura lucrării: Introducere; patru capitole care, la rândul lor, sunt divizate în

subcapitole; Concluzii generale şi recomandări; bibliografie din 218 titluri; 9 anexe, 129 pagini

de text de bază. Rezultatele obţinute sunt publicate în 9 lucrări ştiinţifice.

Cuvinte - cheie: Biserica Unită, Nunţiatura Apostolică, Sf. Scaun, Dieceză, Concordat,

Episcop, Arhiepiscop, Culte, sovietizare, ateism.

Domeniul de studiu: Istoria Românilor.

Scopul şi obiectivele lucrării constau în studierea, analiza şi evaluarea locului şi rolului

Bisericii Greco-Catolice în viaţa politică a României. Realizarea acestora se impune din

perspectiva dezideratului de a elabora un studiu capabil să elucideze relaţiile Bisericii Greco-

Catolice atât cu Statul Român, cât şi în raport cu Biserica Ortodoxă , cu alte culte minoritare, în

contextul mecanismului de funcţionare a legislaţiei cu privire la culte, esenţa şi manifestările

politicii comuniste ateiste şi antireligioase şi impactul acesteia asupra Bisericii Greco-Catolice.

Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a lucrării rezidă în faptul că sursa principală de

documentare o reprezintă documente inedite de arhivă, pe baza cărora sunt definite teze ce

contribuie la formarea unei imagini întregite şi cât mai complete privind relaţiile dintre Biserica

Greco-Catolică şi Statul Român, şi în acest context politica promovată de Partidul Comunist în

domeniul cultelor .

Semnificaţia teoretică: Elaborarea şi prezentarea unui cadru teoretico-metodologiс

fondat pe reliefarea interconexiunii organice dintre structură şi conţinut în contextul

interdisciplinarităţii şi al pluridisciplinarităţii în plan epistemologic. Astfel, baza teoretico-

ştiinţifică a lucrării o alcătuiesc concepţiile contemporane despre dezvoltarea societăţii umane.

Valoarea aplicativă a lucrării. Subiectele tezei pot fi expuse în cadrul prelegerilor,

cursurilor, seminarelor din instituţiile de profil. De asemenea, aceasta poate fi folosită ca bază de

pornire a unor lucrări ample de aprofundare şi cercetare amănunţită a unei perioade de timp mai

scurte sau a unor evenimente din interiorul perioadei 1918 - 1948. Studiul respectiv va contribui

la suplinirea unor spaţii albe, constituind un instrument util pentru oamenii de ştiinţă, politicieni,

diplomaţi, pentru studenţi şi publicul larg de cititori.

Implementarea rezultatelor obţinute: anumite compartimente ale lucrării au fost

discutate în cadrul următoarelor reuniuni ştiinţifice: Sesiunea ştiinţifică anuala a doctoranzilor de

la ULIM (2008, 2009, 2010,2012); Sesiunea ştiinţifică anuala a doctoranzilor Facultatea de

Istorie si Filologie, Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba-Iulia; Simpozionul Ştiinţific

Internaţional „Republica Moldova -20 de ani de independenţă”.

6

РЕЗЮМЕ

ГАТЯ, Флорин Иоан, Роль и место Греко-Католической церкви в

политической жизни Румынии 1918-1948 годов, научная работа на соискание ученой

степени кандидата исторических наук, Кишинэу, 2011.

Структура диссертации: Введение, четыре главы, которые в свою очередь состоят

из параграфов, общие Выводы и рекомендации, библиографию из 218 наименований, 9

приложений, 129 страниц. Достигнутые рзультаты представлены в 9-ти научных

публикациях.

Ключевые слова: Объединенная церковь, Апостольская нунциатура, Святой

престол, Епархия, Конкордат, Епископ, Архиепископ, Культы, советизация, атеизм.

Область иследования: История румын.

Цель работы заключается в исследовании, анализе и оценке места и роли Греко-

Католической церкви в политической жизни Румынии. Реализация данной цели

обуславливается желанием провести исследование, способное пролить свет на отношения

Греко-Католической церкви с Румынским государством, в условиях действия

законодательства о культах; сущность и проявления атеистичной и антирелигиозной

коммунистической политики и ее воздействие на Греко-Католическую церковь.

Научная новизна и оригинальность работы: на основании архивных

документов выведены тезисы, позволяющие сформировать целостную картину касательно

отношений между Греко-Католической церкви и Румынским государством, и политики

Коммунистической партии в отношении религиозных культов.

Теоретическая значимость работы: Была разработана и представлена

комплексная теоретико-методологическая основа многодисциплинарного формата и

характера, в методологическом и аналитическом-эпистемолгическом плане.

Практическая значимость работы: результаты исследования могут быть

использованы в рамках подготовки обобщающих работ касательно отношений между

Греко-Католической церкви и Румынским государством в период 1918-1948. Материал

диссертации может быть изложен в учебном процессе в рамках лекций и семинаров в

профильных учреждениях, представляет полезный инструмент для ученых, политиков,

дипломатов, студентов и широкой публики читателей.

Результаты иследования: некоторые фрагменты работы были изложены в рамках

следующих научных конференциях: Ежегодная научная сессия аспирантов ULIM (2008,

2009, 2010, 2012); Ежегодная научная сессия аспирантов Факультета Истории и

филологии, Университет „1 декабря 1918”, Алба-Юлия; Международный научный

симпозиум „Республика Молдова – 20 лет независимости”.

7

ANNOTATION

GATEA, Florin Ioan, The role and place of Greek Catholic Church in political life

of Romania 1918-1948, PhD thesis, historical sciences, Chisinau, 2011.

Structure of thezis: This paper consists of Introduction, four chapters which in turn are

divided into chapters, general conclusions and recommendations, bibliography comprising 218

titles, 9 appendices, and 129 pages of basic text. The achieved results are published in 9 papers.

Key words: United Church, Apostolic Nunciature, Diocese, Concordat, Bishop, Archbishop,

Cults, Sovietization, and Atheism.

Domain of research: History romanian

Purpose and objectiv of the work: The purpose of this paper is to study, analyze and

evaluate the place and role of the Greek Catholic Church in the political of Romania. For

achieving this goal it requires to develop a study able to elucidate the Greek Catholic Church

relations with the Romanian State, in the context of the functioning of the legislation on cults,

the essence and manifestations of the anti-religious atheistic communist policy and its impact on

Greek Catholic Church.

Scientific novelty and originality: The theme in question is a first attempt to research

the role and place of the Greek Catholic Church in political life of Romania. Scientific novelty of

the paper is that the main source of documentation represents original archive documents,

according to which are defined these that contributes to the formation of an image asa whole and

more comprehensive mai regarding the relations between Greek Catholic Church and the

Romanian state policy in this context promoted by the Communist Party in the field of cults.

Theoretical significance: Elaboration and prezenation of complex wele-founded

theoretico-methodological frameworr which is interdisciplinary in methodological aspect and

multidisciplinary in analitico-epistemological aspect of scientific exploration.

Practical value of the work: The significance and practical value of the scientific work

is clear from the presentation and can be used in preparation of works of synthesis related to

Romanian Greek Catholic Church relations to the Romanian State during 1918-1948. Thesis

topics can be displayed in the lectures, lessons and seminars in institutions. It can also be used as

bases of extensive works of in-depth and detailed research of a shorter time period or of the

events within the period of 1918-1948.

Implementation of schientific rezults: The author of the thesis exhibited some chapters

of the work in the following scientific meetings: Annual Scientific Session ULIM

(2008,2009,2010), annual Scientific Session of the Faculty of History and Philology , University

"1 December 1918" Alba Iulia, international scientific Symposium "Moldova -20 years of

Independence"

8

LISTA ABREVIERILOR

ASCOR - Arhiva Secretă a Congregaţiei Orientale

ASV – Arhiva Secretă a Vaticanului

ASRI - Arhiva Serviciului Român de Informaţii

CNSAS - Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii

BRU – Biserica Română Unită

BGC – Biserica Greco-Catolică

PCR – Partidul Comunist Român

Sf. Scaun - Sfântul Scaun

URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

Codex Iurii Canonici – Codul de drept al canoanelor

AGRU – Asociaţia Generală a Românilor Uniţi

FND – Frontul Naţional Democratic

PNŢ – Partidul Naţional - ţărănesc

ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite

MAE – Ministerul Afacerilor Externe

MAI – Ministerul Afacerilor Interne

Te - Deum - Rugăciune

IPS – Înalt Preasfinţia Sa

Sf. Liturghie – Sfânta Liturghie

9

INTRODUCERE Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Biserica şi religia constituie un domeniu

important al vieţii fiecărui stat sau popor, al fiecărei comunităţi. Educaţia religioasă completează

valorile educaţionale ale unei societăţi. Acest fapt este dovedit. Statele care au apreciat efortul şi

contribuţia religiei la educaţia populaţiei au avut numai de câştigat, pe când unele state, printre

care cele cu un regim totalitar comunist, prin separarea Bisericii de stat şi a şcolii de biserică,

prin măsurile represive contra cultelor religioase, au prejudiciat sistemul educaţional, mutilând

valorile morale de formare a personalităţii umane.

Subiectul acestei lucrări reflectă relaţiile dintre Biserica Greco-Catolică şi Statul Român

în perioada (1918-1948). Actualitatea acestui subiect rezidă atât în reconstituirea unor pagini

necunoscute ale istoriei Bisericii Greco-Catolice, în cunoaşterea rolului pe care l-a avut Biserica

în promovarea intereselor României, cât şi a rolul pe care l-au jucat cultele în relaţia lor cu

Statul în general şi a locului cultului greco-catolic în special. Pe măsura aprofundării cercetării

s-au conturat câteva trăsături definitorii. Un prim aspect al acesteia ţine de implicarea Bisericii

Greco-Catolice în realizarea Marii Uniri. Cel de-al doilea aspect vizează lupta sa pentru

obţinerea unui statut bazat pe principii de egalitate în Legea pentru regimul general al cultelor[96],

prin care se reitera respectarea dreptului de libertate a conştiinţei şi acordarea pentru cultul

greco-catolic a unui statut echivalent cu cel al Bisericii Ortodoxe. O altă dimensiune constă în

identificarea şi compararea statutului Bisericii Greco-Catolice în cadrul regimurilor politice

prin care a trecut România din 1918 până în 1948. Şi dacă segmentul cronologic 1918 - 1940

poate fi caracterizat prin participarea activă a cultului greco-catolic la viaţa politică, istorică,

culturală şi spirituală a societăţii româneşti cu aprecierile de rigoare, atunci anii de instaurare a

regimului comunist în România (1945 - 1948) prezintă o cotitură radicală în relaţiile stat-culte.

Pentru o analiză obiectivă a politicii antireligioase promovate de unele state comuniste,

inclusiv de România, este important să fie identificată originea politicii ateiste. Fondatorii

ateismului ştiinţific, K. Marx şi F. Engels, menţionează în „Manifestul Partidului Comunist” că

printre elementele reacţionare anticomuniste se află şi Papa de la Roma. Astfel, K. Marx şi F.

Engels au elaborat un program de luptă al proletariatului comunist cu religia [134]. Aceste idei

au fost continuate şi dezvoltate de fondatorul Partidului Comunist din Rusia, Vladimir Ulianov

(Lenin). În URSS, raportul dintre regimul comunist şi religie poate fi urmărit atât sub aspectul

legislaţiei elaborate de bolşevici, cât şi din perspectiva măsurilor practice de persecuţie

îndreptate împotriva clerului şi a credincioşilor. Astfel, primul act normativ în materie religioasă

emis de regimul bolşevic a fost Decretul din 23 ianuarie 1918 pentru separarea bisericii de stat şi

a şcolii de biserică, urmat de Constituţie, care „garanta libertatea propagandei religioase”[150].

Norme în materie religioasă se vor regăsi în Legea asociaţiilor religioase adoptată în 1929 şi în

10

Constituţia sovietică din 1936 [150]. Comuniştii sovietici au justificat politica antireligioasă

îndreptată împotriva Bisericii Ortodoxe nu prin faptul că aceasta s-a datorat caracterului său de

instituţie religioasă, ci pentru că Biserica fusese asociată vechiului regim. Similar, persecuţiile

faţă de Biserica Catolică, au fost justificate de faptul că aceasta era acuzată de încurajarea

expansionismului Poloniei spre Răsărit, şi că aparţinea unei structuri supranaţionale - Vaticanul.

O revizuire a politicii religioase s-a produs în preajma izbucnirii celui de-al Doilea Război

Mondial, când liderii sovietici au sesizat importanţa utilizării Bisericii Ortodoxe Ruse ca vector

al promovării intereselor regimului pe plan intern şi extern. Astfel, în toamna anului 1939, după

anexarea teritoriilor ucrainene şi bieloruse care aparţinuseră Poloniei, şi în 1940, după ocuparea

Ţărilor Baltice, a Nordului Bucovinei şi a Basarabiei, Patriarhia Moscovei şi-a trimis propriii

episcopi, plasând aceste teritorii sub jurisdicţia sa canonică şi utilizând Biserica drept instrument

de expansiune ideologică şi culturală.

În preajma încheierii celui de-al Doilea Război Mondial, beneficiind de susţinerea liderilor

sovietici, Patriarhia Moscovei şi-a asumat rolul de „protector” al ortodoxiei în zona Balcanilor şi

în Orientul Mijlociu, întrând astfel în competiţie cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.

Patriarhia Moscovei s-a asociat puterii sovietice în campania ce viza diminuarea influenţei

Vaticanului în teritoriile de vest ale URSS. Primul conflict pe care Patriarhia Moscovei l-a avut

cu Vaticanului s-a consumat în Ucraina de Vest unde, între 1944 şi martie 1946, Biserica Greco-

Catolică a fost integrată Bisericii Ortodoxe, aceasta fiind condiţia consolidării puterii sovietice în

Ucraina [26]. Scenariul a fost preluat şi în alte spaţii, inclusiv în România, în care puterea

sovietică manifesta un interes explicit. Cazul României, stat care întrase în zona de interes

sovietic, reprezintă un exemplu elocvent în ceea ce priveşte dinamica raporturilor dintre statul

comunist şi biserică. Schimbările survenite în situaţia politică a României în urma actului de la 23

august 1944, eliberarea Transilvaniei (octombrie 1944) şi repunerea limitată în vigoare a

Constituţiei din 1923 au generat numeroase speranţe, dar şi unele temeri în societatea

românească, pentru că „în pragul democraţiei – se arăta într-un articol apărut în revista Unirea din

Blaj – se aud aceleaşi cuvinte rostite în acelaşi spirit ca în 1940: epurări, sancţiuni”[152].

În contextul politicii comuniste antireligioase din România identificăm motivele care ar

justifica atitudinea diferenţiată a guvernului român faţă de cele două biserici: ortodoxă şi greco-

catolică. Aceasta se datorează, într-o oarecare măsură, schimbărilor de ordin geopolitic care au

survenit în preajma încheierii celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, România, „adusă” în

sfera de interes a URSS, cade jertfă politicii comuniste antireligioase. Scenariile aplicate cu

succes în URSS vor fi impuse tuturor ţărilor din zona de interes sovietică. România nu este o

excepţie şi prezintă un teren favorabil pentru experimentele comuniste. Din considerente politice,

dar şi geopolitice, Biserica Greco-Catolică trebuia lichidată. Explicaţia părea simplă: Italia se află

11

în spaţiul occidental, Biserica Greco-Catolică din România este închinată Sf. Scaun, dar România

este în zona de interes sovietică - dificultate pe care autorităţile sovietice comuniste insistau să o

soluţioneze în favoarea lor, căci în ţările blocului comunist nu era loc pentru cultele din Occident,

chiar cu sacrificiul lui Dumnezeu. Drept consecinţă, Biserica Greco-Catolică din România a fost

lichidată nu şi fără aportul direct al URSS.

După Revoluţia din Decembrie 1989, când frontierele istoriei s-au redeschis, în România

s-a simţit nevoia tot mai acută ca ceea ce timp de 41 de ani regimul comunist a ţinut ascuns să fie

cercetat amănunţit, pentru a putea fi cunoscut, apreciat şi judecat. Astfel că numeroşi istorici au

început să caute şi să redescopere patrimoniul pierdut al Bisericii Greco-Catolice din România.

Istoria cultului greco-catolic a fost interzisă în octombrie - decembrie 1948, atunci când regimul

comunist a încercat să reîntregească religios poporul român în interiorul Bisericii Ortodoxe

Române. În realitate, Biserica Greco-Catolică, prin clerul şi credincioşii care i-au rămas fideli, a

subzistat în catacombe. Timpurile noi, dar şi renaşterea religioasă cer să fie prezentat rolul

esenţial pe care Biserica Greco-Catolică l-a avut în istoria culturii, politicii şi civilizaţiei

româneşti. Perioada studiată, 1918 - 1948, reprezintă primii 30 de ani din istoria României Mari,

la formarea căreia Biserica Greco-Catolică Română a avut un rol important, alături de Biserica

Ortodoxă şi forţele politice din acea perioadă.

De-a lungul istoriei această biserică a slujit cu abnegaţie comunitatea naţională în care s-

a născut, luptând pentru împlinirea marelui deziderat al României Mari. Alături de Biserica

Ortodoxă, Biserica Greco-Catolică s-a identificat cu aspiraţiile poporului român, contribuind la

propăşirea spirituală, culturală, politică şi socială a României. Ea a luptat constant pentru

salvarea fiinţei şi identităţii naţionale. Însă tot cea ce a edificat această Biserică în România din

1918 până în 1948 a fost şters din realitatea istoriei prin Decretul nr.358 din decembrie 1948,

care desfiinţa Biserica Greco-Catolică din România, întreg episcopatul fiind arestat, la fel şi

preoţii, profesorii de teologie, călugării, călugăriţele, credincioşii şi toţi cei ce nu au acceptat

trecerea forţată în cadrul Bisericii Ortodoxe. Întregul patrimoniu al acestei Biserici a fost

confiscat de autorităţile statale şi împărţit între Stat şi Biserica Ortodoxă Română. Timp de 41 de

ani s-a încercat ştergerea până şi a memoriei istorice despre greco-catolicism, astfel statul

comunist român a perpetuat şi a încurajat relatarea tendenţioasă a trecutului, falsificând în mod

grosolan şi intenţionat realitatea istorică.

Acum, când au trecut peste 20 de ani de la căderea comunismului în România, a venit

timpul să redăm acestei Biserici locul ei în istoria României atât prin completarea istoriografiei

întrerupte de regimul comunist, punând la bază documentele de arhivă, literatura editată în

România, dar şi peste hotare, cât şi prin mărturiile celor care au supravieţuit ororilor timpului

trecut.

12

Scopul şi obiectivele tezei.

Având în calitate de suport de referinţă actualitatea şi importanţa problemei abordate,

scopul trasat pentru valorificarea ştiinţifică constă în studierea, analiza şi evaluarea locului şi a

rolului Bisericii Greco-Catolice în viaţa politică a României. Realizarea acestui scop se impune

din perspectiva dezideratului de a elabora un studiu capabil să elucideze relaţiile Bisericii Greco-

Catolice atât cu Statul Român, cât şi cu Biserica Ortodoxă, cu alte culte minoritare, în contextul

mecanismului de funcţionare a legislaţiei cu privire la culte, esenţa şi manifestările politicii

comuniste ateiste şi antireligioase şi impactul acesteia asupra Bisericii Greco-Catolice. În

abordarea subiectului propus am căutat răspuns la întrebarea de ce Partidul Comunist Român a

promovat o politică antireligioasă faţă de Biserica Greco-Catolică.

Realizarea scopului propus solicită trasarea şi îndeplinirea următoarelor obiective de

bază:

- Identificarea rolului Bisericii Greco-Catolice din România în evenimentele de la 1918;

- Studierea şi analiza statutului juridic al Bisericii Greco-Catolice din perspectiva

prevederilor Constituţiei României, ale Legii Cultelor din 1928 şi ale Concordatului cu

Vaticanul semnat în 1927 şi ratificat în 1929;

- Determinarea atitudinii Bisericii Greco-Catolice faţă de natura nazismului şi

comunismului în anii celui de-al Doilea Război Mondial;

- Dezvăluirea esenţei şi realizării politicii comuniste antireligioase, inclusiv faţă de

Biserica Greco-Catolică, şi, în acest context, argumentarea caracterului său represiv.

Stabilirea tacticilor şi metodelor comuniste de lichidare a Bisericii Greco-Catolice;

- Aprecierea rolului clerului greco-catolic în viaţa politică a Statului Român;

- Analiza impactului politicii comuniste antireligioase asupra ierarhiei Bisericii Greco-

Catolice şi a credincioşilor;

- Compararea statutului BGC în cadrul regimurilor politice din România în anii 1918 -

1948;

- Identificarea cauzelor lichidării cultului greco-catolic din România.

Cadrul cronologic şi geografic al tezei. Cadrul cronologic al cercetării vizează perioada

1918-1948, de la Marea Unire până la desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice de către autorităţile

comuniste. În condiţiile înfăptuirii Marii Uniri, implicit, ale creşterii numărului de credincioşi, s-

a impus definitivarea legislaţiei cu privire la culte. În mai 1927 s-a încheiat Concordatul cu

Vaticanul, dar acesta n-a fost ratificat decât doi ani mai târziu. Între timp s-a trecut la discutarea

şi adoptarea Legii pentru regimul general al cultelor, care a fost deosebit de importantă pentru

toţi locuitorii ţării, inclusiv pentru greco-catolici. Atitudinea BisericiiGreco-Catolice faţă de

13

regimurile totalitare, implicaţiile indirecte ale acesteia în cel de-al Doilea Război Mondial

constituie un segment important al investigaţiilor. Limita superioară a perioadei vizate o

constituie instaurarea regimului comunist în România şi politica antireligioasă de lichidare a

Bisericii Greco-Catolice în 1948.

Astfel, cercetarea este axată pe două extreme cronologice: prima fiind Marea Unire, care a

amplificat situaţia etno-naţională şi spirituală, iar de cealaltă parte – politica autorităţilor

comuniste de depăşire a situaţiei prin „omogenizarea” spirituală, prin extinderea autorităţii

Bisericii Ortodoxe asupra celorlalte culte, inclusiv asupra Bisericii Greco-Catolice. Cadrul

geografic al studiului reflectă teritoriul României Mari, îndeosebi teritoriul Transilvaniei, unde

locuiau cu precădere credincioşi ai Bisericii Greco-Catolice.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Lucrarea în cauză este o primă încercare de

cercetare a rolului şi locului Bisericii Greco-Catolice în viaţa politică a României, de identificare

a statutului acesteia în cadrul regimurilor politice prin care a trecut România din 1918 până în

1948 şi de stabilire a cauzelor lichidării cultului greco-catolic din România prin prisma politicii

antireligioase promovate de noile regimuri de democraţie populară din Europa Central-

Răsăriteană, politică impusă de URSS. Noutatea ştiinţifică a lucrării constă în reconstituirea unei

imagini complexe a Bisericii Greco - Catolice şi a relaţiilor acesteia cu Statul Român pe

parcursul unei perioade complicate a istoriei pe baza unor documente inedite de arhivă. Un alt

aspect al noutăţii sale ştiinţifice ar fi analiza politicii promovate de Partidul Comunist în

domeniul cultelor şi a modului în care aceasta a afectat Biserica Greco - Catolică în calitate de

instituţie, dar şi a situaţiei cultelor greco-catolice din România. Tezele prezentate în lucrare, în

temeiul documentelor de arhivă puse în circuitul ştiinţific pentru prima dată, contribuie la

formarea unei imagini întregite, cât mai complete privind relaţiile dintre Biserica Greco -

Catolică şi Statul Român, iar în acest context, şi a politicii promovate de Partidul Comunist în

domeniul cultelor .

Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Elaborarea şi prezentarea unui

cadru teoretico-metodologiс fondat pe reliefarea interconexiunii organice dintre structură şi

conţinut în contextul interdisciplinarităţii şi al pluridisciplinarităţii în plan epistemologic. Astfel,

baza teoretico-ştiinţifică a lucrării o alcătuiesc concepţiile contemporane despre dezvoltarea

societăţii umane. Teza poate fi utilizată în cadrul pregătirii unor lucrări de sinteză referitoare la

relaţiile Bisericii Greco - Catolice Române cu Statul Român începând de la Marea Unire din

1918 şi până ân anul 1948 - anul lichidării de către statul comunist român a Bisericii Unite.

Subiectele tezei pot fi expuse în cadrul cursurilor, seminarelor din instituţiile de profil. De

asemenea, aceasta poate fi folosită ca bază de pornire a unor lucrări ample de aprofundare şi

14

cercetare amănunţită a unei perioade de timp mai scurte sau a unor evenimente din interiorul

perioadei 1918 - 1948.

Studiul respectiv va contribui la suplinirea unor „spaţii albe”, constituind un instrument

util pentru oamenii de ştiinţă, politicieni, diplomaţi, pentru studenţi şi publicul larg de cititori.

Aprobarea rezultatelor. Autorul tezei de doctorat a expus anumite compartimente ale

lucrării în cadrul următoarelor reuniuni ştiinţifice:

- 12 - 15 noiembrie 2009, Simpozionul Ştiinţific Internaţional „Partide politice si

minorităţi naţionale din România în secolul XX”, Universitatea „ Lucian Blaga”,

Facultatea de Istorie şi Patrimoniu, N. Lupu, Sibiu, România;

- 27 - 27martie 2010, Sesiunea ştiinţifică anuală a doctoranzilor, Facultatea de

Istorie şi Filologie, Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba - Iulia, România;

- 22 -27 iulie 2010, Simpozionul Ştiinţific Internaţional „Destine colective în

comunism”, Sâmbăta de Sus, Academia Brâncoveanu, România;

- 11 - 13 noiembrie 2010, Simpozionul Ştiinţific Internaţional „Partide politice si

minorităţi naţionale din România in secolul XX”, Universitatea Lucian Blaga,

Sibiu, Facultatea de Istorie şi Patrimoniu N. Lupu, Sibiu, România;

- 22 octombrie 2011, Simpozionul Ştiinţific Internaţional „Republica Moldova –

20 de ani de independenţă”, ULIM, Facultatea Istorie şi Relaţii Internaţionale;

- 15-16 octombrie 2012, Conferinţa Ştiinţifică Internaţională Aniversară „Istorie

şi Politică: Dialectica Proceselor Integraţioniste”, ULIM, Facultatea Istorie şi

RI, Chişinău.

Textul tezei de doctorat propuse pentru susţinere a fost discutat şi aprobat la şedinţa

Catedrei de Istorie, a Facultăţii de Istorie şi Relaţii Internaţionale, ULIM din 6 martie

2012 şi a seminarului ştiinţific specializat a USM, din 31 mai 2012.

Publicaţiile pe tema tezei de doctorat

1. Participarea Bisericii Greco – Catolice la viaţa politică a României în perioada

interbelică; În :History and Politics, an.II, nr.1-2, 2009, p. 99-113.

2. Constituţia, Legea cultelor şi Concordatul cu Vaticanul în relaţia cu Biserica

Greco - Catolică Română; În: Anuarul Universităţii „1 Decembrie 1918”, Alba

- Iulia, 2010, p. 11-12 .

3. Prigoana comunistă asupra Bisericii Greco-Catolice ân anii de după cel de-al

Doilea Război Mondial: abordare de ansamblu; În: History and Politics, an. III,

nr.1-2, 2010, p. 126-134.

4. Biserica Greco - Catolică din România în contextul politicii comuniste

antireligioase: În: Destin românesc, nr. 2, 2011, p .123 - 131.

15

5. Tactici, metode şi acţiuni comuniste de lichidare a Bisericii Greco-Catolice. În:

History and Politics, an.II, nr.1 - 2, 2011, p .33-.54.

6. Rolul episcopului cardinal Iuliu Hossu în viaţa religioasă şi politică a statului

român; În: History and Politics, An.IV, Nr.2 (8), 2011, p.35-47.

7. Impactul politicii comuniste asupra clerului greco-catolic din România; In:

History and Politics, An.V, Nr.1 (9), 2012, p.90-108.

8. Rolul Bisericii Greco-Catolice în realizarea Marii Uniri; În: Studia

Universitatis, Nr.10 (60), 2012, p.13-18.

9. Episcopul Iuliu Hossu, Biserica Greco-Catolică şi impactul instaurării

regimului comunist din România asupra acesteia; În: Studia Universitatis,

Nr.10 (60), 2012, p.5-12.

Sumarul compartimentelor tezei.

Lucrarea este alcătuită din Introducere; un capitol metodico-istoriografic şi trei capitole

care, la rândul lor sunt divizate în subcapitole, Concluzii generale şi recomandări; Bibliografie;

Anexe; Abrevieri; Adnotări în limbile română, engleză şi rusă; CV-ul autorului.

Capitolul întâi, intitulat Abordări teoretico-metodologice privind rolul Bisericii Greco -

Catolice în viata politică a României este consacrat aspectului istoriografic şi metodologic al

cercetării. Primul subcompartiment este de conţinut istoriografic, în care sunt puse în lumină

cele mai relevante elaborări ştiinţifice. Cel de-al doilea subcompartiment reflectă aspectul

teoretico-metodologic al temei de cercetare.

Capitolul doi, intitulat Relaţiile Bisericii Greco-Catolice cu Statul (1918 – 1939)

caracterizează rolul Bisericii Greco-Catolice din România în evenimentele de la 1918, analizând

în acest context statutul juridic al acesteia: Constituţia, Legea cultelor şi Concordatul cu

Vaticanul. Primul subcompartiment identifică şi analizează rolul Bisericii Greco-Catolice din

România şi a clerului acesteia în realizarea Marii Uniri. Subcompartimentul al doilea analizează

statutul juridic al Bisericii Greco-Catolice din perspectiva prevederilor Constituţiei României, ale

Legii Cultelor din 1928 şi ale Concordatului cu Vaticanul semnat în 1927 şi ratificat în 1929.

În capitolul trei, intitulat Biserica Greco - Catolică în anii participării României la cel

de-al Doilea Război Mondial, autorul abordează destinul Bisericii Greco-Catolice în timpul celei

de-a doua conflagraţii mondiale şi impactul acesteia asupra cultului religios. În primul

subcompartiment este abordată atitudinea reprezentanţilor cultului religios faţă de natura

nazismului si a comunismului, impactul Dictatului de la Viena asupra României.

Subcompartimentul al doilea include politicile religioase ale mareşalului Ion Antonescu, precum

16

şi participarea directă şi indirectă a Bisericii Greco - Catolice la evenimentele celui de-al Doilea

Război Mondial

Capitolul patru al studiului cu titlul Biserica Greco - Catolică din România sub regimul

comunist (1945 - 1948) stabileşte cauzele lichidării cultului greco-catolic din România prin

prisma politicii antireligioase promovate de noile regimuri de democraţie populară din Europa

Central-Răsăriteană şi, în context, implicaţiile URSS. Primul subcompartiment analizează

primele acţiuni ale PCR cu caracter represiv; caracterizează tacticile, metodele şi acţiunile

comuniste de lichidare a Bisericii Greco – Catolice; reflectă circumstanţele de denunţare a

Concordatului şi aplicarea legilor cu caracter antireligios. Cel de-al doilea subcompartiment

reflectă impactul politicii comuniste antireligioase şi situaţia jurisdicţională a eparhiilor unite

după 1 decembrie 1948; în el este evidenţiată activitatea pastorală şi politică a Episcopului

Cardinal – Iuliu Hossu, sunt reflectate şi analizate evenimentele ce ţin de suprimarea şi

exterminarea ierarhiei Bisericii Greco-Catolice din România.

În lucrare sunt incluse concluziile principale şi recomandările rezultate din examinarea

subiectului „Rolul şi locul Bisericii Greco-Catolice în viaţa politică a României (1918 – 1948)”.

17

1. ABORDĂRI TEORETICO-METODOLOGICE PRIVIND ROLUL BISERICII

GRECO-CATOLICE ÎN VIAŢA POLITICĂ A ROMÂNIEI

1.1.Analiza istoriografiei şi a izvoarelor temei de cercetare. „Rolul Bisericii Greco-Catolice

în viaţa politică a României”: studiu istoriografic

Teza de doctorat constituie rezultatul explorării ample a unei baze de documente de

arhivă, de documente publicate, al consultării unui şir de lucrări care abordează într-o măsură

mai mare sau mai mică subiectul relaţiilor Biserică – Stat, precum şi politica comunistă

antireligioasă de lichidare a Bisericii Greco-Catolice.

Pentru elaborarea tezei de doctorat autorul a cercetat importante surse de arhivă şi

documente publicate, studii şi monografii elaborate de autori din ţară şi de peste hotare, de

istorici, de ierarhi ai Bisericii Greco-Catolice ori simpli preoţi ai acestui cult; de asemenea

autorul a consultat şi presa timpului. Studierea izvoarelor, a surselor respective a fost

determinantă în elaborarea unui studiu amplu de identificare a relaţiilor dintre Biserica Greco-

Catolică cu Statul Român până la lichidarea cultului de regimul comunist. În scopul realizării

unui studiu logic şi obiectiv din punct de vedere istoric autorul a realizat o clasificare a

istoriografiei de specialitate. Izvoarele istorice utilizate la elaborarea tezei au fost clasificate în

Documente de Arhivă şi Documente publicate. Presa periodică. Literatura de specialitate a fost

clasificată în Literatura istorică din perioada interbelică, Literatura din anii celui de-al Doilea

Război Mondial (1939-1945), Istoriografia din timpul regimului comunist şi istoriografia post-

comunistă, Studii publicate în afara graniţelor României.

Astfel, suportul de bază al tezei de doctorat îl constituie documentele şi materialele

depistate în: Arhiva Secretă a Congregaţiei Orientale, Arhiva Secretă a Vaticanului, Arhiva

Nunţiaturii Apostolice de la Bucureşti, Arhiva Serviciului Român de Informaţii, Consiliul

Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii. Cercetarea fondurilor din arhivele nominalizate ne-

a fost de un real folos în reconstituirea documentară a perioadei istorice examinate.

În încercarea de a reconstitui adevărul istoric despre Biserica Greco - Catolică,

autorul a căutat sursele arhivistice care ar fi putut să existe în ţară. Astfel, se constată că acestea,

în special cele referitoare la perioada 1918 - 1948, au fost distruse, în mare parte prin ardere, sau

împrăştiate în fonduri nespecifice, greu de recuperat. Acest fapt constituie dovada tendinţei

guvernării comuniste de a lichida Biserica Greco – Catolică, dar şi istoria acesteia. Dat fiind

faptul că, odată cu interzicerea cultului greco-catolic, arhivele Bisericii au fost fie dispersate, fie

distruse, autorul a trebuit să apeleze la fondurile arhivistice ale Vaticanului.

Prin urmare, la reconstituirea perioadei 1918- 1948 au fost cercetate fondurile Arhivei

Vaticanului (Arhiva Secretă a Congregaţiei Orientale[163-205] şi Arhiva Secretă a Vaticanului,

[206-208]), deoarece în perioada respectivă cerea statutul Bisericii Greco-Catolice acordul

18

Sfântului Scaun pentru orice problemă legată de relaţia Stat-Biserică prin Nunţiatura Apostolică

din România.

Congregaţia pentru Bisericile Orientale îşi are originea în Congregaţia de Propaganda

Fide pro negotiis ritus orientalis, creată de Papa Pius al IX–lea pe 6 ianuarie 1862 prin

Constituţia Apostolică Romani Pontifices, pe care Papa Benedict al XV-lea, la 1 mai 1917, o

face autonomă prin intermediul Motului Propriu Dei Providentis, denumindu-o Congregaţia

pentru Biserica Orientală. Papa Paul al VI-lea, cu Constituţia Apostolică Regimini Ecclesiae

Universae din 15 august 1967, îi modifică numele în Congregaţia pentru Bisericile Orientale.

Competenţa acestei congregaţii a crescut începând cu Motul Propriu al Papei Pius al XI-

lea Sancta Dei Ecclesiae din 25 martie 1938. Ulterior papii Paul al VI-lea (Regimini Ecclesiae

Universae) şi Ioan Paul al II-lea (Pastor Bonus) au precizat drepturile şi obligaţiile acestei

congregaţii asupra teritoriilor Bisericilor Orientale Catolice.

Arhiva acestei congregaţii cuprinde fonduri dedicate în parte fiecărei Biserici Catolice

Orientale, aflate sub jurisdicţia sa (Biserica Greco-Catolică Ucraineană, Biserica Greco-Catolică

Bulgară, Biserica Greco-Catolică Ungară, Biserica Maronită, Biserica Caldee, Biserica Siro-

malabareză, Biserica Etiopiană etc.) [163-205].

În procesul de elaborare a tezei autorul a cercetat Fondul dedicat Bisericii Române Unite,

unde fiecare, chestiune avea un număr de protocol. Organizarea propriu-zisă a acestei

Congregaţii are loc în 1917, cu un an înaintea constituirii României Mari la 1 decembrie 1918,

drept pentru care autorul a făcut apel la documentele conţinute în fondul pus la dispoziţie pentru

cercetare.

În fondurile din Arhiva Secretă a Congregaţiei Orientale, au fost descoperite documente

ce confirmă, începând cu anul 1918 un dialog permanent al Bisericii Greco - Catolice cu

Vaticanul prin intermediul Congregaţiei pentru Bisericile Orientale. Documentele cercetate

identifică statutul Bisericii Greco-Catolice din România „de Mitropolie Sui Iuris”[10]. Orice

problemă legată de această relaţie avea următorul parcurs: Sinodul Episcopilor sau Episcop spre

Nunţiatura Apostolică din Bucureşti, care, la rândul său, le înainta Congregaţiei pentru Bisericile

Orientale - Sfântul Scaun. În limbajul canonic, pentru Bisericile Orientale, când se vorbeşte

despre Sfântul Scaun „Vatican”, întotdeauna se face referire la Congregaţia pentru Bisericile

Orientale. Din acest motiv autorul a făcut apel la arhiva secretă a Congregaţiei Bisericilor

Orientale, conştientizând că această corespondenţă între instituţiile sus-menţionate nu a putut fi

afectată de politica şi regimul comunist din România. Acest lucru a fost demonstrat de realităţile

descoperite în timpul cercetării arhivelor respective. Congregaţia pentru Bisericile Orientale a

Vaticanului este un minister decizional, care se bucură de puterea executivă ordinară, ocupându-

se de problemele relative ale credincioşilor şi ale teritoriilor cu specificitate legată direct de

19

bisericile catolice de rit oriental. Bisericile Orientale de pe teritoriul oricărui stat, prin statutul

propriu, îşi realizează comuniunea cu Roma prin intermediul acestei Congregaţii. Legătura cu

acest organism se face de către fiecare biserică orientală de pe teritoriul unei ţări prin intermediul

Nunţiaturii Apostolice a Vaticanului existentă în acea ţară.

Prin corespondenţa diplomatică cu Nunţiul Apostolic, care era ambasadorul

Vaticanului, trecea orice problemă ce viza relaţia Biserică - Stat. Mai mult, din documentele

cercetate, avem dovezi ale unor întâlniri oficiale dintre nunţiu cu diverşi reprezentanţi ai Statului

de cel mai înalt rang în tratarea diferitelor situaţii şi probleme specifice. În fondul arhivelor

secrete ale Congregaţiei Bisericilor Orientale la care a avut acces autorul au fost descoperite

documente care se referă la :

- relaţii diecezane: dosare care conţineau rapoarte ale episcopilor privind situaţia diecezei

încredinţate;

- conferinţe episcopale: dosare conţinând rapoarte ale discuţiilor şi hotărârilor luate în

diferite momente şi situaţii de către episcopii Bisericii Catolice din România;

- corespondenţe vaticane: dosare cu norme pentru numirea episcopului, numirea

mitropolitului, numiri de noi episcopi şi transferul acestora, scrisori de prezentare a unor

noi situaţii existente într-un anumit moment şi scrisori de cerere;

- organizarea Bisericii la momentul Dictatului de la Viena şi reorganizarea ei: dosare

cuprinzând rapoarte pe această temă;

- relaţia Biserică-Stat: dosare privind atitudini pro şi contra Concordat, cerere de mutare a

sediului Mitropoliei de la Blaj la Bucureşti, instituirea Vicariatului pentru credincioşii din

vechiul regat;

- atitudinea episcopilor în perioada 1918 - 1948: dosare privitoare la toate problemele

legate de relaţia Statului cu Biserica şi nu numai.

Arhiva Secretă a Vaticanului [206-208] îşi desfăşoară propria activitate specifică de păstrare

şi valorizare a actelor şi a documentelor care privesc guvernul Bisericii universale, oferind, în

primul rând, un serviciu Pontifului Roman şi Sfântului Scaun, iar în al doilea rând, studioşilor,

fără a face distincţie de ţară sau religie.

Actuala denumire de Arhivă Secretă a Vaticanului este atestată pentru întâia oară la

jumătatea secolului al XVII-lea, şi atunci, ca şi în prezent, ea desemnează arhiva privată

(secretum) a papei, care exercită în prima persoană suprema şi exclusiva jurisdicţie.

Patrimoniul documentar conservat în arhivă acoperă un arc cronologic de circa 12 secole

(veacurile VIII - XX), fiind constituit din peste 600 de fonduri arhivistice, care se întinde pe

circa 85 km liniari de poliţe, aşezate, între altele, într-un Bunker, o clădire cu două etaje,

20

construit la subsolul Curţii Pinului a Muzeelor Vaticanului. De când Papa Leon al XIII-lea, în

1881, a deschis porţile arhivei şi pentru studioşi, Arhiva Secretă a Vaticanului a devenit un

centru de cercetare istorică dintre cele mai importante din lume.

După o practică impusă începând cu 1924, Papa acordă liber acces la documente pe

pontificate, actualmente limita cronologică de consultare este pusă până la sfârşitul pontificatului

Papei Pius al XI-lea (februarie 1939).

O interesantă împărţire a perioadei 1944 - 1948 a fost descoperită în fondurile din Arhiva

Secretă a Vaticanului. Aici se face o departajare clară între primă perioadă, în care este

prezentată situaţia politică şi eclezială sub ocupaţia sovietică şi cea de a doua, situaţia bisericii

catolice din România sub guvernul comunist. În documentele studiate din perioada respectivă se

află multă corespondenţă privitoare la atacurile îndreptate împotriva Bisericii Catolice din partea

Statului Român, dar şi a Bisericii Ortodoxe Române. Tot în aceste fonduri regăsim prezentări ale

întâlnirilor şi ierarhilor catolici de ambele rituri cu autorităţile statului din acea vreme şi memorii

ale lor [206-208].

În ceea ce priveşte documentele din Arhivele Statului Român, autorul a cercetat

fondurile Arhivei Nunţiaturii Apostolice de la Bucureşti [4,5,6], Arhivei Serviciului Român de

Informaţii [7-12] şi Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii [41], unde au fost

descoperite informaţii legate în special de perioada premergătoare persecuţiei precum şi de după

1948.

Fondurile Arhivei Nunţiaturii Apostolice de la Bucureşti conţin corespondenţe vaticane:

dosare cu norme pentru numirea episcopului, numirea mitropolitului, numiri de noi episcopi şi

transferul acestora, scrisori de prezentare a unor noi situaţii existente într-un anumit moment,

atitudinea episcopilor din perioada 1918 – 1948, dosare privitoare la toate problemele legate de

relaţia Statului cu Biserica şi nu numai [4-6].

În fondurile Arhivei Serviciului Român de Informaţii[7-12] şi ale Consiliului Naţional de

Studiere a Arhivelor Securităţii [41] observăm, pentru perioada 1948 – 1950, o relatare

amănunţită a persecuţiilor, a metodelor folosite de guvernul comunist pentru suprimarea Bisericii

Greco- Catolice.

Fondul de arhivă studiat pentru această perioadă, 1918 - 1948, este foarte vast, dovadă fiind

numărul de pagini parcurse, multe dintre dosarele citate la bibliografie, putând sta la baza unei

posibile teză de studiu. Acest lucru face ca şi lucrarea de faţă să reprezinte o sinteză şi un punct

de plecare pentru eventuale studii aprofundate a istoriei Bisericii Greco - Catolice. Fondul

arhivistic este inedit şi prezintă un interes sporit pentru cercetători.

Pentru elaborarea tezei de doctorat autorul a cercetat, de asemenea Documente

publicate, referitoare la perioada vizată, cum ar fi: Constituţia Republicii Populare Române [42]

21

(capitolul despre culte); culegerea de documente “Cultele religioase în Republica Populară

Română” [46], Monitorul Oficial[96] în care sunt incluse documentele statului ce reglementează

relaţiile dintre Stat şi culte şi prin care este lichidată Biserica Greco-Catolică din România. De un

real folos au fost şi culegerile de documente publicate de Vatican cu referire la relaţiile Bisericii

Greco-Catolice cu Sfântul Scaun [40].

Un rol deosebit în procesul de elaborare a tezei l-a avut lucrarea Credinţa noastră este

viaţa noastră - Memoriile cardinalului Iuliu Hossu [87], care prezintă începuturile persecuţiei

religioase, persecuţia însăşi, atitudinea ierarhilor şi clerului greco-catolic în faţa tăvălugului

comunist ateu. Cu toate că nu este o lucrare metodologică, caietele din memoriile Cardinalului

constituie o sursă importantă asupra dramatismului momentelor trăite atât înainte cât şi după 2

decembrie 1948. Cercetarea noastră începe cu 1918, primul an de episcopat al Cardinalului Iuliu

Hossu şi se încheie cu cel de - al 30-lea an de episcopat, cardinalul reprezentând personalitatea

ecleziastică prezentă la toate manifestările Bisericii Greco-Catolice în relaţia ei cu statul.

În lucrarea sa, dr. Iuliu Hossu vorbeşte despre teroarea regimului comunist, în special,

despre supliciile la care au fost supuşi episcopii, preoţii şi credincioşii greco-catolici, a căror

Biserică a fost desfiinţată în mod abuziv de către conducătorii atei, dar a căror suflete s-au

dovedit a fi „cetăţi de nebiruit”, după cum mărturiseşte însuşi Cardinalul Hossu, care a fost una

dintre cele mai reprezentative personalităţi ale neamului românesc, fiind implicat activ în Marea

Unire de la 1918. El a fost devotat cu trup şi suflet neamului său, în special Bisericii Greco -

Catolice, păstorind cu o iubire şi o dăruire desăvârşite credincioşii din eparhia Cluj-Gherla. Dr.

Iuliu Hossu şi-a scris memoriile în timpul când se afla cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea

Căldăruşani. Atunci fratele său, Traian, a putut să-i strecoare Cardinalului caietele necesare şi

destulă cerneală. Ca urmare, memoriile lui au fost scrise în trei caiete, care reflectă trei etape

distincte ale prigoanei.

Astfel, în primul caiet sunt relatate evenimentele ce s-au produs în intervalul de timp

dintre 1947 şi 29 octombrie 1948, data arestării Cardinalului şi a întregului episcopat greco-

catolic. Apoi Cardinalul Iuliu Hossu vorbeşte despre perioada petrecută la vila patriarhală

Dragoslavele, amenajată pentru circumstanţă ca lagăr, împrejmuită cu sârmă ghimpată şi păzită

de soldaţi înarmaţi. A urmat prima şedere la Mănăstirea ortodoxă de la Căldăruşani, în clădirea

dezafectată a unei şcoli de cântăreţi bisericeşti [87].

Cel de al doilea caiet coincide cu sfârşitul şederii sale la Căldăruşani, urmată de o lungă

perioadă de detenţie la închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet, perioadă cuprinsă între

25 mai 1950 şi 4 ianuarie 1955. De notat că transferul la închisoarea de la Sighet a avut loc după

ce Patriarhul ortodox şi-a ridicat „ mâna sa protectoare” de pe episcopii greco-catolici [87].

22

În cel de al treilea caiet este cuprinsă perioada de la ieşirea sa din închisoarea din Sighet

până în ziua când Cardinalul încredinţează cele trei caiete fratelui său, Traian, acest lucru

petrecându-se din nou la Căldăruşani [87].

Textul redactat de Cardinalul Hossu depăşeşte nivelul unor simple memorii, căci înainte

de a fi o cronică a celor paisprezece ani de supliciu, el reprezintă confesiunea unui mare suflet de

arhiereu şi dorinţa lui de a-i îmbrăţişa pe toţi credincioşii, după cum afirmă editorul acestui

volum. Se poate vorbi deci de un veritabil testament spiritual prin care Cardinalul ne dăruieşte ce

are el mai scump: dragostea sa pentru noi toţi. În toată cartea se poate remarca o atmosferă

solemnă, în care plutesc sentimente profunde de dragoste şi iertare, sentimente ce pot despietri şi

cele mai împietrite inimi. În această atmosferă tainică Cardinalul ne face acest dar nepreţuit şi ne

explică, prin învăţături spirituale simple în aparenţă, dar complexe în esenţă, că credinţa noastră

trebuie să fie viaţa noastră. Acesta este, fără îndoială, drumul cel mai scurt spre a ajunge la

Dumnezeu.

Tot acest context, special, această atmosferă, ne face să ne gândim la partea a doua a

Deuteronomului, ce reprezintă testamentul spiritual al lui Moise, care îşi învaţă poporul ceea ce

trebuie să facă pentru a cuceri Ţara Făgăduinţei. Atmosfera este aceeaşi, iar învăţătura e şi ea în

esenţă aceeaşi: credinţa noastră trebuie să fie viaţa noastră. Astfel Cardinalul Iuliu Hossu este un

„Moise al greco-catolicilor”, care s-a dăruit turmei sale şi ale cărui învăţături i-au dus pe greco-

catolici spre recucerirea libertăţii la douăzeci de ani după moartea sa. Cartea respectivă se

deschide deci spre un dublu nivel de interpretare: unul istoric şi unul spiritual. Nivelul spiritual a

fost tratat destul de amănunţi până în acest punct. Totuşi, nu trebuie să minimalizăm importanţa

evenimentelor istorice în sine, pentru că ele ne oferă o radiografie complexă a sistemului

comunist. De aceea şi această parte istorică poate fi tratată din mai multe perspective.

În prim-planul acestei coordonate istorice a cărţii stau evenimentele care au influenţat în

mod direct Biserica Greco-Catolică. În acest sens, Cardinalul evocă cu o minuţiozitate

balzaciană vizitele sale canonice din intervalul 1947- octombrie 1948. Pentru Episcopul Hossu

fiecare parohie avea specificul ei, ce o făcea demnă de iubirea sa, şi fiecare mănăstire era pentru

el ceva unic. De fiecare dată, Cardinalul vorbeşte despre înflăcărarea şi credinţa enoriaşilor, care

veneau în număr mare să-şi vadă păstorul şi să asculte învăţăturile sale. Din aceste motive,

Episcopul Hossu avea o dragoste nemărginită pentru enoriaşii săi [87].

Urmează apoi evenimentele referitoare la desfiinţarea Bisericii Greco -Catolice, pe care

Cardinalul le anticipează ca un adevărat proroc. De aceea, el ştie întotdeauna ce să zică preoţilor

săi. Apoi, la 1 octombrie are loc adunarea tuturor delegaţilor preoţimii în vederea hotărârii de

unire a bisericilor. Episcopul intuia, că preoţii cultului greco-catolic vor fi excomunicaţi, dacă nu

se vor supune politicii statului comunist român. Astfel se succed evenimentele, până ce la 1

23

decembrie 1949 statul decretează desfiinţarea Bisericii Greco - Catolice. Într-o altă perspectivă

pot fi urmărite mijloacele de care s-au folosit ateii pentru a desfiinţa Biserica Unită. Putem

urmări astfel cum răspândirea de zvonuri false şi intimidarea erau la ordinea zilei. Cardinalul are

talentul de a fi arătat în cele mai mici detalii aceste mijloace. Practic, conducerea ţării prin

subordonaţii ei nu spunea niciodată adevărul. Totul se petrecea în întuneric. Pesemne că cei care

conduceau ţara atunci nu cunoşteau îndemnurile Mântuitorului: „Umblaţi în lumină ca să fiţi fii

ai luminii!”. Cardinalul descrie cu atenţie toate aceste mijloace, le condamnă, dar întotdeauna

sfârşeşte prin a cere iertare şi îndurare lui Dumnezeu pentru asupritorii comunişti. Într-o ultimă

perspectivă putem urmări cum se profilează o dilemă istorică referitoare la moartea Episcopului

Ioan Bălan. Cardinalul, aflându-se cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea Căldăruşani, află de la

o călugăriţă de moartea Episcopului. Călugăriţa i-a povestit Cardinalului modul cum a murit

Episcopul Bălan, afirmând că i se făcuse rău la o liturghie cu câteva zile înainte. În “Lanţuri şi

teroare”, episcopul Ioan Ploscaru afirmă că predecesorul său a murit la spital în Bucureşti şi a

fost îngropat ulterior la Cimitirul Bellu. O altă variantă spune că la spital Episcopul Bălan a fost

maltratat. Dintre toate aceste variante, probabil că cea mai apropiată de adevăr este cea a

Episcopului Ploscaru, care a fost succesorul lui Ioan Bălan. Peste toate acestea, istoricilor le

revine sarcina de a aduce mai multă lumină. Desigur, Cardinalul Hossu nu a propus această

dilemă cu bună ştiinţă, căci el nu avea de unde să ştie de celelalte variante. El a relatat doar ceea

ce i s-a spus lui. Efectul este totuşi o dilemă istorică, care are un rol benefic asupra cititorului,

deoarece îl invită să se gândească mai mult, să caute adevărul. Acestea ar fi deci perspectivele

pur istorice ce se pot desprinde din memoriile Cardinalului Hossu [87].

În procesul de elaborare a tezei autorul a utilizat publicaţiile de epocă, presa timpului.

Centrul presei greco-catolice a fost Blajul, de aici au pornit toate iniţiativele. Prima publicaţie

importantă este revista Unirea, apărută în anul 1891, la sfârşitul lunii decembrie, în redacţia dr.

Victor Szmigelski, cu subtitlul “Foaie bisericească-politică” [58]. Această publicaţie avea o

dublă semnificaţie, una religioasă, alta politică şi naţională, după vremurile de atunci şi conform

aspiraţiilor populaţiei româneşti din Transilvania. Revista Unirea [58,106,108,109,115] apărea

la început săptămânal şi avea un caracter informativ, dar în acelaşi timp se ocupa şi de

prezentarea problemelor religioase ale timpului. De asemenea, în spaţiul ei de manifestare

cuprindea şi preocupări de interes literar şi ştiinţific, foiletoane, recenzii de cărţi şi reviste, şi

având şi un articol de fond pe prima pagină, care exprima poziţia oficială a Bisericii Române

Unite.

Revista Unirea de la Blaj poate fi numită şi publicaţia conştiinţei naţionale româneşti,

deoarece a pregătit atmosfera din preajma anului 1918 prin susţinerea cauzei naţionale de unire a

tuturor românilor. Revista a creat o stare de spirit care se va dovedi a fi foarte utilă românilor

24

ardeleni la finele Primului Război Mondial, pregătind unirea Ardealului cu Regatul României.

Ultimul său număr, înainte de desfiinţarea de către comunişti a acestei publicaţii a Bisericii

Greco-Catolice datează cu data de 24 martie 1945.

Sub influenţa publicaţiei Unirea au apărut şi alte periodice cum ar fi: Unirea poporului, o

foaie pentru săteni, în redacţia lui Al. Lupeanu Melin (1887 - 1937) tipărită până în aprilie 1948

[96], sau revista Cultura creştină,care a fost precedată de articole ce arătau necesitatea apariţiei

sale şi care a avut o înaltă ţinută intelectuală în prezentarea doctrinei religioase catolice.

Aceasta din urmă a fost publicată în două serii: prima între anii 1911-1926 iar cea de a doua

între 1936 - 1944. Dintre cei care au redactat-o îi amintim pe clericii blăjeni: dr. Ioan Sâmpălean

(1866 - 1940), cu studii la Collegio Greco “Sf. Atanasie” din Roma; Ştefan Roşianu (1867 -

1937), specialist în tipic bisericesc; Victor Macaveiu (1877 - 1963) cu studii la Viena; dr.

Alexandru Nicolescu (1882 - 1941) cu doctoratul în filosofie şi teologie la Roma, din 1912

Episcop al Diecezei Lugojului, şi din 1936 Mitropolit al Bisericii Române Unite; intelectual de

frunte, colaborator la Unirea, Sionul românesc din Lugoj şi cu numeroase volume tipărite.

Din anul 1919 revista Cultura creştină este condusă de dr. Ioan Coltor, cu studii la Roma şi

consilier la Conferinţa de Pace de la Paris (1919), colaborator la Unirea. În perioada din 1920 -

1926 publicaţia respectivă este condusă de V. Macavei, apoi este preluată din nou de dr. Ioan

Coltor.

Conţinând articole scrise de specialişti în domeniul teologiei, revista a devenit cea mai

însemnată publicaţie teoretică şi de doctrină pragmatică a Bisericii Române Unite. Autorii

acesteia au tratat diverse aspecte teologice, începând de la istoria bisericească, cu articole de

înaltă ţinută elaborate de istoricul Zenovie Pâclişanu[114], până la texte de dogmatică şi

apologetică, scrise de dr. Vasile Moldovan (Temeiurile credinţei) [96], dr. Alexandru Nicolescu

(Nemurirea sufletului) [108], dr. Alexandru Rusu (Evoluţia dogmelor)[98] ş.a.

Probleme de filosofie creştină au fost dezbătute în paginile revistei de către N. Flueraş, care

publică Idealul păcii eterne în lumina filosofiei sociale[58], dr. Alexandru Nicolescu, care scrie

Profesiunea credinţei mele unde dragostea faţă de natură este asimilată cu omagiul adus

spiritului creator al divinităţii [99].

Un loc aparte în cuprinsul revistei blăjene îl ocupă şi viaţa pastorală. Aici este tratat

subiectul personalităţii preotului paroh în viaţa comunităţii creştine. Viaţa sufletească trebuie

întărită prin cultivarea virtuţilor spirituale, despre care scrise Ioan Georgescu, în 1916, şi dr.

Alexandru Nicolescu care se afla în fruntea militanţilor pentru organizarea Reuniunilor Mariane.

Ziarul „Unirea” (foaie bisericească politică) este primul ziar de tip modern din Blaj,

editat în perioada 1891 - 1945, sub patronajul Bisericii Greco-Catolice Unite cu Roma.

Publicaţiile periodice ale Bisericii Greco-Catolice au avut un rol uriaş în utilizarea şi

25

modernizarea limbii române începând cu sfârşitul sec. XIX, în Transilvania – o regiune a

Imperiului Austro-Ungar unde drepturile culturale şi politice ale românilor erau încălcate

constant. Prin ziarele Bisericii Greco-Catolice s-a dezvoltat conştiinţa românească la finele sec.

XIX si s-a întărit curentul care cerea unirea cu Regatul României.

În primul număr al revistei Perspective[17], care a apărut mai întâi în iulie - octombrie

1978, Monseniorul Prelat dr. Octavian Bârlea definea în cuvântul său „Către cititori“ scopul şi

orientarea pe care autorii şi colaboratorii săi intenţionau sa le confere acestei publicaţii:

„Buletinul acesta, deşi e la primul număr, nu vrea să fie un început, ci o continuare. O continuare

care-şi vrea totuşi un drum al său, sau mai precis un accent propriu. “Perspectivele” vreau deci sa

constituie o mica insula de certitudini în mijlocul oceanului de incertitudini. Vreau să fie un

liman, de pe care să lumineze cât mai departe farul ideilor creştine. Vreau să fie un radar, care să

capteze pericolele din depărtare. Vreau să deschidă orizonturi spre îmbunătăţirea omului, şi aşa

spre o lume mai bună. Spre un viitor mai bun se va strădui acest buletin nu numai pe seama celor

din lumea libera, ci si pentru cei din ţara părinţilor, strămoşilor noştri, cărora vremile grele de

după război le-au impus unele perspective neromâneşti. A adresa acestora cuvânt de bine va

constitui deci pentru buletin nu numai o cinste, ci şi o datorie“ [17].

În intenţia autorilor ei, revista Perspective doreşte să fie în primul rând o voce a

românilor din străinătate, un periodic în care valorile religioase şi culturale ale românilor sa

poată fi exprimate liber, nu numai spre folosul şi edificarea românilor din străinătate, şi a tuturor

românilor. Dorinţa Monseniorului Prelat dr. Octavian Bărlea, in calitatea sa de pastor al Misiunii

Române Unite din München şi întreaga Germanie, de a fonda o publicaţie în care să fie posibilă

libera exprimare a cuvântului, determinata în mare parte şi de situaţia politică din aceea vreme.

România era condusă de un regim totalitar, era o dictatură, iar marea majoritate a românilor din

München erau refugiaţi aici în dorinţa de a scăpa de persecuţia si teroarea comunistă, erau în

căutarea unui trai mai bun în libertate, chiar dacă aceasta însemna o viaţa în exil. În acest context

istoric apare revista Perspective, care pe lângă teme din viaţa Bisericii tratate cu precedare din

perspectiva istorică si ecumenică, pune un deosebit accent pe teme legate de identitatea naţională

a românilor. O. Bârlea continua, probabil prin fondarea Perspectivelor un proiect mai vechi,

început prin tipărirea la Freising între decembrie 1950 şi octombrie 1953 a publicaţiei lunare

îndreptar cu orientare ecumenică.

Primele opt numere ale revistei Perspective (din Iulie - Octombrie 1978 până aprilie -

iunie 1980) poartă subtitlul „Buletinul Misiunii Române Unite din Germania“. Acest subtitlu va

dispărea în 1980, iar revista se va întitula Perspective pana in August 2002, când apare cel de al

75-lea număr al său. Cu acest număr se întrerupe editarea revistei Perspective, care a fost cauzata

întâi de toate de îmbolnăvirea şi apoi de trecerea la Domnul, la 5 aprilie 2005, a lui O. Bârlea,

26

personalitate, care fără îndoială a fost promotorul şi autorul ei principal. În primii săi ani de după

prima apariţie, ea a avut o periodicitate de patru ori pe an şi cuprindea între 20 şi 60 de pagini.

Începând cu numerele 15-16 din 1982, editarea şi volumul revistei se caracterizează prin

neregularitate, ea cuprinzând câteodată două sau mai multe numere comasate. Această

neregularitate era cauzată, probabil, de faptul că unele din numerele Perspective, mai ales cu

tematică istorică, aveau un volum considerabil. Pentru redactarea acestora a fost pesemne nevoie

de un timp mai îndelungat (de exemplu: (53-60) 1991 - 1993, Zenovie Păclisanu, Istoria Bisericii

Române Unite, Partea a II-a, 1752 – 1783[114]; (61-64) 1993 - 1994, Dincolo de Balamand). In

anii 1997 - 1999 revista nu apare deloc, iar în anii 2000 - 2002 ea va apărea doar o data pe an.

Numerele 1 - 3, 5 - 7, 12, 22, 65 - 68, 69 - 70, 73 - 75 sunt publicate integral în limba

română altele apar bilingv, în română si germană, textul român, de regulă, fiind in acest caz

tradus in limba germană. In funcţie de tematica abordată într-un număr sau altul al

Perspectivelor întâlnim şi pasaje, articole sau documente în limbile latină, italiană sau franceză.

Majoritatea articolelor semnate de O. Bârlea apar bilingv, în timp ce contribuţiile diferitelor

colaboratori din Germania şi din alte ţări sunt de regulă, publicate în română. Colaboratori ai

revistei Perspective au fost printre alţii, Nicolae Timiras, dr. Constantin Sporea, Octavian Vuia,

Alexandru Mircea, Vasile Mailat, Carmen Leonties, Ioan Dan, Gabriel Manolescu, Carmen

Pompei-Cojocaru, Wolfram Acker, Ion Cicala, Lucia Protopopescu, Florin Lupuleasa, Aureliu

Rauta, Christoph Motentan, Aurel Tăutu, Teresia Tătaru, Nicolae Dorescu, Ioan Malinas.

Publicaţia respectivă conţine multe cuvântări, pastorale si predici rostite cu diferite ocazii

de către înalte feţe bisericeşti ca: Papa Ioan Paul II, Cardinalul Ratzinger (la aceea vreme

Arhiepiscop de München şi Freising), Arhiepiscopul Lucian Mureşean, Mitropolitul Antonie

Plămădeala. Pe lângă diverse ştiri şi recenzii de carte întâlnim şi comentarii ale unor evenimente

de actualitate atât din viaţa Misiunii Române Unite din Germania şi a parohiei unite Sfinţii

Apostoli Petru şi Pavel din München cât şi din viata Bisericii Catolice sau a Bisericii Ortodoxe.

Un accent deosebit se pune pe viaţa politică şi socială, in special pe evenimentele care influenţau

intr-un mod sau altul viaţa românilor din străinătate, aceste evenimente fiind comentate,

bineînţeles, din perspectiva exilului. Revista Perspective este în primul rând una bisericească, ce

tratează teme din istoria Bisericii, îndeosebi din istoria Bisericii Române Unite.

Istoria Bisericii Române Unite este o temă pe care O. Barlea o tratează în majoritatea

publicaţiilor sale. Întâlnim însă aici şi articole teologice semnate de acelaşi autor, în special de

teologie ecumenică, abordată mai ales din perspectiva istorică. Unele dintre numerele revistei

Perspective semnate de O. Bârlea sunt în ce priveşte mărimea, chiar daca apar bilingv, adevărate

cărţi, cât priveşte conţinutul, remarcabile tratate de istorie bisericească. Dintre acestea dăm doar

câteva exemple: Perspective (15 - 16), 1982, Între Roma şi Bucureşti – Unirea Românilor, 91 de

27

pagini; (19 - 20) 1983, Biserica Română Unită, şi ecumenismul corifeilor Renaşterii culturale,

242 de pagini; (31 - 32) 1986, Unirea religioasă la porţile Moldovei si ale Ţării Româneşti în

prima jumătate a sec. XIX, 146 de pagini; (37 - 38) 1987, Mitropolia Bisericii Române Unite

proclamată în 1855 la Blaj, de 419 pagini; (49 - 50) 1990, Unirea Românilor 1679 - 1701, 91 de

pagini; (73) 2000, Spre Înălţimi – Deschiderea ecumenică cu ocazia vizitei Sfântului Părinte Ioan

Paul II în România, 7-8 Mai 1999, 321 de pagini. Ultimul număr al revistei Perspective tipărit de

O. Bârlea, nr. 75 din 2002, este întitulat „Spre îndrumare religioasă pentru români“ şi cuprinde

rânduiala Sfintelor si Dumnezeieştilor Liturghii ale Sfinţilor Ioan Gura de Aur, Vasile cel Mare

si Grigorie Bogoslovul [17].

Publicaţia Perspective, la început un buletin parohial si glas al românilor din Germania şi

Europa de Vest, devine un simbol al românilor din exil, un forum dătător de speranţă, o cale de

exprimare libera a convingerilor, si ideilor care în Ţara nu puteau fi exprimate. Aceasta este, fără

îndoială una dintre caracteristicile importante ale sale. În primul rând revista Perspective, este

însă o publicaţie religioasă în care temele legate de istoria şi viaţa Bisericii au preponderenţă.

Aceasta este trăsătura sa principală, iar prin valoarea articolelor istorice publicate în numerele ei,

semnate în bună parte de O. Bârlea, are o deosebită însemnătate în domeniul istoric, mai ales în

ce priveşte istoria Bisericii Române Unite. La München, preotul Octavian Bârlea, prin

intermediul revistei Perspective, publică o istorie a Bisericii Greco-Catolice de la începuturi şi

până la desfiinţarea ei, redactată de istoricul greco-catolic Zenovie Pâclişanu. Revista

înmănunchează o adevărată colecţie de studii istorice referitoare la activitatea Bisericii Române

Unite şi la relaţiile sale cu Statul Român.

Biserica, care în Ţară fiind interzisă şi persecutată de regimul comunist, nu s-a putut

manifesta în public în mod legal, deci nu a putut avea în tot acest timp nici un organ de presă.

Revista Perspective are deci o contribuţie incontestabilă la păstrarea si îmbogăţirea identităţii

Bisericii Române Unite. Prin valoarea textelor sale teologico-ecumenice şi, mai ales prin

contribuţiile de istorie bisericeasca pe care le conţine, ea reprezintă o piatra de hotar, o valoare

incontestabilă a culturii româneşti de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI. Prin

reluarea publicării revistei Perspective se intenţionează atât o continuare a acestei bogate

moşteniri, cât si punerea de noi accente dictate de actualele împrejurări istorice.

Istoriografia din perioada interbelică este importantă pentru identificarea raporturilor

dintre Statul Român şi Biserica Greco-Catolică a implicaţiilor Sfântului Scaun în activitatea

cultului respectiv. În acest context de un real folos ne-au fost lucrările Păcatele Ardealului faţă

de sufletul Vechiului Regat de Ioan Abrudeanu [1] şi 20 de ani de la Unire, Monografie

comemorativă a Uniri, de Tiron Albani [2], în care autorii fac referinţă la implicarea Bisericii

Greco-Catolice în realizarea Marii Uniri. În acelaşi context se înscriu şi lucrările Istoria unirii

28

românilor scrisă de Ioan Lupaş [97], “Cronologia episcopilor Bălgradului înainte de Unire”, de

Zenovie Păclişanu [112].

Importantă este şi lucrarea Momente din viaţa Bisericii Unite în ultimii zece ani (1918 -

1928), semnată de Ioan Georgescu [74] în care este caracterizată evoluţia relaţiilor dintre cultul

sus-numit şi stat, şi prezentată reglementarea raporturilor dintre cultele religioase şi statul român

prin Legea cultelor. Subiectul raporturilor dintre Statul Român şi Biserica Greco-Catolică este

reflectat tangenţial şi în alte lucrări ale aceluiaşi autor, precum Istoria Bisericii Universale [62]

ori Episcopul Mihai Pavel [71]. În acelaşi sens semnificativă este şi lucrarea Codul general al

României. Legi noi de unificare, de Hamangiu Constantin [84].

În 1928, la Bucureşti apare lucrarea Noul regim al cultelor în România. Cuvântări rostite

în Senat şi Adunarea Deputaţilor, de Alexandru Lapedatu [94], în care se publică discuţiile pe

marginea cadrului legislativ menit să reglementeze raporturile dintre stat şi culte. Polemica

angajată în Senat între ierarhii celor două biserici româneşti, cu un larg ecou în opinia publică

românească, menţionează autorul, a fost cauzată în special de două articole ale proiectului Legii

cultelor, anume trecerile de la un cult la altul şi chestiunea averilor bisericeşti în cazul schimbării

cultului [94].

Literatura apărută în anii celui de-al Doilea Război Mondial referitoare la subiectul

cercetat este mai modestă, situaţie rezultată din circumstanţele conflagraţiei în cauză. Sunt

importante “Principiile politicii religioase în perioada regimului naţional legionar”, expuse de

Ion Antonescu, care declara că Biserica „este autonomă în sensul că-şi fixează normele de

activitate în conformitate cu chemările ei şi necesităţile timpului”[26]. Legislaţia privind

raporturile dintre stat şi culte a fost modificată în acord cu obiectivele statului naţional - legionar.

În perioada 1948-1989, autorităţile comuniste române au interzis cercetarea şi dezvăluirea

adevărului istoric despre Biserica Greco-Catolică, au interzis să se mai amintească ceva despre

această Biserică şi reprezentanţii ei. Cu toate acestea, în Occident, lucrări cu caracter istoric

referitoare la Biserica Greco-Catolică au fost scrise de preoţi greco-catolici ai diasporei

româneşti, cum ar fi: Ludovic Aloise Tăutu, Octavian Bârlea, Petru Gherman, Pamfil Carnaţiu

[34]. Menţionăm că din 1948 şi până în 1989, nu mai există cărţi publicate, articole, studii despre

Biserica Greco-Catolică Română, acesta fiind un subiect tabu ca temă de cercetare pentru

comunitatea ştiinţifică din România. Modestele titluri din această perioadă salută Unirea

Bisericii Greco-Catolice cu Biserica Ortodoxă Română. Semnificativă în acest context este

lucrarea Reîntregirea Bisericii Româneşti din Ardeal – Biserica Greco-Catolică revine în sânul

Bisericii Ortodoxe Române, autori A. Cerna-Rădulescu şi D. Sădeanu [35]. Elogiu regimului este

adus în lucrarea Istoria Partidului Comunist Român de Victor Frunză [60]. Alte lucrări, precum

ar fi Spionaj şi trădare în umbra crucii de Alexandru Cerna-Rădulescu, este criticată opoziţia

29

ierarhilor Bisericii Greco-Catolice faţă de unirea cultului respectiv cu Biserica Ortodoxă Română

[36]. În 1985 apare lucrarea Regimul politic din România de Aurica Simion[138]. Autoarea ei

face referinţe la politicile religioase ale mareşalului Ion Antonescu din septembrie 1940 -

ianuarie 1941 [138]. Despre cultele religioase în Republica Populară Română scrie Stoian

Stanciu [143], care nu face altceva decât să descrie şi în acelaşi timp să justifice politica

religioasă promovată de statul comunist român.

Lucrarea fundamentală Calvarul Bisericii Unite în Biserica Română Unită – Două sute

cincizeci de ani de istorie, redactată de Cârnaţiu P, C. Pamfil, A. Mircea şi M. Todericiu,

include o scurtă prezentare a celor 250 de ani de istorie şi se axează, în principal, pe momentele

premergătoare şi pregătitoare actului din decembrie 1948, privind interzicerea cultului greco-

catolic [34]. Titlul cărţii corespunde întru-totul conţinutului său – calvarul, soarta de martir a

unei biserici. Apariţia acesteia a fost posibilă doar în afara graniţelor ţării, la Madrid. Astfel, în

colaborare, câţiva preoţi uniţi care se aflau în aceste împrejurări de după 1948, în străinătate, au

sintetizat o prezentare obiectivă a Bisericii Greco-Catolice Române. Ideea acestei cărţi a apărut

în timpul în care în România cei care sufereau persecuţii au făcut istorie, iar în afara graniţelor,

în libertate s-a scris istorie. Autorii ei vor să facă cunoscută suferinţa Bisericii Greco-Catolice

Române ca o temelie pentru viitor, subliniind că trecutul Bisericii marchează renaşterea sa la o

viaţă nouă a acesteia. Cartea – document este un punct de referinţă pentru toţi cei care după

interzicerea BRU, aflaţi dincolo de cortina de fier a comunismului, încercau să cunoască

adevărul despre rolul şi locul Bisericii Române Unite în viaţa religioasă, naţională şi culturală a

poporului român în cei 250 de ani de existenţă, de la 1700 până la 1948. Dat fiind faptul că

lucrarea menţionată este editată în 1952, la patru ani după evenimentele din 1948, ea constituie

cea mai apropiată relatare istorică a evenimentelor petrecute în viaţa BRU, din relatările

martorilor, din unele ziare din România şi din cărţile apărute în Occident..

În capitolul „Biserica Română Unită între cele două Războaie Mondiale” preotul

Octavian Bârlea atinge următoarele probleme: despre arhierei, Constituţia României,

Concordatul, organizarea bisericii, activitatea culturală şi publică.

În capitolul „Calvarul Bisericii Unite”, autorii vorbesc despre actele şi momentele

premergătoare desfiinţării Bisericii şi despre Biserica din catacombe.

Ultimul capitol „Problema religioasă în România”, conţine o prezentare a creştinismului

românesc de – a lungul evoluţiei sale.

După Revoluţia din 1989 au apărut studii, care cuprind şi unele aspecte din istoria

Bisericii Greco-Catolice, scrise de pr. Silvestru Augustin Prunduş [126,127,128], Clemente

Plăianu, pr., dr. Anton Moisin [105], Episcopul Ioan Ploscaru [120,121,122], precum şi lucrări

elaborate de cunoscuţi istorici români Marcel Nicolae Ştirban şi Pompiliu Teodor[132].

30

Astfel, după căderea regimului comunist în decembrie 1989, în România a fost abrogată

legea care interzicea cultul greco-catolic. Odată cu această schimbare s-a trecut la refacerea

cultului şi la recuperarea istoriei Bisericii Greco-Catolice Române. Episcopul Ioan Ploscaru,în

lucrarea Scurtă istorie a Bisericii Greco-Catolice, vine cu aprecieri fundamentale ale relaţiei

Statului cu Biserica Greco-Catolică [121]. Preoţii Silviu Augustin Prunduş şi Clemente Plăianu,

în lucrarea Catolicism şi ortodoxie românească – Scurt istoric al Bisericii Române Unite, fiind

reprezentanţi ai rezistenţei clerului greco-catolic supravieţuitor, au încercat să facă cunoscută,

imediat după 1989, istoria Bisericii Greco- Catolice după 50 de ani de „uitare” [127].

Pr., prof. dr. Ioan M. Bota, istoric greco-catolic, în lucrarea Istoria Bisericii Universale şi

a Bisericii româneşti de la origini până astăzi, evidenţiază rolul Bisericii Ortodoxe Române în

evenimentele care au dus la scoaterea Bisericii Greco - Catolice în afara legii, în 1948. Totodată,

acesta susţine că Biserica Ortodoxă , prin ierarhii ei, era aservită în totalitate regimului comunist

[21]. Lupta Bisericii Române Unite contra ateismului militant, soldată cu desfiinţarea ei în

decembrie 1948 şi uriaşele jertfe date de episcopii, preoţii şi credincioşii ei, alături de floarea

intelectualităţii române, întemniţată şi ucisă de duşmanii lui Dumnezeu şi ai Neamului în

perioada 1945 - 1989, este temeinic prezentată de către autor.

În 2006 apare Istoria Bisericii Române Unite, a lui Zenovie Păclişanu[114]. Această

lucrare vine ca un omagiu adus autorului la 120 de ani de la naşterea sa şi la 48 de ani de la

tragicul său deces în penitenciarul de la Jilava, victimă a terorii comuniste.

După traseul zbuciumat al manuscrisului acestei lucrări, unic în felul său şi prin modul de

abordare a subiectului, ea este întoarsă cititorului român (privat multă vreme de informaţii

corecte despre destinul acestei Biserici) ca să lămurească în mare parte anumite semne de

întrebare puse în decursul vremii cu privire la primul secol de existenţă a greco-catolicismului.

Scrisă fără patimă şi fără a aborda un limbaj polemic ( deşi poate timpurile ar fi cerut acest

lucru), opera respectivă rămâne incontestabil un punct de reper obiectiv pentru istoriografia

românească.

Un alt istoric al catolicismului, André Kóm, în studiul Unificarea Bisericii Unite cu

Biserica Ortodoxă Română în 1948, reflectă momentele legate de desfiinţarea Bisericii Greco-

Catolice, nuanţând atribuţiile Bisericii Ortodoxe în aceste evenimente. El argumentează o ipoteză

prin care susţine că nu Biserica Ortodoxă a condus la unificarea Bisericii, ci politica promovată

de statul comunist, care căuta să evite diversitatea spirituală a românilor. De asemenea, autorul

respinge ideea unor istorici ortodocşi conform căreia unirea Bisericilor de la 1948 ar fi fost

făcută de către credincioşii greco-catolici, prin revenire la ortodoxie benevol, relevând, totodată,

implicarea Bisericii Ortodoxe Române în desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice [93].

31

Legat de Biserica Greco-Catolică amintim şi încercările unor autori din diaspora greco-

catolică aflată în exil de a scrie o istorie pentru posteritate a acestei Biserici.

Fiind un subiect necercetat timp de 50 de ani, el a devenit un câmp amplu pentru mulţi

istorici laici, care, după 1989, şi-au îndreptat atenţia asupra acestui subiect, iar facultăţile de

istorie din România au înfiinţat chiar şi centre şi institute de cercetare ecleziastică. Unul dintre

istoricii care s-au aplecat cu tenacitate asupra reaşezării Bisericii Greco-Catolice în realitatea

istorică a României actuale este Ioan-Marius Bucur, cu cele trei cărţi ale sale Persecuţia Bisericii

Catolice în România; Documente din arhiva Europei Libere 1948 - 1960; [27], Aspecte ale

rezistenţei Bisericii Române Unite la sfârşitul anilor 40 în România şi relaţiile internaţionale în

secolul XX; [25] şi Din istoria Bisericii Greco-Catolice Române (1918- 1953)[26]. În lucrarea

Persecuţia Bisericii Catolice în România, Documente din arhiva Europei Libere 1948- 1960

[27], autorul se străduieşte să redea cunoaşterii istorice un segment necercetat suficient nici până

în prezent, prin mijloacele avute la dispoziţie, în special arhivele, relevând lucruri noi, locul şi

rolul Bisericii Greco-Catolice în cadrul statului român între anii 1918 şi 1948, despre modul şi

etapele de desfăşurare a politicii de desfiinţare a Bisericii Greco-Catolice după 1948. Urmărind

să vină în sprijinul specialiştilor şi al tuturor celor care, confruntaţi cu problemele contemporane,

încearcă să explice prezentul, înţelegând trecutul, volumul de faţă aduce în atenţia publicului o

serie de documente din arhiva postului de radio Europa Liberă referitoare la situaţia Bisericii

Catolice din România. Documentele apărute în volum sunt traduceri în limba română din limbile

franceză, engleză şi germană şi fac parte în întregime din fondul românesc al Open Society

Archives, aflat la Budapesta. Documentele sunt prezentate în ordinea cronologică a datei de

înregistrare de către RFI.

Istoricul Vasile Cristian, în lucrarea Între Vatican şi Kremlin [45], prezintă situaţia

Bisericii Catolice din România în perioada comunistă, lupta de rezistenţă dusă de ierarhi, cler şi

popor pentru păstrarea credinţei catolice chiar cu riscul vieţii. El precizează că desfiinţarea

Bisericii Greco-Catolice se datorează faptului că aceasta întotdeauna a avut o atitudine

naţionalistă de ridicare a statutului uman prin educaţie şi cunoaştere, precum şi prin împărtăşirea

valorilor moral-creştine catolice. Atitudinea respectivă intră în conflict însă cu ideologia

comunistă, care cerea o loialitate unică faţă de statul sovietic şi partidul comunist. Acelaşi autor,

în Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist: 1945-1989[44], prezintă o parte a

motivelor pentru care ţările din Orient au acceptat legăturile lor cu Vaticanul. Prin aceste

acceptări, Vaticanul oprea propriile organe de presă să mai defăimeze politicile comuniste din

aceste ţări, permiţând într-o oarecare măsură ca acestea să cunoască scopurile adevărate urmărite

de diplomaţia Vaticanului. Concordatul nerecunoscut de Statul Român şi desfiinţarea Bisericii

Greco-Catolice făceau ca regimul din România să stea în cumpănă vizavi de reluarea relaţiilor

32

diplomatice cu Vaticanul. Studiul introductiv al lui Cristian Vasile aduce o serie întreagă de

lămuriri necesare, în primul rând, o pertinentă trecere în revistă a tendinţelor istoriografice

privind abordarea acestei istorii. Demersul autorului este unul salutar. Patima, chiar justificată de

suferinţele de odinioară, poate lăsa locul unei judecăţi calme numai în cunoştinţă de cauză. Doar

cu documente la vedere, cu argumentele pro şi contra pot fi înlocuite acuzele pe care încă şi le

aduc reciproc reprezentanţii Bisericii Ortodoxe majoritare şi cei ai renăscutei Biserici Române

Unite. Regimul comunist a dispărut, dar nu şi roadele amare ale dezbinării între creştini cu mai

bine de o jumătate de veac în urmă. Cele 35 de documente pe care Cristian Vasile le-a adunat în

acest volum, începând cu cele de după instaurarea guvernului Groza şi sfârşind cu memorabila şi

temerara cerere adresată de episcopii greco-catolici lui Nicolae Ceauşescu, de reînfiinţare a

Bisericii pe care o slujeau de 40 de ani în clandestinitate, sunt tot atâtea argumente pentru un

dialog, bazat pe înţelegerea comunistului drept inamic comun şi pe cea a creştinului drept frate.

O lucrare de valoare în subiectul cercetat constituie şi cartea Martiri şi mărturisitori ai

Bisericii din România (1948-1989), scrisă de pr., prof., dr Ioan Bota împreună cu Cicerone

Ioaniţoiu [22]. Volumul prezintă suferinţele îndurate de episcopii şi preoţii Bisericii Greco-

Catolice şi Romano-Catolice în timpul prigoanei comuniste. O altă lucrare, inedită prin conţinut,

este volumul 300 de ani de la Unirea Bisericii Române din Transilvania cu Biserica Romei,

volum ce conţine comunicările prezentate public la Colocviul Internaţional cu acelaşi generic,

desfăşurat în zilele de 23-25 noiembrie 2000, în cadrul Universităţii „Babeş - Bolyai”din Cluj-

Napoca, sub înaltul patronaj al I.P.S. Mitropolit şi Arhiepiscop Lucian Mureşan şi al prof. univ.,

dr. Andrei Marga, rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai”. Preoţi greco-catolici, dar şi istorici,

savanţi au prezentat în cadrul respectivului colocviu internaţional comunicări cu tematica

cultului greco-catolic, iar pentru noi un interes deosebit prezintă statutul şi destinul BGC din

cadrul cronologic 1918 - 1948.

În 2002, la Oradea apare lucrarea Biserica Românească şi societatea transilvăneană, de

Gheorghe Gorun [81], un volum de studii cu respiraţie mai mare, care are drept ţintă o foarte

largă abordare a istoriei Bisericii Române Unite cu Roma şi a vieţii religioase. El este întâi de

toate o culegere de studii inedite, unele totuşi publicate în reviste de specialitate ori în culegeri,

care sunt cunoscute doar unui cerc restrâns de specialişti interesaţi, fiind practic inaccesibile unui

cerc mai larg de cititori interesaţi de istorie, mai cu seamă a Bisericii Române Unite cu Roma..

Cardinalul Alexandru Todea publică o carte, întitulată sugestiv Catolicism şi ortodoxie

românească [146], în care prezintă o succintă istorie a Bisericii Unite, interpretează faptul

istoric pe bază de documente şi elucidează probleme până acum necunoscute sau tendenţios

prezentate. În această lucrare cititorul se va regăsi pe sine însuşi în multe dintre strădaniile şi

izbânzile străbunilor noştri. Acesta se va convinge de aportul adus de ierarhii, preoţii şi fiii

33

Bisericii noastre la toate marile acte istorice ale Neamului la care au fost prezenţi, fără excepţie,

în tot cursul existenţei Bisericii.

Un eveniment inedit, simpozionul organizat la 29 octombrie 2008 de Protopopiatul

Greco-Catolic Zalău şi Parohia Sfânta Familie Zală, este materializat prin culegerea 60 de ani de

la desfiinţarea BRU. Acţiunea şi volumul propriu-zis au fost dedicate momentului interzicerii

BRU în toamna anului 1948. Din auditoriul prezent au făcut parte preoţi greco-catolici sălăjeni,

dascăli, muzeografi, cercetători, istorici, mulţi credincioşi. Simpozionul a fost prefaţat de un film

documentar, precum şi de o expoziţie în care au fost prezentate fotografiile episcopilor greco-

catolici martiri, imagini ce ilustrau momente din timpul activităţii lor ca Ierarhi, dar şi din

perioada detenţiei în închisorile comuniste. Comunicările din cadrul simpozionului au fost

incluse în volumul 60 de ani de la desfiinţarea BRU cu următoarele tematici: „BRU în perioada

martie 1945-decembrie 1948”; „Situaţia BRU din Nord-Vestului Ardealului sub ocupaţia

maghiară (1940-1948)”; „Naţional şi confesional”; „BRU din Salaj în timpul prigonirii

comuniste”; „Arestarea Episcopilor greco-catolici din anul 1948” şi „Aspecte privind istoria

BRU în perioada interbelică până la desfiinţare”.

Pentru a identifica originea politicii comuniste antireligioase, autorul a studiat lucrarea

Manifestul Partidului Comunist de K. Marx şi F. Engels [154] în care cei doi menţionează că

printre elementele reacţionare anticomuniste se află şi Papa de la Roma. Astfel, K. Marx şi F.

Engels au elaborat un program de luptă al comuniştilor cu religia. În cazul marxismului, ca

ideologie, ostilitatea faţă de biserică se datorează, pe de o parte, naturii sale atee, iar pe de altă

parte, structurii sale totalitare. Nu întâmplător, conceptul de libertate de conştiinţă, în cazul

regimurilor comuniste, este pus în relaţie directă cu obiectivul emancipării individului de

„prejudecăţi”, inclusiv de cele religioase. Din acest motiv, semnificaţia libertăţii de conştiinţă

trebuie căutată nu în teoria toleranţei dezvoltată de gândirea occidentală, ci în lupta ideologică,

aşa cum a fost afirmată de K. Marx şi în lucrarea Critica programului de la Gotha [154].

Aceste idei au fost continuate şi dezvoltate de fondatorul Partidului Comunist din Rusia,

Vladimir Ulianov (Lenin). Dmitri Volkogonov, primul istoric-militar rus care a lucrat în

arhivele secrete din Rusia, face dezvăluiri uluitoare în lucrarea Lenin, o nouă biografie[150].

După preluarea puterii în Rusia, bolşevicii conduşi de V. I. Lenin au considerat religia un rival

ideologic care urma să fie anihilat. Aceasta implica disoluţia alianţei dintre vechiul regim şi

biserică, secularizarea vieţii publice, reglementarea juridică rigidă a activităţii cultelor religioase,

şi într-o etapă ulterioară, realizarea unei educaţii ateiste sistemice. Înainte de revoluţia bolşevică,

Lenin diferenţia între atitudinea Partidului Comunist şi a statului socialist faţă de religie, primul

având datoria de a milita pentru eliminarea prejudecăţilor religioase, al doilea urmând să adopte

o atitudine neutră în această dispută. D. Volkogonov analizează raportul dintre regimul comunist

34

şi religie în URSS care poate fi urmărit atât sub aspectul legislaţiei elaborate de bolşevici, cât şi

din perspectiva ceea măsurilor efective de persecuţie îndreptate împotriva clerului şi a

credincioşilor. Astfel, primul act normativ în materie religioasă al regimului bolşevic a fost

Decretul din 23 ianuarie 1918 pentru separarea bisericii de stat şi a şcolii de biserică [150].

Acesta a pus sub semnul egalităţii libertatea de conştiinţă cu propaganda anti - religioasă, a retras

recunoaşterea personalităţii juridice a cultelor religioase, ceea ce implica diminuarea statutului

lor legal, fiind asimilate asociaţiilor socio-profesionale sau obşteşti, a etatizat proprietatea

ecleziastică şi a interzis educaţia religioasă sub orice formă, cu excepţia şcolilor teologice.

Constituţia adoptată în acelaşi an garanta, în art.13, atât libertatea propagandei religioase cât şi a

celei anti - religioase. Legislaţia sovietică a căutat să limiteze autonomia ecleziastică la spaţiul

fizic al lăcaşurilor de cult, interzicând orice manifestaţie publică cu caracter religios. Normele în

materie religioasă stabilite în Decretul din 23 ianuarie 1918 şi în Constituţia din acelaşi an se vor

regăsi în Legea asociaţiilor religioase, adoptată în 1929, precum şi în Constituţia sovietică din

1936.

Pentru a înţelege esenţa şi manifestările regimului totalitar comunist au fost cercetate

lucrările autorului francez Stephane Courtois Cartea Neagră a Comunismului şi Comunism şi

totalitarism. Publicată în anul 1977 Cartea Neagră a Comunismului” [43], este tradusă până azi

în 26 de ţări şi difuzată în peste un milion de exemplare. Pentru prima oară într-un cadru strict

istoric, ea demonstrează prezenţa recurentă a terorii ca mijloc obişnuit de guvernare, în

ansamblul regimurilor de partid-stat comunist. Această lucrare indică amploarea uriaşă a

deportărilor şi a masacrelor şi ridică problema crucială a comparării cu crimele nazismului. Cea

de-a doua carte Comunism şi totalitarism [43], de acelaşi autor, Stephane Courtois, evocă o

analiză a totalitarismului pornind de la comunismul bolşevic, fenomen central al secolului XX.

Cartea se deschide cu “Lenin, inventatorul totalitarismului. Fără Lenin sau gândirea sa

doctrinară, fără organizarea lui revoluţionară, fără hotărâtoarea sa trecere la fapte din 1917, nu s-

ar fi creat primul partid-stat comunist”. Stephane Courtois distruge mitul „bunului Lenin” şi

prezintă un lider bolşevic extremist, fanatic, crud – autorul fenomenului totalitar şi al cortegiului

său de crime împotriva umanităţii. A doua parte a cărţii este consacrată lui Iosif Stalin, care nu

numai că a înţeles natura regimului totalitar instaurat de Lenin, ci l-a şi stabilizat şi sistematizat,

permiţând astfel puterii sovietice şi sistemului comunist mondial să dăinuie mai mult de trei

decenii după dispariţia „tătucului popoarelor”. În concluzie, Stephane Courtois condamnă

regimul totalitar comunist, pe care-l consideră un rău absolut.

În realizarea studiului autorul a cercetat lucrări care ilustrează politica comunistă

antireligioasă în statele din sfera de interes sovietică ori chiar în URSS. În acest context, pentru o

analiză comparată, de un real folos ne-a fost lucrarea Politica statului sovietic faţă de cultele din

35

R.S.S. Moldovenească (1944 - 1965), de Ludmila Tihonov [145]. Autorităţile comuniste

sovietice au aplicat în R.S.S.M tacticile şi metodele deja experimentate în perioada interbelică în

U.R.S.S. de închidere a locaşurilor de cult, represiuni contra clerului şi a credincioşilor. În

R.S.S.M lovitura este dată Bisericii Ortodoxe, cult majoritar, dar în egală măsură au avut de

suferit toate confesiunile religioase, acestea fiind interzise şi declarate periculoase pentru

societatea umană. Lucrarea Politica statului sovietic faţă de cultele din R.S.S. Moldovenească

(1944-1965) este una inedită, realizată pe baza unor documente de arhivă, constituie prima

lucrare de sinteză care se referă la politica comunistă antireligioasă în teritoriile româneşti

ocupate.

Documentele de arhivă cercetate, cărţile, monografiile, articolele din reviste şi ziare ne-au

permis să realizăm un studiu de sinteză despre Biserica Greco-Catolică din România în perioada

1918 - 1948. Este timpul să redăm acestei Biserici locul ei în istoria României, reînnoind

istoriografia întreruptă de regimul comunist prin prisma documentelor de arhivă, literatura

internă şi externă, precum şi prin mărturiile celor care au supravieţuit ororilor epocii trecute.

1.2. Repere teoretico-metodologice şi epistemologice ale investigaţiei

Acumulând experienţă, în timp, majoritatea istoricilor au ajuns să constate că istoria este

cunoaşterea metodică şi ştiinţifică a trecutului, mai mult decât atât, că este nevoie de o astfel de

cunoaştere, răspunsul istoricilor, şi nu doar al lor, fiind acela că istoria ca ştiinţă a trecutului

poate servi la înţelegerea prezentului şi chiar la previzionarea viitorului. În secolul al XX-lea,

transformările suferite în marşul devenirii ştiinţifice au impus o istorie problematizată, deschisă

controversei şi înnoirii. În opinia istoricului Lucian Boia, „ar trebui de la bun început să fim puşi

în gardă fiindcă istoria, ca ştiinţă, prezintă curioasa particularitate de a purta acelaşi nume cu

obiectul cercetării. Cu alte cuvinte , misiunea istoriei este a reconstitui istoria. Numim la fel două

concepte diferite oricât am vrea să le apropiem: istoria în desfăşurarea ei efectivă şi istoria ca

reprezentare”. Acelaşi istoric aprecia că trecutul înseamnă legitimare şi justificare,„fără trecut, nu

mai putem fi siguri de nimic”[20].

Preocupările referitoare la metodologia cercetării istorice şi la principiile elaborării

lucrărilor ştiinţifice pe teme istorice ocupă un loc central în activitatea fiecărei şcoli

istoriografice conştiente de sine. Desigur, un nucleu important de principii şi metode rămâne

constant, indiferent de preferinţele istoriografice ale unuia sau altuia dintre istorici, dar, totodată,

fiecare curent istoriografic tinde să aducă unele elemente şi accente noi. Istoria nu poate fi

cunoscută printr-o intuiţie sintetică şi globală, ci prin cunoaşterea metodică şi treptată. De aceea,

şi prezentarea noastră va urma principalele etape ale cercetării istorice parcurse în elaborarea

36

tezei de doctorat cu tema „Rolul şi locul Bisericii Greco-Catolice în viaţa politică a României

(1918 – 1948)”.

Iniţial a fost definirea temei de cercetare. Fiind într-o libertate reală de a alege tema de

cercetare, autorul a pornit de la problema interesată. Activitatea profesionistă legată de Biserica

Greco-Catolică constituie un motiv în plus de a realiza un studiu profund despre istoria acestui

cult religios. În acest moment de alegere şi determinare contează cultura istorică deja acumulată.

Domeniul de interes profesional, dar şi studiile de masterat realizate în istorie şi încheiate cu o

lucrare privind viaţa şi activitatea episcopului-cardinal Iuliu Hossu au constituit motivul pentru

care autorul este interesat de destinul unui cult religios care a parcurs un drum lung de afirmare

şi de cultivare a conştiinţei naţionale, având un comportament spiritual adecvat şi care a fost

lichidat de către un regim politic comunist. Consultarea sintezelor de referinţă ne-a permis să

răspundem la întrebarea dacă problema respectivă este semnificativă din punctul de vedere al

cunoaşterii istorice generale, dacă nu cumva ea a fost deja abordată şi poate chiar soluţionată de

vre - un alt cercetător. Astfel am constat că regimul totalitar-comunist a interzis să se scrie despre

acest cult şi, mai ales, despre lichidarea acestuia. De-a lungul istoriei această biserică a slujit cu

abnegaţie comunitatea naţională în care s-a născut, luptând pentru împlinirea marelui deziderat al

României Mari. Alături de Biserica Ortodoxă, aceasta s-a identificat cu necazurile, bucuriile şi

aspiraţiile poporului român, contribuind la propăşirea spirituala, culturală, politică şi socială a

României. Ea a luptat constant pentru salvarea fiinţei şi a identităţii noastre naţionale. Însă tot

cea ce a edificat această Biserică în România din 1918 până in 1948 a fost şters din realitatea

istoriei prin Decretul nr. 358 din decembrie 1948, care desfiinţa Biserica Greco-Catolică din

România, întreg episcopatul fiind arestat, la fel şi preoţii, profesorii de teologie, călugării,

călugăriţele, credincioşii şi toţi cei ce nu au acceptat trecerea forţată în cadrul Bisericii Ortodoxe.

Întregul patrimoniu al acestei Biserici a fost confiscat de autorităţile statale şi împărţit între Stat

şi Biserica Ortodoxă Română. Timp de 40 de ani regimul comunist din România a depus

eforturi sporite de interzicere până şi a memoriei istorice despre greco-catolicism, astfel, statul

comunist român a perpetuat şi a încurajat relatarea tendenţioasă a trecutului, falsificând istoria in

mod grosolan, adică intenţionat. Acum, când au trecut peste 20 de ani de la căderea

comunismului în România, a venit timpul de a recupera paginile de istorie pierdute, completând

istoriografia întreruptă de regimul comunist, punând la bază documentele de arhivă, literatura

editată în România, dar şi peste hotare, precum şi mărturiile celor care au supravieţuit ororilor

epocii trecute.

Opţiunea alegerii este reflectată precis în titlu şi prezintă sintetic obiectul cercetării.

Astfel, tema de cercetare aleasă este potrivită pentru scopul propus (nu există un studiu relevant)

şi pentru mijloacele de care dispune autorul (timp, nivel de pregătire, surse accesibile). Având în

37

calitate de suport de referinţă actualitatea şi importanţa problemei abordate, scopul trasat pentru

valorificarea ştiinţifică a temei constă în studierea, analiza şi evaluarea locului şi a rolului

Bisericii Greco-Catolice în viaţa politică a României. Realizarea acestui scop se impune din

perspectiva dezideratului de a elabora un studiu capabil să elucideze atât relaţiile Bisericii

Greco-Catolice cu Statul Român, cât şi cu Biserica Ortodoxă, cu alte culte minoritare, în

contextul mecanismului de funcţionare a legislaţiei cu privire la culte, pornind de la esenţa şi

manifestările politicii comuniste ateiste şi antireligioase de la impactul acesteia asupra Bisericii

Greco-Catolice. În abordarea subiectului propus am căutat răspuns la întrebarea de ce Partidul

Comunist Român a promovat o politica antireligioasă faţă de Biserica Greco-Catolică

În consecutivitatea logică de elaborare a unui studiu de cercetare a fost formulată

ipoteza de lucru, care a permis stabilirea priorităţilor de cercetare, reflectate în cuprinsul lucrării,

prin punctarea anumitor aspecte esenţiale în cadrul cercetării, dar şi a altora, oarecum secundare.

În funcţie de aceste opţiuni, anumite aspecte sunt identificate în capitole, în timp ce altele se află

la nivelul unor subcapitole sau la cel al unor anexe. Aşadar, problemele principale înaintate spre

cercetare cu titlu de ipoteze de lucru sunt următoarele:

- Realizarea României Mari a impus înfăptuirea unor reforme, care să corespundă

normelor internaţionale instituite prin Sistemul de la Versailles, printre care se numără şi

respectarea libertăţii religioase. Astfel prin Legislaţia cultelor, Statul Român îşi defineşte

relaţiile şi cu Biserca Greco-Catolică;

- Cea de-a doua conflagraţie mondială a determinat atitudinea clerului greco-catolic faţă de

ideologia nazistă şi comunistă şi identificarea politicii religioase a mareşalului Ion

Antonescu;

- În virtutea circumstanţelor din vara şi toamna anului 1944, România nimereşte în sfera de

interes a URSS şi, sub influenţa acesteia, reformele de tip sovietic aplicate vizează şi

domeniul religios, care debutează cu Biserica Greco-Catolică.

În această bază, direcţiile de soluţionare a problemelor formulate pentru cercetare

sunt:

- Vor fi supuse analizei relaţiile dintre Stat şi Biserica Greco-Catolică în perioada

interbelică, adică în anii de existenţă a României Mari;

- Vor fi cercetaţi factorii care au determinat modificări în relaţiile dintre Biserica Greco-

Catolică şi Statul Român (în anii celui de-al Doilea Război Mondial şi în anii imediat

postbelici);

- Va fi determinată cauza politicii comuniste antireligioase în raport cu Biserica Greco-

Catolică, şi în acest context, vor fi identificate esenţa şi a formele de manifestare ateistă

ale regimului comunist;

38

- Va fi identificat impactul politicii ateiste asupra Bisericii Greco-Catolice, asupra clerului

greco-catolic şi a enoriaşilor acestuia.

Următoarea etapă din parcursul cercetării ţine de alcătuirea bibliografiei. În cazul temei

investigate, acestea sunt izvoarele - fonduri arhivistice precum Arhiva Secretă a Congregaţiei

Orientale, Arhiva Secretă a Vaticanului, Arhiva Nunţiaturii Apostolice de la Bucureşti, Arhiva

Serviciului Român de Informaţii, Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii.

Cercetarea fondurilor din arhivele nominalizate ne-a fost de un real folos în reconstituirea

documentară a perioadei istorice cercetate. Bibliografia cuprinde de asemenea documente

publicate şi memorii care completează izvoarele cercetării, cărţi, monografii, memorii, studii din

reviste şi volume colective, articole de presă. În cazul bibliografiilor curente am consultat

Bibliografia istorică a României, realizată sub egida Academiei Române de către un colectiv de

istorici de la Cluj, din care au apărut până acum 10 volume. Lucrările inventariate în Bibliografia

istorică a României sunt numerotate şi ordonate tematic şi cronologic, iar în cazul fiecărei

subteme şi al fiecărui segment cronologic şi după criteriul alfabetic, ceea ce uşurează foarte mult

consultarea. Ultimele două volume conţin şi o Addenda, cuprinzând studii despre istoria

României apărute în străinătate [147].

După ce au fost cuprinse în fişe bibliografice atât izvoarele primare relevante şi

accesibile, cât şi literatura secundară relevantă, s-a trecut la ordonarea bibliografiei. În contextul

elaborării tezei de doctorat în istorie autorul a consultat Ghidul privind perfectarea tezelor de

doctorat şi a autoreferatelor, aprobat prin Hotărârea Comisiei de Atestare a CNAA al Republicii

Moldova, întrat în vigoare din 1 septembrie 2009, astfel, lista bibliografică este realizată în

conformitate cu indicaţiile stipulate în regulamentul nominalizat.

După realizarea aspectului bibliografic, am trecut la documentarea propriu-zisă. În

realizarea acestuia am îmbinat exigenţele logice ale planului de cercetare cu accesibilitatea

diverselor categorii de surse. În principiu, am urmat sfatul lui Umberto Eco [53]: după formarea

unei idei de ansamblu despre problemă prin intermediul a două trei sinteze generale, am trecut la

studiul izvoarelor de prima mână, apoi al surselor secundare, pentru a vedea exact care sunt

elementele noi pe care le putem aduce. Experienţa arată că păstrarea rigorii şi a ordinii în

procesul de documentare, alcătuirea fişelor de lucru reprezintă un mare avantaj pe parcursul

analizei materialului şi al redactării lucrării, conducând, în final, la o economie substanţială de

timp şi la un cert spor calitativ.

În realizarea unei cercetări istorice documentarea se împleteşte firesc cu analiza

materialului. Chiar dacă o logică simplistă ar dicta ca întâi să se strângă tot materialul şi abia

apoi să se purceadă la analiza sa, în practică o asemenea etapizare este imposibilă, şi chiar

indezirabilă. De fapt, atunci când parcurgem un izvor istoric sau o lucrare aparţinând literaturii

39

secundare, noi procedăm deja la o primă etapă de analiză şi de selecţie. Este ştiut că procesul

nostru analitic este condiţionat de o serie de cunoştinţe provenite din afara izvoarelor. Aceste

cunoştinţe prealabile sunt de o mare diversitate, incluzând rezultatele propriilor observaţii asupra

lumii, rezultatele propriilor studii despre trecut, cunoştinţele asimilate pe baza cercetărilor

istorice realizate de alţi cercetători şi cunoştinţele dobândite cu privire la cercetările din sfera

altor ştiinţe. Cunoştinţele din afara izvoarelor compun atât viziunea generală despre trecut, cât

armătura conceptuală şi metodologică pe care se sprijină istoricul în demersul său cognitiv. Ele

au deci rolul principal în formularea întrebărilor referitoare la problema aleasă spre cercetare, în

selecţia şi valorificarea izvoarelor cu ajutorul cărora stabilim faptele istorice ce ne interesează, în

explicarea proceselor şi fenomenelor istorice, precum şi în integrarea noilor cunoştinţe în

ansamblul general al cunoaşterii istorice. Cunoştinţele din afara izvoarelor sunt esenţiale inclusiv

în dobândirea de cunoştinţe din izvoarele istorice. Ele includ deci principiile criticii sistematice a

izvoarelor. Analiza critică a surselor este unul dintre principiile vechi ale cunoaşterii istorice.

Problemele care ne interesează atunci când analizăm critic un izvor istoric pot fi rezumate cu

ajutorul unui catalog de întrebări: Cine? Ce? Când? Unde? Cum? De ce?. Ori, pentru a folosi o

clasificare devenită deja clasică, critica izvoarelor vizează două aspecte principale: stabilirea

autenticităţii izvorului (critica externă) şi evaluarea credibilităţii informaţiilor transmise de izvor

(critica internă). Critica externă, urmăreşte în esenţă, stabilirea timpului, a locului şi a autorului

unui izvor. Ea se realizează atât prin investigarea unor elemente fizice ale suportului materia al

izvorului ,cât şi prin analiza unor elemente de conţinut .

Critica externă a izvoarelor se realizează la mai multe niveluri. Unul dintre acestea este

cel al întrebărilor referitoare la scopul pragmatic al izvorului. Cu câteva excepţii, izvoarele nu au

fost elaborate pentru a sluji drept surse istoricilor, ci pentru a îndeplini anumite funcţii

pragmatice, adică pentru a sluji pe autorii sau pe comanditarii lor. În acest sens, după cum a

arătat Jacques Le Goff, orice document este un monument, adică un construct pe care istoricul

trebuie să-l „de-monteze”, să-l „de-structureze”, pentru a separa intenţia iniţială, posibil

mistificatoare, de valoarea sa de adevăr. Întrebarea cheie ce trebuie pusă deci oricărui izvor este:

ce interes a avut autorul (individual sau colectiv) în „producerea” izvorului respectiv [147]?

După ce am clarificat natura interesului pragmatic, trebuie să ne întrebăm dacă izvorul era în sine

suficient pentru atingerea scopului urmărit de autor sau dacă el trebuia mai întâi să determine

modificări ale comportamentului unor contemporani ai autorului. În ultimul caz – care de

altfel,este mult mai frecvent decât cel al eficacităţii pragmatice nemediate, trebuie să identificăm

destinatarul sau destinatarii mesajului inclus în izvor. Evident, după aceasta trebuie să ne

întrebăm dacă izvorul a fost sau nu structurat special, pentru a fi receptat favorabil de către

destinatarul ce trebuia influenţat pentru atingerea scopului pragmatic al autorului şi, odată ajunşi

40

în acest punct, se cuvine să ne întrebăm dacă efortul de influenţare a destinatarului a condus sau

nu la deformarea „faptelor” invocate sau descrise în izvor.

Unul dintre obiectivele activităţii de cercetare este stabilirea faptelor istorice. Faptele

istorice pot fi atât individuale, cât şi fenomene sau procese istorice complexe, rezultate ale

acţiunii unor grupuri mari de oameni pe durate mai lungi de timp. Se poate spune că scopul

etapei de stabilire a faptelor este transformarea informaţiilor provenite din izvoarele care sunt

socotite autentice şi credibile în afirmaţii despre fapte. Uneori această transformare este extrem

de simplă, izvoarele conţinând în mod explicit informaţiile pe care le considerăm esenţiale

pentru faptul istoric ce ne interesează. Alteori însă, informaţiile din izvoare sunt mai obscure sau

nu tratează direct faptul ce ne interesează. Atunci trebuie să „citim printre rânduri”, să folosim

diferite metode logic, pentru a putea construi în mod valid afirmaţii despre anumite fapte istorice

[38].

Dintre metodele indirecte de stabilire a faptelor istorice autorul a utilizat metoda

geografică, metoda genealogică, metoda regresivă şi metoda comparativă.

Metoda geografică presupune folosirea cunoştinţelor geografice în stabilirea şi explicarea

faptelor istorice.

Metoda genealogică îngăduie stabilirea unor fapte istorice şi evidenţierea unor aspecte ale

trecutului istoric pe baza cunoştinţelor referitoare la legăturile de rudenie dintre diferitele

personaje istorice.

Metoda regresivă permite reconstituirea succesivă a faptelor referitoare la epoci mai

îndepărtate cu ajutorul informaţiilor referitoare la perioadele de timp imediat următoare. Evident,

gradul de certitudine al informaţiilor astfel dobândite este mai mare pentru perioadele mai

apropiate de momentul pentru care avem informaţii din izvoare şi scade pe măsură ce ne

îndepărtam în timp. Dincolo însă de aceste limite ale sale, metoda regresivă este frecvent folosită

în studiile istorice, şi este chiar indispensabilă pentru societăţile istorice în cazul cărora nu

dispunem de izvoare scrise.

Metoda comparativă serveşte nu numai pentru a stabili fapte despre care nu există

informaţii directe în izvoare, ci şi pentru verificarea ipotezelor referitoare la explicaţiile cauzale.

La nivelul faptelor istorice concrete, compararea a două sau mai multe cazuri istorice este menită

să sugereze, cu ajutorul judecăţii prin analogie, forme de desfăşurare a evenimentelor pentru care

nu există în izvoare suficiente informaţii directe. Comparaţiile istorice, atunci când sunt realizate

cu spirit critic şi respect faţă de adevărul faptelor istorice, pot evidenţia nu numai asemănări, ci şi

deosebiri între cazurile comparate. Această observaţie evidenţiază o dată în plus necesitatea ca

prejudecăţile cu care pornim în aplicarea metodei comparative să fie evaluate critic, şi la nevoie,

corectate prin confruntarea cu informaţiile concrete despre cazurile comparate [38].

41

Explicarea faptelor istorice ocupă deci un loc important în cunoaşterea istorică. În

elaborarea lucrării am utilizat explicaţia descriptivă, prin care are loc prezentarea detaliată a

desfăşurării faptelor, şi cea descriptiv-genetică, considerându-se că pentru explicarea unui fapt

istoric, este suficientă stabilirea stadiilor sale succesive de dezvoltare. Pe lângă explicaţiile

descriptive şi descriptiv-genetice, există şi explicaţii prin definirea unui concept sau termen

istoric. Totuşi, forma deplină a explicaţiei în istorie este aceea care ia în discuţie cauzele unui

eveniment, fenomen sau proces istoric. Atunci când analizează cauzele unui fapt istoric, istoricii

fac o distincţie între cauzele efective (directe şi indirecte) şi condiţiile favorizante (sau

defavorizate) care au contribuit la realizarea respectivului fapt istoric. Cu alte cuvinte, istoricii

trebuie să se întrebe atât „de ce?”, cât şi „cum?” sau „de ce aşa şi nu altfel?”. Amplitudinea

explicaţiei depinde de natura faptelor istorice cercetate. Astfel, pentru explicarea unor

evenimente simple analiza cauzală este mai uşoară, în timp ce explicarea unor procese istorice

complexe necesită deseori luarea în discuţie a unui număr mai mare de cauze şi condiţii de

realizare a respectivului proces istoric. În acest caz, importantă devine ierarhizarea cauzelor şi a

condiţiilor favorabile, care, la rândul ei, se poate face fie impresionist, fie prin testare

sistematică. Atunci când restabilim faptele şi încercăm să le explicăm, ideal ar fi să ne putem

susţine toate argumentările cu informaţii relevante din izvoare. Din nefericire, izvoarele

disponibile sunt rareori atât de explicite, de detaliate şi de clare pe cât am dori noi. Pentru a

suplini lacunele informaţiilor din izvoare, istoricul recurge deseori la metoda comparativă.

Comparaţia poate servi la evidenţierea unor aspecte care nu rezultă în mod direct din izvoare, a

unor probleme şi conexiuni care altfel ar fi rămas obscure: comparaţia contrastivă contribuie

îndeosebi la conştientizarea de către istoric a alternativelor istorice, la o percepere mai fină a

elementelor care au determinat un anumit sens al evoluţiei istorice. Totodată, utilizarea metodei

comparative îl obligă pe cercetător la o relativizare a raportului său cu tema studiată, şi

consolidează capacitatea sa analitică [147].

Prin stabilirea faptelor şi a explicaţiilor istorice, ca şi prin verificarea ipotezelor iniţiale

ale cercetării, istoricul se află deja în proces de elaborare a răspunsurilor la problema

fundamentală şi la întrebările subsumate acesteia. Totuşi, cunoştinţele parţiale astfel dobândite

trebuie asamblate într-un tot coerent prin procesul de construcţie şi sinteză istorică.

Construcţiile istorice sunt simple, adică structurate pe baza unui criteriu elementar, fie el

cronologic, geografico-teritorial sau sistematic-factual, sau sintetice, caz în care criteriile sunt

combinate conform viziunii proprii a istoricului, pentru a răspunde unor întrebări complexe cu

privire la tema studiată. În final, istoricul îşi structurează lucrarea conform percepţiei sale asupra

conţinutului intrinsec al temei studiate şi, eventual conform anticipărilor sale referitoare la

aşteptările cercetării. Dincolo însă de motivele care determină alegerea uneia sau alteia dintre

42

formulele de construcţie istorică, am intenţionat să formulez un plan logic, care să distingă ferm

între diferitele niveluri de generalitate ale cunoaşterii istorice. Astfel, am considerat esenţial să

marchez clar trecerea de la studiile de caz concrete la adevărurile mai generale (macrosintetice),

şi invers. Această îmbinare a mai multor niveluri de generalitate este cu atât mai importantă, cu

cât cunoaşterea istorică nu urmăreşte doar tezaurizarea unui set de cunoştinţe punctuale, ci şi

evidenţierea unor mecanisme recurente ale evoluţiei istorice, a unor modele cu un grad variabil

de validitate; pe de altă parte, istoricii nu numai că sunt chemaţi să contribuie la elaborarea unor

modele ale evoluţiei istorice, ci şi folosesc în cercetările lor modelele elaborate de alţi istorici sau

de specialişti în diverse ştiinţe sociale. Iar testarea validităţii acestor modele teoretice în diferite

contexte istorice este una dintre contribuţiile cele mai importante pe care istoricii vor s-o aducă

la cunoaşterea generală a evoluţiei umane [38].

Aşadar, baza teoretico-ştiinţifică a lucrării o alcătuiesc concepţiile contemporane despre

dezvoltarea societăţii umane. Pentru completarea metodologiei cercetării în procesul elaborării

tezei de doctorat au fost utilizate următoarele principii:

Principiul obiectivităţii: Toate evenimentele au fost analizate din punct de vedere ştiinţific,

adică aşa cum s-au desfăşurat ele în realitate – rolului Bisericii Greco-Catolice din România în

evenimentele de la 1918; statutul juridic al Bisericii Greco-Catolice din perspectiva prevederilor

Constituţiei României cu privire la culte, ale Legii Cultelor din 1928 şi Concordatul cu Vaticanul

semnat în 1927 şi ratificat în 1929, statutului BGC în cadrul regimurilor politice din România în

perioada 1918-1948; rolului clerului greco-catolic în viaţa politică a Statului Român.

Principiul istorismului. Am căutat să reproducem evenimentele aşa cum s-au desfăşurat ele

în timp, în formele esenţiale cercetate în succesivitatea lor, urmărindu-se cu claritate cauza şi

efectul. În conformitate cu acest principiu, am identificat cauzele lichidării cultului greco-catolic

din România prin prisma politicii religioase promovate de noile regimuri de democraţie populară

din Europa Central-Răsăriteană şi în context implicaţiile URSS. Dezvăluirea esenţei şi realizării

practice a politicii comuniste antireligioase, inclusiv faţă de Biserica Greco-Catolică, iar în acest

context, evidenţierea caracterului său represiv. Stabilirea tacticilor şi metodelor comuniste de

lichidare a Bisericii Greco-Catolice.

Principiul de complementaritate. În conformitate cu acest principiu, ne-am străduit să nu

excludem contrariile, ci să le completăm prin dezvăluirea esenţei şi realizării practice a politicii

comuniste antireligioase în statele din sfera de interes sovietică, adică a blocului comunist,

inclusiv faţă de Biserica Greco-Catolică, iar în acest context, evidenţierea caracterului său

represiv. Stabilirea tacticilor şi metodelor comuniste de lichidare a Bisericii Greco-Catolice din

Europa de Răsărit, şi respectiv, România, impactul politicii comuniste antireligioase asupra

ierarhiei Bisericii Greco-Catolice şi a credincioşilor. Principiul de complementaritate ne-a ajutat

43

în aplicarea procedeului de Istorie orală, care este o metodologie paralelă, autonomă prin

intermediul căreia am adunat amintirile şi mărturiile celor care au supravieţuit fenomenului,

enoriaşii greco-catolici, scrisori, memorii etc. Amploarea căpătată de investigaţia orală oferă un

exemplu elocvent de adaptare a metodologiei la noi problematici şi sensibilităţi.

Principiul consensului istoriografic. Au fost analizate viziunile, concepţiile istoricilor, ale

oamenilor de ştiinţă, memoriile clerului cultului greco-catolic, documente de arhivă şi

istoriografia comunistă şi postcomunistă. Pentru elaborarea tezei de doctorat am cercetat

importante surse de arhivă şi documente publicate, studii şi monografii elaborate de autori din

ţară şi de peste hotare, de istorici, de ierarhi ai Bisericii Greco-Catolice ori simpli preoţi ai

acestui cult, de asemenea am studiat şi presa timpului. Studierea izvoarelor şi surselor respective

a fost determinantă în elaborarea unui studiu amplu de identificare a relaţiilor dintre Biserica

Greco-Catolică cu Statul Român până la lichidarea acestui cult de către regimul comunist. În

scopul realizării unui studiu logic şi obiectiv din punct de vedere istoric, am realizat o clasificare

a istoriografiei de specialitate, acordând prioritate, şi pe bună dreptate izvoarelor istorice, adică

Documentelor de arhivă şi documentelor publicate. Literatura de specialitate a fost clasificată în:

Literatura istorică din perioada interbelică; Literatura din anii celui de-al Doilea Război Mondial

(1939-1945); Istoriografia din timpul regimului comunist şi istoriografia postcomunistă; Studii

publicate în afara graniţelor României; presa periodică.

Principiul sistemic de organizare a cunoştinţelor. Am intenţionat să stabilim într-o anumită

ordine evenimentele istorice. Documentele scrise în epocă au prioritate faţă de celelalte surse –

memorii, aprecieri date de unii politicieni de astăzi evenimentelor trecutului prin stabilirea

faptelor şi a explicaţiilor istorice, ca şi prin verificarea ipotezelor iniţiale ale cercetării, am

răspuns la problema fundamentală şi la întrebările subsumate acesteia. Totuşi, cunoştinţele

parţiale astfel dobândite le-am asamblat într-un tot coerent prin procesul de construcţie şi sinteză

istorică. Am intenţionat să formulez un plan logic, care să distingă ferm între diferitele niveluri

de generalitate ale cunoaşterii istorice. Astfel, am considerat esenţial să marchez clar trecerea de

la studiile de caz concrete la adevărurile mai generale (macrosintetice), şi invers. Această

îmbinare a mai multor niveluri de generalitate a contribuit nu doar la tezaurizarea unui set de

cunoştinţe punctuale, ci şi la evidenţierea unor mecanisme recurente ale evoluţiei istorice.

În procesul de elaborare a tezei de doctorat autorul a realizat o serie de articole ştiinţifice,

care reprezintă un rezultat iniţial al cercetării, precum: Participarea Bisericii Greco – Catolice la

viaţa politică a României în perioada interbelică; Constituţia, Legea cultelor şi Concordatul cu

Vaticanul în relaţia cu Biserica Greco-Catolică Română; Prigoana comunistă asupra Bisericii

Greco-Catolice in anii de după cel de-al Doilea Război Mondial: abordare de ansamblu; Biserica

44

Greco-Catolică din România în contextul politicii comuniste antireligioase; Tactici, metode şi

acţiuni comuniste de lichidare a Bisericii Greco-Catolice.

În concluzie, consider că au fost realizate scopul şi obiectivele propuse în etapa iniţială de

cercetare, finalizată printr-un studiu ce reflectă rolul şi locul Bisericii Greco-Catolice în viaţa

politică a României (1918-1948).

Concluzii la capitolul 1

Analizând izvoarele şi istoriografia problemei, ajungem la concluzia indiscutabilă că sursa

primară care stă la elaborarea acestei teze, este arhiva. Un rol important în efectuarea

investigaţiilor l-au avut materialele fondurilor din Arhiva Secretă a Congregaţiei Orientale,

Arhiva Secretă a Vaticanului, Arhiva Nunţiaturii Apostolice de la Bucureşti, Arhiva Serviciului

Român de Informaţii, Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii. Documentele

cercetate au permis punerea în lumină a adevărului istoric despre Biserica Greco-Catolică.

Analiza istoriografică ne-a condus la constatarea că Biserica Greco-Catolică a fost tratată în mod

diferit de regimurile politice din România, care au guvernat în intervalul de timp 1918 - 1948.

Astfel, izvoarele istorice şi istoriografice au permis constatarea că Biserica Greco-Catolică a avut

o contribuţie importantă în planul unităţii naţionale a tuturor românilor, continuând menirea de

far călăuzitor al apropierii tuturor românilor de valorile lumii şi civilizaţiei occidentale, păstrând

intacte propria spiritualitate şi particularităţile creştinismului de factură greco-bizantină. În

perioada interbelică, Biserica Română Unită cu Roma a continuat să se afirme prin şcoli şi

instituţii de caritate, sprijinind activ cultura şi spiritualitatea neamului românesc. Din poziţia de

Biserică majoritară a românilor din Transilvania, ajunge minoritară într-o Românie majoritar

ortodoxă. Începutul celui de-al Doilea Război Mondial avea să aducă suferinţă tuturor

Bisericilor, oamenii trecând din nou prin frământările şi neajunsurile unei perioade de suferinţă

generalizată, cauzată şi de modificarea frontierelor României.

Sfârşitul războiului a adus din nou speranţă, dar şi multă confuzie.. Treptat, România

„eliberată” de sovietici intră, prin guvernul Petru Groza, într-o perioadă de întuneric şi suferinţă.

De această dată, persecuţiile ating în mod direct Bisericile creştine din România, cel mai grav

prigonită fiind Biserica Greco-Catolică, forţată să coboare, la propriu, în catacombe, în timp ce

fiii şi fiicele ei erau persecutaţi, întemniţaţi sau forţaţi să plătească tributul de sânge. După

modelul experimentat deja în Ucraina, începând cu anul 1946, în ţările din blocul comunist în

care existau biserici greco-catolice a fost pus în aplicare un plan de lichidare a instituţiilor

ecleziastice aflate în comuniune cu Roma. Regimurile comuniste doreau ruperea credincioşilor

greco-catolici de propria ierarhie şi trecerea acestora la Biserica Ortodoxă naţională specifică

fiecărei ţări. Acesta este contextul persecuţiei şi al martiriului Bisericii Române Unite cu Roma,

45

Greco-Catolică, din secolul XX, care s-a petrecut pe fundalul mai amplu al reprimării

spiritualităţii româneşti şi a elitelor politice, intelectuale şi spirituale.

Un impediment în procesul de investigare a temei a fost şi faptul că regimul comunist din

România s-a străduit să lichideze orice informaţie despre acest cult. De aceea sursa principală de

documentare a reprezentat-o totuşi documentul de arhivă, documentele publicate, care au fost

mai puţine la număr, dar importante prin informaţie. Preoţii greco-catolici ai diasporei româneşti

de la Madrid au avut curajul, dar şi libertatea de a scrie despre istoria bisericii creştine de rit

bizantin şi despre destinul acesteia în anii regimului totalitar-comunist.

Revoluţia de la 1989 din România şi schimbările politice produse în urma acesteia au creat

condiţii pentru ca acest subiect să fie cercetat, studiat, să apară studii şi articole scrise atât de

slujitori ai cultului greco-catolic, cât şi de istorici. Tema de faţă este elaborată conceptual, după

principiile obiectivismului istoric şi ale adevărului istoric.

Metodologia cercetării problemelor propuse pentru valorificarea lor ştiinţifică este fondată pe

reliefarea interconexiunii organice dintre structură şi conţinut în contextul interdisciplinarităţii şi

al pluridisciplinarităţii în plan epistemologic. Astfel, baza teoretico-ştiinţifică a lucrării o

alcătuiesc concepţiile contemporane despre dezvoltarea societăţii umane. Pentru completarea

metodologiei cercetării în procesul elaborării tezei de doctorat au fost utilizate următoarele

principii: principiul obiectivităţii, principiul istorismului, principiul complementarităţii,

principiul consensului istoriografic şi principiul sistemic de organizare a cunoştinţelor. Dintre

metodele indirecte de stabilire a faptelor istorice autorul a utilizat metoda geografică, metoda

genealogică, metoda regresivă şi metoda comparativă.

46

2. RELAŢIILE BISERICII GRECO-CATOLICE CU STATUL (1918-1939)

2.1. Rolul Bisericii Greco-Catolice în realizarea Marii Uniri

Înfăptuirea statului unitar naţional român - România Mare, este opera întregului popor

român de pe ambii versanţi ai Carpaţilor, or nici un istoric cinstit nu poate nega marele adevăr că

flacăra conştiinţei naţionale româneşti unitare a izvorât din Blaj, iar Biserica Română Unită, prin

şcolile sale şi prin generaţiile de bărbaţi luminaţi ieşiţi din ele, prin întreaga activitate pusă în

slujba ridicării neamului, a răspândit şi a întreţinut flacăra naţională până la concretizarea

marelui act al Unirii de la 1 Decembrie 1918.

Crearea României Mari este încununarea luptei de veacuri a întregului popor român,

începând cu acel stat unitar înfăptuit pentru scurtă vreme de voievodul român Mihai Viteazul la

1599-1600 şi continuând cu alte acţiuni menite să lărgească şi să menţină cadrul conştiinţei

naţionale unitare. La baza acestei unităţi naţionale au stat „masa etnică omogenă, unitatea

economică şi lingvistico-culturală, comunitatea psihico-spirituală, interesele şi aspiraţiile

comune, care au generat toate o conştiinţă de neam de sine a poporului român” şi care au

întreţinut legături culturale şi politice neîntrerupte între cele trei ţări româneşti: Muntenia,

Moldova şi Transilvania [111, p.14]. Ceea ce i-a legat întotdeauna pe românii din toate părţile

teritoriilor locuite de ei, încă din antichitate, au fost „obârşia comună, limba, credinţa religioasă

şi pământul, conştiinţa aceluiaşi destin”[39 , p.13].

Sunt realităţi incontestabile la temelia unităţii naţionale, chiar dacă unii le-au prezentat

incomplet ori au ştirbit adevărul deplin. Nu trebuie uitat că Biserica pe timpuri, a folosit în

practicarea cultului limba slavonă, iar mănăstirile şi tiparniţele, sute de ani, n-au produs măcar o

carte în limba română.

De asemenea, credinţa religioasă a fost grav ştirbită în dogmele şi ritualurile ei între anii

1567 şi 1700, când în Transilvania „calvinismul a reuşit să calvinizeze Biserica Ortodoxă în

doctrină, ritual şi canoane, iar ierarhia ortodoxă propovăduia în favoarea calvinizării totale”.

Dieta ţinută la Sibiu de pe 30 noiembrie până pe 13 decembrie 1566 hotărăşte deplina libertate a

propovăduirii Evangheliei şi extirparea idolatriei (balvanyozas), cu deosebire dintre români, ai

căror preoţi, orbi fiind, au fost conducătorii spre pierzanie ai orbilor. De aceea, spune Dieta,

Măria Sa porunceşte ca toţi care nu vreau să primească adevărul, să discute din Biblie, cu

episcopul superintendent Gheorghe şi cine va refuza şi după această dispută să se convertească la

cunoaşterea adevărului, episcop, preot sau călugăr, să fie scoşi din ţară şi toţi să asculte numai de

episcopul superintendent Gheorghe şi de preoţii numiţi de dânsul.” – a contribuit efectiv şi

incontestabil la distrugerea unităţii naţionale [16, p.23].

A afirma că Unirea religioasă a românilor din Transilvania la 1700 a fost un act de

salvare naţională pentru întreg neamul românesc, ameninţat în Principatele Române cu

47

grecizarea, iar dincoace de Carpaţi cu calvinizarea şi maghiarizarea, înseamnă a spune un adevăr

incontestabil [21, p.253]. Graţie acestui act s-au creat condiţiile pentru făurirea conştiinţei

naţionale româneşti unitare, pe baza conştiinţei de neam deja existente prin memorabila activitate

a Episcopului unit Ioan Inochentie Micu [118, p.260]. Prin şcolile şi dascălii Blajului s-au

formulat şi s-au răspândit principalele idei ale programului politico-ideologic al întregului popor

român, concretizat, mai întâi, în acel Supplex Libellus Valachorum din 1791 [125, p.123], apoi

dezvoltat, în noi condiţii istorice, în Petiţia naţională a Adunării Naţionale de la Blaj din 1848,

iar în final în Declaraţia Unirii din 1 Decembrie 1918 [125, p.123].

Unirea Principatelor la 1859, cucerirea Independenţei de stat în 1877 şi sprijinul acordat

cu acest prilej din partea celor două Biserici româneşti ardelene (unită şi ortodoxă), mişcarea şi

procesului Memorandumului din 1894, activitatea Partidului Naţional Român din Transilvania şi

Ungaria în susţinerea şi promovarea intereselor naţionale vitale, sprijinul primit de instituţiile

româneşti transilvane din partea românilor din Vechiul Regat, toate acestea au constituit premise

ale actului istoric din 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia, unde, prin glasul autorizat al

reprezentanţilor naţiunii române, s-a hotărât unirea necondiţionată şi pe veci a Transilvaniei cu

România [21, p.442].

Profitând de grava situaţie în care se afla România, ocupată până la Milcov de armatele

Puterilor Centrale, cu armata şi guvernul retrase în Moldova în condiţiile ruşinoasei şi

umilitoarei Păci de la Buftea (1917), guvernul contelui Tisza a impus fruntaşilor români, inclusiv

ierarhilor celor două Biserici româneşti din Transilvania, semnarea Declaraţiei de loialitate faţă

de statul austro-ungar, în februarie 1917, act smuls „ cu cuţitul la gâtul semnatarilor” [1, p. 243].

În ciuda acestor umilinţe, „semnatarii” rămaşi în viaţă, conştienţi de opera imorală a

guvernului ungar, obţinută prin ameninţări în 1917, au aşteptat ziua destrămării Imperiului

Austro-Ungar, înainte chiar de a se putea întrevedea prăbuşirea sigură a acestuia, şi au acţionat la

pregătirea actului Unirii cu România. Astfel s-au constituit Consiliile Naţionale Române locale,

judeţene şi Consiliul Central de la Arad, cele două Biserici româneşti, prin preoţii lor, luându-le

jurământul de credinţă către naţiunea română, aşa încât la 10 noiembrie 1918 ierarhii Bisericilor

româneşti au semnat împreună Adeziunea comună la Consiliul Naţional Român Central din

Arad, recunoscându-l ca singura autoritate supremă a naţiunii române din Ardeal, Banat şi

Ungaria [21, p. 43].

În contextul evenimentelor din toamna anului 1918, clerul greco-catolic s-a implicat în

acţiunea de mobilizare politică a românilor din Transilvania şi Banat. La începutul lunii

noiembrie, episcopii greco-catolici au dat publicităţii o scrisoare colectivă în care recunoşteau

Consiliul Naţional de la Arad ca singura autoritate legitimă a naţiunii române: „Drept aceea

declarăm că recunoaştem Marele Consiliu Naţional Român de reprezentantul şi conducătorul

48

politic al naţiunii române din Ungaria şi Transilvania, simţindu-ne îndreptăţiţi şi îndatoraţi – ca

fii credincioşi ai naţiunii noastre – a conlucra din toate puterile la întruparea aspiraţiilor noastre

naţionale” [73, p.9].

În paralel, episcopii greco-catolici au publicat o serie de circulare şi scrisori pastorale în

care au căutat să lumineze credincioşii asupra semnificaţiei unor evenimente interne şi

internaţionale care legitimau înfăptuirea aspiraţiilor naţionale. În aceste documente, principiul

auto-determinării naţionale, promovat de preşedintele american W. Wilson, era invocat în mod

constant ca şi apelurile la toleranţă, la evitarea conflictelor sociale ori naţionale. „Purtarea

poporului va fi o dovadă a vredniciei lui… Nu va putea intra în înfrăţirea popoarelor poporul

nevrednic”, scria vicarul capitular de la Blaj. Vasile Suciu în circulara publicată la 1 decembrie

[34, p.9]. Într-o pastorală adresată clerului şi credincioşilor înaintea adunării de la Alba - Iulia,

Episcopul Hossu îşi exprima convingerea că „acest popor creştin … singur va păzi liniştea şi

ordinea, fără de care libertate nu este” [73, p. 9].

La solicitarea lui Iuliu Maniu, unul dintre liderii Partidului Naţional Român din Ardeal,

preoţii, canonicii şi profesorii de la şcolile confesionale au acţionat ca veritabili propagandişti în

rândul populaţiei române, organizând sfaturi şi gărzi naţionale, îndemnând populaţia să se abţină

de la acţiuni violente, necugetate [73, p. 9]. La Blaj s-a constituit, la început sub conducerea

canonicului Alexandru Nicolescu, mai apoi sub a vicarului mitropolitan Vasile Suciu, unul dintre

primele consilii naţionale din Transilvania. Încă din 26 octombrie 1918, Blajul şi-a constituit

Consiliul Naţional Român, iar ziarul Unirea, foaia oficială a Mitropoliei Blajului, este pus în

slujba Consiliului Naţional Central [152].

Episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla Iuliu Hossu dă Circulara nr.4334 din 26

octombrie 1918, iar vicarul capitular al Mitropoliei Blajului Vasile Suciu dă Circulara cu nr.

5742 din 19 noiembrie 1918, prin care ambii cer clerului şi poporului să nu recunoască altă

autoritate decât Consiliul Naţional Român din Arad şi să se pregătească pentru marea Sărbătoare

a Învierii Neamului, în ziua de 1 decembrie 1918 [21, p. 427 - 430].

La chemarea Consiliului Naţional Român Central din Arad, publicată de Românul din

Arad în 21 noiembrie şi de ziarul Unirea din Blaj, românii s-au adunat, în ciuda tuturor piedicilor

puse de autorităţile maghiare, la Alba-Iulia, în număr de peste 100.000, în duminica de 1

Decembrie 1918, pe Platoul Românilor (Câmpul lui Horea) din Alba-Iulia. Cei peste o sută de

mii de participanţi, constituiţi în Marea Adunare Naţională a tuturor românilor din Transilvania,

Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi, decretează unirea acestor

români şi a teritoriilor locuite de dânşii, cu România [126, p.427-430]. La Alba - Iulia,

preşedintele Adunării a fost greco-catolicul Gheorghe Pop de Băseşti. De asemenea, în prezidiul

Adunării se aflau politicienii de confesiune greco-catolică Iuliu Maniu, Ciceo Pop, Alexandru

49

Vaida-Voievod. Tot acolo, printre popor, erau preoţii de la Sibiu şi de la Blaj, de la Caransebeş şi

de la Lugoj, de la Gherla şi de la Arad, înfrăţiţi sub sfânta cruce şi sub cutele tricolorului

naţional. Hotărârile acestei adunări se conturaseră pentru prima dată la Blaj, în sfatul dintre

canonici şi ofiţerii români.

Declaraţia de unire a fost citită Marii Adunări de către Episcopul greco-catolic de

Gherla, Iuliu Hossu, ales cu această ocazie dintre cei patru vicepreşedinţi ai Marelui Sfat

Naţional Român. Înainte de a se citi Declaraţia de unire el a rostit o cuvântare prin care şi-a

exprimat bucuria personală pe care i-a prilejuit-o acest mare eveniment din viaţa neamului:

„Astăzi, prin hotărârea noastră se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi

toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Ţara - Mamă, România! Vă amintiţi când

prin sutele de spitale, în zilele de întuneric, vă vesteam că „va învinge dreptatea”, vă arătam că

vine ceasul când toţi factorii nedreptăţii vor plânge lacrimi de sânge în ziua bucuriei noastre. A

biruit dreptatea! Acesta-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg pentru suferinţele

veacurilor, purtate de un neam cu credinţă în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui”[91,

p.189-193]. Reluându-şi cuvântarea după citirea Declaraţiei de unire, Episcopul Iuliu Hossu a

mai spus printre altele: „De acum o Românie Mare întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu şi pe

credinţa poporului său. Cântarea noastră de biruinţă să fie cântarea neamului, pe calea lungă şi

grea a veacurilor: Dreptatea Ta, Doamne, e dreptate în veac, şi cuvântul Tău adevărul” [126,

p.189-193]. După citirea declaraţiei unirii şi după discursul său, îmbrăţişându-se în faţa Adunării

cu Episcopul ortodox Miron Cristea, pe atunci Episcop ortodox de Caransebeş, viitor Patriarh al

Bisericii Ortodoxe Române, Episcopul Iuliu Hossu a mai spus: „Pe cum ne vedeţi azi îmbrăţişaţi

frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români! ”[126, p.189 - 193]. Prin acest gest

prelatul greco-catolic a dorit să sublinieze meritele celor două Biserici româneşti în prezervarea

identităţii naţionale şi contribuţia lor la înfăptuirea unirii [91, p.67-68].

La 2 decembrie 1918, Marele Sfat Naţional a ales membrii delegaţiei care urmau să

prezinte Guvernului şi Regelui Ferdinand declaraţia unirii Transilvaniei cu România, adoptată la

1 decembrie de Adunarea Naţională de la Alba - Iulia. Preşedinte al Consiliului dirigent a fost

Iuliu Maniu (greco-catolic). Cooptarea, alături de Vasile Goldiş şi Alexandru Vaida-Voevod, doi

lideri politici, a Episcopului greco-catolic, Iuliu Hossu şi a celui ortodox Miron Cristea era

menită, pe lângă recunoaşterea meritelor celor doi ierarhi în realizarea unirii, să învedereze rolul

istoric al celor două Biserici româneşti în prezervarea identităţii culturale şi afirmarea conştiinţei

naţionale, precum şi solidaritatea naţională a românilor transilvăneni. Primăria Bucureştiului a

oferit un banchet în onoarea delegaţiei ardelene şi a Guvernului. În toastul său, Episcopul Iuliu

Hossu şi-a mărturisit bucuria de a fi participat la realizarea unirii, dând glas speranţelor pe care

românii din provinciile unite şi le-au pus în „Bucureşti, Ierusalimul aspiraţiilor noastre

50

naţionale”. La rândul său, premierul I.I.C. Brătianu a elogiat jertfele ostaşilor români, contribuţia

ardelenilor la realizarea unirii, exprimându-şi speranţa că „prin inimosul cler al Ardealului se va

face şi regenerarea credinţei noastre morale” [137, p.68]. Intervievat a doua zi de un reporter de

la „Universul,” episcopul Iuliu Hossu aprecia că realizarea unirii “constituie temelia pe care se

edifică viitorul naţiunii şi al statului român.” [128, p.68].

Aşadar, în viziunea pe care ierarhul greco-catolic o proiecta, clivajul confesional cauzat

de existenţa a două Biserici româneşti nu constituia un obstacol pentru progresul naţiunii

române, întrucât conştiinţa apartenenţei la aceeaşi comunitate naţională prevala asupra bi-

confesionalismului românilor.

Între cei 1221 de deputaţi aleşi pentru Adunarea de la Alba - Iulia s-au numărat şi preoţi

greco-catolici şi ortodocşi, iar în calitate de copreşedinţi ai Adunării Naţionale, alături de

Gheorghe Pop de Băseşti, au fost aleşi episcopii Demetriu Radu (greco-catolic) şi Ioan Pop

(ortodox). Declaraţia de Unire adoptată la 1 Decembrie 1918, preciza în articolul trei „deplina

libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi

judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de

reprezentare în Corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l

alcătuiesc”, şi in continuare acelaşi articol afirma „egala îndreptăţire şi deplina libertate

autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat” [128, p. 234].

În această ambianţă, greco-catolicii români incluşi, împotriva voinţei lor în Episcopia de

Hajdudorogh şi-au manifestat dorinţa de a fi reîncorporaţi în episcopiile greco-catolice

româneşti. Decretul Nunţiaturii de la Viena, din 10 mai 1919, a scos de sub jurisdicţia Episcopiei

de Hajdudorogh cele 46 de parohii, trecându-le sub jurisdicţia Episcopului de la Oradea, Radu

Demetriu, ca „administrator apostolic,” alte patru fiind plasate sub jurisdicţia Episcopului Iuliu

Hossu de la Gherla [48, p. 7-8].

La rândul lor, clerul şi credincioşii greco-catolici români din aşa-numitul „vicariat al

secuimii” s-au pronunţat, în adunări organizate în diferite localităţi, încă din decembrie 1918, în

favoarea revenirii lor sub jurisdicţia Arhiepiscopiei de la Blaj. Printr-un alt decret al Nunţiaturii

de la Viena, parohiile din fostul vicariat au fost trecute sub jurisdicţia ordinariatului

Arhiepiscopiei Blajului ca „administrator apostolic” [73, p.8-9]. Cele două decrete ale

Nunţiaturii de la Viena au fost confirmate prin decretul papal din 29 iulie 1919, Cunctis ubique

pateaţ al Papei Benedict al XV-lea, astfel încât, din vara anului 1919, Episcopia de Hajdudorogh

încorpora doar parohii din Ungaria.

În propagarea unităţii naţionale, românii s-au organizat în structuri şi organisme proprii:

în Franţa, Misiunea Universitară creată la Paris în 1917, Comitetul Naţional al Românilor din

Transilvania şi Bucovina - 1918, Consiliul Naţional al Unităţii Române de la Paris -1918; în

51

Italia, Comitetul de Acţiune al Românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina; iar în oraşele

Milano şi Genova, organizaţii denumite Proromâni; în timp ce în Statele Unite ale Americii a

fost creată Liga Naţională a Românilor din America [142 p. 63].

De la hotărârea de la Alba - Iulia până la tratatul de la Trianon, unele regiuni ale

Transilvaniei au fost disputate de vecini. Astfel, Banatul s-a aflat în acest timp sub ocupaţia

sârbească şi franceză. Însă Episcopul unit de acolo, PSS Valeriu Traian Frenţiu al Lugojului,

abia reîntors de la Alba - Iulia, prin pastorala din 7 decembrie 1918 a dispus ca în slujbele

religioase să fie pomenit Regele Ferdinand I. Pastorala aceasta a fost cea dintâi îndrumare dată

preoţilor în acest sens, de ea ţinând seama şi clerul ortodox din Banat.

La Conferinţa de Pace de la Pari, reprezentanţa României a fost condusă de personalităţi

din Vechiul Regat. Însă, alături de aceştia, din delegaţia română au mai făcut parte preotul greco-

catolic Vasile Lucaciu, profesorul de teologie creştină de rit bizantin de la Blaj, dr. Alexandru

Nicolescu şi dr. Ioan Coltor (de asemenea greco-catolic).

Contribuţia clerului greco-catolic român la recunoaşterea internaţională a României Mari

a fost deosebit de importantă prin articolele scrise în ziarele occidentale, prin participarea în

structurile româneşti de peste hotare, precum şi prin memoriile adresate oamenilor politici ai

forţelor Antantei: pr. Vasile Lucaciu în America, Scandinavia, Italia, Elveţia, Franţa; pr. Canonic

Alexandru Nicolescu la Roma; pr. Ioan Coltor pe lângă Al. Vaida Voevod, în delegaţia României

la Conferinţa de Pace de la Paris; Principele Vladimir Ghica, ducând la câştigarea diplomaţiei

occidentale de partea României [21, p. 44].

După realizarea Marii Uniri, celor care erau obosiţi de luptele trecutului sau aveau prea

mare încredere în dăinuirea entuziasmului înfrăţirii din acele zile li s-a părut că nu vor mai exista

probleme greu de înfruntat. În România întregită, Biserica Unită s-a aflat într-o situaţie deosebită

de cea anterioară. Neînţelegerile din sânul conduceri statale, străine de interesele româneşti,

desigur, puteau fi înlăturate. Însă nu mai domnea mentalitatea occidentală, ca în Imperiul

Austriac, ci un amestec de orientalism şi occidentalism. Viaţa culturală şi statală se afla tot mai

mult sub influenţa Apusului, însă paralel, mai persistau rămăşiţele mentalităţii create de lunga

convieţuire în mediul oriental turcesc, şi slav; în plus, viaţa religioasă, prin Biserica Ortodoxă,

menţinea deschisă ţara în faţa influenţelor din Răsăritul şi Sudul ortodox. În perioada regimului

austro-ungar, Biserica Unită, timp de aproape un secol şi jumătate, nu mai cunoscuse lupte

confesionale: trăise într-un stat cu o majoritate catolică şi, în luptele naţionale, având alături

Biserica Ortodoxă, aspiraţiile naţionale se domoliseră. Acum însă, fiind sfârşită lupta naţională,

ortodocşii din Transilvania au renăscut sentimentul de rivalitate confesională. În legislaţia

austro-ungară, Biserica Unită îşi câştigase în cei 200 de ani o poziţie juridică clară; or în

România, care înainte de 1918 nu cunoscuse o Biserică Unită (avuse numai o parohie la

52

Bucureşti), a trebuit să-şi creeze din nou o poziţie juridică. Pe lângă aceste probleme s-au

conturat şi alte dificultăţi cauzate de influenţa laicismului francez de la sfârşitul secolului XIX şi

de apariţia unor secte religioase, aduse din America sau Rusia, care au impus şi ele o

aprofundare a vieţii religioase.

Biserica Greco-Catolică, a cărei istorie se confundă cu istoria românilor transilvăneni din

ultimele trei secole, are, desigur, meritul de a fi format conştiinţa naţională în jurul ideilor

originii romane a poporului şi a limbii române, precum şi al continuităţii elementului roman în

Dacia. Rolul ei a fost decisiv pentru afirmarea naţională şi culturală a românilor şi emanciparea

lor politică şi socială.

Mitropoliţii Vasile Suciu şi Alexandru Nicolescu sunt două personalităţi ale Bisericii

Române Unite, care ilustrează în chip strălucit epocile noastre modernă şi contemporană. Au fost

martorii Marii Uniri, au contribuit fiecare la pregătirea ei, au reprezentat şi apărat spiritualitatea

românilor uniţi în cadrul României întregite, în deceniile trei - patru ale secolului XX. Ambii au

continuat tradiţia înaintaşilor lor, ca înalţi ierarhi, printr-o puternică credinţă legaţi de Biserica

Catolică, de Roma Papală, ca oameni politici în cel mai notabil înţeles, apărători ai intereselor

naţionale şi ai valorilor universale creştine, oameni de înaltă cultură şi ştiinţă, încadraţi prin

întreaga lor pregătire şi activitate în elita superioară a poporului român. Ambii mitropoliţi fiind

înzestraţi cu calităţi intelectuale deosebite, dovedite ca elevi şi studenţi, ca profesori şi ierarhi, au

fost, în acelaşi timp, personalităţi reprezentative ale Bisericii Române Unite, ale şcolilor de la

Blaj şi ale neamului din cuprinsul Monarhiei Austro-Ungare, dar şi ale întregului popor român

după Marea Unire. Vasile Suciu şi Alexandru Nicolescu fac parte din elita a Bisericii Unite,

urcând, în cadrul statului naţional român, până la demnitatea de mitropoliţi ai Bisericii Române

Unite, pe care o vor ilustra cu prisosinţă, în spiritul înaintaşilor lor. Ambii s-au format în

apropierea Mitropolitului Victor Mihali de Apşa şi în timpul marilor bătălii pentru apărarea

autonomiei Bisericii Greco-Catolice, împotriva încadrării românilor uniţi din nord – vestul

Transilvaniei în Episcopia de Hajdudorogh, pentru apărarea limbii române şi a drepturilor ei în

şcoli, pentru realizarea Marii Uniri. În ceea ce îl priveşte pe canonicul, viitorul Episcop de Lugoj

şi Mitropolit de Blaj, Alexandru Nicolescu, acesta este de asemenea angajat direct în

evenimentele din decembrie 1918. Se găsea la Blaj şi a fost ales, la 21 octombrie 1918, în fruntea

unui comitet compus din trei persoane, ce avea menire să urmărească mersul evenimentelor

„pentru a fi pregătiţi în caz de nevoie şi a ţine cu celelalte centre româneşti legătura”. La 26

octombrie, comitetul se întregeşte cu încă şase persoane, consfătuirile desfăşurându-se la Casina

Română. Misiunea acestui comitet era nu numai de a ţine legătura cu celelalte centre româneşti,

ci şi să pregătească o acţiune în interesul neamului. Cei doi ierarhi, Vasile Suciu şi Alexandru

Nicolescu, în dubla lor calitate de conducători ai Bisericii şi senatori de drept, alături de toţi

53

episcopii români greco-catolici, participă la dezbateri în cele mai decente forme şi cu

persuasiunea pe care le-o dădeau credinţa în dreptatea cauzei şi calităţile lor spirituale şi

intelectuale. Intervenţiile constructive la discuţiile privind Legea generală a cultelor şi

Concordatul cu Vaticanul au tăria şi frumuseţea lucrurilor spuse cu fermitate, dar şi cu respect

pentru adevăr şi dreptate. La atitudini pătimaşe au răspuns cu iubire. În anii 1919 – 1920, Vasile

Suciu va continua să-şi desfăşoare activitatea ca vicar apoi, Mitropolit ales în 1918, până la

consacrarea sa în 1920. Vreme de 15 ani, până în 1935, va conduce destinele Bisericii Române

Unite, asemenea înaintaşilor săi, cu mare vrednicie, într-un spirit de ordine îndreptat spre

întărirea Bisericii şi credinţei catolice, a şcolilor. A văzut în Biserică şi şcoală doi factori

principali ai rezistenţei naţionale şi ai progresului sub toate aspectele.

Vocaţia istorică a Bisericii Române Unite a avut însă mai multe aspecte, a căror pondere

a variat în decursul timpului. Marea Unire din 1918 este apogeul acţiunii politice a românilor

transilvăneni, cu contribuţia importantă a ierarhilor Bisericii Unite, alături de cei ai Bisericii

Ortodoxe, care, mai ales după 1848, au jucat şi ei un rol de seamă în conducerea treburilor

româneşti din Ardeal. În condiţiile de după 1918 şi până la 1948, anul interzicerii ei, prezenţa

Bisericii Greco-Catolice în viaţa publică s-a concentrat, în special, asupra şcolilor şi diverselor

forme de acţiune socială.

Astfel, clerul greco-catolic s-a implicat în acţiunea de mobilizare politică a românilor din

Transilvania şi Banat din toamna anului 1918. Episcopii greco-catolici au publicat o serie de

circulare şi scrisori pastorale prin care au menţionat semnificaţia aspiraţiilor naţionale, în acest

context sesizând opinia publică internaţională asupra marelui eveniment al neamului. Rolul

incontestabil al Bisericii Greco-Catolice în realizarea Marii Uniri, în prezervarea identităţii

culturale şi afirmarea conştiinţei naţionale este confirmat prin aprecierea Episcopului Iuliu Hossu

precum că „realizarea Unirii constituie temelia pe care se edifică viitorul naţiunii şi al statului

român”. Semnificativ este faptul că printre deputaţii aleşi pentru Adunarea de la Alba - Iulia s-au

numărat şi preoţi greco-catolici. Biserica românească Greco-Catolică şi-a adus din plin

contribuţia la realizarea Marii Uniri şi la recunoaşterea acesteia pe plan extern, manifestată prin

articole în ziarele occidentale, prin memorii, prin alte acţiuni care au sensibilizat diplomaţia

occidentală în favoarea României.

54

2.2. Statutul juridic al Bisericii Greco-Catolice. Concordatul cu Vaticanul

Una dintre consecinţele realizării României întregite a fost şi apariţia unei delicate

probleme confesionale, pe care statul român a fost nevoit să o rezolve cu multă diplomaţie şi

fermitate în acelaşi timp.

Regatul României, în care Biserica Ortodoxă fusese biserică naţională, s-a aflat, după

Unire, în prezenţa a opt culte (fără a-1 socoti şi pe cel ortodox), precum şi a numeroase asociaţii

religioase, care, toate, cereau cu insistenţă să li se acorde drepturile de care beneficiaseră în

fostele imperii dispărute.

O situaţie clară şi concludentă pentru analiza statistică o oferă primul recensământ al

populaţiei României unite, din 1930, conform căruia credincioşii cultelor minoritare reprezentau

27,74 % din întreaga populaţie a ţări, iar dintre aceştia, 82,32% se aflau în Transilvania. Astfel

că, dacă în Vechiul Regat proporţia numerică a majoritarilor faţă de minoritarii confesionali

fusese de 11:1, în noul stat român acest raport scăzuse la 4:1 [124, p.12].

Chestiunea de importanţă deosebită pentru evoluţia vieţii spiritual-religioase şi implicit a

noului stat român, în ansamblul său, era armonizarea regimului juridic al cultelor religioase de

pe noul său teritoriu. Integrarea cultelor minoritare în viaţa cultural-spirituală a României

interbelice s-a realizat printr-un compromis între diferitele concepţii de organizare, prezente în

provinciile alipite şi în Vechiul Regat. În general, a fost adoptat regimul juridic al Ungariei

antebelice, statul român angajându-se să respecte autonomia şi egala îndreptăţire a tuturor

confesiunilor [134, p.12-13].

Prin articolul 8 din Constituţia anului 1923, se proclamau drepturi autonome de

organizare religioasă pentru toate minorităţile confesional, nu numai pentru comunităţile

secuilor şi saşilor din Transilvania, aşa cum prevedea art. 11 din Tratatul minorităţilor [134

p.24].

Reglementarea relaţiilor Statului cu Biserica s-a realizat într-o anumită ordine de

priorităţi. În prima etapă, Statul Român a trebuit să găsească o formulă prin care să realizeze o

construcţie unică la nivelul Bisericii Ortodoxe, căreia îi aparţinea marea majoritate a românilor,

întreprindere deloc facilă, având în vedere faptul că, până la Unire, organizarea acesteia

cunoscuse trei regimuri politice şi administrative diferite.

După Unire, Biserica Ortodoxă din Vechiul Regat a consimţit să rupă legăturile sale

tradiţionale cu Statul, devenind biserică autonomă, fapt consfinţit prin Legea şi Statutul de

organizare a Bisericii Ortodoxe Române, art. 4, promulgată la 6 mai 1925.

Prima lege unitară de funcţionare a Bisericii Ortodoxe din România întregită proclama

şi dreptul de participare al laicilor la reglementarea, conducerea si administrarea chestiunilor

bisericeşti, cu excepţia celor dogmatice şi spirituale. Principiul autonomiei, înscris în acest act

55

juridic, a fost aplicat apoi la toate cultele istorice din România, aşa cum este înscris în Legea

pentru regimul general al cultelor, din 12 aprilie 1928, art. 12 [96, p.3605]. Autonomia cultelor

istorice implica trei mari categorii de atribuţii şi drepturi:

1. Organizaţiile cultelor erau prin lege persoane juridice, fără capacitatea însă de a dobândi

şi a conserva bunuri mobile sau imobile (art. 11);

2. Cultele îşi puteau crea, administra şi controla atât instituţii culturale, cât şi instituţii

speciale, necesare formării propriului cler (art. 14 şi 15);

3. Cultele aveau dreptul să-şi nominalizeze atât şefii, cât şi personalul bisericilor.

În cazul catolicilor, numirea arhiepiscopului mitropolitan şi a episcopilor era rezervată

Sfântului Scaun, dar, înainte de a-şi ocupa funcţiile, aceştia trebuiau să obţină agrementul

regelui României şi să depună jurământul de fidelitate faţă de persoana sa şi faţă de constituţia

ţarii, (aspect prevăzut şi în Concordatul cu Vaticanul, art. 15). Dreptul statului de a fi sau nu de

acord cu nominalizarea înalţilor prelaţi ai cultelor atingea deja a doua caracteristică a

sistemului de reglementare a raporturilor sale cu confesiunile de pe teritoriul său, respectiv

dreptul de supraveghere şi control, care se manifesta sub diverse forme:

a. controlul politico-juridic, conform căruia toate cultele aveau obligaţia de a-şi pune în

concordanţă statutele de organizare cu dispoziţiile Legii cultelor; aprobarea nu avea alt scop

decât constatarea absenţei din statute a dispoziţiilor contrare legii;

b. controlul de natură administrativă şi culturală, care se referea, îndeosebi, la obligaţia cultelor

de a se conforma legilor generale ale învăţământului de stat pentru toate instituţiile lor

culturale, precum şi în ceea ce priveşte programele de studii şi calificarea corpului didactic;

instituţiile speciale pentru formarea clerului rămâneau sub supravegherea proprie a

organismelor de cult, ingerinţa statului limitându-se la inspectarea unor materii de învăţământ

prevăzute de lege, respectiv istoria, literatura română şi constituţia ţării; Ministerul Cultelor

avea dreptul de a delega un reprezentant la examenele de echivalenţă la care erau supuşi

candidaţii ale căror titluri teologice fuseseră obţinute în străinătate;

c. Controlul financiar, care se referea la folosirea şi destinaţia subsidiilor pe care statul le

acorda ca ajutor pentru întreţinerea instituţiilor de cult, în cazul în care cultele solicitante

făceau dovada că nu dispuneau de venituri suficiente; aceste ajutoare se acordau în funcţie de

numărul de credincioşilor cetăţeni români ai cultului în raport cu populaţia totală a ţării, cu

situaţia materială şi cu nevoile sale reale (art. 29 din Legea pentru regimul general al cultelor)

[96 ].

În afara principiului de autonomie şi a celui de control al statului, Legea cultelor din

1928 a introdus şi un al treilea, respectiv cel al egalităţii de tratament pentru toate cultele, care nu

contravenea mult discutatului articol 22 din Constituţia anului 1923, conform căruia Biserica

56

Ortodoxă era considerată biserică dominantă, iar Biserica Greco-Catolică avea drept de

prioritate asupra celorlalte culte [28]. În cazul Bisericii Ortodoxe, trebuie subliniat că avem a

face cu o formulă fără nici un conţinut juridic, ea neavând o situaţie privilegiată în detrimentul

celorlalte culte. Era vorba doar de o distincţie pur onorifică, aceea de a celebra serviciile divine

cu ocazia anumitor sărbători naţionale, dat fiind faptul că ortodoxia era credinţa imensei

majorităţi româneşti. Regimul cultelor din România nu a recunoscut nici-o biserică drept

oficială, în concepţia sa statul fiind, mai degrabă, interconfesional, poziţionându-se la distanţă

de toate confesiunile pe care trebuia să le trateze în egală măsură.

În ceea ce priveşte Biserica Catolică de ambele rituri, imediat după război, Scaunul

Papal demarează reconstrucţia unei teocraţii extinse treptat în toată lumea, gata să folosească

orice oportunitate pentru a intra în legătură cu toate statele, indiferent de caracteristicile

regimului politic, plasând noi bastioane catolice în spaţiul ortodox desprins din imperiile

multinaţionale defuncte. Politica omniprezenţei s-a impus printr-o serie de concordate cu

motivaţie religioasă, prin care Papa Pius XI (1922 - 1939), îndeosebi, realizează o capodoperă

de înaltă şcoală diplomatică în vederea unei „restauraţii" mai ample [162].

Odată cu ţelul pe deplin spiritual, de a conduce din nou întreaga umanitate către

principiile creştine emanate dinspre tronul lui Petru, se realizează, în mod inexorabil,

reafirmarea unei suveranităţi pământeşti a papalităţii, prin concesii şi privilegii care confereau

siguranţă economică instituţiilor ecleziastice catolice.

Reglementarea juridică a cultului catolic fusese deja definită prin amintitul Concordat,

încheiat între Guvernul român şi Vatican, la 10 mai 1927, act diplomatic care privea toate

riturile acestui cult (respectiv cel bizantin, cel latin şi cel armean). Drept consecinţă, Papa, care

înainte de încheierea acestei înţelegeri fusese doar conducătorul spiritual al unei minorităţi

religioase de o relativă importanţă în România, după această dată devenea şeful ierarhic al uneia

dintre bisericile româneşti cu „întâietate" recunoscută faţă de celelalte culte (respectiv

confesiunea greco- catolică) [3].

În această situaţie, Statul Român se afla într-o evidentă dificultate, plasându-se, pentru

prima oară, pe poziţia de a trata cu marea putere spirituală pe care o reprezenta Sfântul Scaun, a

cărui poziţie, aşa după cum o defineau şi doctrinarii săi, era esenţialmente militantă şi

universalistă [4].

Statul Român a găsit oportun şi util să trateze cu conducătorul suprem al Bisericii

Catolice, definindu-i acesteia drepturile în România şi limitându-i, astfel, acţiunea. Una dintre

problemele apărute în urma acordului a fost cea legată de dreptul de proprietate, având ca

subiect situaţia bunurilor aflate în posesia bisericilor, bunuri care, conform acestui text, urmau să

intre, în ultimă instanţă, în proprietatea Scaunului Papal, conform doctrinei Bisericii Catolice,

57

considerată o societate de drept divin, cu personalitate juridică ca atare, pe când celelalte

segmente din structura sa de organizare o primeau de la aceasta, conform canoanelor 100 şi

1499 ale Codului canonic, promulgat în 1917. În situaţia în care Statul Român recunoscuse

personalitatea juridică a Bisericii Catolice ca instituţie, dacă s-ar fi întâmplat ca aceasta să

dispară din România, întreaga sa avere ar fi trecut, în ultimă instanţă, în patrimoniul Sfântului

Scaun. Pentru a se evita această situaţie, în urma dezbaterilor parlamentare care au avut loc cu

ocazia ratificării Concordatului, s-a convenit ca, în afară de episcopii, parohii, protopopiate şi

celelalte organizaţii canonice legal constituite, Biserica Catolică mondială, ca atare, să nu facă

uz în România de personalitatea sa juridică, aşa cum prevedeau legile sale canonice, hotărâre

acceptată de Sfântul Scaun [199].

Relaţia dintre statul român şi cultele istorice care-şi desfăşurau activitatea pe teritoriul

său nu s-a limitat la afişarea unui cadru constituţional şi juridic corespunzător standardelor

europene ale vremii, ci s-a concretizat şi printr-un sprijin financiar acordat atât bisericilor

româneşti, cât şi celor minoritare, în egală măsură, fapt care a determinat progrese remarcabile

în opera spirituală şi caritabilă a acestora. „Statul român declara în Parlamentul României, în 16

decembrie 1926, Vasile Goldiş, ministrul Cultelor şi Artelor va da sprijinul său material tuturor

confesiunilor din ţara aceasta”[73, p.125].

După 1 decembrie 1918, situaţia economică a bisericilor greco-catolice din Transilvania,

îndeosebi, era mult superioară celor ortodoxe, primele posedând terenuri de cultură agricolă

ataşate episcopiilor şi parohiilor, case parohiale şi alte imobile, fonduri de binefacere şi diverse

fundaţii.

Astfel, conform unei statistici, întocmite de Ministerul ungar al Agriculturii, în 1895,

domeniile ecleziastice din Ungaria antebelică reprezentau 1.711.507 iugăre, adică aproape un

milion de hectare. În jur de 600.000 de iugăre aparţineau bisericilor neortodoxe din Transilvania.

ân afara acestor domenii, fondurile catolice comune (Fondul religionar şi Fondul de studii)

dispuneau, numai în Transilvania, de 61.330i. Conform recensământului din 1895, pe baza

căruia s-a întocmit statistica amintită, romano-catolicii dispuneau, în medie, de un iugăr la 10

credincioşi, greco-catolicii - de un iugăr la 7 credincioşi, unitarienii - de un iugăr la 78 de

credincioşi, reformaţii - de un iugăr la 89 de credincioşi, luteranii germani - de un iugăr la 325

de credincioşi, ortodocşii - de un iugăr la 1777 de credincioşi. Românii ortodocşi din

Transilvania, care, după recensământul maghiar din 1910, numărau 798.669 de suflete, nu

primiseră nici un fel de donaţie din partea statului [16].

Prin legile care au reglementat raportul dintre stat şi culte, s-a prevăzut un ajutor

financiar pentru necesităţile acestora, concretizat în completarea salariilor personalului

ecleziastic prin subvenţii de la buget, dar numai după o prealabilă constatare a nevoilor urgente,

58

care nu puteau fi acoperite din veniturile pe care le realizau bisericile care solicitau ajutoare. De

subliniat este faptul că statul român nu se angaja să participe principial la întreţinerea instituţiilor

de cult, nici chiar a bisericii sale „dominante", ci oferea, de la caz la caz, ajutoare persoanelor şi

nu instituţiilor.

Pentru stabilirea cuantumului acestor subsidii, în 1925 s-a întocmit un inventar al

proprietăţilor religioase, care evidenţia şi capacitatea de contribuţie a credincioşilor pentru

susţinerea parohiilor. Cu prilejul discutării în Senat a Legii de organizare a Bisericii Ortodoxe,

ministrul Cultelor, Alexandru Lapedatu, a prezentat un tablou sugestiv pentru formarea unei

imagini cuprinzătoare asupra situaţiei la zi a diferitelor biserici şi confesiuni din România.

Conform afirmaţiilor sale, în ţară îşi desfăşurau activitatea circa de 11.000 de parohii şi 83.000

de filii de toate confesiunile. Proprietatea funciară (pământ arabil, păşuni, livezi, vii etc.) era

repartizată, cantitativ, astfel: 8 ha, în medie, pentru bisericile ortodoxe din Vechiul Regat; 17 ha

pentru bisericile ortodoxe din Transilvania; 26 ha pentru bisericile greco-catolice; 33 ha pentru

bisericile unitariene, 34 ha pentru bisericile reformate şi 62 ha pentru bisericile evanghelice.

Situaţia veniturilor declarate era următoarea; pentru bisericile ortodoxe din Transilvania,

aproximativ 1000 de lei de parohie; pentru bisericile ortodoxe din Vechiul Regat - 10.400 de lei;

pentru bisericile greco-catolice – 10500 de lei; pentru bisericile unitariene, 47.500 de lei; pentru

bisericile reformate, 64 600 de lei; pentru bisericile romano-catolice, 67.000 de lei; pentru

bisericile evanghelic -17.600 de lei. În ceea ce priveşte capacitatea de contribuţie a credincioşilor

privind susţinerea parohiilor, rezultă că puteau să se întreţină, în mod integral, din propriile

resurse: 2% dintre parohiile ortodoxe din Transilvania; 3% dintre parohiile ortodoxe din Vechiul

Regat; 5% dintre parohiile greco-catolice; 21% dintre parohiile unitariene; 23% dintre parohiile

reformate; 53% dintre parohiile romano-catolice şi 85% dintre parohiile luterane [94].

Veniturile celor două confesiuni ale Bisericii Române, respectiv cea ortodoxă şi cea

greco-catolică, care, împreună, asigurau serviciul religios pentru 50% din populaţie, reprezentau

doar 27,85% din totalul veniturilor bisericeşti.

În anul 1934, Ministerul Cultelor a înaintat Parlamentului Legea de inventariere a bunurilor

şi veniturilor bisericilor româneşti şi a celorlalte culte, în vederea unei cât mai echitabile stabiliri a

cuantumului subvenţiilor, în conformitate cu art. 31 din Legea regimului general al cultelor. În

afara acestor ajutoare, acordate pentru cheltuielile de întreţinere şi buna funcţionare a lăcaşurilor

de cult, statul român întreţinea de la buget personalul administrativ şi de cult al fiecărei

confesiuni, precum şi seminarele confesionale minoritare [96]. Din acest punct de vedere, se

poate afirma că, prin regimul cultelor din România, bisericile aparţinând minoritarilor din

Transilvania au dobândit o situaţie mai bună decât o avuseseră în Ungaria antebelică. Astfel,

dacă sub regimul maghiar, salariul preoţilor era plătit doar parţial de către stat, iar restul din

59

contribuţia Fondului religionar şi a episcopiilor, a capitlurilor canonice şi abaţiilor, în România

interbelică salariul a fost asigurat, în întregime, de către stat. Funcţionarii serviciilor centrale din

administraţia bisericilor minoritare din Transilvania erau, de asemenea, bugetari la capitolul

salarii.

Rezultatul inventarului din 1935 a stabilit situaţia reală, în momentul respectiv, la nivelul

cultului şi în interiorul acestuia, pe episcopii (dioceze), apoi, în interiorul fiecăreia, pe parohii. În

ordine descrescătoare, situaţia materială a cultelor se prezenta astfel: pe locul întâi - cultele

minoritare, pe locul al doilea Biserica Greco-Catolică, iar pe locul al treilea - Biserica Ortodoxă

[96].

Din cele relatate mai sus reiese un fapt evident că Biserica Greco-Catolică din România,

după anul 1918 nu a beneficiat atât de mult de pe urma noilor realităţi si legi emanate de către

forurile competente româneşti. Legea agrară, legea cultelor, concordatul au consfinţit realităţile

deţinute de drept înainte de 1918, sub vechiul stat austro-ungar şi în cadrul noii realităţi geo-

politice - România Mare.

După 1918 elitele politice au fost preocupate de înfăptuirea unificării şi uniformizării

instituţional-administrative a statului român [59, p.315-348]. În cadrul problemelor ce urmau a fi

soluţionate s-au numărat şi cele care au avut în vedere stabilirea raporturilor dintre stat şi culte,

pe de o parte, şi cele interconfesionale, pe de altă parte. Până la Primul Război Mondial,

România se caracterizase prin omogenitate etnică şi confesională. Potrivit recensământului din

1899, din punct de vedere etnic, românii reprezentau 92,1%, iar confesional, ortodocşii alcătuiau

91,5% din populaţia ţării [77, p. 45].

Conform recensământului din 1930, existau 1.427.391 de credincioşi greco-catolici, adică

7,9 % din populaţia României. Cei mai mulţi greco-catolici erau în Transilvania (1.001.527 ceea

ce reprezenta 31,1 % din populaţia provinciei) şi Crişana şi Maramureş (350.246. reprezentând

25,2% din populaţia provinciei). Noua configuraţie religioasă a României [96], existenţa a patru

tipuri de reglementări juridice diferite pentru culte, moştenite de la regimurile politice antebelice,

demonstrau necesitatea reglementării raporturilor dintre stat şi culte [96]. Integrarea cultelor

minoritare în viaţa cultural-spirituală a României interbelice s-a realizat printr-un compromis

între diferite concepţii de organizare, prezente în provinciile alipite şi în Vechiul Regat. În

general, a fost adoptat regimul juridic al Ungariei antebelice, Statul Român angajându-se să

respecte autonomia şi egala îndreptăţire a tuturor confesiunilor. Prin articolul 8 din Constituţia

anului 1923, se proclamau drepturi autonome de organizare religioasă pentru toate minorităţile

confesionale, nu numai pentru comunităţile secuilor şi saşilor din Transilvania, aşa cum prevedea

art.11 din Tratatul minorităţilor [137, p. 21].

60

Constituţia adoptată în martie 1923 garanta, potrivit art. 22, libertatea de conştiinţă şi

egalitatea în faţa legii a cultelor recunoscute. Acelaşi articol considera ambele Biserici, Ortodoxă

şi Greco-Catolică, drept „biserici româneşti”, dintre care prima, „fiind religia marii majorităţi a

românilor, este religie dominantă în statul român”, a doua având „întâietate faţă de celelalte

culte”[84, p. 6].

După înfăptuirea Unirii, o primă dezbatere pe marginea unei noi Legi a cultelor a fost

iniţiată de Consiliul Dirigent (organism provizoriu de conducere administrativă a Transilvaniei)

care a solicitat conducătorilor cultelor opiniile cu privire la reglementarea raporturilor dintre Stat

şi Biserică. Conferinţa episcopatului şi capitlurilor Bisericii Unite a înaintat Consiliului Dirigent

un memoriu în care era precizat punctul de vedere în această chestiune. Memoriul pleda în

favoarea încheierii unui Concordat cu Sf. Scaun, deoarece astfel era posibilă organizarea

activităţii Bisericii Catolice în conformitate cu interesele statului. În acest document s-au

formulat şi câteva cereri, între care crearea a două noi episcopii la Cluj şi Bucureşti, înfiinţarea

unei facultăţi de teologie de rang academic şi dreptul bisericii de a susţine şcoli primare,

secundare şi normale sub controlul statului, atât cu mijloace proprii, cât şi cu ajutoare din partea

statului. În legătură cu proiectata reformă agrară, în document se reafirma dreptul bisericii la

proprietate şi inalienabilitatea proprietăţilor sale funciare - sesii parohiale sau alte proprietăţi,care

serveau susţinerii unor opere de caritate [134, p. 68].

Discuţiile pe marginea cadrului legislativ menit să reglementeze raporturile dintre stat şi

culte au fost reluate de guvernul liberal în contextul adoptării noii constituţii. În decembrie 1925,

săptămânalul blăjean Unirea a publicat proiectul de lege înaintat Parlamentului [84, p. 68],

proiect discutat în conferinţa episcopilor uniţi la 16 ianuarie 1926. În memoriul conferinţei,

semnat de Mitropolitul Vasile Suciu şi trimis Ministrului Alexandru Lapedatu, se afirma că

Biserica Unită, prin conducătorii ei legitimi, „nu poate adera la proiectul de lege pentru regimul

general al cultelor în forma în care el a fost depus la Senat”, deoarece iniţiatorii proiectului nu au

ţinut cont de sugestiile şi propunerile formulate anterior de episcopatul unit. Trebuie precizat

faptul că respingerea unor asemenea demersuri de către societatea românească se datora, în

primul rând, situaţiei în care se aflaseră românii ortodocşi din Transilvania, Bucovina, Banat şi

celelalte regiuni româneşti aflate sub ocupaţia unor regate şi imperii catolice, statutului de

tolerat al Bisericii Ortodoxe, asociate cu politica sistematică de catolicizare şi maghiarizare, cu

toate consecinţele ce au decurs de aici pe plan politico-naţional, economic, social-cultural,

egalităţi care au lăsat răni adânci şi dureroase în conştiinţa colectivă a românilor. Astfel, lucrurile

s-au aşezat greu, iar mentalul colectiv nu s-a schimbat atât de repede.

În perioada 192 5- 1928, guvernele româneşti au lucrat la reglementarea legislativă a

regimului cultelor minoritare, în spiritul principiilor de suveranitate şi de edificare a societăţii

61

democratice, precizate în prima constituţie a României întregite. Dată fiind complexitatea şi

dificultatea problemei, iniţiatorii proiectului au solicitat, încă din 1925, opinia tuturor cultelor

religioase. Demnă de amintit, în acest context, este afirmaţia lui Gyarfas Elemer, reprezentantul

politic al tuturor minorităţilor confesionale din România, care declara că, de la intrarea lor în

viaţa publică a României, au găsit întotdeauna, la Ministerul Cultelor ascultare şi bunăvoinţă faţă

de cererile lor mai cu seamă la alcătuirea legii în discuţie. Cei consultaţi au solicitat o libertate şi

o autonomie deosebit de extinse în raport cu statul, aducându-se argumente teologice şi istorice

în sprijinul acestora, între care respectarea trecutului şi a drepturilor câştigate se constituiau, în

opinia acestora, în adevărate izvoare de drept.

Reveniţi la putere în 1927, liberalii, prin ministrul Cultelor Alexandru Lapedat, au

înaintat celor două Camere, din nou, proiectul Legii cultelor spre dezbatere. Polemica angajată la

Senat între ierarhii celor două biserici româneşti, cu larg ecou în opinia publică românească, a

fost cauzată în special de două articole ale proiectului legii cultelor, anume trecerile de la un cult

la altul şi chestiunea averilor bisericeşti în cazul schimbării cultului. La insistenţele unor ierarhi

ortodocşi ardeleni, al căror spiritus rector era Mitropolitul Nicolae Bălan, articolele din proiect

care reglementau cele două probleme sus-menţionate erau favorabile punctului de vedere

exprimat de aceştia. Ca urmare a protestelor Episcopatului şi credincioşilor Bisericii Unite, în

baza Constituţiei din 1923 şi a Concordatului din 1927, guvernul liberal a revizuit articolele care

au alimentat disputa dintre ierarhii celor două biserici, anume art. 11, prin care s-a recunoscut

calitatea de persoană juridică cultelor şi părţilor lor componente asemenea Bisericii Ortodoxe;

art. 12, care se referă la administrarea patrimoniului, de către cult şi nu de către comunitatea

credincioşilor; art. 45 care reglementa trecerea de la un cult la altul, fiind admise doar trecerile

individuale; în timp ce art. 47 al proiectului privind partajarea averilor în cazul trecerilor a fost

eliminat [104, p.360 - 361]. Primele discuţii în vederea realizării unui acord cu Sf. Scaun au fost

deschise de guvernul condus de Al. Vaida-Voevod, ele fiind continuate pe temeiul unui nou

proiect avansat de guvernul condus de Al. Averescu, faţă de care Sf. Scaun a propus o serie de

modificări. Punctele de divergenţă dintre proiectul românesc şi cel propus de Vatican priveau

chestiuni relative la organizarea administraţiei ecleziastice romano-catolice, drepturile de

patronat, organizarea, statutul şi activitatea ordinelor şi congregaţiilor romano-catolice şi

învăţământul confesional.

Încă înainte de intrarea României în război în august 1916, unii oameni politici au sesizat

importanţa stabilirii relaţiilor diplomatice şi a realizării unui acord cu Sf. Scaun în perspectiva

desăvârşirii unităţii naţionale [26, p. 50]. La Conferinţa de Pace de la Paris, atât Ion I.C.

Brătianu, cât şi Alexandru Vaida - Voevod au avut loc întâlniri cu mons. B. Cerretti, în discuţiile

62

purtate evocându-se teme precum libertatea confesională şi speranţa că între România şi Sf.

Scaun vor fi stabilite relaţii diplomatice [26, p. 15 - 16].

Prin urmare, existenţa în graniţele României postbelice a unei comunităţi catolice

semnificative şi necesitatea reglementării statutului juridic al cultului catolic de diferite rituri au

constituit temeiul stabilirii relaţiilor diplomatice dintre România şi Sf. Scaun [104, p. 20 - 22]. În

baza raportului întocmit de Duiliu Zamfirescu, ministru al Afacerilor Externe, Dimitrie C.

Pennescu a fost numit, prin înalt decret regal, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al

României pe lângă Sf. Scaun. Numit la 1 septembrie 1920, primul nunţiu apostolic al Sf. Scaun

la Bucureşti, Arhiepiscopul Francesco Marmaggi a sosit în România la 17 octombrie 1920 [104,

p. 45].

Revenit la putere, Partidul Naţional Liberal a reluat negocierile cu Sf. Scaun, finalizate cu

un text asumat de ambele părţi, însă, aflaţi la sfârşit de mandat la începutul anului 1926, liberalii

nu au mai avut timp pentru pregătirea semnării convenţiei. În cele din urmă, noul guvern condus

de Alexandru Averescu a finalizat ultimele detalii în aprilie 1927, textul Concordatului fiind

semnat la 10 mai de Vasile Goldiş, ministru al Cultelor, şi de Cardinalul Pietro Gasparri, secretar

de stat [85, p. 98]. V. Goldiş spunea că a iscălit numai după ce a ajuns „la convingerea că

Concordatul respectă toate interesele Statului Român şi nu aduce nici-o jignire Bisericii

Ortodoxe Române” şi că el „nu acordă Bisericii Catolice din România nimic ceea ce nu avea

deja, afară de o episcopie în plus pentru Biserica Română Unită. Chiar de aceea declar repetat:

pentru ceea ce am făcut eu în această chestiune, primesc răspunderea şi înaintea lui Dumnezeu, şi

înaintea oamenilor”[85].

Concordatul [198; 83, p.47 - 61], număra 24 de articole, plus un articol adiţional. Art. 1

garanta exerciţiul liber şi public al „religiei catolice apostolice romane” pe întreg teritoriul

Regatului României. Articolele Concordatului reglementau organizaţia eparhială a Bisericii

Catolice din România şi neatârnarea acesteia faţă de episcopatele străine. Libertatea catolicilor

de comunicare cu Sfântul Scaun era garantată de Concordat. Articolele cinci, şase şi opt

determinau originea episcopilor în exclusivitate română, obligativitatea depunerii jurământului

de fidelitate faţă de Stat, asigurarea deplinei libertăţi în exerciţiul bisericesc pe teritoriul diecezei.

Articolul nouă reglementa relaţiile dintre Stat şi Biserică, recunoaşterea persoanelor juridice şi

morale ale Bisericii ca: parohii, protopopiate etc. În continuare Concordatul asigura egalitatea în

drepturi a Bisericii Catolice şi a membrilor săi în rând cu celelalte religii din Regatul Român.

Episcopul diecezan poate înfiinţa noi parohii. Numirea preotului se face de către episcop, dintre

cetăţenii români. Alte articole ale Concordatului stipulau următoarele aspecte: Patrimoniul

Bisericii va fi administrat de consiliul episcopal, după statutele aprobate de Sf. Scaun şi de

Guvern; Proprietatea şcolilor va fi administrată de autorităţile diecezane, după modalităţile

63

prevăzute de Stat; Dreptul patronatului se aboleşte fără nici-o indemnitate; În fiecare dieceză va

fi un seminar diecezan. Drepturile Bisericii Catolice de asemenea au fost reflectate în articolele

Concordatului, precum dreptul şi puterea asistenţei religioase de orice fel, dreptul de a înfiinţa

şcoli, dreptul de a da instrucţie religioasă elevilor catolici din întreaga Românie [199; 85, p. 266

- 280].

Bunurile bisericeşti aparţinătoare congregaţiilor religioase cu sediul în afara României a

constituit obiectul unei convenţii speciale. Toate modificările Concordatului urmau să se facă de

comun acord între Sf. Scaun şi Statul Român. Concordatul putea fi denunţat de una dintre părţi,

după un preaviz de şase luni. Concordatul intra în vigoare după schimbul instrumentelor de

ratificare între Sf. Scaun şi Guvernul Român, care urma să aibă loc la Roma. Articolele

Concordatului supuse ratificării au fost următoarele: „Religia catolică va avea libertatea

exerciţiului în România. Se înşiră organizaţia eparhială a Bisericii Catolice din România. Nici-o

parte din teritoriul României nu va depinde de un episcop de peste graniţele ţării. Catolicii vor fi

liberi să comunice cu Sf. Scaun . Episcopii trebuie să fie cetăţeni români” [199; 85, p. 266 - 280].

Episcopii erau obligaţi să depună jurământ de fidelitate faţă de Stat, înainte de a lua în

primire dieceza. Formula de rugăciune pentru Suveran trebuia cântată în conformitate cu

normele liturgice. Episcopilor li se garanta deplină libertate în exerciţiul funcţiunii bisericeşti pe

teritoriul diecezei lor. Statul era obligat să recunoască persoanele juridice şi morale ale Bisericii:

parohii, protopopiate etc. Biserica Catolică şi membrii ei vor fi trataţi ca şi celelalte religii din

Regatul Român. Episcopul diecezan poate înfiinţa noi parohii. Numirea preotului se va face de

către episcop, dintre cetăţenii români. Patrimoniul Bisericii urma să fie administrat de consiliul

episcopal, după statutele aprobate de Sf. Scaun şi de Guvern [199].

Convenţia aceasta cu Roma a adus beneficii României: „de fapt, prin încheierea

Concordatului, Sf. Părinte a contribuit şi din partea sa la creşterea prestigiului ce se cuvenea

României afară de hotarele sale între naţiunile Europei, şi a adus un mare serviciu cauzei

româneşti chiar între hotarele ţării. Căci... a închis pentru totdeauna poarta străinilor, oprindu-i

de a se mai amesteca în treburile supuşilor români, fie ele chiar religioase, cu primejdia de a-i

înstrăina de neam şi ţară” [104; 74].

Proiectul de lege pentru ratificarea Concordatului a provocat dezbateri aprinse în Senat,

contestatarii Concordatului fiind grupaţi în jurul lui Nicolae Bălan, mitropolitul ortodox al

Ardealului [26, p.56 - 57]. Concordatul a fost criticat, din alte motive decât cele ale bisericii

majoritare, şi de către romano - catolicii maghiari şi greco-catolicii ruteni.

Intervenţii mult mai echilibrate, favorabile ratificării Concordatului, au avut în cele două

Camere liderii politici, fie din opoziţie, fie de la putere. În cele din urmă, legea pentru ratificarea

64

concordatului a fost adoptată la 27 mai 1929 în Senat, şi două zile mai târziu în Adunarea

Deputaţilor, schimbul instrumentelor de ratificare având loc la Roma în 7 iulie 1929 [85, p.35].

Astfel, noua configuraţie religioasă a României demonstra necesitatea reglementării

acestor raporturi. Pentru Bisericile româneşti, Ortodoxă şi Greco-Catolică, Constituţia adoptată

în martie 1923 garanta, potrivit art. 22, libertatea de conştiinţă şi egalitatea în faţa legii, numind

Biserica Ortodoxă „religia marii majorităţi a românilor, este religie dominantă în statul român” şi

Biserica Greco-Catolică având „întâietate faţă de celelalte culte”, iar Concordatul cu Roma a

adus beneficii României, fiind o recunoaştere a independenţei Statului Unitar Român.

Organizarea Bisericii Unite s-a realizat odată cu semnarea şi ratificarea Concordatului. Pe

temeiul acestei convenţii, Sf. Scaun a promulgat constituţiile apostolice Solemni Conventione, la

5 iunie 1930, care au precizat noua organizare a Bisericii Catolice de rit latin şi de rit bizantin din

România. În ultimul caz, provincia ecleziastică de Alba - Iulia şi Făgăraş, mitropolia la Blaj, cu

patru sufragane: Oradea Mare, Lugoj, Gherla-Cluj, sediul şi capitalul fiind transferate, în urma

acordului comun dintre Sf. Scaun şi Guvern, la Cluj, şi noua episcopie, de Maramureş, cu sediul

la Baia Mare, desemnat de comun acord de Sf. Scaun şi guvern [85, p. 47-61].

Noua sistematizare a presupus rearendarea unor parohii greco-catolice care au fost

desprinse din vechile episcopii de Gherla şi Oradea pentru a forma Episcopia Maramureşului.

Transferul reşedinţei Episcopiei de Gherla la Cluj, dorit încă de la începutul anilor 1920, a

presupus existenţa unei noi catedrale episcopale în oraşul de pe malurile Someşului Mic. La

intervenţia Mitropolitului Vasile Suciu, papa Pius al XI-lea a solicitat generalului Ordinului

Minoriţilor cedarea bisericii şi proprietăţilor călugărilor minoriţi din Cluj greco-catolicilor. În

urma acestui demers al papei, la 30 mai 1924, Nunţiul Apostolic de la Bucureşti transmitea

proprietăţile primite de la Ordinul Minoriţilor.

Preluarea Bisericii cu hramul „Schimbarea la Faţă” a avut loc la 6 august 1924. Alături de

donaţiile primite, Iuliu Hossu, Episcopul de Cluj-Gherla, a achiziţionat o serie de clădiri, pentru

a asigura buna funcţionare a noii reşedinţe episcopale. Episcopul Iuliu Hossu a fost numit de Sf.

Scaun şi administrator apostolic al Episcopiei nou înfiinţate a Maramureşului, deţinând această

calitate până la 1 februarie 1931, când a fost instalat primul episcop al acestei dieceze, Alexandru

Rusu [128, p. 85]. În fruntea Episcopiei de la Oradea se afla, din februarie 1922, Episcopul

Valeriu Traian Frenţiu, transferat de la Lugoj după moartea Episcopului Demetriu Radu în

atentatul comis la Senat, pe 8 decembrie 1920 [128, p. 93]. În locul devenit vacant la Lugoj a

fost numit Alexandru Nicolescu.

În cadrul Bisericii Unite, în primii ani postbelici, un subiect sensibil a fost modalitatea

alegerii mitropolitului. În urma decesului Mitropolitului Victor Mihali, la 21 ianuarie 1918,

sinodul electoral convocat pentru 9 mai acelaşi an a recomandat trei candidaţi, în ordinea

65

voturilor obţinute, aceştia fiind Vasile Suciu, vicar capitular de Blaj, Iuliu Hossu, Episcopul

Gherlei şi Valeriu Traian Frenţiu, Episcopul Lugojului. Însă împăratul Carol al IV-lea, la

propunerea ministrului Cultelor, contele Apponyi, l-a numit Mitropolit pe Episcopul Frenţiu,

încălcând drepturile Bisericii Unite, confirmate de Sf. Scaun, cu privire la alegerea

Mitropolitului Bisericii Unite. În contextul evenimentelor din toamna anului 1918, problema

numirii noului mitropolit a fost tergiversată, Sf. Scaun consultându-i pe episcopii greco-catolici

în legătură cu primul candidat la mitropolie, Vasile Suciu. La 4 iunie 1919, Papa Benedict al

XV-lea a confirmat numirea ca Mitropolit a lui Vasile Suciu. Solemnitatea ânvestirii noului

Mitropolit a avut loc la Sinaia, pe 15 noiembrie 1919, iar consacrarea la 1 ianuarie 1920, la Blaj

[128, p. 107-109].

Chiar şi după semnarea Concordatului modalitatea alegerii mitropolitului Bisericii Unite

a rămas neclară. La sugestia ierarhilor uniţi, Sf. Scaun a aprobat participarea alături de

arhiepiscopie şi a episcopiilor la alegerile de mitropolit. Noul regulament pentru alegerea

mitropolitului a fost discutat în conferinţă de episcopii uniţi, la scurtă vreme după decesul

Mitropolitului Vasile Suciu, şi aprobat de Papa Pius al XI-lea la 11 martie 1935, însă numai

„provizoriu”, urmând să fie definitivat după numirea mitropolitului [26, p. 80].

În noua sa formulă sinodul electoral s-a întrunit pe 7 mai 1935 la Blaj. Alegătorii, în

număr de 100, proveneau din rândul clerului, dintre care 60 din Arhiepiscopia Blajului, iar 40

din episcopiile sufragane. Electorii au ales trei candidaţi, în ordinea voturilor obţinute, Alexandru

Nicolescu, Iuliu Hossu şi Valeriu Traian Frenţiu. Episcopul Alexandru Nicolescu, primul dintre

candidaţii propuşi de sinod, a fost instalat, la 19 septembrie 1936, în fruntea Arhiepiscopiei

Blajului.

Credincioşii uniţi din Vechiul Regat au fost grupaţi de Mitropolitul Vasile Suciu, în 1932,

în Protopopiatul de Bucureşti. În presa greco-catolică s-a vehiculat ideea înfiinţării fie a unei

administraţii apostolice la Bucureşti, fie a unui vicariat sau chiar a unei episcopii. Însă de abia în

1940, Mitropolitul Alexandru Nicolescu a transformat Protopopiatul Bucureştiului în vicariat,

numindu-l în fruntea sa pe Episcopul auxiliar Vasile Aftenie [7, p. 301].

După Unirea din 1918, Consiliul Dirigent a autorizat funcţionarea în continuare a şcolilor

confesionale. Mai mult, printr-o decizie adoptată la 22 septembrie 1919, Consiliul Dirigent a

permis confesiunilor recunoscute să construiască din fonduri proprii noi şcoli confesionale,

singura condiţie fiind respectarea legilor statului român.

Reformele promovate de liberali în anii douăzeci au urmărit extinderea, democratizarea

şi uniformizarea procesului de învăţământ, în acest context ei propunând etatizarea şcolilor

confesionale. Împotriva preconizatei măsuri s-au pronunţat ierarhii Bisericii Greco-Catolice.

Fără a nega utilitatea pe care au avut-o într-un anumit moment istoric aceste instituţii, ministrul

66

liberal al ânvăţământului, C. Angelescu, susţinea că după Unire nu se mai poate admite ca

educaţia „să nu fie în mâna statului, care formează cetăţenii de mâine”. Drept urmare, liberalii

doreau „ca şcoala să fie unică pentru întreg neamul” [94, p.67].

Chiar dacă a pierdut şcolile primare, Biserica Unită a deschis în perioada interbelică noi

şcoli secundare greco-catolice la Blaj, Beiuş şi Cluj.

Pentru pregătirea preoţilor Biserica Română Unită a avut trei academii teologice la Blaj,

Oradea, înfiinţată în 1922, şi Gherla, transferată la Cluj în 1931, În sprijinul pregătirii preoţilor

români uniţi aflaţi la Roma, din iniţiativa Papei Pius al XI-lea s-a creat Colegiul Pio Romeno.

Lucrările de construcţie a noului edificiu au demarat în mai 1930, colegiul fiind inaugurat

solemn la 9 mai 1937. Pe lângă donaţiile papale, construcţia a fost realizată şi cu sprijinul

financiar al statului român [24, p. 11 - 13].

Un aspect important al sentimentului religios este relevat de devoţiunile individuale şi

colective. Din perspectiva devoţiunii colective, componentele sentimentului religios sunt

delimitate în zonele de relevanţă ale atitudinilor şi comportamentelor religioase: biserica şi

comunitatea, procesiunile şi pelerinajele, cultul sfinţilor, cultul icoanelor, cultul crucii .

Procesiunile şi pelerinajele sunt forme clasice ale devoţiunii colective. Din acest motiv, în

perioada interbelică, episcopii uniţi au încurajat consacrarea unor centre de pelerinaj precum

mănăstirile Bixad şi Moisei din dieceza Maramureşului, Mănăstirea Nicula în dieceza de Cluj-

Gherla, mănăstirile Lupşa şi Prislop. Un alt aspect important al activităţii pastorale a preoţilor

uniţi l-au reprezentat misiunile populare. Organizate pentru prima dată în anul 1904, acestea

fiind reluate după încheierea războiului. În fiecare episcopie exista o reuniune de misiuni care, la

cererea preoţilor parohiali, trimitea preoţi care susţineau o serie de predici [127, p. 76].

În perioada interbelică, literatura religioasă a fost diversă: cărţi de rugăciuni, manuale de

cateheză, literatură mistico-ascetică, predici, meditaţii, biografii etc. Începând din a doua

jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în cărţile de rugăciune au

pătruns o serie de teme specifice pietăţii populare catolice: calea sfintei cruci, cultul inimii lui

Isus, rugăciunea rozariului, rugăciunea către Sf. Anto . Acest fenomen de aculturaţie religioasă

ilustrează influenţele pe care tradiţia răsăriteană a Bisericii Unite le-a receptat dinspre pietate

catolică.

Concluzii la capitolul 2

Dezideratul unităţii naţionale avea să devină realitate în anul 1918, la sfârşitul Primului

Război Mondial, după dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar şi decizia Basarabiei şi a

Bucovinei de a se uni cu Regatul României. Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, a

67

avut o contribuţie importantă şi în planul unităţii naţionale a tuturor românilor, atât prin adunarea

populară de pe Câmpia Libertăţii din Blaj, în 1848, cât şi prin proclamarea solemnă a Unirii la 1

decembrie 1918, la Alba - Iulia. Unul dintre fiii acestei Biserici româneşti, Episcopul Iuliu

Hossu, ulterior numit cardinal în pectore, a citit, alături de Episcopul ortodox Miron Cristea,

devenit mai târziu primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Documentul Marii Uniri.

Contribuţia clerului greco-catolic român privind recunoaşterea internaţională a

României Mari a fost deosebit de importantă prin articolele scrise în ziarele occidentale, ale

structurilor româneşti de peste hotare, precum şi prin memoriile adresate oamenilor politici ai

forţelor Antantei: Pr. Vasile Lucaciu în America, Scandinavia, Italia, Elveţia, Franţa; pr. Canonic

Alexandru Nicolescu la Roma; pr. Ioan Coltor pe lângă Al. Vaida - Voevod în delegaţia

României la Conferinţa de Pace de la Paris; Principele Vladimir Ghica, ducând la câştigarea

diplomaţiei occidentale de partea României.

După ce şi-a împlinit menirea de „luminătoare” a culturii româneşti prin deschiderea

primelor şcoli moderne, după ce a călăuzit prin elitele sale poporul şi şi-a păstorit credincioşii,

după ce şi-a adus contribuţia la realizarea unităţii într-un singur stat al tuturor românilor, Biserica

Greco-Catolică şi-a continuat menirea de far călăuzitor al apropierii tuturor românilor de valorile

lumii şi civilizaţiei occidentale, păstrând intacte propria spiritualitate şi particularităţile

creştinismului de factură greco-bizantină. În anul 1921, Episcopul de Oradea Radu Demetriu,

cade victimă a atentatului din Senatul României, pus la cale de un extremist comunist.

După 1918, relaţiile dintre statul român şi cultele religioase au fost soluţionate în

conformitate cu noua suveranitate de stat, pe teritoriul unit, şi s-au materializat în luarea în

posesie a tuturor proprietăţilor aparţinând anterior la alte state, în dreptul statului de a reglementa

relaţiile cu toate şi orice instituţie bisericească. În conformitate cu principiul separării dintre

Biserică şi Stat a fost obligatoriu ca autorităţile din România Mare să normalizeze relaţiile cu

cultele religioase, în scopul de a promova interesele naţionale. Să nu uităm că după Primul

Război Mondial statul român s-a aflat într-o poziţie destul de delicată. El a trebuit să clarifice

variile aspecte ale societăţii româneşti după noua realitate emergentă a Unirii. Statul a fost

obligat să facă faţă provocărilor impuse de noile norme în relaţiile internaţionale şi de

prevederile tratatelor de pace noi..

În perioada interbelic, Biserica Română Unită cu Roma a continuat să se afirme prin şcoli

şi instituţii de caritate, sprijinind activ cultura şi spiritualitatea neamului românesc. Din poziţia

de Biserică majoritară a românilor din Transilvania, ea ajunge minoritară într-o Românie

majoritar ortodoxă. Biserica Greco-Catolică avansa totuşi în spiritul timpului, organizând

implicarea activă a laicilor după modelul „Acţiunii Catolice”, acordând o atenţie deosebită

formării clerului în Academiile Teologice din Oradea, Cluj şi Blaj, ori trimiţând studenţi la

68

Colegiul „Sfântul Atanasie” din Roma sau la propria instituţie de învăţământ, Colegiul Pontifical

Pio Romeno. Deşi îşi încheiaseră misiunea de refacere a unităţii naţionale, greco-catolicii au

rămas un ferment de spiritualitate şi o punte de legătură între Orientul bizantin şi Occidentul

latin.

Din cele relatate mai sus reiese un fapt evident că Biserica Greco-Catolică din România

după anul 1918 nu a beneficiat atât de mult de pe urma noilor realităţi si legi emanate de către

forurile competente româneşti. Legea agrară, Legea cultelor, Concordatul au consfinţit realităţile

deţinute de drept înainte de 1918, sub vechiul stat austro-ungar, în cadrul noii realităţi geo-

politice - România Mare. Astfel, noua configuraţie religioasă a României demonstra necesitatea

reglementării acestor raporturi.

Pentru Bisericile româneşti, Ortodoxă şi Greco - Catolică, Constituţia adoptată în martie

1923 garanta, potrivit art. 22, libertatea de conştiinţă şi egalitatea în faţa legii a cultelor

recunoscute, numind Biserica Ortodoxă „religia marii majorităţi a românilor, religie dominantă

în statul român”, Biserica Greco - Catolică având „întâietate faţă de celelalte culte”, iar

Concordatul cu Roma a adus beneficii României, fiind o recunoaştere a independenţei Statului

Unitar Român.

În perioada 1925 - 1928, guvernele româneşti au lucrat la reglementarea legislativă a

regimului cultelor minoritare, în spiritul principiilor de suveranitate şi de edificare a societăţii

democratice, precizate în prima constituţie a României întregite.

Concordatul dintre Sf. Scaun şi România este semnat la 10 mai 1927 şi ratificat prin

Legea din 12 iunie 1929, document care reglementează relaţiile Bisericii Greco-Catolice cu

Roma.

69

3. BISERICA GRECO-CATOLICĂ ÎN ANII PARTICIPĂRII ROMÂNIEI LA

CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

3.1. Poziţia Bisericii Greco-Catolice faţă de ideologia şi practica nazistă şi cea comunistă

În anii '30, manifestarea extremismelor, a bolşevismului şi a fascismului a provocat

îngrijorări în sânul Bisericii Greco-Catolice şi a determinat intervenţii la nivel diplomatic, dar şi

reafirmări doctrinare. Concret, invadarea de către URSS a Ţărilor Baltice şi a Poloniei a expus

comunităţile catolice din aceste zone abuzurilor, prigonirii. Astfel, o parte semnificativă a lumii

catolice era ameninţată cu secesiunea sau chiar cu dispariţia. O astfel de realitate se adaugă la

incompatibilitatea ideologică existentă între puterea comunistă şi Vatican. În aceste condiţii,

condamnarea cu vehemenţă a bolşevismului a devenit un obiectiv prioritar pentru politica Sf.

Scaun.

În schimb, Ortodoxia românească a fost puternic afectată de maniera în care ierarhii

bisericii, o parte semnificativă a intelectualităţii, dar mai ales legionarii, s-au folosit de doctrina

ortodoxă în competiţia politică şi în raportarea la aşa-zisa „problemă evreiască". Perioada cea

mai dificilă, în legătură cu acest fenomen politic, a fost aceea a guvernării antonesciano-

legionare (a „statului naţional-legionar"), când ortodoxia a devenit, la fel ca şi trecutul istoric,

sursă de legitimitate în discursul oficial. Obedienţa tradiţională a Bisericii Ortodoxe în raport cu

Puterea nu a făcut posibilă, în România, luarea unor decizii asemănătoare cu cele promovate de

papalitate, care prin Pius al Xl-lea a condamnat, în 1931, atât bolşevismul ateu, atât şi

religiozitatea fascistă, impunerea cultului partidului-stat italian în educaţia tineretului. Un

eveniment deosebit referitor la conturarea unei atitudini fără echivoc faţă de nazism 1-a constituit

emiterea şi răspândirea enciclicei Mit brennender Sorge (martie 1937), scrisoare pastorală prin

care papalitatea a definit ideologia nazistă drept „religie" neopăgână, drept „rătăcire"[83, p.76].

Istoricii au considerat însă că acest document fundamental a fost mai indulgent decât enciclica

Divini Redemptoris (19 martie 1937), prin care papalitatea a condamnat ateismul şi bolşevismul;

o astfel de abordare, în practica pastorală, presupunea excomunicarea credinciosului care

împărtăşea ideile nocive încriminate. Ori, mai degrabă, enciclica antinazistă era un act de

distanţare vehementă de „mitul sângelui nordic" şi o atitudine menită să-i încurajeze pe catolicii

germani supuşi presiunii declanşate de naţional-socialism, pentru transformarea Bisericii

Romano - Catolice din Germania în biserică naţională scoasă de sub autoritatea Vaticanului [76,

p.102].

Biserica Greco-Catolică din România, în discursul oficial, a urmat politica Sf. Scaun cu

referire la condamnarea comunismului, nazismului şi rasismului. Atitudinile categorice au

aparţinut anilor '30, ele devenind mai puţin explicite, chiar absente, în perioada statului naţional-

legionar şi în aceea a guvernării antonesciene. O astfel de oscilaţie se explică şi prin statutul

70

relativ instabil al bisericii, mai ales în condiţiile ostilităţii Bisericii Ortodoxe, care insista pe

lângă Putere ca aceasta să dizolve cultul greco-catolic [76, p.102]. Pe de altă parte, participarea

României la războiul antisovietic satisfăcea prin unele decizii şi realităţi politice şi geopolitice

orizontul de aşteptări al românilor, implicit al greco-catolicilor, îndeosebi eliberarea teritoriilor

româneşti cedate în vara lui 1940 şi apărarea bisericilor răsăritene oprimate de URSS; acest

context justifică doar parţial absenţa distanţărilor faţă de politicile antidemocratice, represive şi

de actele de genocid ale dictaturii antonesciene.

O altă temă prioritară dezbătută în mediile greco-catolice a fost aceea a raporturilor dintre

Biserică şi Statul fascist şi etnocratic, dintre asociaţionismul tradiţional al bisericii şi reacţia

statului extremist faţă de această formă de manifestare tradiţională a implicării Bisericii în viaţa

socială a comunităţilor catolice. Doar cu puţini ani înainte de instalarea guvernării hitleriste (ian.

1933), catolicii de rit bizantin priviseră cu speranţă la felul în care catolicismul se manifesta în

Europa în opoziţie cu bolşevismul. Astfel, în ziarul blăjean Unirea, era amintit cel de al 70-lea

congres al catolicilor germani, congres desfăşurat la Nürenberg în august 1931; evenimentul

fiind considerat grandios, o expresie a speranţei într-o lume „împărţită între două fronturi, între

Roma şi Moscova, între acţiunea catolică şi bolşevism" [76].

În ceea ce priveşte comparaţiile dintre cele două forme de totalitarism, comunismul a

beneficiat, cel puţin până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, de calificative radicale.

Naţional-socialismul, deşi a concertat o politică susţinută împotriva catolicismului german, iar

după 1938 şi împotriva celui din ţările ocupate (îndeosebi împotriva Bisericii Catolice din

Polonia), părea mai puţin malign decât bolşevismul ateist. Propaganda nazistă impunea cu

privire la obiectivele externe ale guvernării naţional-socialiste teme ubicue, mesaje subliminale

care încercau să convingă opinia publică de faptul că finalitatea politicii externe a Germaniei

hitleriste era cruciada împotriva „iudeo- bolşevismului", împotriva „hidrei roşii". În ceea ce

priveşte raportarea la nazism, în linii mari, discursul Bisericii Greco-Catolice româneşti s-a situat

în cadrele atitudinilor Vaticanului cu referire la totalitarismele secolului XX; evident, parti-

cularităţile au fost determinate de contexte zonale şi naţionale. Un prilej de a-şi exprima poziţia

faţă de existenţa şi manifestările totalismelor în Europa 1-a constituit atitudinea papei, atitudine

materializată în două scrisori pastorale cu ecou în lumea catolică şi nu numai, documente mai

înainte amintite.

Enciclicele din primăvara anului 1937 au fost urmate, şi în presa greco-catolică, de

dezbateri, de aprecieri teoretice, inclusiv dogmatice, cu referire la natura celor două forme de

totalitarism. În epoca aceea, al Doilea Războiul Mondial şi Holocaustul nu avuseseră loc, iar

despre teroarea stalinistă, aflată în plină desfăşurare, existau prea puţine informaţii cu caracter

public. În acest context se putea încă discuta echilibrat despre cele două forme de totalitarism.

71

Dacă scrisoarea pastorală Divini Redemptoris a fost emisă pentru lămurirea enoriaşilor cu

referire la pericolul pe care îl reprezenta pentru lume şi pentru soteriologia creştină comunismul

ateist, dezbaterea enciclicei antinaziste a Papei Pius al Xl-lea, intitulată Mit brennender Sorge 15

martie 1937, trimisă episcopilor germani în legătură cu situaţiaBbisericii Catolice din Reichul

german, biserică asediată de aşa-zisul proces de „germanizare" declanşat de puterea nazist., a

oferit prilejul discutării naturii nazismului, dar şi al comparării celor două forme de totalitarism

[182]. Cu această ocazie, presa greco-catolică a oferit dezbateri la enciclica papală, precum şi

marginalii la comentariile vaticanense apărute în oficiosul „Osservatore Romano" (22-23

martie). O idee prezentă constant în toate publicaţiile greco-catolice care au abordat ca subiect de

discuţie utopia totalitară afirma că importantă, în cazul credibilităţii unui curent politic, este

finalitatea acestuia, mai puţin discursul public despre această finalitate.

În articolul „Condamnarea hitlerismului”, editorialistul ziarului Unirea, probabil

Augustin Popa, prezenta un punct de vedere lucid, apreciind faptul că Biserica reproba „rătăcirile

extremiste" şi că Papa considera ambele extremisme ca fiind la fel de periculoase. Astfel,

teologul greco-catolic susţinea că dacă bolşevismul degradează natura umană şi o aruncă în

tenebre şi noroi, hitlerismul, pe alte căi decât comunismul, „ajunge în acelaşi loc, în mlaştină"

[83, p.80]. Cu referire la scrisoarea papală, mai întâi, articolul aprecia că aceasta este

„zdrobitoare pentru naţional-socialism, pentru doctrina lui păgână şi pentru practicile lui viclene,

perfide". Se susţinea, de asemenea, că sursa atitudinii papale a fost propria sa suferinţă la vederea

felului „cum este falsificat sistematic sufletul unui popor întreg. Cum se corupe credinţa şi

moravurile. Cum se calcă în picioare un concordat încheiat de bunăvoie de către conducerea unei

ţări civilizate, cum se eludează angajamentele, cum catolicii germani trec prin proba de foc a

tuturor prigonirilor". Tot în spaţiul acestui comentariu, editorialistul afirma că puterea nazistă

„falsifică dreapta credinţă în Dumnezeu, iar simple valori umane, ca rasă, popor, stat etc., le

smulge din această pagină de valori pământeană, declarându-le normă supremă a tuturor

lucrurilor". Cu referire la mitologia nazistă se constata că rasismul acesteia a distrus „ordinea lui

Dumnezeu" şi „întemniţa" poporul german în „vinele unei singure rase". Totodată este definit,

pentru prima dată oficial, punctul de vedere al Vaticanului faţă de ideologia nazistă. Cuvintele

sugestive, în parte inspirate din textul enciclicei, vorbesc despre faptul că, în Germania neopă-

gână, cultul sângelui a întunecat Evanghelia, că naziştii erau falşi profeţi, iar morala creştină a

fost răsturnată deoarece nu mai era „ancorată în voinţa eternă a lui Dumnezeu". Se prevedea, de

asemenea, că alienarea şi căderea în păcat vor avea efecte incalculabile în viitor, că „roadele

acestui păcat" urmează „să fie mâncate de generaţiile viitoare" [83].

Atitudinile (discursive) cu referire la natura nazismului erau în acord cu statutul Bisericii

Catolice şi cu dogma creştină. Creştinismul practicat în interiorul Bisericii Catolice, prin

72

caracterul său „internaţional", nu servea ideologiile naţionaliste şi ultranaţionaliste etnocentrice

sau chiar etnocrate. Pacifismul şi toleranţa izvorâte din doctrina iubirii Celuilalt erau în dezacord

cu rasismul, cu cultul superpotenţei fizice, al războiului şi morţii eroice.

Despre nazism, în presa greco-catolică, s-a scris în special în legătură cu câteva momente

istorice grave: instaurarea hitlerismului, încheierea concordatului dintre Germania hitleristă şi

Vatican şi încercarea acestuia din urmă de a obţine garanţii pentru exercitarea libertăţii cultului

catolic în Germania şi pentru protejarea organizaţiilor catolice cu caracter religios-educativ şi de

binefacere, etapele prigoanei naţional-socialiste împotriva catolicilor germani, „Noaptea

Cuţitelor Lungi", despre puciul nazist din Austria ca despre un episod tragic de război civil şi ca

în pas spre realizarea Anschlussului, enciclica Mit brennender Sorge (15 martie 1937),

Anschlussul, începutul celui de al Doilea Război Mondial [115, p.1].

Contextul creat de intrarea României în alianţă cu Italia fascistă şi Germania nazistă nu a

mai fost favorabil comentariilor libere, opoziţiei; în plus, România se afla, ea însăşi, sub

dominaţia unui regim naţionalist-fascist şi antisemit. Consideraţiile teoretice cu referire la natura

nazismului, la pericolul pe care acesta îl prezenta pentru creştinism, pentru ordinea lumii, au fost

exprimate în articole interesante, au fost oferite ştiri despre opoziţia catolică din Germania [32],

s-au recenzat cărţi care abordau filosofia politică nazistă sau chiar natura sistemului politic

naţional-socialist. Nu de puţine ori, evenimentele şi fenomenele externe erau analizate în

legătură cu ecourile lor româneşti. De regulă, sistemul de referinţă, în această din urmă situaţie,

era constituit din punctele de vedere ale teologilor ortodocşi, precum şi din reacţiile legionarilor.

Astfel, în România, greco-catolicii s-au manifestat cu luciditate în privinţa caracterului

antiumanist al nazismului. Încă din aprilie 1933, presa greco-catoliă reproducea fragmente din

scrisoarea pastorală (1932) prin care Ioan M. Gfoellner, Episcopul din Linz, condamna într-un

limbaj apocaliptic „rătăcirile naţional-socialiste", „mitul sângelui", faptul că sângele nordic al

vechilor saga, atât de frecvent invocat de nazişti, a triumfat asupra sacramentelor creştine. În

acelaşi timp cu critica nazismului, greco-catolicii incriminau şi cameleonismul teologului

ortodox Dumitru Stăniloae, care aprecia antibolşevismul lui Hitler şi considera că creştinismul

proiectat de naţional-socialişti este unul de natură militantă [149, p.33]. Interesantă este şi

analiza făcută vizavi de programul confesional al Germaniei naziste, program care condiţiona

exercitarea liberă a cultelor religioase de aşa-zisa neafectare a simţului moral al rasei germane.

Comentatorii greco-catolici considerau că o astfel de politică presupunea „naţionalizarea"

confesiunii şi a moralei în sensul revendicat de imperativele afirmării rasei germane, a ideologiei

naziste care, de fapt, nega „faptul că civilizaţia e produsul creştinismului" [83, p.81].

Cele mai multe dintre articolele din presa greco-catolică română sunt însă concentrate pe

explicarea, pentru enoriaşi, a naturii doctrinare a nazismului. Din presa greco- catolică cu referire

73

la curentele fasciste, şi mai ales cu privire la nazism, răzbate preocuparea majoră pe care Biserica

Catolică de rit bizantin din Transilvania şi Banat o manifesta îndeoseb faţă de natura ideatică,

implicit spirituală, a naţional- socialismului, considerat drept religie neopăgână. Interes pentru

aceste aspecte s-au manifestat încă de la începutul anilor '30, cu câţiva ani înainte de instaurarea

regimului hitlerist şi, evident, mai insistent, până în 1940. Articole din cele mai importante

publicaţii greco-catolice: Cultura creştină [106], Unirea [108], Blajul, Cuvântul Adevărului

[109] - scriau în termeni dramatici, chiar apocaliptici, despre caracterul antiumanist al filozofiilor

agreate de nazişti, îndeosebi despre supraomul lui Nietzsche, „o filosofie dezechilibrată care

impune dominaţia Omului-Fiară", şi despre nazişti ca „prigonitori ai lui Iisus" [32]. Despre

caracterul anticreştin al nazismului ca religie a rasei, ân calitate de cultură rasială s-a scris cu

insistenţă, prezentându-se, în primul rând, conţinutul proiectului Germaniei hitleriste şi, mai ales,

reforma bisericilor, de fapt Kirchenkampf (războiul contra Bisericii), demersul violent de

controlare a Bisericii Catolice prin scoaterea ei de sub influenţa Vaticanului şi prin

„naţionalizare" discursului creştin şi a instituţiilor Bisericii Romano-Catolice. Presa greco-

catolică a prezentat detaliat transformările presupuse de noua paradigmă religioasă, transformări

care ar fi schimbat, conform naziştilor, caracterul străin al catolicismului german: căsătoria

preoţilor, păzirea legilor pentru folosul rasei şi sănătatea ereditară, desfiinţarea dreptului

bisericesc matrimonial". O astfel de reformă a Bisericii, numită de oficialii naţional-socialişti

drept „legea zidirii bisericii germane a lui Hristos", ar fi fost, conform comentatorilor uniţi, un

fel de paleocatolicism [32].

Declanşarea războiului a stârnit reacţii maniheiste în mediile greco-catolice.

Consideraţiilor generale şi creştine despre urgia războiului şi misiunea bisericii în acel context

tulbure şi incert li se adaugă viziuni apocaliptice despre „Omul satanic, descălecător din Olimpul

nebuniei demonice, semn al sfârşitului raţiunii", bolşevici, politicieni, nazişti, despre epoca

barbarilor care îşi asumă misiunea de gropari ai vechii lumi, descrieri ale tragediei poloneze

[133].

Până la instalarea regimului antonescian şi a alianţei cu Germania, se mai scriu doar

consideraţii cu referire la conţinutul enciclicei Papei Pius al XIII-lea, Summi Pontificatiis (20

octombrie 1939); scrisoarea pastorală fiind prilejuită de cea de a 40-a aniversare a solemnităţii

prin care Leon al XlII-lea a închinat omenirea întreagă Preasintei Inimi a lui Iisus. Editorialistul

articolului al textului inspirat şi de tragedia poloneză, considera pastorala drept o carte a durerii,

o mare carte a „certării acestei lumi", cuvintele vicarului lui Hristos fiind comparate cu „un bici

de foc". Comentatorul unit ataca teme majore, precum slăbirea solidarităţii umane şi a iubirii

creştine, desfacerea dreptului uman de cel divin, despre contractul social în modernitate [83].

Apreciem, în mod deosebit, limbajul dramatic al editorialistului, care definea răscrucea

74

umanităţii, momentul în care Papa - în „marea întunecare a zilei [...], în ceasul întunericului,

când moartea bate la porţi" [83] - a scris Summi Pontificatiis.

Discursului nazist despre om şi societate, discursul oficial al Bisericii Unite, discurs

urmărit de noi în presa greco-catolică, îi opune creştinismul ca religie a iubirii, ca antropologie a

iubirii universale: „sublimă în limpezimea şi simplicitatea ei este învăţătura de totdeauna a

Bisericii lui Hristos: neamurile toate sunt un singur neam omenesc, o singură mare familie, al

cărei tată este Dumnezeu. De aceea toate popoarele pământului trebuie să trăiască în bună

frăţietate. Să rămână fiecare ceea ce este; să-şi cultive limba şi firea şi tradiţiile proprii.

Diversitatea în naţiuni este o lege a firii; naţiunea, o realitate şi o valoare voită de Dumnezeu. Ea

trebuie iubită, afirmată, valorificată cu toate calităţile şi virtualităţile ce cuprinde. Dar această

alipire de neamul tău nu poate fi părete despărţitor între popoare; nu trebuie să fie exclusivă şi să

se transforme în ură; la fel, Biserica este ca o mamă pentru cele 37 de naţiuni; doctrinele

nebuloase despre sânge şi rasă răstoarnă doctrina frăţiei universale. Pentru rasişti şi pentru

naţionaliştii extremişti nu există om şi nu există umanitate, singura realitate fiind naţiunea-rasă"

[83].

Odată cu instaurarea regimului atonescian şi mai apoi cu izbucnirea războiului

antisovietic se manifestă însă obedienţă faţă de Putere şi nu se mai fac aprecieri despre natura

extremismelor de dreapta. Interese majore solicita doar războiul antisovietic, conceput ca război

legitim declanşat, pentru recuperarea Nordului Bucovinei şi Basarabiei şi pentru restaurarea

credinţei creştine, prigonite de administraţia sovietică.

3. 2. Impactul Dictatului de la Viena asupra Bisericii Greco – Catolice şi politica religioasă

a Mareşalului Ion Antonescu

Începutul celui de-al Doilea Război Mondial avea să aducă suferinţă tuturor Bisericilor,

oamenii trecând din nou prin frământările şi neajunsurile unei perioade de suferinţă generalizată,

cauzată şi de modificarea frontierelor prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, în urma

căruia patru milioane de români din Basarabia, Bucovina de Nord şi Nord-Vestul Transilvaniei

erau separaţi de confraţii lor. În Transilvania aflată sub ocupaţie, românii greco-catolici,

majoritari, au dat dovadă de solidaritate faţă de fraţii lor ortodocşi, fiind uniţi în faţa persecuţiilor

şi presiunilor venite din partea regimului horthyst. Este perioada masacrelor de la Ip şi Trăsnea

din 1940, dar şi a încercărilor de asasinare a Episcopului greco-catolic de la Cluj-Gherla Iuliu

Hossu (Budacul Român şi Bistriţa Năsăud) sau a episcopului ortodox Nicolae Colan, Cluj. După

moartea Mitropolitului Alexandru Nicolescu, în 1941, Biserica Română Unită nu mai avea un

conducător oficial recunoscut de stat, situaţie care avea să se perpetueze, din păcate, până în anul

1989.

75

Astfel, prin al doilea „arbitraj” aplicat României şi Ungariei în 30 august 1940, la Viena,

Germania şi Italia au urmărit să evite apariţia unor noi confruntări în centrul şi sud-estul Europei,

care ar fi periclitat planurile Germaniei, implicată la vremea respectivă în „bătălia Angliei”, şi,

totodată, să genereze noi pretenţii sovietice [137, p.14].

Cunoscută fiind întrepătrunderea dintre afilierea religioasă şi apartenenţa etnică,

autorităţile maghiare au promovat încă din toamna anului 1940 o politică religioasă care viza

modificarea configuraţiei confesionale şi implicit etnice în teritoriile obţinute la finele lunii

august 1940, recurgându-se la mijloace şi metode extrem de variate [57, p.100 - 102].

După Dictatul fascist de la Viena, deznaţionalizarea populaţiei româneşti din teritoriul

cotropit a devenit o dominantă a politicii naţionalist-şovine a regimului horthyst, ân scopul

schimbării raportului etnic majoritar românesc în aceste zone ale României, politică aplicată , cu

mijloace de mână forte, brutale, tipic fasciste, astfel încât deznaţionalizarea nedisimulată a

populaţiei româneşti a devenit un act notoriu în toate sectoarele vieţii economice, sociale,

politice, confesionale, culturale, artistice. Sintetizând acest amplu proces, un document al vremii

consemna: „Deoarece actele de violenţă şi măsurile represive, provocarea refugierilor în

România, expulzările şi slăbirea forţei vitale a elementului românesc nu puteau avea ca rezultat

ele singure stabilirea unui echilibru etnic în favoarea elementului maghiar în Transilvania de

Nord, Guvernul ungar a încercat să obţină această majoritate etnică măcar în aparenţă, falsificând

numărul membrilor celor două entităţi, prin trecerea românilor de origine în grupul maghiar,

datorită simplei maghiarizări a numelor, înscrierii în cadrul cultelor cărora aparţineau ungurii sau

prin maghiarizarea recunoscută de români prin forţa de teroare”[138, p. 56].

Maghiarizarea s-a extins şi în domeniul sufletesc, prin atentate la libertatea cultelor şi a

conştiinţei, prin convertirea forţată a românilor. În Transilvania de Nord, românii aparţin

Bisericii Creştine Greco-Orientale (Ortodoxe) şi Greco-Catolice (Unite), iar ungurii - Bisericii

Catolice şi Bisericilor Reformate naţionale. Din toamna anului 1940, autorităţile civile şi militare

maghiare, împotriva principiilor de libertate a cultului şi conştiinţei, au căutat, prin abuzuri de

putere, prin presiuni, ameninţări, falsuri şi mijloace represive, ca refuzul cartelei de hrană, să

provoace convertiri ale românilor la bisericile naţionale maghiare. Chiar Papa a fost nevoit să

protesteze contra acestor abuzuri. Prin decretul ”Acta apostolicae sedis” din 23 noiembrie 1940,

publicat pe 18 februarie 1941, decidea ca fiecare act de trecere de la un rit catolic la altul ( de la

uniţi la catolici), rămâne rezervat aprobării sale exclusive. Totuşi abuzurile au continuat,

mărindu-şi doar numărul în sensul convertirilor forţate la confesiunile reformate, care nu

stabiliseră măsuri analoage de control, deoarece erau subordonate politicii de maghiarizare a

conducerii statului.

76

Ca urmare a Dictatului de la Viena, provincia mitropolitană greco-catolică de Blaj a fost

împărţită în două, majoritatea credincioşilor aflându-se în teritoriul cedat Ungariei. Pentru

Biserica Unită, decizia de la Viena a fost – în cuvintele nunţiului apostolic de la Bucureşti, mons.

Andrea Cassulo – „un adevărat dezastru, ceea ce s-a întâmplat nu se poate descrie”[130, p.79].

Conform raportului comisiei mixte de anchetă Roggeri-Henke din 8 februarie 1943, ân urma

arbitrajului de la Viena, trei episcopii greco-catolice cu 197 parohii si peste un milion de

credincioşi au trecut la Ungaria. Cele trei episcopii aflate în teritoriul cedat – Oradea, Maramureş

şi Cluj – au căutat să se organizeze în noile condiţii, mai ales că guvernul maghiar nu a

recunoscut arondarea teritorial-ecleziastică a Bisericii Greco-Catolice, fixată în Concordatul

semnat cu România [138, p.114]. Ca urmare, pe baza unui ordin al comandamentului armatei

maghiare au fost confiscate sesiile episcopilor români obţinute prin reforma agrară, precum şi

sesiile a 376 de parohii româneşti [57, p.22 - 23].

Deoarece autorităţile maghiare au interzis Episcopului Valeriu Traian Frenţiu aflat la

Beiuş în momentul pătrunderii armatei maghiare în Transilvania, să revină la Oradea, Episcopul

auxiliar Ioan Suciu, care fusese consacrat la 6 mai 1940, a încercat să preia administraţia

Episcopiei Greco-Catolice de la Oradea, însă autorităţile maghiare i-au refuzat recunoaşterea. În

aceste condiţii, Sf. Scaun l-a numit pe Episcopul Iuliu Hossu administrator apostolic al

episcopiei de la Oradea, ceremonia instalării având loc la 29 august 1941 [128, p.114 - 116].

Practic, Episcopul Iuliu Hossu era singurul conducător spiritual al românilor din teritoriul cedat

recunoscut de autorităţile maghiare, fapt atestat de numirea sa între membrii de drept ai Camerei

Superioare a Parlamentului maghiar.

Începând cu toamna anului 1940, autorităţile politice şi cele catolice maghiare au

întreprins demersuri repetate pe lângă Sf. Scaun, solicitând o nouă arondare ecleziastică a

Bisericii Greco-Catolice româneşti şi aşezarea acesteia sub jurisdicţia Arhiepiscopului primat al

Ungariei, aşa cum semnala episcopul Iuliu Hossu într-o scrisoare adresată Cardinalului Eugen

Tisserant, prefectul Congregaţiei Bisericii Orientale. Însă cererea guvernului maghiar a fost

respinsă la 2 noiembrie 1940 de mons. Domenico Tardini, secretarul Congregaţiei pentru Afaceri

Extraordinare. Nici demersul Episcopului de Hajdudorogh, susţinut de ministrul Ungariei

acreditat la Vatican, prin care se solicita reintegrarea Episcopiei Greco-Catolice maghiare în

limitele fixate în bula din 191, nu a fost încununat de succes [3] .

În acelaşi timp, informat încă din toamna anului 1940 în legătură cu abuzurile comise de

autorităţile maghiare în Nordul Transilvaniei – expulzări, convertiri forţate, distrugerea unor

biserici – de către nunţiul de la Bucureşti, mons. Andrea Cassulo, Sf. Scaun a solicitat Ungariei

prin Cardinalul Maglione, secretar de stat, să pună capăt acestor abuzuri [3].

77

Guvernul maghiar a căutat să speculeze vacanţa scaunului mitropolitan de la Blaj,

intervenită ca urmare a decesului Mitropolitului greco-catolic Alexandru Nicolescu, la 6 iunie

1941, pentru a obţine reorganizarea Bisericii Greco-Catolice din Nordul Transilvaniei [181,

p.103-104]. În împrejurările dramatice de atunci, Sf. Scaun a optat pentru o soluţie provizorie,

anume numirea unui administrator apostolic în fruntea Mitropoliei de la Blaj. Guvernul român,

preluând argumentaţia capitlului de la Blaj, aprecia că numirea de către Sf. Scaun a Episcopului

Vasile Aftenie ca administrator apostolic al Arhidiecezei Blajului, contravenea atât statutelor

capitlului de la Blaj aprobate de Sf. Scaun în 1886, cât şi art. 5 din Concordat [199]. În cele din

urmă, Episcopul Frenţiu a fost numit administrator apostolic al Arhidiecezei. Pe de altă parte,

diplomaţii români au fost informaţi că „Sf. Scaun nu va tolera nici-o măsură din partea Ungariei

tinzând la frângerea unităţii provinciei mitropolitane” [138,p.104].

Potrivit raportului comisiei Roggeri-Hencke, în Transilvania de Nor, printr-o ordonanţă a

guvernului maghiar din 6 noiembrie 1940, s-a hotărât ca şcolile primare de stat care existau în

localităţile exclusiv româneşti să fie transformate în şcoli pentru minoritatea română. Deşi

guvernul maghiar recunoscuse bisericilor dreptul de a înfiinţa şcoli confesionale, toate cererile au

fost respinse, adeseori preoţii fiind persecutaţi sub pretextul desfăşurării de activităţi ostile

statului maghiar. Şi mai dramatică era situaţia învăţământului secundar şi profesional de stat în

limba română din Transilvania de Nord [130, p.74-75].

Odată cu instalarea administraţiei militare maghiare în Transilvania de Nord s-a declanşat

o amplă acţiune de convertire a românilor greco-catolici şi ortodocşi la una dintre confesiunile

istorice maghiare. În septembrie 1940, profitând de prezenţa la Cluj a Prim Ministrului Ungariei,

contele Teleki Pál, Episcopul Iuliu Hossu a protestat împotriva abuzurilor şi a expulzărilor care

aveau menirea de a-i determina pe cât mai mulţi români să se refugieze la sud de frontiera

Ungariei. Ulterior, Episcopul Iuliu Hossu nu a ezitat să plece la Budapesta, pentru a discuta

situaţia românilor, iar la 8 octombrie 1940 să fie la Bucureşti, unde a solicitat sprijinul

autorităţilor române [110].

Prozelitismul încurajat de autorităţile militare şi civile maghiare nu a fost susţinut de

întreg clerul romano-catolic. De pildă, vicarul Episcopiei Romano-Catolice de la Alba - Iulia,

mons. Imre Sándo, a adresat preoţilor romano-catolici o circulară în care arăta că aceste

convertiri sunt necanonice întrucât contravin canonului 98 din Codex Iurii Canonici [190].

Episcopii greco-catolici români din Transilvania cedată au informat Sf. Scaun în legătură

cu această campanie sistematică de convertire a românilor greco-catolici la romano-catolicism.

Nemulţumit de avântul misionar al autorităţilor maghiare, Sf. Scaun a emis un decret, publicat în

Acta Apostolicae Sedis, pe 18 februarie 1941, în care se preciza că trecerile de la un rit catolic la

78

altul se realizau doar individual, Sf. Scaun rezervându-şi dreptul de a valida fiecare trecere prin

Congregaţia pentru Biserica Orientală.

Astfel, în virtutea circumstanţelor de la 1940, ambele Biserici româneşti - Ortodoxă şi

Greco-Catolică au nimerit într-o perioadă represivă, cu masacre în rândul oamenilor de rând sau

al preoţilor cu exilări, demolări de biserici. În aceste condiţii se conturează relaţiile de

solidaritate dintre greco-catolici şi ortodocşi. Episcopul Bisericii Unite Iuliu Hossu, şi cel al

Bisericii Ortodoxe, Nicolae Colan, s-au consultat, s-au îmbrăţişat în public, iar ultimul a declarat

solemn versurile lui V. Alexandri: „Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate. În noi doi un suflet bate”. S-a

ajuns până acolo că Catedrala Ortodoxă din Cluj fiind mai puţin frecventată de credincioşi

(aceştia erau într-un număr mai mic), existau temeri că va fi achiziţionată de către ocupanţi. În

acele condiţii, Episcopul Hossu, după încheierea Liturghiei în Biserica Schimbarea la Faţă,

trecând spre ieşire şi dând credincioşilor binecuvântarea îi îndemna:”Mai treceţi şi pe dincolo, pe

la ortodocşi”. Pentru atitudinea sa patriotică, Episcopul Hossu a fost insultat pe stradă de către

studenţi unguri, scuipat în faţă, s-a încercat ocuparea de către ei a Academiei Teologice. Pe

parcursul regimului de ocupaţie au mai fost şi alte acţiuni de defăimare, insultare şi intimidare, la

care se va face referinţă şi în continuare.

În dorinţa de a cunoaşte îndeaproape dificultăţile cu care se confruntau parohiile din

dieceza sa, Episcopul Iuliu Hossu a întreprins mai multe vizite canonice. Prima a fost vizitată

regiunea secuiască în perioada 9 - 11 august 1941, episcopul oferind mângâierea sufletească

credincioşilor greco-catolici atât de greu încercaţi. Aceste vizite canonice aveau o semnificaţie

aparte, ilustrând solidaritatea ierarhiei greco-catolice cu credincioşii lor. Pe de altă parte,

contactul nemijlocit dintre ierarhi şi credincioşi era menit să suplinească cenzurarea presei de

către autorităţile maghiare. Episcopul Hossu a efectuat cele mai multe vizite canonice în cursul

anului 1943. Adeseori aceste vizite nu erau lipsite de pericole, cum s-a întâmplat, de pildă, la 30

octombrie 1943, când, în localitatea Budacul Român, un militar maghiar a tras asupra

episcopului Hossu. Alt incident în care a fost implicat Episcopul Hossu s-a consumat la 22

august 1943, cu prilejul vizitei canonice efectuate în judeţul Sălaj. În martie 1944, clădirea

Academiei Teologice din Cluj a fost devastată de către un grup de tineri şovini maghiari. A doua

zi, însuşi Episcopul Iuliu Hossu, care se afla în faţa catedralei, a fost ţinta actelor de vandalism

ale unui grup similar. Incidentul a avut un larg ecou în presa din România, dar şi din străinătate

şi a generat un schimb de mesaje între Bucureşti şi Budapesta [198]. La 1 septembrie 1944, Iuliu

Hossu este arestat de către ocupanţii în agonie. După „marea eliberare” Iuliu Hossu este din nou

arestat, de data aceasta chiar de către confraţii de sânge de la Bucureşti.

Spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, drept consecinţă a modificării

raportului de forţe pe front, are loc reorientarea poziţiei unor clerici ortodocşi, îndreptată contra

79

Bisericii Greco-Catolice. Ân vara anului 1944, când trupele sovietice nu ajunseseră încă la Sibiu

, „simţul patriotic” al Mitropolitului ortodox Bălan îl determină să se adreseze în scris

Patriarhului Rusiei, Aleksii, Prezentăm un fragment din scrisoarea care începea cu laude aduse

Armatei Roşii şi în continuare : „ Dacă România a avut în trecutul ei greşeli politice, dacă a

participat alături de germani la războiul împotriva Rusiei, toate acestea le-a făcut din cauza

slăbiciunii neamului românesc, rezultată de pe urma faptului că acesta, de la 1700 încoace, este

împărţit ân două, prin existenţa printre români a unei Biserici în comuniune cu Biserica Papilor

de la Roma”. Aceasta era o făţărnicie crasă, pentru că Mitropolitul Bălan avea convingeri

antiruseşti, poate chiar legionare. În viziunea ierarhului războiul antisovietic al României se

datorează greco-catolicilor. Dacă l-a crezut Patriarhul Rusiei este discutabil, dar i-a dat sprijin

nelimitat în realizarea dorinţei de lichidare a Bisericii Greco-Catolice.

Principiile politicii religioase în perioada regimului naţional-legionar au fost expuse de

Ion Antonescu, care declara că biserica „este autonomă în sensul că-şi fixează normele de

activitate în conformitate cu chemările ei şi necesităţile timpului”, statul indicându-i „în

înţelegere şi conlucrare” normele directoare, care urmăresc stabilirea în ansamblu a tuturor

funcţiilor ei – spirituale, culturale şi publice [25, p.116].

Legislaţia privind raporturile dintre stat şi culte a fost modificată în acord cu obiectivele

statului naţional-legionar. Prin hotărârea Consiliului de Miniştri au fost autorizate să funcţioneze

doar cultele „istorice”: ortodox, român greco-catolic, catolic de rit latin, rutean şi armean,

reformat (calvin), evanghelic-luteran, unitarian, armeano-greogorian, cultul mozaic cu diferitele

sale rituri fiind recunoscut de facto. În schimb, asociaţiile religioase - sintagmă ce desemna o

serie de culte neoprotestante şi alte grupări religioase - au fost interzise [25, p.116].

Noul regim naţional-legionar nu a modificat cadrul juridic al raporturilor dintre stat şi

Biserica Catolică de diferite rituri din România. Acest lucru a permis Bisericii Greco-Catolice să

continue să-şi desfăşoare activitatea potrivit dispoziţiilor Legii cultelor şi ale Concordatului. În

toamna anului 1940, atât Mitropolitul Alexandru Nicolescu, cât şi Episcopul Ioan Bălan de la

Lugoj, singurii ierarhi rămaşi în România, au dedicat timp şi energie ajutorării preoţilor greco-

catolici refugiaţi din Nordul Transilvaniei.

Prin două decrete ale Congregaţiei pentru Biserica Orientală, din mai 1942, jurisdicţia

episcopului Valeriu Traian Frenţiu, administrator apostolic al Mitropoliei Blajului, a fost extinsă

asupra Basarabiei şi a Transnistriei. Într-o scrisoare adresată lui Mihai Antonescu, Episcopul

Valeriu Traian Frenţiu susţine că plasarea celor două provincii sub jurisdicţia sa a fost motivată

de prezenţa unui număr relativ mare de credincioşi greco-catolici – funcţionari detaşaţi şi

refugiaţi din Transilvania de Nord. S-ar putea presupune că, având calitatea de administrator

80

apostolic, Episcopul Frenţiu urma să organizeze activitatea misionară în aceste teritorii [128,

p.120-121].

Un eveniment cu semnificaţii importante pentru evoluţia Bisericii Greco-Catolice s-a

consumat în toamna anului 1943. La 23 septembrie 1943, Episcopul auxiliar Vasile Aftenie îl

informa pe Episcopul Valeriu Traian Frenţiu în legătură cu apariţia, în Monitorul Oficial, din 22

septembrie, a Decretului-lege nr.620 pentru completarea art. 37 din Legea pentru regimul

general al cultelor. Potrivit dispoziţiilor acestui decret, în cazul în care majoritatea credincioşilor

dintr-o comunitate treceau la un alt cult recunoscut, bunurile urmau să treacă „de drept în

patrimoniul comunităţii bisericeşti locale a majorităţii credincioşilor cultului părăsit, fără nicio

despăgubire”. Conform art. 2, „orice hotărâri judecătoreşti, chiar definitive, contrare dispoziţiilor

prezentei legi sunt nule de drept” [128]. Episcopul Aftenie solicita mons. Frenţiu, printre altele,

să convoace conferinţa episcopilor greco-catolici, pentru a stabili acţiunile care trebuiau

întreprinse, având în vedere pericolele la care erau expuse parohiile greco-catolice care aveau un

număr mic de credincioşi, în special cele din Ţara Făgăraşului.

În telegrama adresată Mareşalului Ion Antonescu, conducătorul statului, şi lui Mihai

Antonescu, Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, la 25 septembrie, mons. Frenţiu şi-a

exprimat consternarea şi „legitima îngrijorare naţională” faţă de adoptarea decretului sus-

menţionat, socotind drept „nefericită inspiraţia de a se veni cu această completare tocmai în

aceste zile când solidaritatea şi concordia tuturor românilor este mai necesară ca oricând”. În

egală măsură, considera mons. Frenţiu, decretul încalcă art. 9 din Concordat, prin care s-a

asigurat organizaţiilor canonice, implicit parohiilor Bisericii Catolice de ambele rituri, deplina

proprietate a bunurilor lor. În fine, decretul – avertiza mons. Frenţiu – „constituie un precedent

extrem de grav şi periculos pe care […] îl va aplica guvernul maghiar faţă de fraţii noştri din

teritoriul cedat, unde prea uşor se vor putea înscena majorităţi de credincioşi, care trec fie la

Episcopia de Hajdudorogh, fie la Episcopia Maghiară Ortodoxă, împreună cu întreagă averea lor

bisericească”. Telegrama se încheia cu rugămintea mons. Frenţiu de a se proceda la „imediata

abrogare a noii legi” [7].

Vestea adoptării decretului pentru completarea Legii cultelor a provocat o „adevărată

consternare” şi în rândul ierarhiei greco-catolice din teritoriul cedat. Într-o scrisoare adresată

mons. Frenţiu, aflat la Blaj, pe 9 noiembrie 1943, Episcopul Hossu solicita informaţii în legătură

cu motivele pentru care s-a pus din nou în discuţie acest subiect într-un moment dificil pentru

toţi românii [27, p.121 - 122].

În pofida intervenţiilor repetate ale episcopilor greco-catolici, ale organizaţiilor laice din

cadrul Bisericii Unite, în special ale AGRU, Decretul-lege 630 din 1943 nu a fost abrogat până la

înlăturarea regimului antonescian. Pe de altă parte, în urma intervenţiilor repetate pe lângă

81

Vicepremierul Mihai Antonescu şi conducătorul statului, Mareşalul Ion Antonescu, nunţiul

Andrea Cassulo a obţinut promisiunea celor doi de neaplicare a prevederilor sus-menţionatului

decret de către autorităţi [57, p.11-12].

Schimbările survenite în situaţia politică a României în urma loviturii de stat de la 23

august 1944, când Regele Mihai, susţinut de liderii partidelor democratice, a decis ieşirea din

Axă şi alăturarea României la coaliţia Naţiunilor Unite, şi semnarea convenţiei de armistiţiu la

Moscova, pe 12 septembrie, au marcat nu doar sfârşitul unui regim politic identificat cu

Mareşalul Ion Antonescu, ci şi începutul unei noi epoci.

În scurtă vreme, confruntarea dintre forţele politice grupate în Frontul Naţional Democrat

(FND), coaliţia de stânga de inspiraţie sovietică, edificată în jurul PCR, şi partidele democratice

s-au situat în prim - planul vieţii politice româneşti. Strategia adoptată de PCR în scopul

subordonării şi controlării activităţii bisericilor, aplicată după 6 martie 1945 de guvernul Groza,

a căutat să fructifice experienţa sovietică, manifestând ân acelaşi timp „o adâncă înţelegere a

realităţilor de la noi“, după cum se exprima liderul comunist V. Luca.

Într-o formulare sintetică, atitudinea Bisericii Unite faţă de noua stângă configurată pe

eşichierul politic românesc arăta astfel: „Nici un adversar la stânga dacă Isus Hristos e respectat

ca Dumnezeu şi om şi doctrina lui, bazată pe iubire, e acceptată ca doctrină de bază a noii

orânduiri“.

În anii interbelici, „aripa ardeleană“ a PNŢ a beneficiat din partea unei părţi a clerului

greco-catolic de o susţinere constantă în judeţele transilvane cu populaţie românească majoritar

greco-catolică. Potrivit observaţiilor contemporanilor, situaţia nu se schimbase semnificativ până

la sfârşitul anului 1944.

După eliberarea Transilvaniei de Nord, Episcopatul Bisericii Unite a urmărit refacerea

structurilor ecleziastice şi completarea parohiilor devenite vacante după „arbitrajul de la Viena”.

La 25 octombrie 1945, nunţiatura apostolică din Bucureşti i-a informat pe episcopii Iuliu Hossu

şi Valeriu Traian Frenţiu în legătură cu decizia Congregaţiei pentru Biserica Orientală de a aşeza

întreaga Eparhie de Oradea Mare sub jurisdicţia Episcopului Frenţiu, încetând astfel

administraţia apostolică deţinută până în acel moment de episcopul Hossu.

În acelaşi timp, ierarhia a fost preocupată de relansarea activităţii asociaţiilor laice

(AGRU, ASTRU) aflate sub îndrumarea spirituală a bisericii.

Un rol important în dialogul cu autorităţile politice îl avea nunţiatura de la Bucureşti,

devenită, în noul context geopolitc, şi un important punct de observaţie a evenimentelor care se

derulau în România, dar şi în zonele din vecinătate. Aflat din 1936 în fruntea oficiului diplomatic

de la Bucureşti şi beneficiind de excelente relaţii în mediile politice şi ecleziastice româneşti,

mons. Andrea Cassulo a urmărit îndeaproape schimbările ce aveau loc pe eşichierul politic

82

românesc, maniera în care sovieticii căutau să influenţeze cursul evenimentelor potrivit

intereselor lor. În discuţiile avute cu înalţi funcţionari din Ministerul Afacerilor Externe a

solicitat informaţii în legătură cu posibilitatea exproprierii averilor bisericeşti, revendicare

prezentă în programele unor partide de stânga. A fost preocupat, de asemenea, de eventualele

consecinţe ale prezenţei sovietice asupra relaţiilor interconfesionale şi, mai ales, a viitorului

legăturilor dintre bisericile ortodoxe română şi rusă.

Alte intervenţii ale mons. Cassulo pe lângă autorităţi au urmărit soluţionarea unor litigii

de natură patrimonială, ce afectau comunităţi catolice din varii zone ale ţării. Chiar dacă au

existat unele incidente provocate de abuzuri ale unor militari sovietici, nunţiatura de la Bucureşti

nu a semnalat Curiei Romane existenţa unui scenariu anticatolic vizibil în comportamentul

autorităţilor militare sovietice de la eşaloanele superioare .

Cunoscând influenţa de care se bucurau preoţii, comuniştii au încurajat apariţia unei

organizaţii care să-i grupeze pe „preoţii democraţi“. În februarie 1945, Gruparea Preoţilor

Democraţi îşi schimbă numele în Uniunea Preoţilor Democraţi şi intră în FND. Cu toate că

încadrarea preoţilor în Uniune a fost susţinută inclusiv de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe şi în

pofida unor adeziuni spectaculoase, produse mai ales după 6 martie 1945, organizaţia nu a

înregistrat succesele aşteptate de iniţiatori. De altminteri, unii episcopi catolici, fie de rit latin, fie

de rit răsăritean, au interzis preoţilor aflaţi sub jurisdicţia lor să se înscrie în astfel de organizaţii.

Însă, UPD nu a constituit doar un mijloc de insinuare al comuniştilor în rândul slujitorilor

cultelor. Membrii de încredere au ocupat, după 6 martie 1945, funcţii importante în Ministerul

Cultelor, sau/şi au făcut parte din comisiile de epurare ale clerului, iar preşedintele Uniunii, pr.

Constantin Burducea, va deveni ministru al Cultelor.

Printre obligaţiile asumate de guvernul român în convenţia de armistiţiu se

numărase şi „defascizarea” aparatului de stat. Deoarece cultele recunoscute beneficiau de

subvenţii din partea statului, întreg personalul clerical cădea sub incidenţa legislaţiei adoptate,

prin urmare, Ministerul Cultelor s-a adresat şi episcopilor catolici, solicitându-le aplicarea

dispoziţiilor Decretului Lege nr. 864 din 1944 privind epurarea. Noul guvern condus de P. Groza

i-a sancţionat prin intermediul noii legi a epuraţiilor şi pe preoţii care exprimau opinii şi/sau

atitudini opoziţioniste faţă de noul regim. Unii dintre aceştia au fost închişi în „lagăre speciale“,

bineînţeles, alături de alte categorii de „epuraţi“, în temeiul aceleiaşi legi, însă preoţii care

semnau un act de adeziune la FND erau eliberaţi.

Sesizând miza reală a noi abordări juridice propuse de guvern în problema epurărilor,

mons. Cassulo a intervenit în mai multe rânduri la Ministerul Afacerilor Externe, exprimându-şi

speranţa că măsurile adoptate nu vor încălca dispoziţiile Concordatului potrivit cărora numirea şi

încetarea din funcţie a preoţilor sunt de competenţa exclusivă a episcopilor.

83

În speranţa că va obţine susţinerea cultelor, Guvernul Groza a adoptat o serie de măsuri

menite să demonstreze dorinţa de colaborare cu toate bisericile. Astfel, guvernul a exceptat

proprietăţile funciare ecleziastice de la exproprierea care a precedat reforma agrară din martie

1945, a permis continuarea activităţii instituţiilor de asistenţă socială şi acţiuni caritabile şi a

menţinut religia între materiile din şcolile de stat. Mai mult, o serie de organizaţii - satelit ale

comuniştilor au propus bisericilor să colaboreze în domeniul asistenţei sociale. De pildă,

„Apărarea Patriotică” a ajuns la un acord cu Arhiepiscopia Bucureştiului, potrivit căruia

comitetele sale urmau să colaboreze cu preoţii şi comitetele parohiale în vederea „ajutorării celor

năpăstuiţi.” O propunere similară de colaborare a fost făcută în toamna anului 1945 Mitropoliei

Greco-Catolice de la Blaj.

Totuşi, tratamentul inegal de care beneficiau cele două Biserici româneşti, Ortodoxă şi

Greco-Catolică, din partea autorităţilor era vizibil încă din anul 1945. Unele motive erau de ordin

politic, Guvernul fiind nemulţumit de pasivitatea clerului şi credincioşilor greco-catolici faţă de

măsurile adoptate, precum şi de neangajarea în formaţiunile politice din FND. Alte motive care

au justificat atitudinea diferenţiată a Guvernului faţă de cele două Biserici îşi au explicaţia în

schimbările de ordin geopolitic care au survenit în preajma încheierii celui de-al Doilea Război

Mondial. Istoriografia occidentală a subliniat rolul avut de Biserica Ortodoxă în resovietizarea

teritoriilor vestice încorporate de URSS şi în promovarea intereselor sovietice în Europa

Răsăriteană. Primul succes al alianţei dintre Kremlin şi Patriarhia Moscovei în afara Rusiei a

fost înregistrat în Ucraina, Biserica Ortodoxă Rusă având un rol important în suprimarea

Bisericii Unite Ucrainene prin „revenirea credincioşilor greco-catolici ucraineni la Biserica -

Mamă.“

Totuşi, evenimentele desfăşurate în Ucraina nu au avut consecinţe imediate asupra

raporturilor dintre Biserica Unită şi Guvernul Groza, deoarece priorităţile regimului erau altele,

deşi posibilitatea aplicării modelului ucrainian în cazul Bisericii Române Unite a fost evocată

pentru prima dată în a doua jumătate a anului 1946, într-un moment în care relaţiile dintre URSS

şi puterile occidentale se deteriorau rapid.

Astfel, Dictatul de la Viena a impus în teritoriile româneşti ocupate de către Ungaria

politica de modificare a configuraţiei confesionale, de convertire a greco-catolicilor la romano-

catolicism şi de reorganizare a Bisericii Unite. Acţiunile respective au fost criticate şi

condamnate cu duritate de Sf. Scaun.

Regimul naţional-legionar în statul român nu a modificat cadrul juridic al raporturilor

dintre stat şi Biserica Greco-Catolică, alte confesiuni, însă în anul 1943 este aprobat un Decret-

lege de completare a Legii pentru regimul general al cultelor, care a trezit nedumeriri în rândul

ierarhilor Bisericii Greco-Catolice, dar şi al enoriaşilor acesteia.

84

Concluzii la capitolul 3

La începutul anilor „30 exista o atitudine echilibrată cu privire la ideologia comunistă şi

cea fascistă. Pe măsura evoluţiei regimurilor totalitare în URSS şi Germania, a cunoaşterii de

către opinia publică mondială a esenţei şi manifestărilor acestora, atitudinea vis-a-vis de

comunism şi fascism se modifică. Iniţial despre teroarea stalinistă se ştia foarte puţin, iar

holocaustul nu avuse loc. Pe parcurs însă ân discursul său oficial Biserica Greco-Catolică din

România a condamnat regimurile şi ideologiile totalitare. Pentru început constatăm atitudine

ostilă faţă de regimul comunist, atitudine dictată de invadarea de către URSS a Ţărilor Baltice şi

a Poloniei, şi politica represivă a comuniştilor în comunităţile catolice. Participarea României, la

cel de-al Doilea Război Mondial contra Uniunii Sovietice satisfăcea interesul geopolitic al

României dar şi al greco-catolicilor de reîntoarcere a teritoriilor româneşti cedate în vara anului

1940 şi apărarea bisericilor răsăritene de politica abuzivă a URSS. Este adevărat că, cel puţin la

începutul celui de-al Doilea Război Mondial, critica la adresa ideologiei comuniste era mai

radicală, pe când atitudinea faţă de fascism era mai îngăduitoare.

Cu referire la nazism, discursul Bisericii Greco-Catolice s-a axat pe poziţia Vaticanului

cu referire la totalitarismele secolului XX, particularităţile fiind determinate de contexte zonale

şi naţionale. Pe măsura manifestării extremismelor de către naţional-socialismul german se

acutizează şi condamnarea acestora de către Biserica Greco-Catolică. Sunt condamnate etapele

politicii naziste împotriva catolicilor germani: „Noaptea cuţitelor lungi”, puciul nazist din

Austria, Anschlussul etc. În presa greco-catolică a fost condamnată politica expansionistă a celui

de-al Treilea Reich German.

În urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, impus României de către Germania

nazistă şi Italia fascistă, Nord-Vestul Transilvaniei este anexat de Ungaria horthystă. Politica de

deznaţionalizare şi maghiarizare forţată de către ocupanţii horthişti s-a manifestat într-un mod

deosebit de brutal şi în domeniul confesional, al celor două religii româneşti: cea ortodoxă şi cea

greco-catolică. Bisericile româneşti erau expuse vexaţilor permanente ale regimului horthyst cu

scopul, deloc disimulat al maghiarizării. În prima etapă a regimului de ocupaţie, maghiarizarea şi

deznaţionalizarea forţată s-au manifestat împotriva slujitorilor bisericii prin bătăi, schingiuiri,

expulzări şi arestări ale credincioşilor români. Prigoana ce a urmat împotriva slujitorilor Bisericii

româneşti era determinată de faptul că statul horthyst vedea în ei principalul reazem al

naţionalităţii româneşti. Formele de manifestare ale acestei prigoane anticonfesionale, de

deznaţionalizare a românilor sunt dintre cele mai diverse, mergând de la încercarea de folosire a

cultului greco-catolic românesc, existent în această parte a ţării, ca mijloc de maghiarizare forţată

a populaţiei româneşti, la implantarea forţată în sistemul bisericesc românesc a unor prelaţi

85

neromâni, adepţi ai regimului de ocupaţie; de la slăbirea potenţialului economic al Bisericii

Greco-Catolice şi Ortodoxe româneşti la îngrădirea posibilităţilor de afirmare a tradiţiilor

spirituale specifice culturii româneşti ce se practica anterior în cadrul instituţiilor confesionale

româneşti ce se practica anterior în cadrul instituţiilor confesionale româneşti.

În teritoriile care mai rămăseseră din România,ca rezultat al rapturile teritoriale din vara

anului 1940, au fost aplicate principiile politicii religioase expuse de Ion Antonescu, care

declara că Biserica „este autonomă în sensul că-şi fixează normele de activitate în conformitate

cu chemările ei şi necesităţile timpului”, statul indicându-i „în înţelegere şi conlucrare” normele

directoare, care urmăresc stabilirea în ansamblu a tuturor funcţiilor ei – spirituale, culturale şi

publice.

Legislaţia privind raporturile dintre stat şi culte a fost modificată în acord cu obiectivele

statului naţional-legionar. Prin hotărârea Consiliului de Miniştri au fost autorizate să funcţioneze

doar cultele „istorice”: ortodox, român greco-catolic, catolic de rit latin, rutean şi armean,

reformat (calvin), evanghelic-luteran, unitarian, armeano-gregorian, cultul mozaic cu diferitele

sale rituri fiind recunoscut de facto. În schimb, asociaţiile religioase - sintagmă ce desemna o

serie de culte neoprotestante şi alte grupări religioase - au fost interzise.

Aşadar, în Nord-Vestul României, regimul de ocupaţie al Ungariei horthyste a impus

politica de deznaţionalizare şi maghiarizare, inclusiv în domeniul confesional, fiind supuse

persecuţiei cele două religii româneşti: cea ortodoxă şi cea greco-catolică. Regimul naţional-

legionar nu a modificat cadrul juridic al raporturilor dintre Stat şi Biserica Catolică de diferite

rituri din România. Acest lucru a permis Bisericii Greco-Catolice să continue să-şi desfăşoare

activitatea potrivit dispoziţiilor Legii cultelor şi ale Concordatului. În toamna anului 1940, atât

Mitropolitul Alexandru Nicolescu, cât şi Episcopul Ioan Bălan de la Lugoj, singurii ierarhi

rămaşi în România, au dedicat timp şi energie ajutorării preoţilor greco-catolici refugiaţi din

Nordul Transilvaniei. De asemenea, principiile politicii religioase în noul regim au fost expuse

de Ion Antonescu. Legislaţia privind raporturile dintre stat şi culte a fost determinată în acord cu

obiectivele statului naţional-legionar care, nu a modificat cadrul juridic al raporturilor dintre Stat

şi Biserica Catolică de diferite rituri din România. Acest lucru a permis Bisericii Greco-Catolice

să continue să-şi desfăşoare activitatea potrivit dispoziţiilor Legii cultelor şi ale Concordatului.

86

4. BISERICA GRECO-CATOLICĂ ROMÂNĂ SUB REGIMUL COMUNIST (1945-1948)

4.1. Tactici, metode şi acţiuni comuniste de lichidare a Bisericii Greco-Catolice

Schimbările survenite în situaţia politică a României în urma loviturii de stat de la 23

august 1944, când Regele Mihai, susţinut de liderii partidelor democratice, a decis ieşirea din

Axă şi alăturarea României la coaliţia Naţiunilor Unite, şi semnarea convenţiei de armistiţiu la

Moscova, pe 12 septembrie 1944, au marcat nu doar sfârşitul unui regim politic identificat cu

Mareşalul Ion Antonescu, ci şi începutul unei noi epoci [7].

În scurtă vreme, confruntarea dintre forţele politice grupate în Frontul Naţional Democrat

(FND), coaliţia de stânga, de inspiraţie sovietică, edificată în jurul PCR şi partidele democratice

s-a situat în prim-planul vieţii politice româneşti. Strategia adoptată de PCR în scopul

subordonării şi controlării activităţii bisericilor, aplicată după 6 martie 1945 de Guvernul Groza,

a căutat să fructifice experienţa sovietică, manifestând în acelaşi timp „o adâncă înţelegere a

realităţilor de la noi“, după cum se exprima liderul comunist V. Luca [41].

Într-o formulare sintetică, atitudinea Bisericii Unite faţă de noua stângă configurată pe

eşichierul politic românesc a fost formulată astfel: „Nici un adversar la stânga dacă Iisus Hristos

e respectat ca Dumnezeu şi om, şi doctrina lui, bazată pe iubire, e acceptată ca doctrină de bază a

noii orânduiri“ [95, p.14].

În anii interbelici, „aripa ardeleană“ a PNŢ a fost susţinută constant de o parte a clerului

de rit bizantin în judeţele transilvane cu populaţie românească, majoritar greco-catolică. Potrivit

observaţiilor contemporanilor, situaţia nu se schimbase semnificativ până la sfârşitul anului 1944

[21, p.141].

După eliberarea Transilvaniei de Nord, Episcopatul Bisericii Unite a urmărit refacerea

structurilor ecleziastice şi completarea parohiilor devenite vacante după „arbitrajul de la Viena”.

La 25 octombrie 1945, nunţiatura apostolică din Bucureşti i-a informat pe episcopii Iuliu Hossu

şi Valeriu Traian Frenţiu în legătură cu decizia Congregaţiei pentru Biserica Orientală de a aşeza

întreaga Eparhie de Oradea Mare sub jurisdicţia Episcopului Frenţiu, încetând astfel

administraţia apostolică deţinută până în acel moment de Episcopul Hossu [126, p.141].

În acelaşi timp, ierarhia a fost preocupată de relansarea activităţii asociaţiilor laice

AGRU, ASTRU, aflate sub îndrumarea spirituală a bisericii. Un rol important în dialogul cu

autorităţile politice îl avea nunţiatura de la Bucureşti, devenită, în noul context geopolitc, şi un

important punct de observaţie a evenimentelor care se derulau în România, dar şi în zonele din

vecinătate. Aflat din 1936 în fruntea oficiului diplomatic de la Bucureşti şi beneficiind de

excelente relaţii în mediile politice şi ecleziastice româneşti, mons. Andrea Cassulo a urmărit

îndeaproape schimbările ce aveau loc pe eşichierul politic românesc, maniera în care sovieticii

căutau să influenţeze cursul evenimentelor potrivit intereselor lor. În discuţiile avute cu înalţi

87

funcţionari din Ministerul Afacerilor Externe, a solicitat informaţii în legătură cu posibilitatea

exproprierii averilor bisericeşti, revendicare prezentă în programele unor partide de stânga. A

fost preocupat, de asemenea, de eventualele consecinţe ale prezenţei sovietice asupra relaţiilor

interconfesionale şi, mai ales, a viitorului legăturilor dintre Bisericile Ortodoxe Română şi Rusă

[27, p.141].

Alte intervenţii ale mons. Cassulo pe lângă autorităţi au urmărit soluţionarea unor litigii

de natură patrimonială, ce afectau comunităţi catolice din varii zone ale ţării. Chiar dacă au

existat unele incidente provocate de abuzuri ale unor militari sovietici, nunţiatura de la Bucureşti

nu a semnalat Curiei Romane existenţa unui scenariu anticatolic vizibil în comportamentul

autorităţilor militare sovietice din eşaloanele superioare [27, p.142].

Cunoscând influenţa de care se bucurau preoţii, comuniştii au încurajat apariţia unei

organizaţii care să-i grupeze pe „preoţii democraţi“. În februarie 1945, Gruparea Preoţilor

Democraţi îşi schimbă numele în Uniunea Preoţilor Democraţi şi intră în FND [25, p.101].

Cu toate că încadrarea preoţilor în Uniune a fost susţinută inclusiv de ierarhi ai Bisericii

Ortodoxe, în pofida unor adeziuni spectaculoase, produse mai ales după 6 martie 1945,

organizaţia nu a înregistrat succesele aşteptate de iniţiatori. De altminteri, unii episcopi catolici,

fie de rit latin, fie de rit răsăritean, au interzis preoţilor aflaţi sub jurisdicţia lor să se înscrie în

astfel de organizaţii [199]. Însă, UPD nu a constituit doar un mijloc de insinuare a comuniştilor

în rândul slujitorilor cultelor. Membrii de încredere au ocupat, după 6 martie 1945, funcţii

importante în Ministerul Cultelor, sau/şi au făcut parte din comisiile de epurare ale clerului, iar

preşedintele Uniunii, pr. Constantin Burducea, va deveni ministru al Cultelor [93, p.141].

Printre obligaţiile asumate de Guvernul român în convenţia de armistiţiu se numărase şi

„defascizarea” aparatului de stat. Deoarece cultele recunoscute beneficiau de subvenţii din partea

statului, întreg personalul clerical cădea sub incidenţa legislaţiei adoptate, prin urmare,

Ministerul Cultelor s-a adresat şi episcopilor catolici, solicitându-le aplicarea dispoziţiilor

Decretului Lege nr. 864 din 1944 privind epurarea. Noul Guvern condus de P. Groza i-a

sancţionat prin intermediul noii legi a epuraţiilor şi pe preoţii care exprimau opinii şi/sau

atitudini opoziţioniste faţă de noul regim. Unii dintre aceştia au fost închişi în „lagăre speciale“,

bineînţeles, alături de alte categorii de „epuraţi“ în temeiul aceleiaşi legi, însă preoţii care

semnau un act de adeziune la FND erau eliberaţi [133, p.53].

Sesizând miza reală a noi abordări juridice propuse de guvern în problema epurărilor,

mons. Cassulo a intervenit în mai multe rânduri la Ministerul Afacerilor Externe, exprimându-şi

speranţa că măsurile adoptate nu vor încălca dispoziţiile Concordatului, potrivit cărora numirea

şi încetarea din funcţie a preoţilor sunt de competenţa exclusivă a episcopilor [133, p.54].

88

În speranţa că va obţine susţinerea cultelor, Guvernul Groza a adoptat o serie de măsuri

menite să demonstreze dorinţa de colaborare cu toate bisericile. Astfel, Guvernul a exceptat

proprietăţile funciare ecleziastice de la exproprierea care a precedat reforma agrară din martie

1945, a permis continuarea activităţii instituţiilor de asistenţă socială şi acţiuni caritabile şi a

menţinut religia între materiile din şcolile de stat. Mai mult, o serie de organizaţii satelit ale

comuniştilor au propus bisericilor să colaboreze în domeniul asistenţei sociale. De pildă,

„Apărarea Patriotică” a ajuns la un acord cu Arhiepiscopia Bucureştiului, potrivit căruia

comitetele sale urmau să colaboreze cu preoţii şi comitetele parohiale în vederea „ajutorării celor

năpăstuiţi.” O propunere similară de colaborare a fost făcută în toamna anului 1945 Mitropoliei

Greco-Catolice de la Blaj [34, p.151-152].

Totuşi, tratamentul inegal de care beneficiau cele două Biserici româneşti, Ortodoxă şi

Greco-Catolică, din partea autorităţilor era vizibil încă din anul 1945. Unele motive erau de ordin

politic, guvernul fiind nemulţumit de pasivitatea clerului şi a credincioşilor greco-catolici faţă de

măsurile adoptate, precum şi de neangajarea în formaţiunile politice din FND . Alte motive care

au justificat atitudinea diferenţiată a guvernului faţă de cele două Biserici îşi au explicaţia în

schimbările de ordin geopolitic care au survenit în preajma încheierii celui de-al Doilea Război

Mondial. Istoriografia occidentală a subliniat rolul avut de Biserica Ortodoxă în resovietizarea

teritoriilor vestice încorporate de URSS şi în promovarea intereselor sovietice în Europa

Răsăriteană [156, p.34-38]. Primul succes al alianţei dintre Kremlin şi Patriarhia Moscovei în

afara Rusiei a fost înregistrat în Ucraina, Biserica Ortodoxă Rusă având un rol important în

suprimarea Bisericii Unite Ucrainene prin „revenirea credincioşilor greco-catolici ucraineni la

Biserica - Mamă“ [156].

Totuşi, evenimentele desfăşurate în Ucraina nu au avut consecinţe imediate asupra

raporturilor dintre Biserica Unită şi Guvernul Groza, deoarece priorităţile regimului erau altele,

deşi posibilitatea aplicării modelului ucrainean în cazul Bisericii Române Unite a fost evocată

pentru prima dată în a doua jumătate a anului 1946, într-un moment în care relaţiile dintre URSS

şi puterile occidentale se deteriorau rapid [151, p.55].

Anchetele administrative şi poliţieneşti nu i-au vizat însă doar pe preoţi. În octombrie

1945, o comisie a Ministerului Cultelor s-a deplasat la Baia Mare, unde, împreună cu

reprezentanţi ai administraţiei locale şi ai organizaţiilor componente ale FND, a cercetat

veridicitatea „plângerilor“ formulate cu privire la activitatea Episcopului unit al Maramureşului

Alexandru Russu. Rezultatele au fost consemnate într-un proces-verbal, ce a fost trimis şi la

Bucureşti, comisia formulând nouă puncte de acuzaţie la adresa E Rusu [128].

Acuzaţii similare erau reiterate într-un material informativ din 5 noiembrie 1945, potrivit

căruia, Episcopul Rusu a evaluat mişcările politice „prin prisma influenţelor catolice”. În

89

consecinţă, episcopului i-ar fi imposibil „să conceapă curentul realei democraţii [de sorginte

comunistă-sovietică-n.n.] şi să sprijine acest curent, în care proletariatul să aibă drept de asumare

şi de voinţă.” În schimb, era un susţinător al PNŢ, condus de Iuliu Maniu [9].

Episodul consumat în octombrie la Baia Mare, poate fi corelat cu un alt moment extrem

de important pentru Biserica Unită, produs în martie 1946. Avem în vedere alegerile de

mitropolit, care, din cauza războiului, fuseseră amânate. Soluţia aleasă de Sf. Scaun – numirea

unui administrator apostolic – fusese una provizorie, dictată de împrejurări. Perpetuarea ei putea

genera disfuncţii în structurile ecleziastice, afecta poziţia Bisericii Unite în raport cu celelalte

culte şi chiar relaţiile cu statul. De altfel, cu prilejul Conferinţei episcopale desfăşurate la Blaj

după încheierea războiului, mai exact pe 4 - 5 iunie, în prima parte, la care au participat doar

episcopii, s-a hotărât să se ceară Sf. Scaun concederea convocării sinodului electoral pentru a

alege candidaţii la scaunul mitropolitan [197].

Din raţiuni politice, Guvernul a urmărit din raţiuni politice, cu atenţie tendinţele şi

opţiunile clerului, apelând şi la serviciile secrete care i-au supravegheat mai ales pe episcopii

Alexandru Rusu şi Iuliu Hossu, consideraţi a fi principalii candidaţi. Concluziile formulate în

notele informative erau nefavorabile Guvernului [128, p.107 - 108]. Membrii colegiului electoral

pentru alegerea Mitropolitului Blajului au fost prezenţi la Blaj începând cu 11 martie, alegerile,

desfăşurate, potrivit Regulamentului aprobat de Sfântul Părinte Pius al XII-lea, având loc pe 16

martie [87].

Cel mai mare număr de voturi a fost obţinut de Episcopul Alexandru Rusu, urmat de

Episcopul Iuliu Hossu. Într-o notă informativă elaborată la doar o zi după alegeri, se recomandau

Guvernului două alternative, fie recunoaşterea lui Alexandru Rusu ca Mitropolit şi iniţierea

dispoziţiilor prevăzute în Concordat pentru validarea sa şi numirea mons. Emil Iuga Episcop la

Baia Mare, fie demararea unor negocieri directe cu Vaticanul, care să se finalizeze cu numirea

mons. Iuga ca mitropolit [87].

În cele din urmă, autorităţile de la Bucureşti au amânat sine din demararea procedurilor

stipulate în Concordat pentru numirea/confirmarea Mitropolitului Bisericii Române Unite, iar

eforturile depuse de mons. Cassulo, în toamna anului 1946, în vederea identificării unei soluţii

prin care să se pună capăt vacanţei scaunului mitropolitan au eşuat [87].

Eşecul înregistrat de Guvern în acţiunea de infiltrare a clerului superior a determinat o

regândire a politicii faţă de Biserica Unită. Potrivit unui raport american din iulie 1946,

Guvernul preferă unui conflict deschis cu Biserica Catolică o acţiune „camuflată“: caută să

minimalizeze importanţa catolicismului, susţine Biserica Ortodoxă în detrimentul celei Catolice,

ia măsuri pentru izolarea comunităţii catolice, îngreunează contactele cu Vaticanul.

Restricţionarea legăturilor cu Sf. Scaun a fost impusă printr-o dispoziţie a Prim-ministrului P.

90

Groza, din 22 martie 1946, potrivit căreia Mitropolia Unită de la Blaj şi toate instituţiile din

subordine urmau „să ceară, în prealabil şi din timp, avizul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri

pentru orice misiune, însărcinare sau delegaţie în străinătate, dată în interes de serviciu, uneia sau

mai multor persoane, indicând numele şi prenumele, calitatea, domiciliul, însărcinarea, data şi

ţara în care pleacă“ [27, p.153].

Raporturile româno-vaticane au cunoscut în primăvara şi vara anului 1946 şi momente

mai puţin faste, „cazul” mons. Cassulo fiind, probabil, cel mai bun exemplu. În contextul

pregătirii şi desfăşurării aşa-numitului „proces al marii trădări naţionale”, în presa de stânga s-au

formulat unele aprecieri critice privind atitudinea mons. Cassulo în timpul campaniei din Răsărit.

Pe de altă parte, e posibil ca episodul să fi fost mai degrabă rezultatul presiunii sovieticilor, în

mediile catolice din Bucureşti întreaga affaire fiind considerată un nou episod ce opunea

Moscova Vaticanului. Nu întâmplător, noul ambasador sovietic la Bucureşti, Kavtaradze, a

refuzat să solicite o întrevedere de curtoazie cu mons. Cassulo, decanul corpului diplomatic

[198]. Pius al XII-lea şi colaboratorii săi din Secretariatul de Stat au sesizat miza reală a

atitudinii sovieticilor şi, în consecinţă, pentru a evita noi tensiuni în raporturile cu statele din

zona de influenţă sovietică, au numit diplomaţi de rang inferior. Astfel, la 24 mai 1946, mons.

Gerald Patrick O’Hara, Episcop de Savanah-Atlanta a fost numit regent al nunţiaturii de la

Bucureşti [139, p.140]. Ca urmare a tergiversării acordării vizei de către Guvernul român, mons.

O’Hara şi-a preluat postul abia la începutul anului 1947.

Pentru a se conforma angajamentelor asumate de România după conferinţa de la

Moscova din decembrie 1945, la 12 ianuarie 1946, Ministerul Cultelor a organizat, sub

preşedinţia ministrului pr. C. Burducea, o conferinţă interconfesională în care s-a discutat

chestiunea revizuirii Legii cultelor în sensul legiferării libertăţii religioase. La această primă

întâlnire Biserica Unită a fost reprezentată de Episcopul auxiliar Vasile Aftenie, care a adus în

discuţie şi numeroasele dificultăţi cu care se confruntau greco-catolicii: dărâmarea bisericilor din

secuime, revenirea greco-catolicilor care au fost constrânşi între 1940 - 1944 să treacă la alte

confesiuni, etc [128].

Intenţia guvernului de a adopta o nouă lege a cultelor nu a fost primită cu entuziasm în

mediile greco-catolice. De pildă, episcopul Alexandru Rusu aprecia că prin acest proiect

guvernul vizează erodarea poziţiilor „cultelor naţionale.” În consecinţă, Biserica Unită nu-şi

poate permite susţinerea unui astfel de proiect, episcopul propunând retragerea Bisericii Unite de

la aceste discuţii [128].

Guvernul nu a renunţat la intenţia sa. Anteproiectul legii a fost trimis tuturor cultelor

recunoscute şi ulterior publicat în presa vremii. La solicitarea Nunţiaturii de la Bucureşti de

examinare a anteproiectului şi de formulare a unor observaţii, Episcopul Frenţiu a convocat o

91

conferinţă episcopală la Blaj, propunerile şi amendamentele formulate de episcopi fiind

transmise Ministerului Cultelor [128].

În scrisori separate trimise Ministerului Cultelor, episcopii Iuliu Hossu, Alexandru Rusu

şi Ioan Bălan au solicitat amânarea discutării anteproiectului Legii cultelor până după

desfăşurarea alegerilor parlamentare. Totodată, ei au solicitat eliminarea unor articole, între care

art. 58, referitor la repartizarea bunurilor cultului în cazul trecerii credincioşilor la un alt cult,

întrucât afectează statutul de organizare şi implicit Biserica, „a cărei libertate şi funcţionare,

conform statutului ei de funcţionare, este garantată şi de anteproiectul legii de faţă” [87].

Datorită numeroaselor critici formulate, în special de reprezentanţii cultelor cu pondere

importantă în configuraţia religioasă a ţării, guvernul a hotărât să amâne discuţiile pe marginea

noii Legi a cultelor. În toamna anului 1946, în contextul apropierii datei alegerilor parlamentare

s-au înmulţit apelurile Guvernului care vizau susţinerea de către culte a coaliţiei de stânga,

controlată de comunişti. În pofida ameninţărilor, preoţii nu au devenit, în marea lor majoritate,

propagandişti ai Blocului Partidelor Democratice. În perioada ce a urmat alegerilor, o serie de

preoţi greco-catolici, cunoscuţi pentru intransigenţa opiniilor lor politice, au fost arestaţi, unii

chiar pentru câteva săptămâni [7].

Sfârşitul anului 1946 a adus unele modificări la nivelul conducerii Bisericii Unite. La 18

decembrie 1946 nunţiatura de la Bucureşti comunica mons. Frenţiu decizia Sf. Scaun de a-l

înlocui în calitatea de administrator apostolic al Mitropoliei Blajului cu Episcopul Ioan Suciu.

Decretul de numire al noului administrator apostolic, redactat în numele Sf. Scaun de mons.

Andrea Cassulo cu autorizarea Congregaţiei pentru Biserica Orientală, a fost prezentat în şedinţa

capitlului Mitropoliei de la Blaj. Ministerul Cultelor a recunoscut, la 4 februarie 1947, numirea

Episcopului Ioan Suciu în calitate de administrator apostolic al Mitropoliei de la Blaj [7].

Cazul României, stat care întrase în zona de interes sovietică, reprezintă un exemplu

interesant în ceea ce priveşte dinamica raporturilor dintre statul comunist şi biserică. Schimbările

survenite în situaţia politică a României în urma actului de la 23 august 1944, eliberarea

Transilvaniei (octombrie 1944) şi repunerea limitată în vigoare a Constituţiei din 1923 au generat

numeroase speranţe, dar şi unele temeri în societatea românească, pentru că „în pragul

democraţiei – se arată într-un articol apărut în Unirea din Blaj – se aud aceleaşi cuvinte rostite

în acelaşi spirit ca în 1940: epurări, sancţiuni”. Aluziile formulate în articol învederează

sentimentele contradictorii ce animau populaţia românească în toamna anului 1944.

Optimismul de la sfârşitul lui august era acum temperat din cauza influenţei pe care

sovieticii păreau să o aibă în această parte a Europei, precum şi de prezenţa agresivă pe scena

politică românească a tovarăşilor lor de idei din Partidul Comunist Român. Când o societate se

confruntă cu momente de ruptură generate de experienţe tragice, se dezvoltă discursuri şi

92

atitudini publice care susţin necesitatea înfăptuirii unor reforme radicale. Într-un asemenea

context, comuniştii români, asemenea tovarăşilor lor din alte ţări, au căutat să se autodefinească

drept lideri ai reformelor sociale , economice şi politice, religioase. Confruntat cu problema

legitimităţii, Guvernul condus de Petru Groza a evitat confruntarea cu denominaţiile

confesionale recunoscute pe teme precum educaţia religioasă, implicarea bisericii în asistenţa

socială ori aspecte relevante pentru identitatea naţională a unor grupuri confesionale minoritare.

Guvernul Groza preferă unui conflict deschis cu Biserica Catolică o acţiune „camuflată“: caută

să minimalizeze importanţa catolicismului, susţine Biserica Ortodoxă în detrimentul celei

Catolice, ia măsuri pentru izolarea comunităţii catolice, îngreunează contactele cu Vaticanul.

Consolidarea noului regim, în urma succesului electoral din noiembrie 1946, obţinut prin

fraudă şi violenţă, şi a semnării Tratatului de pace cu România, în februarie 1947, a avut

consecinţe nefaste şi în planul raporturilor dintre Stat şi Biserică.

Încă din prima parte a anului 1947, Guvernul era hotărât să fixeze noi limite autonomiei

cultelor şi, totodată, să exercite un mai mare control asupra lor. În acest sens, Ministerul Cultelor

a elaborat două proiecte de lege, unul privitor la pensionarea şi punerea în retragere a membrilor

tuturor cultelor, cel de-al doilea vizând modificarea unor articole din Legea pentru organizarea

Bisericii Ortodoxe Române adoptată în 1925. În promovarea primului proiect, Guvernul s-a

confruntat şi cu reticenţele Bisericii Catolice [8]. La 25 aprilie 1947, Nunţiatura de la Bucureşti a

adresat Ministerului de Externe o notă verbală în care se afirma că articolele din proiectul de lege

privind pensionarea clerului erau în contradicţie cu dispoziţiile Concordatului şi tradiţiile

Bisericii Catolice [9]. În răspunsul adresat Externelor, iniţiatorul proiectului de lege, Ministerul

Cultelor, a afirmat că măsurile preconizate „au un caracter pur administrativ, şi astfel nu

constituie o violare a drepturilor Bisericii Catolice şi nici o abrogare a dispoziţiilor

Concordatului” [10]. Nemulţumit de asigurările primite, mons. O’Hara s-a adresat din nou, la 13

mai 1947, Ministerului Afacerilor Externe, invocând o decizie a Consiliului legislativ din 8

februarie 1947 care, pornind de la art. 8 din Concordat, afirma că „reglementarea prevăzută în

proiect în ceea ce priveşte punerea în retragere a membrilor încalcă obligaţiile pe care statul

român şi le-a asumat prin Concordat”. În audienţa acordată la 25 septembrie 1947 de ministrul

Cultelor, Radu Roşculeţ, mons. O’Hara a primit asigurări că proiectul de lege „are un caracter

financiar şi de protecţie social”, statul urmărind să-şi respecte obligaţiile faţă de culte asumate

prin legea din 1928 [10].

Deteriorarea relaţiilor dintre URSS şi foştii aliaţi occidentali a dus treptat la înlocuirea

colaborării cu confruntarea. Reacţia sovietică la iniţiativele americane – doctrina Truman şi

Planul Marshall – s-a concretizat prin crearea Biroului Informativ (Kominform), organizaţie

menită să asigure o mai bună coordonare a acţiunilor partidelor comuniste fondatoare în faţa

93

ofensivei „forţelor imperialiste occidentale conduse de Statele Unite“ [101]. Acest moment

marchează sfârşitul diversităţii, fie ea şi limitată, ce caracterizase până atunci evoluţia politică în

Europa Central-Răsăriteană. De acum înainte fidelitatea faţă de URSS şi de sistemul sovietic va

deveni raţiunea fundamentală pentru toţi liderii regimurilor de democraţie populară din zonă

[101, p. 56]. Acest context explică, măcar în parte, sursele ostilităţii crescânde a Guvernului

Groza faţă de Biserica Catolică. O serie de rapoarte întocmite de serviciile secrete româneşti

evidenţiau, din perspectiva intereselor comuniştilor, schimbările intervenite în politica Sf. Scaun

despre care se afirma că a devenit un instrument al propagandei americane. În România, se

aprecia într-un astfel de raport, se pun mari speranţe în Biserica Unită, care „trebuie să servească

de punte pentru trecerea ortodocşilor la catolici”[7]. Serviciile secrete au reţinut şi nenumăratele

întâlniri şi discuţii pe care mons. Cassulo şi ulterior, mons. O’Hara le-au avut cu Patriarhul

Nicodim dedicate colaborării celor două Biserici, Ortodoxă şi Catolică, „până la unirea între

bisericile creştine pentru a preveni haosul şi dezastrul ce s-ar ivi în cazul în care la vrăjmăşia

politică, economică, s-ar adăuga şi vrăjmăşia religioasă”[7].

Încă din martie 1947, nunţiatura de la Bucureşti a intervenit în repetate rânduri pe lângă

Guvern în favoarea unui „număr considerabil de preoţi catolici de ambele rituri”, arestaţi pentru

desfăşurarea de „activităţi politice ostile regimului”. Unii dintre preoţii arestaţi, se afirma în nota

verbală din 3 septembrie 1947, au fost reţinuţi fără a fi judecaţi, alţii au fost supuşi torturilor.

Câteva luni mai târziu, mai exact la 18 decembrie 1947, nunţiatura a adresat Externelor o nouă

notă verbală, însoţită de o anexă, ce conţinea numele a 22 de preoţi catolici de ambele rituri aflaţi

în arest [198].

La rândul său, îngrijorat de arestarea a numeroşi preoţi şi profesori în primăvara şi vara

anului 1947, Episcopul Ioan Suciu, administratorul apostolic al Mitropoliei Blajului, a solicitat o

audienţă Prim-Ministrului Petru Groza. Cu acest prilej i-a propus acestuia să fie triaţi preoţii

arestaţi, încât cei mai bătrâni să fie strânşi într-o mănăstire. P. Groza, evitând să-i dea un răspuns

clar, a lansat în schimb o serie de acuze la adresa Bisericii Unite [7].

Întrucât situaţia Bisericii Catolice nu s-a ameliorat în perioada următoare, la sfârşitul lunii

noiembrie s-a solicitat o nouă audienţă primi-ministrului. De această dată a participat întregul

Episcopat catolic de rit latin şi de rit răsăritean. În audienţă, episcopii au ridicat toate problemele

cu care se confruntau şi care împiedicau Biserica să-şi îndeplinească rolul spiritual, moral, în

societate. S-a afirmat cu acest prilej că existau încă mulţi preoţi închişi, că numărul orelor de

religie din şcoli a fost redus, iar în ultima vreme se încalcă autonomia bisericilor. În intervenţia

sa, Prim-ministrului Groza nu a oferit cuvintele de liniştire aşteptate, ci, dimpotrivă, a sugerat că

situaţia nu se va schimba până când Biserica nu va recunoaşte noul sistem politic, cu toate

implicaţiile ce decurgeau de aici [158].

94

Dublul eveniment politic petrecut la sfârşitul anului 1947, abdicarea forţată a Regelui

Mihai şi proclamarea Republicii Populare, confirma aprecierile formulate de P. Groza cu prilejul

audienţei episcopilor catolici. Cucerirea deplină a puterii politice şi consolidarea regimului

favorizau accelerarea procesului de integrare a bisericilor în – potrivit expresiei lui P. Groza –

„noul sistem“. Această evoluţie vizibilă în toate ţările în care comuniştii au cucerit puterea se

datorează existenţei, în politica religioasă a regimurilor comuniste, a unor instrumente comune

forjate de experienţa sovietică, care favoriza un model de biserică fără legături cu centre externe,

încadrată în politica guvernamentală şi redusă exclusiv la spaţiul liturgic [27, p. 20].

Anul 1948 marchează începutul introducerii constante şi progresive a sistemului totalitar

modelat după cel stalinist. Nunţiatura de la Bucureşti anticipa modificări de substanţă ale

raporturilor dintre Stat şi Biserică, în primul rând separarea Bisericii de Stat, nefiind excluse alte

măsuri represive împotriva Bisericii Catolice şi, în particular, împotriva Bisericii Greco-Catolice

[27].

Congresul de unificare a Partidului Comunist cu Partidul Social-Democrat în forma

Partidului Muncitoresc Român, din februarie 1948, i-a prilejuit liderului comunist Gh.

Gheorghiu-Dej ocazia de a critica atitudinea Bisericii Catolice faţă de regimul democraţiei

populare. În opinia liderului comunist, Biserica Catolică era „singura piedică încă organizată în

calea instaurării definitive în România a regimului de democraţie populară“ [27].

Nunţiatura de la Bucureşti a remis Ministerului de Externe un protest faţă de afirmaţiile

liderului Gheorghiu-Dej, considerate nejustificate şi jignitoare la adresa catolicilor din România.

Opiniile liderului comunist sunt puse pe seama necunoaşterii activităţii desfăşurate de Sf. Scaun.

Ministerul de Externe a respins protestul Nunţiaturii, ale cărei observaţii erau considerate

nefondate, însă admitea că „în cazuri concrete, bine determinate, organele guvernului român au

fost silite să ia măsuri împotriva unor slujitori ai Bisericii Catolice, care au iniţiat şi condus

acţiuni împotriva ordinii democratice din ţara noastră” [4].

În primăvara anului 1948, guvernul şi-a intensificat eforturile menite să încadreze toate

cultele în noua ordine politico-instituţională a ţării. În acest sens, la 19 martie, ministrul Cultelor,

Stanciu Stoian, a convocat mitropoliţii şi episcopii catolici de ambele rituri, solicitându-le

sprijinirea Guvernului cu ocazia alegerilor. Arhiepiscopul Alexandru Cisar a declarat, în numele

episcopilor, că nu pot fi date astfel de dispoziţii. Ca urmare, Ministerul Cultelor a adresat un apel

credincioşilor catolici prin intermediul presei şi al radioului [9].

După schimbarea formei de guvernământ ca rezultat al abdicării forţate a Regelui Mihai

şi al proclamării Republicii Populare, pe 30 decembrie 1947, la începutul anului următor, toţi

ierarhii şi conducătorii cultelor recunoscute au fost solicitaţi să depună jurământul de fidelitate

faţă de noile autorităţi de stat. Ceremonia depunerii jurământului de către episcopii Bisericii

95

Unite a avut loc la 31 martie 1948, în prezenţa premierului Petru Groza şi a unor reprezentanţi ai

Ministerului Cultelor [10]. Dintre episcopii greco-catolici a luat cuvântul Iuliu Hossu, care

declara că, prin jurământul lor, episcopii greco-catolici vor „împlini cu sfinţenie tot ce nu este

împotriva legii şi mântuirii sufletelor” credincioşilor. De altfel, rezervele exprimate de episcopi

erau justificate, din moment ce noua formulă a jurământului a fost pregătită de Guvern fără

consultarea Sf. Scaun, contrar dispoziţiilor Concordatului în vigoare la acea dată [10].

Publicarea proiectului Constituţiei a reprezentat un nou prilej de confruntare între

autorităţi şi episcopii catolici de ambele rituri. Întruniţi în conferinţă la Oradea sub preşedinţia

mons. Frenţiu, episcopii greco-catolici au elaborat un memoriu în care au fost exprimate

observaţiile lor pe marginea proiectului de Constituţie. Episcopii au stăruit asupra unor prevederi

care „unele se pot preta la interpretări care deschid calea unor măsuri adânc păgubitoare, iar

altele…ar viola drepturile fireşti, deci eterne, ale omului, principiile morale creştine şi

angajamentele internaţionale ale statului român”[42].

Interzicerea deschiderii şi întreţinerii de şcoli, altele decât cele destinate pregătirii

personalului religios, prevăzută de alin. 3, art. 28, a fost considerată contrară „spiritului însuşi al

proiectului de Constituţie”. În acelaşi timp, textul respectiv încălca „unul din cele mai esenţiale

drepturi naturale ale omului: dreptul de a da propriilor copii educaţia conform convingerilor

sale” [42]. În egală măsură, textul contravenea angajamentelor internaţionale ale României,

respectiv art. 3 al Tratatului de pace, conform căruia România s-a obligat să respecte drepturile

fundamentale ale omului „între care fără îndoială este şi acela, esenţial, de a se educa pe sine şi

de a-şi educa copiii potrivit cu convingerile sale”, şi dispoziţiile art. 19 al Concordatului care

garanta „Bisericii Catolice dreptul de a înfiinţa şi întreţine cu mijloace proprii şcoli de grad

primar şi secundar”.

În forma sa finală, adoptată de Marea Adunare Naţională, la 13 aprilie 1948, Constituţia

consacra, într-o formulare indirectă, separarea Statului de Biserică în art. 27, alineatul 1; potrivit

alineatului 2 al aceluiaşi articol, „cultele sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber dacă

ritualul şi practica lor nu sunt contrarii Constituţiei, securităţii publice sau bunelor moravuri.

Ultimul alineat al articolului 27 interzicea cultelor înfiinţarea de instituţii de învăţământ general,

fiind admise doar „şcoli speciale pentru pregătirea personalului cultului sub controlul statului”.

Prin această formulare, statul şi-a asigurat monopolul asupra educaţiei şi s-au creat premisele

etatizării şcolilor confesionale [42].

În vederea cooptării Bisericii Catolice de ambele rituri în regimul de democraţie-

populară, Guvernul comunist de la Bucureşti a elaborat şi a pus în practică o strategie complexă

potrivit căreia clerul şi credincioşii Bisericii Greco-Catolice urmau să revină în cadrul Bisericii

Ortodoxe, iar romano-catolicii să constituie o aşa-numită „biserică catolică naţională”. Presa

96

comunistă, căreia i s-au asociat periodicele ortodoxe, a iniţiat o campanie agresivă împotriva Sf.

Scaun, asociat puterilor imperialiste [27, p.18].

Locul şi momentul declanşării acţiunii de reîntregire a Bisericii Ortodoxe nu au fost

alese întâmplător. Aflat la Blaj, pe 15 mai, cu prilejul aniversării centenarului Revoluţiei de la

1848, Mitropolitul Nicolae al Ardealului în a doua parte a discursului său a adresat un apel

clerului şi credincioşilor greco-catolici de a reveni la Biserica Ortodoxă, împlinind astfel o

(presupusă) dorinţă seculară a românilor de a realiza şi unitatea spirituală a neamului românesc

[89].

Episcopul Ioan Suciu, administratorul apostolic al Mitropoliei, a încercat să răspundă

discursului Mitropolitului Nicolae, însă organizatorii i-au refuzat cererea, deoarece nu fusese

programat între cei care urmau să se adreseze participanţilor. În schimb, a rostit un discurs la

încheierea serviciului religios în Catedrala mitropolitană, în care a stăruit asupra semnificaţiei

Adunării Naţionale din 3/15 mai 1848, care „a fost strădania unui popor de a reabilita omul din

iobag, de a scoate la iveală socială, din straiele umilitoare a năpăstuitului robotaş, omul demn şi

liber, fără cătuşe morale şi fără cătuşe politice” [88].

La câteva zile după adunarea din 15 mai de la Blaj, episcopii greco-catolici i-au solicitat

mons. Suciu precizări privind cu atitudinea pe care a adoptat-o în legătură cu discursul

Mitropolitului Nicolae Bălan. În răspunsul trimis Episcopiei de la Baia Mare, mons. Suciu

afirma că nu i s-a oferit nici-o ocazie publică pentru a răspunde invitaţiei adresate greco-

catolicilor. Intenţionase la un moment dat să plece la Sibiu şi, într-o serie de conferinţe ţinute în

biserica greco-catolică de acolo, să răspundă invitaţiei. Totuşi, aprecia Episcopul Suciu, „după

alura pe care o iau lucrurile…răspunsul trebuie să-l dea ierarhia Bisericii Române Unite şi nu

unul dintre ierarhi”[10].

Apeluri în favoarea revenirii vor fi adresate uniţilor şi către de noul Patriarh Justinian, la

24 mai şi, respectiv, 6 iunie. Clişeele şi stereotipurile prezente în discursul Mitropolitului

Nicolae se regăsesc şi în cuvântările Patriarhului Iustinian [25, p.15].

În faţa acestei ofensive, episcopii greco-catolici întruniţi în conferinţă la Oradea, pe 17

iunie, au hotărât redactarea unor memorii, care să exprime punctul de vedere al Bisericii Unite pe

marginea apelurilor adresate clerului şi credincioşilor greco-catolici de mitropolitul Bălan şi de

Patriarhul Iustinian, adresate Prezidiului RPR şi guvernului, precum şi a unei scrisori pastorale

către clerul şi credincioşii lor, ultima fiind citită în toate bisericile pe 29 iunie 1948, sărbătoarea

Sf. Petru şi Pavel [26, p.94].

În memoriile adresate autorităţilor au fost enumerate acţiunile îndreptate împotriva

Bisericii Române Unite, iniţiate în urma discursurilor ierarhilor ortodocşi. Episcopii semnalau

autorităţilor de stat pericolul pe care îl reprezintă frământările şi tulburările „care se vor naşte

97

inevitabil din această acţiune”. Istoria Bisericii Unite, mai spuneau episcopii, este o mărturie a

faptului că aceasta nu serveşte vreun „imperialism străin”. În anul în care Biserica Unită celebra

250 de ani de existenţă, episcopii cereau Guvernului să pună capăt „primejdiei luptelor

religioase” pe care o astfel de acţiune le-ar provoca [34, p.195]. În concluzia unui raport al

serviciilor secrete se aprecia că „episcopii uniţi sunt hotărâţi să împiedice cu orice preţ unirea

celor două biserici, în acest sens fiind şi dispoziţiunile venite de la Vatican” [8].

Apelurile adresate clerului şi credincioşilor greco-catolici de către ierarhi ai Bisericii

Ortodoxe nu au declanşat o mişcare de revenire a credincioşilor greco-catolici. Dimpotrivă,

notele şi rapoartele informative consemnează o intensificare a vieţii religioase în comunităţile

greco-catolice. Ierarhii greco-catolici au suplinit lipsa presei, ce fusese suprimată încă din anii

1946 - 1947, cu o prezenţă permanentă în mijlocul credincioşilor lor.

Denunţarea Concordatului cu Sf. Scaun a constituit un alt moment important în strategia

guvernului de reprimare a Bisericii Catolice. Actul a fost precedat şi însoţit de o intensă

campanie de presă, menită, să justifice gestul Guvernului român. Unele articole sugerează, mai

mult sau mai puţin voit, motivele reale ale denunţării Concordatului, anume întreruperea

legăturilor bisericilor locale cu Sf. Scaun, etatizarea învăţământului confesional şi, nu în cele din

urmă, grăbirea „reîntoarcerii” românilor uniţi la Biserica Ortodoxă [205]. Astfel, înţelegând

ineficienţa de a distruge Biserica Unită pin mijloacele Bisericii Ortodoxe, Guvernul şi-a

schimbat tactica şi a emis o serie întreagă de decrete restrictive, menite să ducă la capitularea

Bisericii Unite „într-un mod legal”.

La 17 iulie 1948, Guvernul a denunţat unilateral Concordatul dintre Sf. Scaun şi România

semnat în 1927 şi ratificat în 1929, care fixase cadrul legal al existenţei Bisericii Catolice din

România şi, în mod special, al celei de rit bizantin. Respectivul Decret nr. 151 a fost publicat

două zile mai târziu în Monitorul Oficial (nr.164) şi conţine următoarele: „ Concordatul încheiat

dintre România şi Sfântul Scaun la 10 mai 1927, precum şi acordurile şi convenţiunile ulterioare,

intervenite în aplicaţiunea acelui Concordat, se denunţă pe data publicării prezentei legi. Pe

aceeaşi dată, încetează aplicaţiunea Concordatului, acordurilor şi convenţiunile ulterioare. Legea

din 12 iunie 1929 pentru ratificarea Concordatului precum şi legile de ratificare a convenţiunilor

sau acordurilor ulterioare se abrogă” [45].

Episcopatul catolic din România, întrunit în conferinţă la 29 iulie 1948, a înaintat

Prezidiului Republicii Populare un memoriu în care îşi exprima protestul faţă de denunţarea

Concordatului, deoarece acordul nu prejudicia libertatea religioasă sau drepturile celorlalte culte

[44].

Un protest similar a adresat şi Nunţiatura de la Bucureşti, care în nota-verbală remisă

Externelor a criticat maniera în care Guvernul a adoptat această decizie, remarcând faptul că nu

98

au fost respectate dispoziţiile art. 23 din Concordat, conform cărora denunţarea trebuia să fie

precedată de un preaviz de şase luni. Mai mult, Nunţiatura aprecia că motivele invocate pentru

denunţarea acordului „sunt inexistente şi lipsite de orice fundament de fapt ori de drept” [3].

Diplomaţii străini acreditaţi la Bucureşti apreciau că, după denunţarea Concordatului,

Guvernul va întrerupe relaţiile diplomatice cu Sf. Scaun, iar mons O’Hara şi membrii Nunţiaturii

vor fi expulzaţi [4].

După denunţarea Concordatului, guvernul comunist a adoptat o serie de decrete-legi al

căror scop a fost diminuarea prezenţei bisericii în spaţiul public. Prin Decretul nr. 175, din 2

august 1948, pentru reforma învăţământului, statul şi-a impus monopolul asupra educaţiei, iar

prin Decretul nr. 176 au trecut în proprietatea statului toate bunurile bisericilor, congregaţiilor şi

ale comunităţilor care au servit pentru funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor de învăţământ [3].

Episcopatul catolic a protestat energic împotriva acestui act de forţă şi, la 26 august 1948, a

trimis un memoriu Ministerului Învăţământului Public prin care acesta din urmă este acuzat de

încălcarea articolului 8 din Constituţie, ce garantează dreptul la proprietate, şi articolul 27

privind libertatea conştiinţei. Astfel, în memoriu se stipula „...Cum prin decretele amintite,

cultului, nostru i s-au înstrăinat o seamă de bunuri mobile şi imobile care îi sunt necesare

pregătirii personalului cultului precum şi celorlalte aşezăminte asigurate de Constituţie, cu

onoare vă rugăm, Domnule Ministru, să dispuneţi restituirea acestor bunuri, în lipsa cărora însăşi

libertatea religioasă, atât de solemn garantată de Constituţie şi reglementată de Decretul nr.177,

rămâne esenţial paralizată” [4].

Adoptarea Decretului-lege nr. 177 din 4 august 1948 pentru regimul general al cultelor

reprezintă etapa finală a strangulării libertăţii bisericii şi încadrării ei în regimul comunist.

Scopul acestui document a fost să arunce ierarhia în cea mai mare confuzie şi să o

dezorganizeze. De fapt, structurile administrative au fost răsturnate, reducând numărul diecezelor

de la zece la patru (două pentru catolicii „latini” şi două pentru „uniţi”), astfel încât fiecare

dieceză urma să aibă în jur de 750.000 de credincioşi. Potrivit Legii nici o autoritate spirituală

străină nu are dreptul să-şi exercite jurisdicţia în ţară (art.41), iar relaţiile de natură spirituală, pe

care diferitele confesiuni religioase ar dori să le întreţină cu alte state , urmau să fie controlate de

Ministerul Cultelor (art. 40) [4].

Aşa cum s-a remarcat în numeroase studii, Legea cultelor, departe de a exprima separarea

Statului de Biserică, reflectă, mai degrabă, preocuparea Statului de a exercita un control riguros,

excesiv, asupra Bisericii. Legea conţine şi o serie de articole care vizau nemijlocit Biserica

Catolică ori doar Biserica Unită [45].

Episcopatul catolic întrunit la Oradea, pe 27 august, a redactat un memoriu, adresat

Ministerului Cultelor, în care semnala observaţiile sale pe marginea noii Legi a cultelor.

99

Episcopii apreciau drept excesivă pretenţia formulată în lege de trimitere spre „examinare şi

aprobare” a statutului de organizare şi funcţionare a cultului catolic. Deoarece,potrivit art. 7 al

legii, era recunoscut dreptul cultelor de a se organiza după reguli proprii, episcopii considerau că

alineatul 2 al art. 40, care admitea legăturile cu culte religioase situate în afara ţării numai cu

aprobarea Ministerului Cultelor şi prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe nu poate fi

aplicat legăturilor Bisericii Catolice din România cu Sf. Scaun [7]. Episcopii au semnalat şi alte

articole care veneau în contradicţie cu normele de organizare ale cultului catolic, de pildă, art.

22, care stipula că, pentru existenţa unei eparhii, era nevoie de existenţa a 750 000 de

credincioşi; art. 28, care avea în vedere patrimoniul cultelor religioase şi personalitatea juridică a

acestora; art. 37, prin care se considera că se „reînvie un fel de invitare indirectă la acţiuni de

natură prozelitistă … deosebit de îngrijorătoare” şi art. 38 şi 39, privind trecerile de la un cult la

altul. În finalul memoriului, episcopii îşi manifestau regretul că legea a fost elaborată şi

publicată fără consultarea lor prealabilă [27].

În conferinţa de la Oradea, episcopii catolici au examinat şi anteproiectul statutului de

organizare al cultului catolic din România. Pe temeiul celor trei variante ale anteproiectului

statutului Bisericii Greco-Catolice, trimise de Episcopul Frenţiu colegilor săi la 22 august,

episcopii uniţi au elaborat versiunea finală a statutului, care urma să fie înaintată Ministerului

Cultelor [9].

Memoriul episcopilor a rămas fără răspuns. La rândul său, Nunţiatura a transmis la 7

august 1948 observaţiile sale pe marginea noii Legi a cultelor, însă obiecţiile formulate erau

apreciate de Ministerul Afacerilor Externe „cu totul neîntemeiate iar protestul aceleiaşi

Nunţiaturi, în această chestiune, fără obiect” [5].

Acţiunea de suprimare a Bisericii Unite prin „revenirea” clerului şi credincioşilor la

Biserica Ortodoxă a avut loc între lunile septembrie-decembrie ale anului 1948. Planul elaborat

de autorităţi şi susţinut de unii ierarhii ortodocşi era inspirat din scenariul aplicat cu doi ani mai

devreme în Ucraina Occidentală [156, p.18]. Strategia Guvernului s-a desfăşurat pe două planuri.

Prin decretul prezidial nr. 243 pentru fixarea numărului eparhiilor cultelor religioase, cultului

greco-catolic i-au fost recunoscute doar două eparhii [8]. În temeiul prevederilor Legii nr. 166

pentru punerea în retragere a membrilor clerului tuturor cultelor, Guvernul a retras, prin Decretul

prezidial nr. 1596 din 17 septembrie, recunoaşterea următorilor episcopi de rit răsăritean şi de rit

latin „pentru asigurarea drepturilor la pensie”: Alexandru Rusu, Valeriu Traian Frenţiu, Ioan

Bălan, Alexandru Teodor Cisar şi Augustin Pacha, iar prin decizia Ministerului Cultelor din 16

septembrie a fost retrasă recunoaşterea Episcopului romano-catolic de Satu Mare-Oradea, Ioan

Scheffler [8].

100

Anterior, Ministerul Cultelor, prin Decizia nr. 33847 din 3 septembrie, a retras

Episcopului Ioan Suciu recunoaşterea calităţii de administrator apostolic al Arhidiecezei

Blajului. Într-o scrisoare adresată mons. O’Hara, Episcopul Suciu declara că retragerea calităţii

de administrator apostolic nu este lipsită de ambiguităţi deoarece autorităţile locale nu făceau

distincţia între această calitate şi statutul său de Episcop al Bisericii Unite. Totodată, el îşi

reafirma decizia de a rămâne la Blaj până în momentul în care Sf. Scaun va lua o hotărâre în

acest sens. La rândul său, Episcopul Alexandru Rusu a adresat Ministerului Cultelor un memoriu

în care, invocând argumente de ordin legal şi canonic, contesta decizia retragerii recunoaşterii

[198].

Nunţiatura de la Bucureşti a protestat împotriva acestor măsuri, care „aduceau atingeri

grave drepturilor Bisericii Catolice din România, dat fiind faptul că numirea şi retragerea

episcopilor, ca şi crearea, delimitarea şi suprimarea diecezelor sunt de competenţa exclusivă a Sf.

Scaun”. În egală măsură, ele contraveneau „garanţiilor solemne date de Guvernul Republicii

Populare Române prin Constituţie şi prin noua Lege a cultelor în favoarea libertăţii religioase şi a

liberei organizări a fiecărui cult” [88]. A doua direcţie de acţiune a Guvernului a presupus

constituirea unor „comitete de iniţiativă”, alcătuite din laici şi preoţi greco-catolici, care au avut

menirea de a-i convinge pe preoţii greco-catolici să adere la mişcarea de „revenire” la ortodoxie.

În dorinţa de a convinge cât mai mulţi preoţi să adere la această iniţiativă, autorităţile au

răspândit diferite zvonuri, cum a fost acela că adunarea de la Cluj va fi prezidată de Episcopul

Hossu sau de către alţi clerici cu autoritate, de pildă, mons. Emil Iuga, canonic la Cluj sau

prepozitul capitular Nicolae Brânzeu, de la Episcopia de Lugoj [3]. Răspunzând unei telegrame a

protopopului greco-catolic din Gheorgheni, Episcopul Suciu afirma că acţiunea care a început în

favoarea unificării bisericilor româneşti „nu are nici-o adeziune din partea episcopatului nostru”

[5]. Pentru a obţine semnăturile preoţilor, autorităţile au recurs şi la intimidări la adresa lor sau a

membrilor familiilor lor şi la ameninţări cu închisoarea. La 28 august, Direcţia Generală a

Siguranţei a solicitat Inspectoratelor din Ardeal să comunice în termen de cinci zile o evaluare a

ecoului pe care l-a avut apelul lui Iustinian în favoarea unificării bisericeşti. Rapoartele trebuiau

să fie trimise la Bucureşti prin curieri speciali. Acţiunile din teren au fost dublate de o campanie

de presă care acredita teza potrivit căreia în cadrul Bisericii Unite a existat dintotdeauna un

curent favorabil revenirii la Biserica Ortodoxă, fapt care demonstra că greco-catolicismul a

rămas străin de sufletul credincioşilor [7].

Ca urmare a presiunilor şi măsurilor arbitrare luate de autorităţile centrale şi cele locale în

cursul lunii septembrie, 431 de preoţi, profesori şi canonici greco-catolici au delegat 38 de preoţi,

dintre care doar 36 s-au întrunit, pe 1 octombrie 1948, la Cluj.

101

Întrucât nici unul dintre ierarhii greco-catolici nu a acceptat să cauţioneze acţiunea trecerii la

ortodoxie, s-a adoptat strategia unificării religioase prin implicarea clerului de rând şi a

credincioşilor în paralel cu izolarea şi apoi arestarea ierarhilor uniţi [36, p.40]. În aceste condiţii,

adunarea de la Cluj, care se dorea a fi o replică la ceea ce se petrecuse cu 250 de ani în urmă, a

fost prezidată de protopopul Traian Belaşcu. În finalul adunării, protopopul Traian Belaşcu a

propus delegaţilor plecarea lor imediată la Bucureşti, pentru a prezenta Sfântului Sinod şi

Patriarhului Iustinian proclamaţia de revenire. Ceremonia primirii preoţilor „reveniţi” s-a

desfăşurat pe 3 octombrie la Patriarhia din Bucureşti [36. p.43-45].

Reacţia ierarhiei greco-catolice a fost promptă. În cursul lunii septembrie, Episcopul

auxiliar Vasile Aftenie a oficiat mai multe slujbe în diverse comune din judeţul Târnava Mică şi

i-a îndemnat pe credincioşi să rămână fideli credinţei lor. La rândul său, Episcopul Suciu, aflat în

vizită canonică în protopopiatul („decanato”) Sărmaş, pe 16 septembrie, în timp ce se îndrepta

spre ultimele două parohii, a fost oprit de autorităţi şi, contrar voinţei sale, a fost escortat la

Inspectoratul de Siguranţă din Clu, unde a fost acuzat că ar fi un „agitator religios”. De la Cluj a

fost transferat la Siguranţa din Sibiu de unde a fost eliberat, revenind a doua zi, în 17

septembrie, la Blaj. Alţi reprezentanţi ai Bisericii au vizitat parohiile greco-catolice din judeţul

Sibiu populaţia primindu-i cu mare fast. Prezent la sfinţirea bisericii din comuna Arieşul de

Câmpie, (jud. Satu - Mare), Episcopul Alexandru Rusu a îndemnat populaţia să rămână

statornică în credinţa sa. În 27 septembrie, aflat în comuna Copăcel din judeţul Făgăraş, pentru a

sfinţi o biserică, Episcopul Ioan Suciu a fost reţinut şi anchetat timp de două zile de Securitatea

din Făgăraş [11].

La 23 septembrie Ministerul Cultelor îl informa pe Episcopul Iuliu Hossu că, până la

organizarea celor două episcopii recunoscute Bisericii Unite prin noua Lege a cultelor, va

conduce şi coordona „activitatea întregului Episcopat Greco-Catolic din Republica Populară

Română, ca cel mai vechi episcop în funcţiune”. În această calitate, urma să comunice

Ministerului, până la 10 octombrie, modul în care intenţiona să conducă din punct de vedere

administrativ cele două episcopii [25, p.23 - 24]. În răspunsul adresat Ministerului Cultelor,

Episcopul Hossu remarca faptul că, în urma retragerii din oficiu a episcopilor din Oradea, Lugoj

şi Baia Mare şi a suspendării administratorului apostolic de la Blaj, a rămas singurul episcop

greco-catolic recunoscut. În consecinţă, solicita „revenirea asupra pensionărilor făcute fără temei

legal”, deoarece reducerea la două a episcopiilor Bisericii Unite, „fără a se fi obţinut

asentimentul Sf. Scaun, nu desfiinţează în concret niciuna dintre ele”, s-a realizat şi în absenţa

unui statut de organizare a cultului catolic. Pe de altă parte, date fiind „legăturile canonice

cunoscute” ale Bisericii Unite cu Sf. Scaun, nu îşi poate asuma, fără autorizarea prealabilă a

acestuia, sarcina de a „conduce şi coordona activitatea întregului Episcopat Greco-Catolic din

102

Republica Populară Română.” Conducerea provizorie a episcopiilor greco-catolice, în absenţa

episcopilor titulari, revine vicarilor generali ai episcopiilor, coordonarea acestora fiind posibilă

cu respectarea normelor canonice ale „provinciei noastre bisericeşti”. În finalul răspunsului,

solicita din nou, revocarea „măsurilor luate faţă de ceilalţi episcopi conprovinciali, ori măcar o

revenire temporară asupra opreliştii de funcţionare a celor patru episcopi ‘împiedicaţi’”. Câteva

zile mai târziu, Ministerul Cultelor s-a adresat din nou Episcopului Hossu, solicitându-i

trimiterea în termenul prevăzut de legea cultelor a statutului cultului cultului greco-catolic [25, p.

23 - 24].

În ultimele zile ale lunii septembrie, Episcopul Iuliu Hossu, care a fost izolat practic în

palatul episcopiei, a reuşit să transmită clerului şi credincioşilor din eparhia sa o scrisoare în care

îi îndemna la păstrarea credinţei [126, p. 110]. Informat asupra deciziilor adoptate de adunarea

de la Cluj, Episcopul Iuliu Hossu a emis un decret de excomunicare a tuturor preoţilor

participanţi [126, p.110]. O decizie similară a luat şi Episcopul Ioan Suciu în cazul preoţilor

apostaţi din arhidieceză. În acelaşi timp, slujba arhierească oficiată la Cluj de Episcopul Suciu la

1 octombrie a fost un răspuns dat printr-o manifestare publică de împotrivire şi de negare a

hotărârii luate în aceiaşi zi, de către grupul de preoţi apostaţi în sala de sport a Liceului „George

Bariţiu” [139, p.128].

La doar o zi după evenimentele de la Cluj, mons. O’Hara, regentul Nunţiaturii de la

Bucureşti, a adresat o notă verbală Ministerului Afacerilor Externe în care, după ce reamintea

angajamentele interne şi internaţionale asumate de statul român în vederea respectării libertăţii

religioase şi a libertăţii cultului, constata grava încălcare a acestora „printr-o serie de

fapte…petrecute în ultimele zile în diferite zone ale Transilvaniei împotriva Bisericii Catolice de

rit grec”. Nunţiatura avea în vedere, în special, acţiunea întreprinsă de autorităţile civile care au

organizat „întâlnirea de la Cluj”. Această iniţiativă a autorităţilor civile – se mai spunea în notă –

„relevă clar semnele unei persecuţii religioase” [3].

Guvernul a considerat protestul Nunţiaturii „un amestec în treburile interne ale Republicii

Populare Române, […] o nouă dovadă a atitudinii duşmănoase pe care Nunţiatura apostolică o

adoptă sistematic faţă de Republica Populară Română, faţă de reformele şi realizările sale

democratice” [197]. Răspunsul Guvernului comunist la nota verbală a Nunţiaturii ilustrează

maniera în care se încerca negarea recunoaşterii jurisdicţiei Sf. Scaun asupra Bisericii Catolice şi

anticipează măsurile care vor urmări obturarea canoanelor de comunicaţie între Sf. Scaun şi

comunităţile catolice din România.

În urma consultărilor avute şi cu mons. O’Hara, la 7 octombrie, episcopii greco-catolici

au trimis Preşedintelui Prezidiului Republicii Populare o scrisoare de protest în care denunţau

acţiunea întreprinsă de autorităţi împotriva Bisericii Unite [128, p.260]. Un protest similar, în

103

care erau denunţate acţiunile ilegale ale autorităţilor împotriva Bisericii Catolice din România, a

fost adresat în aceeaşi zi premierului Petru Groza de către episcopatul catolic [143, p.26]. În

acest memoriu, episcopii reiterează toate abuzurile şi nedreptăţile comise în ultimele luni

împotriva Bisericii Catolice din România, abuzuri care în ultimele zile au culminat cu campania

„pentru lepădarea de Biserica Română Unită, a preoţimii şi a credincioşilor ei, nelipsind acestor

violenţe mijloacele venale şi mistificările înşelătoare”. În aceste împrejurări, ţin să-şi exprime

protestul „împotriva celor ce sunt săvârşite faţă de Biserica Catolică din România şi a celor ce

sunt în curs a se săvârşi” [7]. Într-o adresă trimisă Episcopului romano-catolic de Iaşi, mons. A.

Durcovici, Ministerul Cultelor confirma primirea scrisorii, precizând că documentul este semnat

„de persoane care nu au calitatea oficială cerută pentru a semna o astfel de corespondenţă” [7].

De altfel, Episcopul Vasile Aftenie care fusese însărcinat să transmită şi Ministerului Cultelor

cele două scrisori de protest, în întâlnirea avută la 11 octombrie cu ministrul Cultelor, S. Stoian,

a aflat de la interlocutorul său că dorinţa Guvernului este ca episcopii să treacă împreună cu toţi

credincioşii la Biserica Ortodoxă. Declarându-se „foarte mulţumit de unirea tuturor românilor

într-o singură Biserică românească”, ministrul Stoian îl avertiza pe Episcopul Aftenie, spunându-

i: „Voi, catolicii, mai priviţi încă spre Apus şi aşteptaţi bomba atomică, dar nu se va întâmpla

nimic pe placul vostru”[128, p.148].

Reîntorşi de la Bucureşti la reşedinţele lor, episcopii greco-catolici au adresat circulare

preoţilor şi credincioşilor, îndemnându-i să rămână fideli credinţei lor. Într-o scrisoare adresată

la 18 octombrie Prefectului judeţului Târnava Mică, Episcopul Suciu, denunţând „nenumăratele

nelegiuiri care se comit … împotriva preoţilor şi a bunurilor Bisericii Române Unite de către

organele administrative ale statului”, protesta „împotriva acestor proceduri şi ilegalităţi în

numele legilor ţării încălcate şi în numele conştiinţei umanitare”. Autorităţile au fost nevoite să

recunoască faptul că atitudinea fermă a episcopilor uniţi a creat dificultăţi procesului de unificare

religioasă [10].

La 21 octombrie 1948, când împlineau 250 de ani de la unirea cu Roma, Biserica

Ortodoxă a organizat la Alba - Iulia festivităţile ce marcau „reîntregirea” unităţii religioase a

tuturor românilor, adunarea având o evidentă valoare simbolică. Cu sprijinul autorităţilor de stat,

au fost aduşi la Alba - Iulia peste 20.000 de credincioşi, despre care se afirma că erau „delegaţi ai

parohiilor revenite la ortodoxie”. Adunării i s-au asociat membrii Sf. Sinod, în frunte cu

Patriarhul Iustinian [27]. Patriarhul ortodox şi vreo 20 de episcopi şi reprezentanţi ai Guvernului

şi Parlamentului au participat la întrunire, unde a fost citită următoarea moţiune, votată şi

aprobată de către adunarea delegaţilor greco-catolici de la Alba - Iulia :”Astăzi, 21 octombrie

1948, la împlinirea a două veacuri şi jumătate de când aici, în Bălgradul românesc , o parte din

strămoşii noştri, amăgiţi de mincinoaselor promisiuni di acea vreme, au frânt unitatea elogioasă

104

a românilor ardeleni, unindu-se cu Roma papală, noi, cler şi popor, reprezentanţi ai tuturor

românilor greco-catolici din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş, ne-am întrunit în această

dintâi reşedinţă de scaun a Mitropoliei Transilvaniei, spre a consfinţi sărbătoreşte reînchegarea

unităţii spirituale a poporului nostru. Declarăm că rupem pentru totdeauna legăturile noastre, de

orice fel, cu Vaticanul şi Roma papală. Că ne încorporăm cu toată fiinţa noastră în Biserica

Ortodoxă Română de ale cărei învăţături de credinţă şi rânduieli canonice înţelegem şi ascultăm.

Că ne vom supune cu fiască dragoste, tuturor hotărârilor Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

De azi înainte, toţi românii suntem şi vom rămâne pururea una în credinţa drept măritoare, una în

slujirea statornică a poporului nostru şi una în ascultarea leală a comandamentelor de viaţă nouă

ale scumpei noastre Republici Populare Române, membrilor Înaltului Prezidiu al Republicii

Populare Române şi faţă de Guvernul ţării, aducem omagiu recunoştinţei noastre pentru

libertăţile asigurate tuturor fiilor poporului, libertăţi care au făcut posibilă înfăptuirea întregibilă

a Bisericii Româneşti” [5].

În zilele ce au urmat adunării de la Alba – Iulia, autorităţile şi-au intensificat eforturile

menite să ducă la suprimarea Bisericii Unite. În acest scop au fost mobilizate structurile locale

ale PMR, organele administraţiei de stat şi instituţiile represive, Poliţia, Jandarmeria şi

Securitatea. Rapoartele trimise autorităţilor centrale semnalau faptul că „unificarea celor două

biserici a creat o nemulţumire aproape generală în teritoriu în urma propagandei făcute în

rândurile populaţiei de către episcopii greco-catolici, ale preoţilor şi îndemnurilor de a nu se

lepăda de religia greco-catolică”. Alte materiale confirmă existenţa unui curent de rezistenţă

spirituală „alimentat de propaganda preoţilor greco-catolici care sfătuiesc populaţia să nu-şi

schimbe religia”. Preoţii greco-catolici activi în rezistenţa spirituală identificaţi de legiunile de

jandarmi intrau în atenţia Securităţii [10].

În scopul urgentării procesului de „unire” a celor două biserici, Patriarhul Iustinian

Marina a trecut la fapte concrete, a organizat ocuparea catedralei catolice de către ortodocşi şi a

semnat un act sinodal în care era stipulat: „Pentru a păstra istoria acestor mari clipe trăite de

poporul român, Biserica Sf. Treimi din Alba - Iulia este numită de acum înainte Catedrala

Reîntregirii Bisericii Române din Transilvania” [10].

Câteva zile mai târziu, acelaşi lucru s-a întâmplat cu alte cinci catedrale ale Bisericii

Unite în Oradea Mare, Cluj, Lugoj şi Maramureş. Acestea au fost ocupate de ortodocşi, în timp

ce bisericile parohiale au fost preluate treptat de exponenţii ierarhiei ortodoxe, care le-au dat fie

preoţilor schismatici care se alăturaseră deja ortodocşilor, fie unor preoţi ortodocşi.

Apoi persecuţia a început să fie îndreptată împotriva ordinelor şi congregaţiilor

religioase. Toate mănăstirile lor, casele şi proprietăţile au fost ocupate metodic, iar călugării şi

călugăriţele au fost încărcaţi în camioane noaptea şi deportaţi la destinaţii necunoscute. Ocuparea

105

Institutului Nôtre Dame din Blaj, a celui al fraţilor Asumpţionişti din Blaj şi a Institutului

Bazilienilor din Bixad au fost deosebit de tragice. Spre sfârşitul lunii octombrie 1948, cei şase

episcopi catolici de rit bizantin din România au fost arestaţi de poliţie.

La 1 decembrie 1948 Guvernul a emis un Decret-lege prin care Biserica Unită şi

instituţiile sale erau suprimate legal. Proprietatea sa mobilă şi imobilă a fost confiscată de stat.

Acesta a fost ultimul act prin care Guvernul a încheiat campania de persecuţie. Transcriem mai

jos textul acestui decret: „N.1998, Decretul nr.358, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a

Republicii Populare Române, văzând decizia Consiliului de Miniştri cu nr.1614 din 1948, emite

următorul decret nr.358 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic:

Art.1. În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul

ortodox român şi în conformitate cu art.13 din Decretul nr.177 din 1948, organizaţiile centrale şi

statutare ale acestui cult, ca: mitropolia, episcopiile, (capitlurile, ordinele, congregaţiile),

protopopiatele, mănăstirile, fundaţiunile, asociaţiunile, precum şi orice alte instituţii şi

organizaţiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista.

Art.2. Averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor arătate în art.1 din prezentul

decret, cu excepţia expresă a averilor fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în

primire imediat. O comisie interdepartamentală, compusă din delegaţi ai Ministerelor Cultelor,

Finanţelor, Afacerilor Interne, Agriculturii şi Domeniilor şi Învăţământului Public, va hotărî

destinaţia acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor

ei părţi componente. Dat în Bucureşti la 1 decembrie 1948 (C.I.Paroh, Marin Florea Ionescu),

Ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, Ministrul de Justiţie, Avram Bunaciu”[46].

La 29 decembrie 1948 s-a constituit comisia interdepartamentală care urma să pună în

aplicare dispoziţiile art.2 din Decretul nr. 358/1948 [27].

În cursul anului 1949, liderii comunişti de la Bucureşti au fost preocupaţi de anihilarea

„rezistenţei catolice”, în cazul romano-catolicilor prin sprijinirea acelora „care ar face o mişcare

de separare de Papa”, iar în cel al greco-catolicilor - prin afirmarea caracterului definitiv şi

irevocabil al evenimentelor din toamna anului trecut, care au culminat cu adoptarea Decretului

nr. 358 din 1 decembrie 1948, ignorându-se, la nivelul discursului oficial/public, existenţa unei

Biserici Unite în clandestinitate [27].

4.2 Impactul politicii comuniste asupra clerului greco - catolic

Primul Cardinal român, Episcopul Iuliu Hossu, s-a născut în Milaşul Mare, judeţul

Bistriţa - Năsăud (pe atunci judeţul Cluj), la 31 ianuarie 1885 . După ce a făcut studiile secundare

la Blaj, a studiat la Roma timp de şase ani la Collegio Urbano di Propaganda Fide. A obţinut un

titlu în teologie şi filosofie. După reîntoarcerea sa în ţară, a predat la Seminarul din Lugoj, apoi a

106

fost angajat în administraţia episcopală şi, în cele din urmă, numit secretar episcopal. La 21

aprilie 1917 a fost ales Episcop de Gherla. A creat un seminar modern la Cluj şi două şcoli

normale la Gherla [87]. Iuliu Hossu este considerat, şi pe bună dreptate, unul din cei mai mari

apărători ai poporului său.

Noua ordine mondială, stabilită după Primul Război Mondial în cadrul Conferinţei de

Pace de la Paris, acordă popoarelor dreptul la autodeterminare şi formarea statelor naţionale. Prin

urmare, românii din Transilvania, Banat şi Ungaria îşi formează organe politice proprii,

aşteptând momentul prielnic înfăptuirii unirii politice cu Ţara-mamă, România. Astfel, Iuliu

Hossu, Episcop de Gherla, părintele sufletesc al celor aproape 600.000 de români greco-catolici,

se angajează cu toate puterile în iureşul luptei politice pentru împlinirea acestui ideal. La 1

Decembrie 1918 participă la Marea Adunare Naţională de la Alba - Iulia unde, din încredinţarea

Marelui Sfat al Naţiunii, dă citire Declaraţiei de Unire. În acest moment istoric pentru ţară şi

neam, cei doi ierarhi: Episcopul ortodox de Caransebeş - Miron Cristea şi viitor Patriarh, şi

Episcopul Iuliu Hossu s-au îmbrăţişat în faţa mulţimii entuziasmate. Cu această ocazie Iuliu

Hossu a spus: „Pe cum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi

fraţii români” [87, p.189]. În ziua următoare, Iuliu Hossu este ales în delegaţia celor patru

membrii, doi greco-catolici (Iuliu Hossu, Alexandru Vaida - Voievod) şi doi ortodocşi (Miron

Cristea şi Vasile Goldiş), pentru a prezenta la Bucureşti, Regelui Ferdinand, hotărârile Adunării

Naţionale.

Anii ce urmează îl caracterizează pe marele ierarh ca luptător pentru consolidarea unităţii

naţionale, atât prin scrisori circulare trimise clerului şi poporului, cât şi în calitate de senator de

drept al României întregite. Activitatea sa parlamentară este apreciată ca fiind nepărtinitoare la

divergenţele dintre partidele politice, care, de fapt duceau la slăbirea unităţii naţionale. Episcopul

Iuliu Hossu, în calitate de deputat, este preocupat de problemele vitale ale ţării, precum întărirea

unităţii naţionale, apărarea integrităţii teritoriale, apărarea drepturilor şi libertăţilor Bisericii

Române Unite. Dintre numeroasele sale intervenţii în Senat, o amintim pe cea din 24 mai 1929,

în care, răspunzând declaraţiei de protest a Mitropolitului ortodox Nicolae Bălan, arăta că

încheierea Concordatului cu Sfântul Scaun este în armonie cu Constituţia României şi invită

senatorii la votarea lui. O zi mai târziu, pe 25 mai 1929, Concordatul a fost ratificat cu 93 de

voturi pentru şi 9 împotrivă, întreaga presă comentând şi aplaudând discursul Episcopului Iuliu

Hossu [87, p.105].

Concordatul încheiat cu Sfântul Scaun în 1929 prevedea, pentru Provincia Mitropolitană

de Alba - Iulia şi Făgăraş, o Mitropolie la Blaj şi patru Episcopii sufragane: Oradea, Lugoj,

Gherla şi o nouă Eparhie în nord ,cu sediul într-o localitate ce va fi desemnată de comun acord

de Guvernul României şi Sfântul Scaun Apostolic. Prevederile Concordatului s-au aplicat în

107

1930 prin bula Sollemni Conventione dată de Papa Pius al XI-lea. Prin noua arondare Episcopia

de Gherla pierde 215 parohii, primind în schimb de la Arhieparhie 150 de parohii, iar scaunul

episcopal este transferat la Cluj, în Biserica Schimbarea la Faţă, donaţie papală din 1924, acum

ridicată la rangul de Catedrală [87, p.105].

Însufleţit de ideea că omul devine mai bun prin educaţie, Episcopul Iuliu Hossu şi-a fixat,

în viaţa sa de păstor şi arhiereu, nobilul ţel de a menţine, de a înzestra şi a înfiinţa instituţii de

învăţământ şi cultură. Preocuparea sa pentru dezvoltarea învăţământului de toate gradele a fost

permanentă şi s-a concretizat în numeroase realizări. Printre acestea, un loc de frunte îl ocupă

Academia Teologică şi Seminarul. Înfiinţată de întâiul Episcop de Gherla, Ioan Alexi (1856 -

1863), la 1858, a fost mutată în 1931 la Cluj de Episcopul Iuliu Hossu. Cu suma de 1.800.000 de

lei, primită de la Sfântul Scaun, a modernizat, în vara anului 1931, o parte din clădirile primite

prin “Donaţia Papală”, iar în vara anului 1933, obţinând noi fonduri, a modernizat şi cealaltă

parte. Monumentala clădire a Academiei Teologice, terminată la 10 decembrie 1934, este astăzi

una dintre cele mai frumoase realizări arhitectonice din oraşul Cluj-Napoca. Pe lângă dotarea

materială necesară, Episcopul s-a îngrijit să asigure Academia Teologică cu personal didactic

corespunzător. Dacă la început corpul profesoral era improvizat din canonicii Capitlului eparhial,

cu timpul catedrele au fost ocupate de profesori de teologie formaţi în universităţi catolice

apusene, precum cea din Paris, Strasbourg, Roma, Viena etc.

Pe lângă Academia Teologică, Episcopul Iuliu Hossu a modernizat sau a înfiinţat Şcoala

Normală de Învăţători din Gherla, Şcoala Normală Eparhială de Fete din Gherla, Liceul de Băieţi

„IInochenţie Micu - Klein” din Cluj, Şcoala Normală şi Urbană de Gospodărie „Sfânta Tereza”

din Cluj, Liceul de Fete „Maica Domnului” din Cluj, Gimnaziul „Maica Domnului” din Jucul de

Jos, Şcoala Primară „Maica Domnului” din Cluj, Şcoala Primară „Maica Domnului” din Jucul de

Jos, Grădiniţa de copii „Maica Domnului” din Cluj. Toate aceste şcoli confesionale au funcţionat

până la sfârşitul anului şcolar 1947 - 1948, fiind desfiinţate prin Legea ânvăţământului din 1948,

iar localurile etatizate prin aceeaşi lege. Academia Teologică şi Seminarul şi-au încheiat de

asemenea activitatea în 1948, odată cu desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice [87, p.105].

Activitatea Episcopului Iuliu Hossu pe tărâm naţional şi cultural este completată de

activităţile pastorale. Viaţa lui nu poate fi prezentată altfel decât în mijlocul „turmei

cuvântătoare” ce i-a fost încredinţată spre păstorire. Pentru a intensifica, a îmbogăţi şi a întări

viaţa creştină în sufletele din întinsa lui eparhie, tânărul episcop se va folosi de vizitele canonice.

Primele vizite canonice le-a anunţat la 14 iunie 1920 şi le-a încheiat pe 3 octombrie 1926. În

perioada 22 iulie 1931 – 14 septembrie 1934, Iuliu Hossu realizează vizite canonice pentru

parohiile venite prin noua arondare din 1930. Ziarul Curierul creştin scria despre vizitele sale

canonice: „Iuliu Hossu în această perioadă a vizitat 746 de comunităţi, parohii şi filii în multe

108

dintre ele sfinţind noi biserici. În 572 de zile a făcut 147 de vizite canonice şi a parcurs 989 de

parohii, filii şi mănăstiri” [87, p.105]. În anul 1938 numărul vizitaţilor canonice se ridica la peste

1200, aşa încât pe drept cuvânt a fost numit „Episcopul vizitaţilor canonice”. În predica rostită în

Catedrala „Schimbarea la Faţă”, la Liturghia arhierească din 21 noiembrie 1942, cu prilejul

jubileului de 25 de ani de episcopat, referindu-se la vizitaţiile canonice făcute, episcopul a spus:

„Cărările bătătorite de mine, pe care le numesc cărări scumpe sufletului meu, le-am oferit

Domnului [87]. Aici, în faţa voastră a tuturor, mulţumesc împreună cu voi Bunului şi înduratului

Dumnezeu pentru darul ce mi-a dat mie. Tot ce are omul e de la Domnul”. Vizitele canonice au

fost strategia apostolică a Episcopului Iuliu Hossu. Prin ele a ajuns în cel mai îndepărtat şi

inaccesibil cătun al Eparhiei, împins de dorinţa de a cunoaşte totul, de a vedea totul, de a înţelege

mai bine atât bucuriile, cât şi durerile membrilor comunităţii.

Episcopului Iuliu Hossu i se datorează şi reînvierea practicii pelerinajelor la mănăstirile

de pe întinsul Eparhiei. Începând cu 1921, an de an a participat şi a condus pelerinaje: cu ocazia

Sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel la Mănăstirea Bixad, de Sărbătoarea Adormirii Maicii

Domnului la Nicula, de Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului la Moisei, de Sărbătoarea Înălţării

Sfintei Cruci - pelerinajul la Mănăstirea Căşeiului. Trecând, în 1930, Bixadul şi Moiseiul la

Eparhia Maramureşului, Eparhiei de Cluj-Gherla i-au revenit Mănăstirea Lupşa din Munţii

Apuseni, cu pelerinaj la 8 septembrie şi Mănăstirea Stamba, judeţul Sălaj, cu pelerinaj la 20 iulie

- Sărbătoarea Sfântului Proroc Ilie. După aşezarea călugărilor bazilieni la Mănăstirea Calvaria

din Cluj-Mănăştur, în anul 1947 a inaugurat un pelerinaj de Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru

şi Pavel [87, p.105].

Astfel, în perioada de „domiciliu obligatoriu la Mănăstirea ortodoxă Căldăruşani”,când

Iuliu Hosuu redactează o parte din Memorii, cu multă pietate scrie despre pelerinajul realizat la

Mănăstirea Nicula: „Am ajuns pe calea scumpă sufletului meu la Nicula, la sufleteasca

îmbrăţişare cu zecile de mii în toţi anii fără excepţie, pe orice vreme şi în orice împrejurări, care

s-au schimbat şi au adus mari schimbări, trecând peste noi şi un al doilea război mondial ... Dar,

însetaţi de lumină, de pace şi de viaţă, au alergat din toate părţile, din mari depărtări, bunii şi

scumpii credincioşi, învingând toate greutăţile, cu zecile de mii totdeauna, an de an, iar în acest

an ( 1948) ca niciodată, atingând până la vreo 50.000 ... Cu suflet peste măsură mângâiat, le-am

vestit la sfânta liturghie cuvântul Domnului, cerşindu-le harul preasfânt de tot binele pentru ei şi

pentru toţi scumpii lor de acasă, care cu drag îi aşteaptă de la Nicula, încărcaţi de mângâiere”

[87, p. 106].

De a merge în pelerinaj la Nicula n-au reuşit să-l oprească nici detenţia în vila patriarhală

de la Dragoslavele, nici închisoarea din Sighetul Marmaţiei, nici domiciliul obligatoriu de la

Căldăruşani. Iată un alt fragment din Memorii în care Episcopul descrie pelerinajul său sufletesc

109

anual la Nicula:”“M-aş fi cugetat doară să peregrinăm sufleteşte mereu la Nicula şi dacă trupul

nostru nu poate fi acolo, precum de fapt o fac din mila Domnului totdeauna la Sfânta Mărie

Mare, şi apoi de nenumărate ori, căci neîntrerupt cutreier din sat în sat toată eparhia.. Eu merg

mereu acolo, urc dealul împreună cu bunii credincioşi, cu cerşetorii de la marginea drumului, cu

toţi cerşetorii cei mulţi cerşind cele sufleteşti mângâieri de la Maica milelor; mă arunc cu gândul

de atâtea ori, de nenumărate ori în braţele lor, care pe vremuri îmi smulgeau braţele în dreapta şi

în stânga cerând binecuvântarea de la mine, nevrednicul rob al Domnului, binecuvântarea

Domnului pe care din a Lui încredinţare o purtam; o dăruiam şi o revărsam cu toată inima

fericită, de la Domnul şi Maica Domnului Isus. Tot aşa o fac şi azi de aici, de aici când scriu în

grabă aceste şire, încredinţând slabelor cuvinte comoara scumpă şi sfântă a binecuvântării

Domnului şi a Maicii Preacurate să rămână prin a Domnului putere, binecuvântare vie, şi atunci

când mâna care o scrie nu va mai trăi în această viaţă, dar din mila Domnului şi cu a sa

dumnezeiască atotputernicie va rodi în sufletele voastre, care veţi mai trăi în această viaţă atunci,

dar va rodi în sufletele copiilor şi ale copiilor şi copiilor voştri; plineşte, Doamne, îndurate

Doamne, binecuvântă pe poporul Tău cu pace. Maică Preacurată, ocroteşte şi păzeşte-i în

dragostea Ta de Mamă” [87, p.107].

La 30 august 1940, Dictatul de la Viena a repartizat Ungariei horthyste partea de nord a

Transilvaniei cu o populaţie de 2.603.589 de locuitori, dintre care 1.304.898 de români, 968.371

maghiari, iar restul saşi, ruteni şi evrei. Dintre români, majoritatea - peste un milion - erau greco-

catolici, grupaţi în trei episcopii: de Cluj-Gherla, de Oradea şi de Maramureş. În virtutea

circumstanţelor create, Episcopul de Oradea, Valeriu Traian Frenţiu, aflându-se în momentul

intrării trupelor de ocupaţie la Beiuş, n-a mai primit permisiunea de a se reîntoarce la Oradea, iar

vicarul general, Episcopul Ioan Suciu, consacrat abia la 22 iulie 1940, nu a fost recunoscut de

oficialităţile maghiare. Pe de altă parte, Episcopul de Maramureş, Alexandru Rusu, numit în

1930 la o eparhie nou înfiinţată, era mai mult tolerat. Astfel, sub aspect canonic, conducătorul

spiritual necontestat al românilor, devine Episcopul Iuliu Hossu, numit de Sfântul Scaun şi

administrator apostolic al Eparhiei de Oradea [87, p.108].

Imediat după ce a aflat hotărârea Dictatului, el anunţă printr-o circulară clerul şi

credincioşii că rămâne la Cluj şi nu se refugiază în ţară: „Noi ducem înainte lucrarea în slujba

sufletelor nouă încredinţate, în mijlocul vostru, cu toată puterea sufletului nostru şi cu toată

dragostea inimii noastre” [87, p. 109]. Încă de la începutul ocupaţiei, Episcopul s-a solidarizat cu

durerile celor căzuţi sub teroarea horthystă. Poziţia civică şi patriotică a Episcopului Iuliu Hossu

este caracterizată de protestele curajoase împotriva crimelor săvârşite de ocupanţi, a terorizării

preoţilor şi intelectualilor români. Curajoasă este şi adresarea Episcopului Iuliu Hossu către

Regentul Horthy, aflat în Cluj la 15 septembrie 1940, în care menţionează: „Vă vorbesc în

110

numele a peste un milion de credincioşi români uniţi cu Roma şi că aceştia trăiesc aici, pe aceste

pământuri, în Ardealul atât de drag nouă deopotrivă. Vom împlini misiunea noastră pe pământul

Ardealului, unde strămoşii noştri îşi dorm în pace somnul lor de veci, pentru ca să ne fie izvor de

binecuvântată pace şi punte de împăcare a celor două naţiuni, avizate reciproc la înţelegere, în

mijlocul cataclismului mondial, pe aceste plaiuri binecuvântate ale Europei sfâşiate”[87, p.110].

Elocventă în acest context este discuţia dintre Mitropolitul ortodox Nicolae Bălan de la

Sibiu, Episcopul ortodox Nicolae Colan de la Cluj şi Episcopul Iuliu Hossu. Astfel, la întrebarea

Mitropolitului dacă episcopul se va refugia în Ţară, Iuliu Hossu a răspuns mirat: „Poporul

pleacă? Pleacă administraţia şi funcţionarii, pleacă cei interesaţi. Eu rămân aici cu poporul meu

să-i împărtăşesc soarta” [126, p.33-34].

Aşa a început o colaborare strânsă şi rodnică între cele două Biserici - surori pentru cauza

românilor. Participa fiecare la bucuriile celuilalt, la aniversări, la serbări, la conferinţe, iar preoţii

celor două confesiuni au început să se împrietenească. Cu ocazia celebrării jubileului de 25 de

ani de episcopat, la 21 noiembrie 1942, după felicitările Capitlului catedral, prezentate de

canonicul prepozit George Vidican, a luat cuvântul Episcopul ortodox al Clujului, Nicolae Colan

(1936 - 1957): „Îngăduieşte-mi, Preasfinţia Ta, să-mi iau şi eu partea de bucurie şi să-mi arăt aici

întreaga admiraţie pentru vrednicia cu care 25 de ani ai povăţuit naţia românească de lege unită

în aceste părţi, în numele lui Isus Hristos, în numele iubirii de frate. Iată cuvântul meu de bună

urare:«Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate, În noi doi un suflet bate». Dumnezeu să te aibă în Sfânta Sa

pază”. Apoi cei doi arhierei s-au îmbrăţişat frăţeşte [87p. 111].

Între 18 şi 21 septembrie 1943, Episcopul Iuliu Hossu a vizitat concentraţii şi răniţii

români din Budapesta. Primul popas îl face la Spitalul Militar Central. În secţia de la parter,

medicul îi prezintă mai mulţi tineri români mutilaţi de război: mâini şi picioare amputate,

maxilare sfărâmate, unul sau ambii ochi distruşi, abdomenul străpuns sau sfârtecat de schije. Ce

depozit uriaş de suferinţe această secţie din spital! Episcopul compătimea, încuraja şi

binecuvânta. Răniţii îşi manifestau recunoştinţa pentru binecuvântarea arhierească, pentru

cuvintele de îmbărbătare, pentru ajutorul bănesc şi pentru cruciuliţele şi iconiţele dăruite. Mulţi

dintre ei, plini de căldură, îi povesteau arhiereului că în copilăria lor au participat la solemnele

sale vizite canonice şi se înghesuiau să-i înmâneze buchete de flori şi să-i sărute sfinţita dreaptă.

Pe fiecare dintre ei îl asculta cu răbdare şi se interesa de împrejurările în care a fost rănit, de

locul unde schijele au atentat la viaţa lor, ciopârţindu-le trupurile tinere.

După încordarea psihică şi efortul fizic de la Spitalul Militar Central, în ziua următoare a

vizitat diferite uzine, fabrici şi şantiere, unde erau concentraţi mii de români constituiţi în

companii de muncă. Prima vizită a făcut-o la uzinele de armament de la Csepel. În cuvântarea de

la Te-Deum le-a vorbit despre Taina Crucii: „Acum 29 de ani, ca preot militar, mângâiam pe

111

părinţii şi bunicii voştri ... Totuşi, Calea Crucii, plină de chinuri şi dureri nedrepte, a semănat

nemurire şi viaţă, aşa cum cântăm Crucii Tale ne închinăm, Cristoase, şi Sfântă Învierea Ta o

lăudăm şi o mărim! Am adus în sufletul meu pe scumpii voştri de acasă şi în acest suflet se

îmbrăţişează cu voi şi prin mine vorbesc cu voi. Fruntea sus, minţile treze, inimile curate, cu

încredere în Domnul, păşiţi pe calea vieţii, pe care s-o închinaţi Domnului” [87, p.112]. La

fiecare dintre fabricile vizitate, Episcopul a oficiat în curte la un altar improvizat un TeDeum, iar

prin cuvântul cald i-a încurajat, i-a însufleţit şi le-a întărit speranţa.

La 30 octombrie, în timpul vizitelor canonice în Budacul Român, asupra Episcopului

Iuliu Hossu a fost săvârşit un atentat. Reîntors în ţară, si-a reluat programul de vizite canonice.

Întorcându-se cu trăsura de la biserică la casa parohială, pe înserat, un honved a tras două focuri

de revolver asupra lui, dar gloanţele, din fericire, au trecut pe la spatele Episcopului. Câteva luni

mai târziu, la Cluj, tineretul horthyst a devastat de două ori Reşedinţa Episcopală şi de trei ori

Academia Teologică. Aceste atacuri au culminat la 3 martie 1944, când porţile Academiei au

fost sfărâmate, iar studenţii teologi şi profesorii - maltrataţi. A doua zi, 4 martie, pe când

Episcopul se întorcea de la Academie, unde a cercetat victimele şi a constatat daunele, în faţa

Catedralei a fost întâmpinat de un grup de tineri horthyşti, fiind insultat şi scuipat în faţă [87,

p.113]. Pentru a pune capăt acestor acte de vandalism şi maltratare a populaţiei româneşti,

Episcopul Iuliu Hossu se adresează Papei Pius al XII-lea, rugându-l să intervină la episcopatul

maghiar, pentru ca acesta să ceară Guvernului hothyst încetarea actelor de vandalism..

Odată cu ieşirea României din Axă, la 23 august 1944, Armata Română, sprijinită de

Armata Roşie, a eliberat Transilvania de Nord. Eliberarea a adus însă cu sine instaurarea în

România a regimului comunist. Ierarhia confesionalistă a Bisericii Ortodoxe Române, în frunte

cu Mitropolitul Nicolae Bălan, a sesizat intenţiile noului regim de a porni lupta împotriva

Bisericii Greco-Catolice şi au considerat-o un prilej pentru înfăptuirea unirii între cele două

Biserici. Ierarhii greco-catolici, în frunte cu Iuliu Hossu, nu erau împotriva unităţii spirituale a

românilor, dar considerau unirea o problemă teologică ce trebuie soluţionată prin discuţii libere

şi sincere, iar nu sub presiunea unui regim politic străin de neam şi de credinţă. În discursul rostit

în Senat la 24 mai 1929, Episcopul Iuliu Hossu a spus: „Nu sunt două Biserici în lume care să fie

atât de apropiate ca Bisericile noastre. De ce nu ne adunăm într-un congres ca să discutăm

această apropiere?” [87, p.114]. Mulţi ani mai târziu, scriindu-şi memoriile în domiciliul

obligatoriu de la Căldăruşani, Ierarhul îşi va exprima cu fermitate aceeaşi poziţie: “Am cerut

atunci (n. n., în discursul din Senat) şi cel ce scrie aceste şire, şi IPS Frenţiu, episcopul de Oradea

Mare ... să căutăm calea spre unirea în dreapta credinţă; ştiind cât suntem de aproape unii de alţii,

şi convinşi că, prin ajutorul lui Dumnezeu, în harul Lui preasfânt, vom afla calea adevărului,

calea adevăratei credinţe şi vom ajunge la adevărata unire. Unirea o doream şi o dorim şi astăzi,

112

unirea pe temeiul dragostei Mântuitorului Isus, care cu limbă de moarte, cum spune românul, a

cerut de repetate ori la Cina cea de Taină: «Părinte Sfinte, să fie cu toţii una, ca să creează lumea

că tu m-ai trimis în lume» (Ioan 17,21). Invitarea ce ni s-a făcut în ziua de 15 Mai 1948 întru

dragostea Domnului, n-a fost întru sufletul Lui; ni s-a făcut după regretatele peregrinări nu la

Ierusalim ci la Moscova, la sfat şi plănuire cu patriarhul Alexei, ascultător şi el al poruncii

capului celor ce au vestit şi vestesc în lume necredinţa în Dumnezeu, necredinţa în suflet şi

nemurirea lui, vrăjmaş declarat al tuturor celor ce cred în Dumnezeu în orice chip” [87, p.115].

Ierarhii greco-catolici, pe lângă faptul că vedeau unirea dintre cele două Biserici prin prismă

teologică, o înţelegeau şi o susţineau şi ca o revenire la Biserica Catolică, de care Biserica

Ortodoxă s-a rupt prin schisma de la 1054.

Desfiinţarea, în 1946, a Bisericii Greco-Catolice din Ucraina prin integrarea

credincioşilor în Biserica Ortodoxă Rusă a întărit speranţele ierarhiei confesionaliste a Bisericii

Ortodoxe de a face acelaşi lucru şi în România. De altfel, primul Guvern comunist, condus de

Petru Groza, având modelul ucrainean, părea deja câştigat pentru cauză. La 19 iulie 1948 este

publicat în Monitorul Oficial, Decretul-Lege nr. 151 prin care se denunţă Concordatul cu Sfântul

Scaun. Decretul din 4 august 1948, în art. 40 prevede că „nici-un cult religios şi nici-un

reprezentant al unui cult nu vor putea întreţine legături cu culte religioase, instituţii sau persoane

oficiale în afară de teritoriul ţării, decât numai cu aprobarea Ministerului Cultelor şi prin

intermediul Ministerului de Externe”. Art. 41 al aceluiaşi Decret prevede că “nici-un cult din

afară nu poate să exercite vreo jurisdicţie asupra credincioşilor statului român”. Prin Decretul

guvernamental publicat în Monitorul Oficial la 3 septembrie 1948, a fost depus Episcopul Ioan

Suciu, administratorul apostolic al Arhieparhiei de Alba - Iulia şi Făgăraş, cu sediul la Blaj. La

18 septembrie au fost depuşi Valeriu Traian Frenţiu, Episcopul de Oradea, Alexandru Rusu,

Episcop de Maramureş, şi Ioan Bălan, Episcop de Lugoj. Toţi cei patru episcopi depuşi nu şi-au

părăsit însă scaunele şi au continuat să lucreze. În acelaşi timp au fost suprimate salariile

preoţilor greco-catolici. Au mai rămas în scaune şi recunoscuţi oficial Episcopul Iuliu Hossu şi

Episcopul Vasile Aftenie, Vicarul general al Bisericii Române Unite pentru Vechiul Regat, cu

sediul la Bucureşti. Aceşti doi episcopi au mai fost lăsaţi în funcţii, în aşteptarea ca cel puţin unul

dintre ei să fie convins să treacă la Biserica Ortodoxă.

La 10 august 1948, Episcopul Iuliu Hossu a fost vizitat de Episcopul Nicolae Colan,

reîntors de la Sinodul panortodox de la Moscova din luna martie, unde a avut o intervenţie cu

titlul „Agresiunea papală în România în ultimii cincizeci de ani”. Scopul acestei vizite consta în

convingerea de convertirea a greco-catolicilor la ortodoxism. Dialogul dintre cei doi este

prezentat cu lux de amănunte chiar de către Episcopul Iuliu Hossu în Memoriile sale, care a

răspuns dur şi categoric: „Preasfinţite, eşti episcop, suntem episcopi, credinţa noastră este viaţa

113

noastră, aşa că nici nu poate fi vorbă de conversaţie pe această temă; cuvântul meu şi al tuturor

fraţilor mei episcopi este acesta: credinţa noastră este viaţa noastră” [87, p.116]. Răspunsul lui

Iuliu Hossu este unul ferm, care denotă credinţă, fidelitate, curaj şi verticalitate.

Propuneri ademenitoare de a trece la Biserica Ortodoxă i s-au făcut Episcopului Iuliu

Hossu şi din partea Guvernului comunist. La 20 septembrie 1948, aflându-se în Bucureşti la

Ministerul Cultelor, pentru a cere evacuarea clădirii Academiei Teologice, Ministrul Stanciu

Stoian a încercat să-l atragă în colaborarea cu noul regim. Iată cum prezintă această întrevedere

Episcopul însuşi: „prezint cererea pentru evacuarea Academiei de Teologie; după ce-mi spune că

va interveni, trece la altceva, pentru care se pare că a insistat să mă prezint personal; îmi arată ce

rol mare şi frumos aş putea avea în aceste zile istorice. Deşi cuvântul şi gândul dânsului m-a izbit

dureros la început, n-am răspuns, ca şi când n-aş fi înţeles la ce ţinteşte şi, continuând în acelaşi

sens, i-am răspuns: «Domnule ministru: credinţa noastră este viaţa noastră»”[87, p.117].

O zi mai târziu, la 21 septembrie 1948, prezentând aceeaşi cerere la Prim Ministrul Petru

Groza, i se propune explicit să treacă la Biserica Ortodoxă ca Mitropolit al Moldovei. Răspunsul

Episcopului este unul tranşant . Acest episod de asemenea este reflectat în lucrarea Memorii: „În

21 septembrie, audienţa la Prim Ministru Groza, cu aceeaşi cerere; mi-a promis că va interveni;

apoi mă întreabă: «Ce ţi-a spus Stanciu Stoian?»; i-am spus că mi-a promis că va interveni la

Instrucţie; «şi altceva, ce ţi-a spus?»; eu răspund: «Numai aceasta»; nefăcându-mi o propunere

deschisă, n-am aflat de bine să mă opresc la aluzia ce făcuse dl Stoian la «rolul mare» ce aş putea

avea şi nici n-am luat-o în forma aceasta, ci ca un cuvânt spus în convorbirea despre agitaţiile ce

se fac între credincioşii noştri, şi chiar înteţirea terorizării lor, aşa cum i-am spus cu alt prilej

pomenit mai înainte; atunci dl Prim-Ministru îmi spune surâzând: «Vrei să fii mitropolit de

Iaşi?»; surprins, n-am înţeles la ce face aluzie şi i-am răspuns: «Acolo este Durkovits, el este

romano-catolic»; «Ah, răspunde râzând Groza, nu aşa!»; atunci am tresărit şi din gestul dânsului

am înţeles că vorbeşte despre mitropolia Iaşilor ortodoxă, care era vacantă; atunci i-am răspuns:

«Domnule Prim-Ministru: credinţa noastră este viaţa noastră»”[87, p.118].

După aceste încercări zadarnice de a convinge măcar un episcop greco-catolic să treacă la

Biserica Ortodoxă, Guvernul a invitat, la 1 octombrie 1948, preoţimea greco-catolică la Cluj,

pentru a discuta problema unirii celor două Biserici. În invitaţie se preciza că la discuţii va lua

parte şi Episcopul Iuliu Hossu. În realitate, din 30 septembrie până în 3 octombrie 1948,

Episcopul a fost consemnat la reşedinţă. Aflând despre intenţiile autorităţilor comuniste de a

organiza o adunare a greco-catolicilor, în scopul convertirii la ortodoxism, Episcopul a trimis

curieri în toate protopopiatele eparhiei cu mesajul de a nu participa la adunare, iar la 30

septembrie a dat o scrisoare circulară prin care anunţa pedeapsa cu excomunicarea celor care vor

participa la acţiunile de convertire. Iată un fragment din această scrisoare: „Ni s-a adus la

114

cunoştinţă că se vor aduna în oraşul nostru de reşedinţă, Cluj, la 1 octombrie a.c., unii preoţi din

sânul clerului Provinciei noastre Mitropolitane, în scopul de a proclama schisma cu lepădarea de

Biserica noastră, cea Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică, păstorită de urmaşii Sfântului Petru, şi

trecerea la Biserica Ortodoxă. Cu puterea care o deţin ca Episcop al locului, aplic pedeapsa

excomunicării tuturor acelora care ar lua parte la pomenita adunare. Cei ce, din nefericire, vor fi

participat la adunare vor fi declaraţi nominal excomunicaţi, cu un Decret al Nostru, care se va

citi în toate bisericile acestei eparhii de Dumnezeu păzite, în prima duminică sau în duminica

următoare după primirea Decretului Nostru” [87, p.119]. Cu toată opoziţia şi îndrumările

Episcopului, adunarea a avut loc la data fixată, în sala de gimnastică a Liceului „George Bariţiu”

din Cluj.

Nu mult după adunarea de la Cluj, Episcopul Iuliu Hossu a plecat, împreună cu Episcopul

romano-catolic de Alba - Iulia, Marton Aron, la Bucureşti, pentru a face o ultimă încercare la

Ministerul Cultelor cu Proiectul de Statut al Bisericii Catolice din România. La Bucureşti,

„Ierusalimul aspiraţiilor noastre naţionale”, cum l-a numit în cuvântarea de la recepţia dată in

cinstea delegaţiei de la Alba - Iulia în 1918, în noaptea de 28 - 29 octombrie 1948, a fost arestat

în locuinţa fratelui său, Ioan Hossu, şi dus în beciurile Ministerului de Interne. Iată cum descrie

Episcopul primele momente petrecute acolo: „Între glume de batjocură, au înregistrat ce era

asupra mea şi astfel am fost scos afară însoţit de un individ, pentru a coborî la celulă. Îndată după

intrare, căzând zăvorul, m-am aşezat în genunchi şi, cu fruntea la pământ, am dat mărire

Domnului Isus, care m-a învrednicit pe mine nevrednicul de această mare cinste a temniţei

pentru credinţă. Mărire Ţie, Doamne, mărire Ţie, am cântat şi o cânt şi azi când scriu aceste

şire...” [87, p.120].

După o zi de detenţie la Ministerul de Interne, ministrul Cultelor, Stanciu Stoian,

considerându-l înspăimântat şi dispus să colaboreze, l-a chemat pe Iuliu Hossu din nou în

audienţă. Probabil, ministrul credea că, după o noapte şi o zi petrecută în arest, a rămas

demoralizat. La început ministrul Cultelor vorbea de «rolul mare şi frumos, în momentele

istorice pe care le trăim”. Se pare că pentru această nouă invitaţie episcopul a fost chemat şi

pregătit cu acest început de temniţă, cu beciul Internelor şi zuruitul uşilor de fier. Iuliu Hossu i-a

răspuns invariabil: „...credinţa noastră este viaţa noastră”. Aţi întrat, domnule ministru, într-un

domeniu pe care nu-l puteţi stăpâni, unde fiecare credincios, fiecare bătrână neputincioasă, dar

credincioasă, este o cetate de nebiruit, în care nu poate intra nimeni, decât Dumnezeu şi acela

căruia ea îi va deschide sufletul. Cu puterea nimeni nu pătrunde acolo; că vor fi notaţi în registre

că au trecut la altă religie, aceasta se poate; dar că au trecut în suflet şi s-au lepădat de credinţa

lor, aceasta nu se poate obţine cu puterea. ... Pe cât a fost de scurtă audienţa cu prezentarea

Statutului ieri, pe atât de lungă, peste măsură, a fost cea de azi, cu invitarea pentru care s-a

115

pregătit în felul acesta. Dacă a nutrit nădejde că va fi urmată, s-a înşelat amarnic; pe mine m-a

rănit cu propunerea că aş fi capabil de o astfel de infamie” [87, p.121-123].

După această nouă încercare zadarnică, la 8 noiembrie 1948, a fost publicat în Monitorul

Oficial decretul prin care Episcopul Iuliu Hossu era destituit ca Episcop de Cluj-Gherla. A fost

ultimul episcop greco-catolic destituit. Iuliu Hossu a fost arestat la 28 octombrie 1948, închis la

Dragoslavele, Sighet, Curtea de Argeş şi Căldăruşani. Potrivit rapoartelor Vaticanului, o parte

din detenţie şi-a petrecut-o pe teritoriul URSS, lucrând la portul minier de la Nicolaev.

Acţiunea de suprimare a Bisericii Române Unite prin revenirea clerului şi a credincioşilor

la Biserica Ortodoxă s-a derulat între lunile septembrie şi decembrie ale anului 1948. Planul

elaborat de autorităţi şi susţinut de ierarhii ortodocşi avea la bază scenariul aplicat cu succes doi

ani mai devreme în Ucraina Occidentală. Strategia guvernului s-a desfăşurat pe două planuri. Pe

de o parte, pentru a diminua capacitatea de rezistenţă a comunităţilor catolice şi a dezorganiza

structurile teritorial-administrative ale bisericii (episcopiile), Guvernul a retras recunoaşterea

următorilor episcopi de rit răsăritean şi de rit latin: Alexandru Russu, Valeriu Traian Frenţiu,

Ioan Bălan, Alexandru Teodor Cisar şi Augustin Pacha - la 17 septembrie 1948; Ioan Suciu - la 3

septembrie 1948; Ioan Scheffer - la 16 septembrie 1948 şi Iuliu Hossu - 8 noiembrie 1948.

Nunţiatura de la Bucureşti a protestat împotriva acestor măsuri, care constituiau „un grav atentat

împotriva Bisericii Catolice din România” şi, în egală măsură, prin noua Lege a cultelor în

favoarea libertăţii religioase şi a liberei organizări a fiecărui cult.

Pe de altă parte, în cursul lunii septembrie, Ministerul Cultelor a trimis un formular

preoţilor greco-catolici prin care li se cerea să delege câte doi reprezentanţi din fiecare judeţ,

pentru a participa la adunarea de la Cluj, unde urmau să „voteze” revenirea la Biserica Ortodoxă.

În paralel, au fost create aşa-numitele „comitete de iniţiativă”, care, beneficiind de sprijinul

autorităţilor statului, au avut menirea de a-i convinge pe preoţii greco-catolici să adere la

mişcarea de revenire la ortodoxie. Acţiunile din teren au fost dublate de o campanie de presă,

care acredita teza potrivit căreia în cadrul Bisericii Unite a existat totdeauna un curent favorabil

revenirii la Biserica Ortodoxă, fapt care demonstra că greco-catolicismul a rămas străin de

sufletul credincioşilor. Acest curent fusese neutralizat până în 1945 de partidele burghezo-

moşiereşti şi de ierarhia greco-catolică înstrăinată de neam. Totodată, articolele publicate

evidenţiau faptul că regimul de democraţie-populară, prin denunţarea Concordatului şi noua

Lege a cultelor, a pus capăt inegalităţii cultelor religioase, creând astfel condiţiile favorabile

acţiunii de reîntregire a Bisericii Ortodoxe.

Ca urmare a acţiunii desfăşurate în cursul lunii septembrie, 431 de preoţi, profesori şi

canonici greco-catolici au delegat 38 de preoţi, dintre care doar 36 s-au întrunit la 1 octombrie

1948 la Cluj. Documentele adoptate cu această ocazie, o Proclamaţie şi un Apel către preoţi şi

116

credincioşi, ar fi contribuit la intensificarea „curentului de revenire la ortodoxie”, încât, după trei

săptămâni, peste 75% dintre credincioşi trecuseră deja la Biserica Ortodoxă şi, până la sfârşitul

anului, se aprecia că procesul urma să fie încheiat. A doua zi după evenimentele de la Cluj,

mons. Gerald Patric O”Hara, regentul Nunţiaturii de la Bucureşti, a adresat o notă verbală

Ministerului Afacerilor Externe în care, după ce reamintea angajamentele interne şi

internaţionale asumate de Statul Român în vederea respectării libertăţii religioase şi a libertăţii

cultului, constata grava încălcare a acestora „printr-o serie de fapte ... petrecute în ultimele zile în

diferite zone ale Transilvaniei împotriva Bisericii Catolice de rit grec”. Nunţiatura avea în

vedere, în special, acţiunea întreprinsă de autorităţile civile care au organizat „întâlnirea de la

Cluj”. Guvernul a considerat protestul Nunţiaturii „un amestec în treburile interne ale Republicii

Populare Române”. Răspunsul MAE la nota verbală a Nunţiaturii ilustrează modul în care logica

Războiului Rece şi-a pus amprenta asupra relaţiilor diplomatice româno-vaticane [45].

În cursul lunii octombrie 1948, ca urmare a presiunii exercitate de instituţiile statului, a

continuat procesul de integrare a clerului şi a credincioşilor uniţi în Biserica Ortodoxă. Au existat

preoţi greco-catolici care au semnat revenirea din diferite motive: de teamă, din dorinţa de a-şi

proteja familiile ori pur şi simplu cu speranţa că lucrurile se vor schimba curând, la vremea

respectivă circulând multe zvonuri cu privire la declanşarea unui război, care se va încheia cu

victoria Occidentului, venirea „americanilor” şi implicit înlăturarea comunismului din România.

Au existat şi cazuri în care preoţii au retractat semnăturile ori au acceptat cu „rezerva mentală”,

continuând să oficieze ritul catolic. Cei care refuzau să semneze revenirea erau ameninţaţi,

brutalizaţi, închişi de către Jandarmerie şi Poliţie. Memoriile înaintate Guvernului de către

episcopii uniţi ori de întregul episcopat catolic, în care protestau faţă de tratamentul la care erau

supuşi credincioşii greco-catolici, nu au stopat acţiunea de revenire, care a continuat şi după

Adunarea de la Alba - Iulia din 21 octombrie 1948. După arestarea episcopilor greco-catolici,

catedralele episcopale greco-catolice au fost preluate de ierarhii ortodocşi [45].

La 1 decembrie 1948, Prezidiul RPR a emis Decretul nr. 358 pentru stabilirea situaţiei de

drept a fostului cult greco-catolic, prin care toate bunurile care aparţinuseră organizaţiilor şi

instituţiilor centrale ale Bisericii Unite treceau în proprietatea statului, ca urmare a „revenirii

comunităţilor locale ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român”. Bisericile şi averea

parohiilor care aparţinuseră comunităţilor greco-catolice au revenit parohiilor ortodoxe în

conformitate cu dispoziţiile art.37 al Legii cultelor. Pentru împărţirea bunurilor patrimoniale ale

Bisericii unite s-a emis Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.1719 din 27 decembrie 1948 [46].

Într-o notă verbală adresată Externelor, Nunţiatura aprecia că Decretul nr. 358 „constituie

o noua încălcare a unuia din drepturile fundamentale ale omului, o nouă imixtiune a puterii civile

117

în domeniul spiritualului, un nou act de ostilitate al guvernului român faţă de religia catolică”[27,

p. 52].

Suprimarea Bisericii Unite s-a realizat în contextul sovietizării României. Într-un moment

în care URSS reprezenta singurul model posibil a fi urmat, Biserica Unită, cu

„latinismul”(occidentalismul) ei, constituia, potrivit opiniei lui P. Ramet, un obstacol în calea

dimensiunii slavizate a sovietizării. După 1 decembrie 1948, despre Biserica Unită s-a vorbit

doar la trecut. Publicaţiile ortodoxe, precum şi lucrările apărute după acest an au căutat să pună

în lumină caracterul definitiv şi irevocabil al evenimentelor consumate în toamna lui 1948. Cu

alte cuvinte, se oculta existenţa unei Biserici Unite care acţiona în clandestinitate.

În egală măsură, se urmărea prevenirea rezistenţei greco-catolice, deoarece prin reţinerea

episcopilor şi a preoţilor era împiedicată supravieţuirea canonică a bisericii.

Rolul pe care Nunţiatura de la Bucureşti l-a avut în organizarea şi susţinerea rezistenţei

greco-catolice a fost sesizat de serviciile secrete. Într-un amplu raport, elaborat, probabil,

anterior lunii iulie 1950, se afirma, între altele, că Nunţiatura a solicitat preoţilor din rezistenţă să

se grupeze în centrele cu populaţie greco-catolică în jurul vicarilor generali.

Astfel, pentru anihilarea Bisericii Greco-Catolice regimul comunist a declanşat o amplă

acţiune de identificare, arestare şi condamnare a preoţilor din rezistenţă. Odată cu episcopii a fost

arestată şi o parte a elitei greco-catolice, respectiv canonici, profesori de teologie şi protopopi,

care au fost închişi la Mănăstirea Neamţ, unde autorităţile, cu sprijinul unor prelaţi ortodocşi,

sperau să-i convingă să revină la Biserica Ortodoxă [10].

La 27 octombrie 1948 a fost arestat Episcopul Ioan Suciu, a doua zi fiind arestaţi

episcopii Ioan Bălan şi Valeriu Traian Frenţiu, iar în noaptea de 28 spre 29 octombrie - episcopii

Iuliu Hossu, Vasile Aftenie şi Alexandru Rusu [54]. Cu toţii au fost transferaţi în arestul MAI

din Bucureşti. După o noapte în detenţie, Episcopul Hossu a fost dus în faţa ministrul Cultelor S.

Stoian, care i-a propus, din nou, să accepte „rolul mare” în procesul „unificării religioase” aflat

în desfăşurare, propunere respinsă [87, p.105]. În 31 octombrie, episcopii aflaţi în arestul MAI au

fost transferaţi la reşedinţa de vară a Patriarhiei din com. Dragoslavele (jud. Muscel, astăzi

Argeş), transformată în lagăr, păzită de soldaţi şi înconjurată cu sârmă ghimpată. Aici, Episcopul

Hossu ia cunoştinţă de decretul prezidial prin care i s-a retras recunoaşterea, astfel fiind ultimul

episcop destituit de autorităţile comuniste [10]. După arestarea episcopilor greco-catolici,

catedralele episcopale greco-catolice au fost preluate de ierarhi ortodocşi.

Regimul de viaţă în lagărul Dragoslavele era foarte dur: mâncare insuficientă şi

nepregătită corespunzător, condiţii improprii de dormit (lipsa paturilor). La aceasta se adăugau

condiţiile climaterice specifice unei zone montane pe timp de iarnă: „Lemne de foc primeau câte

11 bucăţele pentru 24 de ore”, unele geamuri erau sparte. Episcopul Ioan Bălan „rupea crengile

118

pe genunchi, nebăgând în seamă suferinţa reverendei, care nu era potrivită pentru o atare

operaţie” [87, p.105].

Cu toate acestea episcopii se organizau zilnic pentru celebrarea Sfintei Liturghii, şi având

un program comun de rugăciune şi meditaţie. Sfânta Liturghie era pontificate pe rând de unul

dintre episcopi – care îmbrăca singurul veşmânt complet –, iar ceilalţi cocelebrau cu epitrahilul şi

dădeau răspunsurile pe rând. În aceste condiţii au petrecut marile sărbători (Naşterea Domnului,

Botezul Domnului şi Prezentarea în Templu), oferind rugăciunile pentru credincioşi şi pentru

Biserica Greco-Catolică, „cu deplină încredere în Domnul Isus”. Şi toate acestea sub

supravegherea atentă a soldaţilor, dintre care unul chiar în interiorul camerei [4].

Un episod foarte cunoscut, petrecut atunci la Dragoslavele (3. XII. 1948), este încercarea

Patriarhului ortodox Iustinian Marina de a-i convinge pe ierarhii greco-catolici, să treacă la

ortodoxie. Acesta i-a vizitat de două ori [4].

În cadrul primei vizite (14-15.XI. 1948), Patriarhul ortodox Iustinian Marina a venit

însoţit de agenţi de la Siguranţă şi le-a oferit episcopilor catolici de rit grec un prânz copios, ca

un fel de demonstraţie, cum ar trăi ei dacă şi-ar face trecerea la Biserica Ortodoxă. I-a ameninţat

cu detenţia. Episcopul Ioan Bălan a răspuns: „ Preafericite, dacă noi episcopii greco-catolici am

crede că Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică a lui Cristos, în acest moment ne-am da

semnătura de trecere, căci noi voim să fim cu Cristos! Dar nu aţi venit la noi cu argumente

teologice, nici cu virtuţile creştineşti, ci ne-aţi arestat şi ne-aţi întemniţat. Hotărât, acestea nu

sunt metodele lui Cristos!....Viaţa ne-o puteţi lua, dar credinţa nu! Atâta vreme cât suntem în

edificiile Bisericii Ortodoxe, suntem prizonierii ei!”[120, p.31].

În zilele de 3-4 decembrie 1948, Patriarhul ortodox, însoţit de vicarul patriarhal Teoctist,

efectuează cea de-a doua vizită la lagărul improvizat Dragoslavele, unde erau întemniţaţi

episcopii uniţi. În timpul vizitei Patriarhul le-a arătat Monitorul Oficial nr. 281 din 2 decembrie

1948, care publica Decretul 358/1948 de desfiinţare a Bisericii Greco-Catolice pe temeiul că toţi

credincioşii greco-catolici români au trecut la religia ortodoxă îndemnându-i din nou să treacă la

Biserica Ortodoxă., sugerându-le să ceară loc de aşezare unde să stea pentru viitor, fiind de acum

„ scoşi din lege” [87, p.105].

După plecarea Patriarhului, episcopii au redactat de comun acord un memoriu în care au

arătat netemeinicia de drept a decretului şi anticonstituţionalitatea lui, au cerut revocarea

decretului şi respectarea libertăţii de organizare şi funcţionare pentru Biserica Greco-Catolică.

Datorită refuzului categoric de a se converti la Biserica Ortodoxă, la 26 februarie 1949 orele

17.00, episcopii greco-catolici, au fost escortaţi de la Dragoslavele spre Mănăstirea ortodoxă

Căldăruşani. Tot la Căldăruşani au fost aduşi şi preoţii greco-catolici arestaţi şi reţinuţi anterior

la Mănăstirea ortodoxă Neamţu. Episcopii deţinuţi erau trataţi cu un regim umilitor: înconjuraţi

119

de sârmă ghimpată şi păziţi de soldaţi înarmaţi; mâncarea insuficientă şi rău preparată, din când

în când se putea cumpăra, cu permisiunea comandantului, alimente din afara lagărului; apă de

băut şi de spălat insuficientă şi care trebuia adusă de departe cu găleţile; în cameră frigul iernii

pătrundea cu putere prin fereastra care „slab ne apăra şi cercam să o înfundăm cu mămăligă,

care, vezi bine, nu ţinea, îngheţată se sfărâma” [87, p.105].

Cu toate acestea, comunitatea episcopilor şi a preoţilor deţinuţi a căutat să se întărească

pe plan spiritual, oficiind zilnic Sf. Liturghie, fiecare episcop fiind celebrat principal pe rând câte

o săptămână şi ţinând o scurtă predică cu această ocazie; se făceau lecturi spirituale zilnice,

meditaţie, spovedanie regulată [87, p.105].

În ciuda tuturor greutăţilor şi a percheziţiilor periodice, moralul deţinuţilor era foarte bun.

Cu ocazia unei astfel de percheziţii, P.S. Bălan, intrând în camera unde erau percheziţionaţi

episcopii Al. Rusu şi I. Hossu, a întrebat: „Ce căutaţi, insecte ?”; văzând cât de amănunţit căutau

inspectorii, a adăugat: „Căutaţi şi ouăle !” [87, p.105].

După Căldăruşani urmează închisoarea din Sighetul-Marmaţiei. Astfel, la 24 mai 1950,

episcopii împreună cu ceilalţi preoţi sunt împărţiţi în două grupe, îmbarcaţi în camioane şi

transferaţi la această închisoare. Ajunşi la Sighet în seara de 25 mai 1950, episcopii au fost

întâmpinaţi de conducerea penitenciarului cu cuvintele: „ Băgăm bivolii la grajd!”[87, p.212].

Detenţia de la Sighet a generat o stare de slăbire fizică generală, dar nu şi de epuizare.

Aici toţi episcopii uniţi au fost repartizaţi în celula 48 de la etajul unu. În celulă erau 14 paturi

supraetajate cu saltele de paie, cearşaf şi pături de culoare gri, culoare bine cunoscută încă de la

Căldăruşani, toate erau noi [87, p.213]. Celula era luminată de două ferestre cu dimensiunile 80

cm. X 100 cm., având gratii groase de fier.

Documentele depistate în arhive, la fel ca şi Memoriile Episcopului Iuliu Hossu, ne

prezintă condiţiile precare şi inumane de detenţie. Episcopilor şi preoţilor greco-catolici le era

încălcat dreptul cu privire la libertatea religiei şi la respectarea canoanelor bisericeşti. Astfel, la

penitenciarul din Sighetul-Marmaţiei a fost efectuată o singură împărtăşanie, pentru cinci ani de

zile, din sfânta Cuminecătură rămasă în cutiuţa de argint aurită, adusă de preoţi şi neprofanată de

comunişti [87, p.105].

Episcopii greco-catolici s-au aflat în temniţa Sighetului patru ani, şapte luni şi 11 zile [87,

p.106]. Sistemul de detenţie era foarte sever, fiecare celulă fiind ţinută strict izolată, aşa încât nu

se putea comunica absolut cu nimeni din afara ei. În celulele pentru singuratici, condiţiile erau şi

mai precare: cei închişi nu vedeau alt om decât gardianul. Pe unii deţinuţi disperarea i-a adus în

pragul suicidului [87, p.227].

Din programul zilnic al Direcţiei penitenciarului făceau parte şi activităţile legate de

gospodărirea internă pe care o executau deţinuţii, adică, diferite munci: adusul apei cu un cufăr

120

foarte mare, alegerea şi curăţatul cartofilor, alegerea fasolelor, măturatul în curtea

penitenciarului, spălatul în camere şi coridoare. Hrana din penitenciar nu era suficientă pentru

prestarea unor munci, deţinuţii fiind slăbiţi; cu toate acestea, nu se tânguiau, starea lor morală era

constantă [87, p.240-247].

Deţinuţii din închisoarea Sighet se bucurau de plimbări, o dată sau de două ori pe

săptămână, în două curţi mici, timp de 10 minute, cu mâinile la spate şi capul plecat. De pe zid,

din două turnuri, erau păziţi de soldaţi înarmaţi. Nesupunerea faţă de regulile de plimbare

presupunea pedepse aspre, deţinutul urma încarcerarea într-o celulă fără fereastră, goală de tot,

unde acesta era ţinut ore întregi în picioare, dezbrăcat, numai în cămaşă şi indispensabili, fără să

se poată barem rezema de părete [87, p. 229].

Pentru ca viaţa deţinuţilor să nu fie prea „monotonă”, se făceau diverse percheziţii în toiul

nopţii, la orice oră, gardienii răvăşind şi aruncând pe jos rufele, saltelele etc. [76, p.230].

Printre metodele de intimidare a clerului greco-catolic făcea parte şi modul de alimentare.

Iată cum erau hrăniţi cei din penitenciar: „Mâncarea se purta în ciubăr mare, tras de la uşă la uşă,

şi primită măsurată cu polonicul de la miliţian; robii care trăgeau ciubărul se retrăgeau şi

rămâneau nevăzuţi; trebuia să întinzi mâna din celulă asupra ciubărului; de-atâtea ori înjurături

că nu se ţinea bine gamela, ori era să pice asupra ciubărului, care era prea în afară; altul ţinea

ţigara în gură şi lăsa să pice scrumul în mâncare; la primire mergeam după vârstă şi proedrie,

rămăşiţă din afară; primul, scumpul nostru frate senior I.P.S. Frenţiu. În această reşedinţă am

început viaţă nouă, până acum necunoscută, înarmaţi cu credinţă în Domnul Isus şi în prezenţa

lui în mijlocul nostru şi cu Maica Domnului, ocrotitoare şi iubitoare puternică ” [87 p. 217]. Se

ştie că închisoarea din Sighet a fost una de exterminare a celor care nu erau pe placul noului

regim stabilit în România, iar această exterminare se făcea prin înfometare şi muncă silnică. Din

punctul de vedere al alimentaţiei, deţinuţii erau supuşi la adevărate torturi prin regimul alimentar

oferit din bunăvoinţa celor care conduceau atunci destinele ţării: „Raţia zilnică de pâine, 250 gr.,

de două ori pe săptămână mămăligă, de multe ori şi mai multe zile. Dimineaţa, după două

săptămâni sau trei cu ceai de mere uscate, câteva bucăţele în apă caldă , se primea „terci”, pe

care nu l-am cunoscut nici după nume; era o uruială de făină de porumb, care ar fi fost să fie,

cum am înţeles, dulce, dar nici-o dulceaţă nu se simţea; primeam într-o căniţă de 3/8 l; pâinea de

250 gr. se dădea o dată pe zi, înainte de masă; din aceea, dacă ţi-a rămas, aveai ceva şi dimineaţa,

altcum numai terciul; acest terci a ajuns să fie cea mai bună mâncare din câte primeam până la

luna iulie 1953” [87, p.238]. Pentru ca deţinuţii să-şi dea seama de marea bunătate a regimului

comunist „O dată pe săptămână se dădea şi puţină carne în ciorbă; mici bucăţele se aflau în

ciubărul care era tras de la uşă la uşă; miliţianul agita cu polonicul masa din ciubăr şi pescuia şi

câte o bucăţică de carne; se întâmpla să nu reuşească, şi atunci rămânea respectivul de pagubă;

121

cu varza dădeau câteodată bucăţele de tendoane de pe glezna de vită pe care le aduceau cu sacii

de la abator, împreună şi cu boturi de vite, din care serveau bucăţi de buze, de multe ori păroase;

înainte de mâncare trebuia să le cureţi cu mare greutate cu lingura şi cu unghiile; vesela noastră

se reducea la gamelă şi la căniţa de 3/8 l pentru terci şi apă; tacâmul era lingura, instrument

universal; altceva nu aveam...” [87, p. 241].

Episcopul Iuliu Hossu menţionează în Memorii şi în numele colegilor de detenţie de la

închisoarea Sighet: „Da, aici la Sighet am văzut, am simţit şi am trăit foamea... Cu un cuvânt,

alimentaţia era de înfometare, stingere prin extenuare” [87, p. 243 - 246].

Regimul alimentar a suferit o îmbunătăţire abia după moartea Episcopului Ioan Suciu;

după 27 iunie 1953, cei rămaşi în celulă au putut să profite de o relativă îmbunătăţire.

Una dintre problemele cele mai grele pe care a trebuit să le înfrunte deţinuţii a fost lipsa

aproape totală a unui mediu igienic în care să-şi poată desfăşura viaţa, mediu parcă menit să aibă

acelaşi scop ca şi alimentaţia, adică exterminarea: „Am pomenit în treacăt cum era aşezată tineta

pentru lipsele omului de toate zilele: în colţul celulei, la doi metri de tineta cu apa de băut, zi şi

noapte folosită de 12 persoane, evacuată dimineaţa şi seara; vă puteţi închipui toate celelalte care

urmau din aceasta; iată o cameră de 5,5 x 5,6 m, de multe ori plină la refuz, când era spus tuturor

să nu mai folosească până vine timpul evacuării, aceasta a fost aşa patru ani şi şapte luni; la

început te cuprindea o jenă, care făcea imposibil să o foloseşti; dar marea necesitate te-a făcut pe

rând să treci de toate...” [87, p. 247].

În ciuda acestor condiţii drastice impuse de regimul penitenciar, viaţa spirituală a

episcopilor uniţi nu a încetat, dimpotrivă, au încercat să trăiască asemenea unor adevăraţi

slujitori ai lui Cristos, deşi în timpul detenţiei de la Sighet, n-au putut celebrai, în cei patru ani şi

şapte luni, nici-o sfântă slujbă liturgică; n-au ţinut în mână nici-o carte, nici n-au văzut vreo

carte, n-au citit un rnd. Sfânta Scriptură, era şi ea arestată, adică sechestrată [87, p.331].

Situaţia, atmosfera din penitenciar ia obligat pe cei întemniţaţi să se folosească de tot ceea

ce ştiau, pe de rost: Âmpărate ceresc, Tatăl nostru, Născătoare de Dumnezeu, Mărire Tatălui şi

Fiului şi Spiritului Sfânt, care cuprindeau toate comorile cereşti. Apoi cu cât erau mai mari

restricţiile la exteriorizare, cu atât coborau în adâncurile sufletului, prefăcând în sfântă rugăciune

tot ce trăiau în temniţa Sighetului şi oferind-o cu smerenie Domnului Isus [87, p. 236].

După expirarea termenului de detenţie în închisoarea din Sighetul Marmaţiei, episcopii

rămaşi în viaţă au fost deportaţi în URSS. Conform documentelor de arhivă, Valeriu Traian

Frenţiu, Episcop unit de Oradea Mare, a fost surgiunit în lagărul de muncă forţată de la Orinin, în

regiunea Kameneţ-Podolsk. Unele surse informează că ar fi murit în noiembrie 1951 în acelaşi

lagăr [10].

122

În ciuda tuturor privaţiunilor şi comportamentelor inumane la care a fost supus, Ioan

Bălan, Episcop unit de Lugoj a supravieţuit penitenciarului din Sighet, dar deoarece nu a voit să

treacă la ortodoxie [87, p.241], având o vârstă înaintată, 72 de ani, nu a fost deportat, ci mutat

internat la închisoarea de la Văcăreşti, unde, opunând o rezistenţă puternică, se presupune că ar fi

fost ucis în bătaie din ordinul Partidului Comunist din Bucureşti [9].

Ioan Suciu, Episcop unit şi administrator apostolic din Făgăraş – Blaj, a fost închis la

Aiud, moare în anul 1953. Iuliu Hossu, Episcop unit de Cluj – Gherla a fost deportat în Rusia

unde a lucrat ca hamal în portul Nikolaev [9].

Considerat a fi principalul instigator al clerului nerevenit, Episcopul Russu va fi inculpat

într-un proces judecat de tribunalul militar Cluj şi condamnat la 25 de ani de închisoare pentru

„agitaţie contra statului” [128]. Astfel, Alexandru Rusu, Episcop de Maramureş, după detenţia

din România este deportat în URSS şi impus să lucreze în calitate de muncitor necalificat la

fabrica de avioane din Ossipenko, districtul Zaporojie. Ca urmare a tratamentului inuman la care

a fost supus, a încetat din viaţă la 9 mai 1963 [128].

Represiunea nu i-a vizat doar pe episcopi şi clerul superior al bisericii, ci şi pe preoţii şi

credincioşii rămaşi fideli Romei. Numai în penitenciarul din Aiud în anii 1949 - 1950 au fost

închişi peste 80 de preoţi greco-catolici. Unii fuseseră condamnaţi pentru „uneltiri contra ordinii

sociale”,infracţiune prevăzută în art.209 al Codului penal; alţii pentru „instigare publică”(art.27

din Codul penal) sau „omisiune de denunţ” [128].

Replica brutală, violentă a autorităţilor la solicitările clerului şi ale credincioşilor greco-

catolici ilustrează perpetuarea politicii religioase de la sfârşitul anilor ”40. Regimul părea decis

să nu modifice statu-quoul confesional, fixat în anul 1948. Biserica Ortodoxă Română continua

să fie singura instituţie religioasă care beneficia de un statut privilegiat în raport cu celelalte

confesiuni. În privinţa relaţiilor cu Biserica Greco-Catolică nu se întrevedea nici o schimbare.

Persistenţa schemei interpretative referitoare la evenimentele care au condus la suprimarea

Bisericii Greco-Catolice în toamna anului 1948 este vizibilă, printre altele, în motivaţiile

completelor de judecată care au pronunţat sentinţe în cazul preoţilor şi credincioşilor uniţi în

clandestinitate. Justiţia comunistă sancţiona atitudini şi comportamente care puneau sub semnul

întrebării filosofia aşezată la baza sistemului şi sistemul însuşi. Vaticanul, se afirma într-o astfel

de sentinţă, „adept al concepţiei idealiste, în opunere cu concepţia materialistă, adoptată şi

însuşită de marxismul ştiinţific şi de ţările din lagărul socialist”, se implică în chestiuni de

politică internaţională şi manifestă „tendinţe de imixtiune în forma de conducere şi organizare a

statelor în care avea credincioşi, punându-se în slujba lagărului imperialist”. Or, în 1948, „marea

majoritate a credincioşilor de religie greco-catolică, privind dialectic istoria şi conjunctura

internaţională, au hotărât să se reîntoarcă la religia strămoşească. Această mişcare revoluţionară

123

a avut adversarii ei , care s-au manifestat ca atare, atât în anul 1948, cât şi în anii următori”. O

astfel de atitudine punea în pericol „ordinea şi siguranţa statului” şi, în consecinţă, „a fost

stigmatizată şi sancţionată de legile penale” [157].

Potrivit unei liste publicate de Vatican Press în februarie 1952, 109 membri ai ierarhiei

ecleziastice din 12 Ţâri dominate de comunişti sunt victime directe ale războiului împotriva

Bisericii, arestaţi, expulzaţi sau împiedicaţi să îşi exercite sacerdoţiul. Dintre toate ţările

europene, România se află în fruntea listei cu toţi cei zece episcopi şi patru vicari generali ca

victime.

Concluzii la capitolul 4

Schimbările survenite în situaţia politică a României în urma actului de la 23 august

1944, au atins şi domeniul confesional. România nimerită în sfera de interes a URSS realiza cu

succes reforme de tip sovietic. Astfel, regimul de democraţie populară fiind îndrumat de

comuniştii sovietici, au început lupta împotriva Bisericii Greco-Catolice, deoarece aceasta apăra

pe plan spiritual caracterul roman al poporului român. Atâta timp cât autoritatea asupra Bisericii

se afla la Roma, ar fi fost dificil pentru regimul comunist să şi-o subordoneze. Legătura cu Roma

era o chezăşie a menţinerii latinităţii românilor, iar sovieticii tocmai voiau să o distrugă. Ierarhia

ortodoxă a acceptat colaborarea cu regimul comunist, în timp ce biserica catolică de toate riturile

-a refuzat, motiv pentru care va fi acuzată că împiedică transformările socialiste. Sub pretextul

că Vaticanul rupe unitatea Bisericii din România, comuniştii l-au înfăţişat pe Papa şi pe episcopi

ca pe cei mai mari duşmani ai naţiunii române.

Pentru distrugerea Bisericii Greco-Catolice guvernarea comunistă avea un program

sistematic pe mai multe sectoare ale vieţii sociale: a desfiinţat treptat partidele politice

tradiţionale în favoarea celui comunist, atrăgând de partea ei pe majoritatea ierarhilor ortodocşi,

sub o presupusă dorinţă de unitate naţională şi spirituală, dezlănţuind astfel ofensiva împotriva

bisericii de rit bizantin.

În urma neaderării Bisericii Greco-Catolice la mişcarea „Asociaţia legăturilor dintre

România şi Uniunea Sovietică”, în România au început primele arestări în rândul clerului greco-

catolic. În 1947 se pregătea Congresul pan-ortodox şi în acest scop Patriarhul Moscovei, Alexei

a efectuat o vizită la Cluj. La întâlnirea cu Patriarhul rus au fost invitaţi reprezentanţii tuturor

cultelor în afară de Episcopul Greco-Catolic Iuliu Hossu. Această vizită a determinat o luare de

poziţie mai hotărâtă împotriva Bisericii Greco-Catolice. Guvernul începea să urmeze exemplul

Uniunii Sovietice, pregătind scoaterea în afara legii a Bisericii Române Unite. Atacurile la adresa

Vaticanului şi a Bisericii Greco-Catolice, au sporit în intensitate mai ales după Congresul pan-

ortodox de la Moscova, Vaticanul fiind acuzat de colaborare cu imperialismul american.

124

La consfătuirea anuală a partidului muncitoresc român din februarie 1948, secretarul

partidului comunist, Gh.Gheorghiu Dej a declarat că Biserica Catolică este singura piedică

organizată în calea instaurării definitive în România a regimului de democraţie populară. Şi

Patriarhul Iustinian Marina a declarat deschis că unirea greco-catolicilor cu Roma din 1700 va

înceta să existe în luna octombrie, 1948, iar la alegerile politice din martie 1948 Biserica Greco-

Catolică a fost considerată reacţionară.

Aşadar, anul 1948 a fost un an de referinţă al luptei regimului comunist împotriva

Bisericii Greco-Catolice. În acest an, a fost constituit cadrul legislativ, pe care s-a bazat prigoana

de desfiinţare a bisericii respective. Legile referitoare la cultele din România, elaborate şi

promulgate în această perioadă vizau denunţarea Concordatului încheiat cu Vaticanul în 1927 şi

scoaterea Bisericii Greco-Catolice de sub jurisdicţia papală. La 2 august 1948, autorităţile

comuniste încep reformarea procesului educaţional prin naţionalizarea şcolilor şi confiscarea

celor afiliate Bisericii. Lovitură de graţie dată Bisericii Greco-Catolice din România a fost noua

Lege a cultelor, publicată la 4 august 1948. Potrivit legii, nici-o autoritate spirituală străină nu

are dreptul să-şi exercite jurisdicţia în ţară, iar relaţiile de natură spirituală, pe care diferitele

confesiuni religioase ar dori să le întreţină cu alte state, urmau să fie controlate de Ministerul

Cultelor. Planul elaborat de autorităţi şi susţinut de ierarhii ortodocşi avea la bază scenariul

aplicat cu succes doi ani mai devreme în Ucraina Occidentală.

În cursul lunii octombrie 1948, ca urmare a presiunii exercitate de instituţiile statului, a

continuat procesul de integrare a clerului şi a credincioşilor uniţi în Biserica Ortodoxă. Au existat

preoţi greco-catolici care au semnat revenirea din diferite motive: de teamă, din dorinţa de a-şi

proteja familiile ori pur şi simplu cu speranţa că lucrurile se vor schimba curând, la vremea

respectivă circulând multe zvonuri cu privire la declanşarea unui război, care se va încheia cu

victoria Occidentului, venirea „americanilor” şi implicit înlăturarea comunismului din România.

Au existat şi cazuri în care preoţii au retractat semnăturile ori au acceptat cu „rezerva mentală”,

continuând să oficieze ritul catolic. Cei care refuzau să semneze revenirea erau ameninţaţi,

brutalizaţi, închişi de către Jandarmerie şi Poliţie. Memoriile înaintate Guvernului de către

episcopii uniţi ori de întregul episcopat catolic, în care protestau faţă de tratamentul la care erau

supuşi credincioşii greco-catolici, nu au stopat acţiunea de revenire, care a continuat şi după

Adunarea de la Alba - Iulia din 21 octombrie 1948. După arestarea episcopilor greco-catolici,

catedralele episcopale greco-catolice au fost preluate de ierarhii ortodocşi.

Odată cu episcopii uniţi a fost arestată şi o parte a elitei greco-catolice, respectiv

canonici, profesori de teologie şi protopopi, care au fost închişi la Mănăstirea Neamţ, unde

autorităţile, cu sprijinul unor preoţi ortodocşi, sperau să-i convingă să revină la Biserica

Ortodoxă. Câteva luni mai târziu, în februarie 1949, grupul reţinut la Mănăstirea Neamţ a fost

125

mutat la Mănăstirea Căldăruşani, unde fuseseră aduşi şi episcopii reţinuţi până atunci la

Dragoslavele. De la Căldăruşani, episcopii şi preoţii au fost transferaţi, în mai 1950, la

închisoarea de la Sighet. Prin arestarea clericilor, regimul a urmărit să accelereze procesul

reîntregirii comunităţilor greco-catolice în Biserica Ortodoxă. Preoţii şi credincioşii din

rezistenţă au fost judecaţi şi condamnaţi pentru delicte politice şi nu după conştiinţă. Episcopatul

greco-catolic a protestat energic împotriva politicii comuniste antireligioase, prin Memorii

adresate diferitelor instanţe, prin alte acţiuni de protest.

La 1 decembrie 1948, Prezidiul RPR a emis Decretul nr. 358 pentru stabilirea situaţiei de

drept a fostului cult greco-catolic, prin care toate bunurile care aparţinuseră organizaţiilor şi

instituţiilor centrale ale Bisericii Unite treceau în proprietatea statului ca urmare a „revenirii

comunităţilor locale ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român”. Bisericile şi averea

parohiilor care aparţinuseră comunităţilor greco-catolice au revenit parohiilor ortodoxe în

conformitate cu dispoziţiile art.37 al Legii cultelor. Pentru împărţirea bunurilor patrimoniale ale

Bisericii Unite s-a emis Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.1719 din 27 decembrie 1948.

Acţiunea de suprimare a Bisericii Române Unite prin revenirea clerului şi a

credincioşilor la Biserica Ortodoxă s-a derulat între lunile septembrie şi decembrie ale anului

1948. Prin decrete guvernamentale personalităţi marcante ale Bisericii Greco-Catolice au fost

destituite din funcţii, arestate şi întemniţate. La 1 decembrie 1948, Guvernul a emis un Decret -

lege pin care Biserica Greco-Catolică şi instituţiile sale erau suprimate legal. Proprietatea sa

mobilă şi imobilă a fost confiscată de stat. Acesta a fost ultimul act prin care Guvernul a încheiat

campania de persecuţie. Întreaga tragedie a durat ceva mai mult de 60 de zile.

126

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI

Rezultatele principial noi obţinute în urma realizării investigaţiilor au contribuit la

realizarea unui studiu care elucidează relaţiile Bisericii Greco-Catolice cu Statul Român în

perioada de timp 1918-1948, contextul mecanismului de funcţionare a legislaţiei cu privire la

culte, analizează esenţa şi manifestările politicii comuniste antireligioase, identifică impactul

acesteia asupra Bisericii Greco-Catolice.

Caracterul inovator al rezultatelor obţinute se exprimă prin reconstituirea unei imagini

complexe a Bisericii Greco - Catolice şi a relaţiilor acesteia cu Statul Român pe parcursul unei

perioade complicate a istoriei pe baza unor documente inedite de arhivă. Un alt aspect al noutăţii

sale ştiinţifice ar fi analiza politicii promovate de Partidul Comunist în domeniul cultelor şi a

modului în care aceasta a afectat Biserica Greco - Catolică în calitate de instituţie, dar şi a

situaţiei cultelor greco-catolice din România. Tezele prezentate în lucrare, în temeiul

documentelor de arhivă puse în circuitul ştiinţific pentru prima dată, contribuie la formarea unei

imagini întregite, cât mai complete privind relaţiile dintre Biserica Greco - Catolică şi Statul

Român, iar în acest context, şi a politicii promovate de Partidul Comunist în domeniul cultelor.

Rezultatele obţinute sunt de importanţă cognoscibilă fiindcă asigură o cunoaştere mai

bună a rolului Bisericii Greco-Catolice din România în evenimentele de la 1918, a statutului

juridic al Bisericii Greco-Catolice din perspectiva prevederilor Constituţiei României, ale Legii

Cultelor din 1928 şi ale Concordatului cu Vaticanul semnat în 1927 şi ratificat în 1929;

dezvăluie esenţa şi realizarea politicii comuniste antireligioase, inclusiv faţă de Biserica Greco-

Catolică, şi, în acest context, autorul argumentează caracterului represiv al acesteia, identifică

tacticile şi metodele comuniste de lichidare a Bisericii Greco-Catolice. Rezultatele obţinute sunt

de importanţă explicativă din cauza că permit explicarea şi înţelegerea rolului clerului greco-

catolic în viaţa politică a Statului Român, a impactului politicii comuniste antireligioase asupra

ierarhiei Bisericii Greco-Catolice şi a credincioşilor, compararea statutului BGC în cadrul

regimurilor politice din România în anii 1918 – 1948. Autorul Identifică cauzele lichidării

cultului greco-catolic din România.

Rezultatele obţinute sunt de importanţă aplicativ-praxiologică, imprimând valoare şi

utilitate unor concepte şi metode pentru a contribui la rezolvarea problemelor practice.

Ideile ştiinţifice exprimate prin elaborări teoretice şi propuneri practice care se regăsesc

pe paginile lucrării sunt rezultat al activităţii autorului, au fost perfectate, şi-au găsit reflectare în

nouă publicaţii ştiinţifice, au fost expuse la cinci foruri ştiinţifice, naţionale şi internaţionale.

Valorificând scopul şi obiectivele propuse pentru a fi cercetate, am determinat problema

catolică, împărţită în problema greco-catolică şi problema romano-catolifică, identificată de

Securitatea română sub numărul „132”. Studiul elaborat contribuie la înţelegerea preţului scump

127

plătit de un cult creştin nevoit să coboare din nou în catacombe în plin secolul XX. Atât

împrejurările care au dus la punerea în ilegalitate a Bisericii Unite şi a clerului său, cât şi reacţiile

de împotrivire la acestea, apoi de rezistenţă în clandestinitate a unui segment important al

ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor. După interzicerea Bisericii Greco-Catolice din România

prin decret, istoria ei din ultima jumătate a veacului trecut se împleteşte cu cea a rezistenţei

anticomuniste. Autorul arată mijloacele oculte utilizate de poliţia politică comunistă în

supravegherea şi oprimarea greco-catolicilor.

Concluziile tezei sunt:

1. Biserica Românească Greco-Catolică şi-a adus din plin contribuţia la înfăptuirea

României Mari şi la recunoaşterea ei pe plan extern, prin aportul clerului greco-catolic

reflectat în articolele scrise în ziarele occidentale, prin memoriile adresate oamenilor

politici ai forţelor Antantei, pin participarea în cadrul delegaţiei României la Conferinţa

de Pace de la Paris.

2. Constituţia adoptată în martie 1923 garanta, potrivit art. 22, libertatea de conştiinţă şi

egalitatea în faţa legii a cultelor recunoscute. Acelaşi articol considera ambele Biserici,

Ortodoxă şi Greco-Catolică, drept „biserici româneşti” dinte care prima „fiind religia

marii majorităţi a românilor, religie dominantă în statul român”, a doua având „întârtate

faţă de celelalte culte”.

3. În perioada 1925-1928, guvernele româneşti au lucrat la reglementarea legislativă a

regimului cultelor minoritare, în spiritul principiilor de suveranitate şi de edificare a

societăţii democratice, precizate în prima constituţie a României întregite.

4. Statutul Bisercii Greco-Catolice este reglementat prin Concordatul dintre Sf. Scaun şi

România, semnat la 10 mai 1927 şi ratificat pin legea din 12 iunie 1929.

5. În anii celui de-al Doilea Război Mondial, legislaţia privind raporturile dintre stat şi culte

a fost determinată în acord cu obiectivele statului naţional-legionar care, nu a modificat

cadrul juridic al relaţiilor dintre Stat şi Biserica Catolică de diferite rituri din România.

Acest lucru a permis Bisericii Greco-Catolice să continue să-şi desfăşoare activitatea

potrivit dispoziţiilor Legii cultelor şi ale Concordatului.

6. Suprimarea Bisericii Unite s-a realizat în contextul sovietizării României. Politica

comunistă antireligioasă în România a început prin persecutarea şi lichidarea cultelor

religioase, prin privilegierea Bisericii Ortodoxe şi folosirea acesteia în scopul lichidării

religiozităţii populaţiei.

7. Înţelegând ineficienţa încercării de a distruge Biserica Greco-Catolică prin mijloacele

Bisericii Ortodoxe, Guvernul şi-a schimbat tactica şi a emis o serie întreagă de decrete

restrictive, menite să ducă la capitularea Bisericii Greco-Catolice într-un „mod legal”.

128

Statul comunist, profitând de dorinţa Bisericii Ortodoxe de readucere a greco-catolicilor

în rândurile ei, a decretat legi care au ajutat la împlinirea acestui deziderat, chiar dacă

revenirea în ortodoxie nu s-a făcut pe baza convingerilor religioase.

8. După denunţarea Concordatului la 17 iulie 1948, regimul comunist, eliberat de orice

angajament pactual, a elaborat un nou statut al cultelor religioase conform intereselor

sale. La 2 august, Guvernul a început persecuţia „legală” a Bisericii Catolice prin

emiterea unei Legi pentru „naţionalizarea şcolilor”, care priva Biserica Catolică de toate

instituţiile sale de educaţie şi care prevedea că toate clădirile şcolare cu toate bunurile

mobile şi imobiliare, inclusiv spaţiile de cazare ale profesorilor, să treacă în proprietatea

statului.

9. Cea mai serioasă lovitură dată Bisericii Greco-Catolice din România a fost noua Lege a

cultelor, publicată la 4 august 1948. Scopul acestui document „revoluţionar” a fost să

arunce ierarhia în cea mai mare confuzie şi să o dezorganizeze. Potrivit Legii nici-o

autoritate spirituală străină nu are dreptul să-şi exercite jurisdicţia în ţară, iar relaţiile de

natură spirituală, pe care diferitele confesiuni religioase ar dori să le întreţină cu alte

state, urmau să fie controlate de Ministerul Cultelor.

10. Episcopatul greco-catolic a protestat energic împotriva politicii comuniste antieligioase,

prin Memorii adresate diferitelor instanţe, prin alte acţiuni de protest.

11. Prin decrete guvernamentale personalităţi marcante ale Bisericii Greco-Catolice au fost

destituite din funcţii, arestate şi întemniţate. Ca urmare a tratamentului inuman la care au

fost supuşi în perioada detenţiei de la Sighet, au încetat din viaţă episcopii Valeriu Traian

Frenţiu, la 11 iulie 1952, Ioan Suciu, la 27 mai 1953, şi Tit Liviu Chinezu, la 15 ianuarie

1955.

12. Ultimul act prin care Guvernul a încheiat campania de persecfuţie a fost semnat la 1

decembrie 1948. Decretul – Lege consemna suprimarea legală a Bisericii Greco-Catolice

şi a instituţiilor sale, proprietatea sa mobilă şi imobilă fiind confiscată de stat. Întreaga

tragedie a durat ceva mai mult de 60 de zile.

Recomandările tezei sunt:

1. Includerea în programele şcolare şi studierea în cadrul orelor de istorie a subiectului ce

ţine de relaţia stat-culte şi în acest context raporturile Statului Român cu Biserica Greco-

Catolică.

2. Toleranţă din partea societăţii cu privire la funcţionarea cultelor religioase, inclusiv a

celui greco-catolic.

3. Transparenţă din punctul de vedere al relaţiilor dintre Stat şi Biserică.

4. Recomandăm implicarea Bisericii Greco-Catolice în proiecte sociale.

129

5. Reabilitarea Bisericii Greco-Catolice şi restabilirea adevărului istoric prin retrocedarea

bunurilor şi averilor confiscate de către autorităţile comuniste.

6. Construirea unor relaţii veritabile între stat şi culte în cadrul Uniunii Europene, prin

respectarea drepturilor şi valorilor democratice.

130

BIBLIOGRAFIE

1. Abrudeanu I. Păcatele Ardealului faţă de sufletul Vechiului Regat. Bucureşti: 1930. 306p.

2. Albani T. 20 de ani de la Unire. Monografie comemorativă a Unirii. vol. I- Cum s-a

făcutUnirea? Oradea: Institutul de arte grafice „Grafica”, 1939. 198 p.

3. Ardeleanu I., Bodea Gh. Ş.a. Teroarea horthisto-fascistă în nord-vestul României

septembrie 1940-octombrie 1944. Bucureşti: 1985, 336 p.

4. Arhiva Nunţiaturii Apostolice de la Bucureşti, Prot. 2306.

5. Arhiva Nunţiaturii Apostolice de la Bucureşti, Prot. 2374.

6. Arhiva Nunţiaturii Apostolice de la Bucureşti, Buste (Plicuri-Dosare), Prot. 2248.

7. Arhiva Serviciului Român de Informaţii, în continuare ASRI, Fond Informativ, Dosar

28677, volumul IV, partea a II-a, f. 301-307

8. ASRI, Fond Documentar, Dosar 2320, f. 16-21.

9. ASRI, Fond Documentar, Dosar 2322, f. 57.

10. ASRI, Fond Informativ, Dosar 136696, f. 138

11. ASRI, Fondul D, dosar 2322, f. 20 .

12. ASRI, Fondul D, dosar 2330, f. 16-21.

13. Barbu D. Şapte teme de politică românească. Bucureşti: Editura Antet, 1997.165 p.

14. Bălan I. Sfaturi pentru urmaşii lui Hristos. Cluj Napoca: Editura Napoca Star, 2009.93 p.

15. Bărbulescu M. ş.a. Istoria Românilor. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1998. 321 p.

16. Bariţiu G. Părţi alese din istoria Transilvaniei, vol. I-II. Sibiu: 1889, 212 p.

17. Bîrlea O. Către cetitori. În: Perspective, 1978, nr.1, p.1.

18. Birtz M. Cronologia ordinarilor greco- catolici (uniţi) 1948- 1989. Sibiu: 2011. 187 p.18

19. Bocşan N. Ş.a. Etnie şi confesiune în Transilvania (sec. XIII-XIX).Oradea: Fundaţia

„Cele trei Crişuri”, 1994, 312 p.

20. Boia L. Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune. Bucureşti: Editura Humanitas,

1998. 35 p.

21. Bota I. Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Româneşti de la origini până astăzi.

Ediţia a II-a. Cluj-Napoca: 2003, 196 p.

22. Bota I. Martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România (1948-1989). Bucureşti: Editura

„Viaţa Creştină”,2001.320 p.

23. Bozgan O. Cronica unui eşec previzibil. România şi Sfântul Scaun în epoca pontificatului

lui Paul al VI-lea (1963-1978). Curtea Veche, 2005.115 p.

24. Branişte V. De la Blaj la Alba- Iulia. Timişoara: Editura Facla, 1980. 96 p.

25. Bucur I. Aspecte ale rezistenţei Bisericii Române Unite la sfârşitul anilor 40 în România

şi relaţiile internaţionale în secolul XX. Cluj Napoca: Editura Napoca Star, 2000. 197 p.

131

26. Bucur I. Din istoria Bisericii Greco- Catolice Române (1918- 1953). Cluj Napoca:

Editura Accent, 2003.200 p.

27. Bucur I., Stan L. Persecuţia Bisericii Catolice în România. Documente din arhiva Europei

Libere 1948- 1960. Cluj Napoca: Editura Napoca Star,2002.167 p.

28. Bunea A. Chestiuni din istoria dreptului Bisericii Române Unite. Blaj: Tipografia

Seminarului Arhidiecezan, 1893- 1894. 654 p.

29. Bunea A. Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inocenţiu Klein. Blaj: Tipografia

Seminarului Arhidiecezan, 1900. 265 p.

30. Bunea A. Istorie scurtă a Bisericii Române Unite cu Roma. Blaj: Tipografia Seminarului

Arhidiecezan, 1900. 171 p.

31. Burger U. Misiunea Ethridge în România. Sighet: Fundaţia Academia Civică, 2000,23 p.

32. Călin-Morar Vulcu, “Catolicismul în discursul oficial al Bisericii Ortodoxe Române în

primii ani postbelici”. În: Unirea, 1999, XLIV, nr. 2, p.1-2.

33. Caravia P. ş.a. Biserica întemniţată. România 1944 - 1989. Bucureşti: INST, 1998. 163p.

34. Cârnaţiu P. ş.a. Calvarul Bisericii Unite în Biserica Română Unită – Două sute cincizeci

de ani de istorie. Madrid: 1952. 260 p.

35. Cerna-Rădulescu A. ş.a. Reîntregirea Bisericii Româneşti din Ardeal- Biserica Greco-

Catolică revine în sânul Bisericii Ortodoxe Române. Bucureşti: Tipografia Cărţilor

Bisericeşti, 1948.300 p.

36. Cerna-Rădulescu A. ş.a. Spionaj şi trădare în umbra crucii. Bucureşti: Tipografia Cărţilor

Bisericeşti, 1948. 119 p.

37. Cioroianu A. Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc.

Bucureşti: Curtea Veche Publishing, 2005. 316 p.

38. Cojoc M. Consideraţii privind metodologia cercetării istorice. În: Analele Universităţii

Creştine „Dmitrie Cantemir”,Seria Istorie, 2010, Anul 1, Nr.1, p.203-208.

39. Colan N. Biserica Neamului şi unitatea limbii române. Discurs rostit la 28 mai 1945 în

şedinţa publică de episcopul Nicolae Colan, primul membru al Academiei Române.

Bucureşti: Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1948, 139 p.

40. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţii, Decrete, Declaraţii. Bucureşti: Editura

Arhiepiscopiei Romano- Catolice, 1999. 214 p.

41. Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii, în continuare CNSAS, Dosar. 4,

6626 – vol. II. f.336.

42. Constituţia Republicii Populare Române. Bucureşti: Editura de Stat, 1948. 55p.

43. Courtois S. Comunism şi totalitarism. Bucureşti: Polirom, 2011.280p.

132

44. Cristian V. Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist 1945-1989. Iaşi:

Polirom, 2003, 209 p.

45. Cristian V. Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco- Catolică în timpul regimului

comunist. Bucureşti: Curtea Veche Publishing, 2003. 156 p.

46. Cultele religioase în Republica Populară Română. Bucureşti: Editura Ministerului

Cultelor, 1949. 123 p.

47. Cuvîntarea ÎPS Patriarh Iustinian. În: Telegraful Român, 1948, nr.9-10, p.1-2.

48. Decizia Ministerului Cultelor. În: Monitorul Oficial,1948, nr.205, p.9563.

49. Decretul 151 din 12 iulie 1948. În Monitorul Oficial, 1948, nr.164, p.4567.

50. Djuvara N. O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri. Bucureşti: Editura

Humanitas, 2006. 187 p.

51. Denize E. Propaganda în România Comunistă. Statul şi propaganda (1948- 1953).

Târgovişte: Editura Cetatea de Scaun, 2005. 219 p.

52. Dumitran A.ş.a. Relaţii interconfesionale româno- maghiare în Transilvania (sec. XVI-

XVIII), Alba- Iulia: 2000. 234 p.

53. Dura I. Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Piteşti: 2002. 193 p.

54. Durandin C. ş.a. Istoria Românilor. Iaşi: Institutul European, 1998. 546 p.

55. Eco Umberto. Cum se face o teză. Disciplinele umanistice. Craiova: 2000, 117 p.

56. Eppel M., Activitatea politică 1875- 1918. Cluj Napoca: Presa Universitară Clujeană,

2004. 223 p.

57. Fătu M., Muşat M. Teroarea horthysto-fascistă în Nord-Vestul României, septembrie

1940-octombrie 1944. Bucureşti: Editura Politică, 1985. 115 p.

58. Flueraş N. Idealul păcii eterne în lumina filosofiei sociale . În: Unirea, anul XLX, 1941,

nr 35, p.3.

59. Focşeneanu E. Istoria constituţională a României 1859-1991. Bucureşti: Editura

Humanitas, 1992. 400 p.

60. Frunză V. Istoria Partidului Comunist Român. Aarhus: Editura Nord, 1984. 231 p.

61. Gatea Florin. Participarea Bisericii Greco – Catolice la viaţa politică a României în

perioada interbelică; În :History and Politics, an. II, nr.1-2, 2009, p. 99-113.

62. Gatea Florin. Constituţia, Legea cultelor şi Concordatul cu Vaticanul în relaţia cu

Biserica Greco - Catolică Română; În: Anuarul Universităţii „1 Decembrie 1918”, Alba -

Iulia, 2010, p. 11-12 .

63. Gatea Florin. Prigoana comunistă asupra Bisericii Greco-Catolice în anii de după cel de-

al Doilea Război Mondial: abordare de ansamblu; Ân: History and Politics, an. III, nr.1-2,

2010, p. 126-134.

133

64. Gatea Florin. Biserica Greco - Catolică din România în contextul politicii comuniste

antireligioase: În: Destin românesc, nr. 2, 2011, p. 123 - 131.

65. Gatea Florin. Tactici, metode şi acţiuni comuniste de lichidare a Bisericii Greco-Catolice.

În: History and Politics, an.II, nr.1 - 2, 2011, p. 33-.54.

66. Gatea Florin. Rolul episcopului cardinal Iuliu Hossu în viaţa religioasă şi politică a

statului român; În: History and Politics, An.IV, Nr.2 (8), 2011, p.35-47.

67. Gatea Florin. Impactul politicii comuniste asupra clerului greco-catolic din România; In:

History and Politics, An.V, Nr.1 (9), 2012, p.90-108.

68. Gatea Florin. Rolul Bisericii Greco-Catolice în realizarea Marii Uniri; În: Studia

Universitatis, Nr.10 (60), 2012, p.13-18.

69. Gatea Florin. Episcopul Iuliu Hossu, Biserica Greco-Catolică şi impactul instaurării

regimului comunist din România asupra acesteia; În: Studia Universitatis, Nr.10 (60),

2012, p. 5-12.

70. Georgescu I. Demetriu Radu. Cernăuţi: 1925. 113 p.

71. Georgescu I. Episcopul Mihai Pavel. Oradea: Institutul de arte grafice „Grafica”, 1927.

93 p.

72. Georgescu I. George Pop de Băseşti. Oradea: Institutul de arte grafice „Grafica”, 1953.

229 p.

73. Georgescu I. Istoria Bisericii Universale. Blaj: Tipografia Seminarului Arhidiecezan,

1931.125 p.

74. Georgescu I. Momente din viaţa Bisericii Unite în ultimii zece ani (1918-1928).

Bucureşti: Atelirerele Grafice „Cultura Naţională”, 1929. 300 p.

75. Ghibu O. Ziar de lagăr. Caracal 1945. Bucureşti: Ed. Albatros, 1991. 65 p.

76. Gillet O. Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul

comunist. Bucureşti: Editura Compania, 2001. 123 p.

77. Gîrboviceanu P. Biserica Ortodoxă şi cultele străine din regatul român. Bucureşti: Ed.

Casa Bisericii, 1904, 219 p.

78. Giurescu C. Istoria românilor. Bucureşti: Editura All, 2007, 345 p.

79. Giurescu D. Imposibila încercare. Greva regală, 1945. Documente diplomatice.

Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1999. 500 p.

80. Giurescu, D. Istoria românilor în date. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2007. 317 p.

81. Gorun G. Biserica Românească şi societatea Transilvăneană. Oradea: Ed. Logos, 2002.

290 p.

82. Grama A. Elemente din istoria bisericească universală şi particulară a românilor. Blaj:

Tipografia Seminarului Arhidiecezan, 1879. 319 p.

134

83. Grancea M. Discursul BGC cu privire la natura nazismului şi comunismului. În: Partide

politice şi minorităţi naţionale din România în secolul XX, Sibiu, 2009, Techno Media, p.

76-85.

84. Hamangiu C. Codul general al României. Legi noi de unificare. Vol. 11-12/1922-1926.

354 p.

85. Herban A. România-Vatican 1920-1940. Relaţii diplomatice. Deva: Ed. Călăuza, 2002.

315 p.

86. Hitchins K. România 1866-1947. Bucureşti: Ed. Humanitas, 1996.195 p.

87. Hossu I. Credinţa noastră este viaţa noastră- Memoriile Cardinalului Dr. Iuliu Hossu. Cluj

Napoca: Viaţa Creştină, 2003. 900 p.

88. Iloaie Ş.ş.a. Mărturisitori de după gratii. Slujitori ai Bisericii în temniţele comuniste. Cluj

Napoca: Editura Renaşterea, 1994. 213 p.

89. Ionescu G. Comunismul în România. Bucureşti: Editura Litera, 1994. 165 p.

90. Iorga N. Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria. Bucureşti: Editura Litera, 1907. 99 p.

91. Istoria Transilvaniei. Lucrare apărută sub egida Academiei Române. Cluj Napoca:

Centrul de Studii Transilvane, 2008. 600 p.

92. Jinga V. Probleme fundamentale ale Transilvaniei. Braşov: Tipocart, 2007. 215 p.

93. Kom A. Unificarea Bisericii Unite cu Biserica Ortodoxă Română în 1948. Bucureşti:

Editura Universităţii, 2000. 215 p.

94. Lapedatu A. Noul regim al cultelor în România. Cuvântări rostite în Senat şi Adunarea

Deputaţilor. Bucureşti: Ed. Ministerului Cultelor, 1928. 333 p.

95. Lascu V. Am fost martor al acelor zile. Biserica Română Unită (Greco- Catolică)- 60 de

ani de la desfiinţare. Calvarul (1945- 1948). Cluj Napoca: Editura Mega, 2009. 65 p.

96. Legea pentru regimul general al cultelor. În: Monitorul Oficial, 1928, Partea I A, p.3605-

3612.

97. Lupaş I. Istoria unirii românilor. Bucureşti: Fundaţia Culturală Regală „Principele

Carol”, 1938. 178 p.

98. Măgeruşan I. Adevăr şi credinţă în Biserica lui Cristos. Tîrgu – Lăpuş: Galaxia

Gutenberg, 2008, 96 p.

99. Maior P. Istoria Bisericii românilor. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1995.

100. Manuilă S. Neam, limbă maternă, religie.Vol.II. Bucureşti: Ed. Ministerului Cultelor,

1938. 231 p.

101. Marcu V. Drama Bisericii Române Unite cu Roma (Greco- Catolică)- documente şi

mărturii. Bucureşti: Crater, 1997. 115 p.

135

102. Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist. Bucureşti: Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007.147 p.

103. Median V. Tragismul şi măreţia unei comemorări 27 iunie 1953- 27 iunie 2003, Blaj:

Fundaţia Academia Civică, 2005. 66 p.

104. Ministerul Afacerilor Externe al României - Direcţia Arhivelor Diplomatice. România -

Vatican Relaţii diplomatice. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2003, 231 p.

105. Moisin A. Minciuna trecerii la ortodoxie a românilor uniţi greco-catolici în anul 1948.

Cluj Napoca: Editura Studium, 1998. 220p.

106. Moldovan V. Temeiurile Credinţei. În: Unirea, anul XLX, 1941, nr 36, p.1.

107. Muşlea C. Omagiu Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Nicolae Balan Mitropolitul Ardealului la

Douăzeci de Ani de Arhipăstorire. Sibiu: Tiparul Tipografiei Arhiediecezane, 1940. 243

p.

108. Nicolescu A. Evoluţia dogmelor. În: Unirea, anul XLX, 1941, nr. 35, p.3.

109. Nicolescu A. Profesiunea credinţei mele. În: Unirea, anul XLX, 1941, nr. 35, p.3.

110. Oprea M. Banalitatea răului – O istorie a Securităţii în documente:1949-1989. Bucureşti:

Editura Polirom, 2002. 127 p.

111. Pâclişanu Z. Biserica şi românismul. Cluj Napoca: Editura Studium 1910. 189 p.

112. Pâclişanu Z. Cronologia episcopilor Bălgradului înainte de Unire. Blaj: Tipografia

Seminarului Arhidiecezan, 1922. 163 p.

113. Pâclişanu Z. Din istoria bisericească a românilor ardeleni, „Teologul” vlădicilor uniţi

(1700- 1773). În: Academia Română. Memoriile secţiunii istorice, Seria III, v.I, 1923.

114. Păclişanu Z. Istoria Bisericii Unite. În: Perspective, 1995, nr.65, p.34- 40.

115. Păclişanu Z. Rasizm şi catolicism. În: Unirea, anul XLVIII, 1938, nr.32 , p.1.

116. Păcurariu M. Dicţionarul teologilor români. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1996.360 p.

117. Păcurariu M. Politica statului ungar faţă de Biserica Românească din Transilvania în

perioada dualismului 1867- 1918. Sibiu: Editura BOR, 1986.132 p.

118. Pall F. Inochentie Micu Klein. Exilul la Roma (1745- 1768). Cluj Napoca: Centrul de

Studii Transilvane, 1997. 220 p.

119. Pascu Ş. Ce este Transilvania. Cluj Napoca: Centrul de Studii Transilvane, 1983. 113 p.

120. Ploscaru I. Lanţuri şi teroare. Timişoara: Editura Signata, 1994.194 p.

121. Ploscaru I. Scurtă istorie a Bisericii Greco-Catolice. Timişoara: Editura Signata, 1998.

286 p.

122. Pop Ioan Aurel. Istoria, adevărurile şi miturile. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2002.

67 p.

136

123. Popişteanu C. Cronologia politico- diplomatică românească. Bucureşti: Editura Politică,

1975. 375 p.

124. Popovici B. Cîteva Consideraţii privind metodologioa realizării unei lucrări ştiinţifice în

domeniul istoriei.Bucureşti: Hrisovul, 2001. 244 p.

125. Prodan D. Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române. Bucureşti:

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984. 129 p.

126. Prunduş S. ş.a. Cardinalul Iuliu Hossu. Cluj-Napoca: Ed. Unitas, 1995. 180p.

127. Prunduş S., Plăianu C. Catolicism şi Ortodoxie Românească – Scurt istoric al Bisericii

Române Unite.Cluj Napoca: Casa de Editură Viaţa Creştină, 1994.145 p.

128. Prunduş S., Plăianu C. Cei 12 Episcopi Martiri ai Bisericii Române Unite cu Roma. Cluj-

Napoca: Ed.Unitas, 1998.332 p.

129. Puşcaş V. Biserica noastră. Manuscris. Braşov: 1992. 220 p.

130. Puşcaş V. Transilvania şi aranjamentele europene. Cluj-Napoca: Centrul de Studii

Transilvane, 1995.154 p.

131. Radosav D. Sentimentul religios la români. Cluj Napoca: Editura Dacia, 1997. 198 p.

132. Raţiu A. Biserica furată. Cluj-Napoca: Casa de Editură Viaţa Creştină, 1990. 221 p.

133. Roske O., Degeratu C., Mecanisme de selecţie negativă. Epurările din administraţia

publică. În: Arhivele Totalitarismului, I, nr. 1, 1993, p 53-66.

134. Schifirnet C. Biserica noastră şi cultele minoritare. Marea discuţie parlamentară în jurul

Legii Cultelor-1928. Bucureşti: Editura Politică, 2000. 78 p.

135. Schuyler Cortlandt, Van Rensselaer. Misiune dificilă. Jurnal (1945- 1946). Ediţie îngrijită

de lt. Col. Alexandru Oşca şi lt. Col. Mircea Chiriţoiu. Bucureşti: Univers Enciclopedic,

1997.160 p.

136. Scurtu I. ş.a.Totalitarismul de dreapta în România: origini, manifestări, evoluţie 1919-

1927. Bucureşti: Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 1996.350 p.

137. Scurtu I., Buzatu G. Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti: Ed. Paideia,

1999. 320 p.

138. Simion A. Regimul politic din România( septembrie 1940-ianuarie 1941). Bucureşti:

Editura Politică, 1985. 116 p.

139. Snagov I.D. România şi Vaticanul- Relaţii diplomatice-1918. Bucureşti: Editura Politică,

1993.220 p.

140. Şoldu I. Rolul Bisericii româneşti din Transilvania în înfăptuirea Marii Uniri de la 1

decembrie 1918. Blaj: Buna Vestire, 2008, 64 p.

141. Ştirban M. Din istoria Bisericii Române Unite (Greco-Catolice). 1945-1948.Bucureşti:

Ed. Muzeului Sătmarean, 2001. 611 p.

137

142. Ştirban M. ş.a., Istoria României.Vol.II. Cluj-Napoca: Transilvania, 1997.113 p.

143. Stoian S. Cultele Religioase în Republica Populară Română. Bucureşti: Editura

Ministerului Cultelor, 1949. 65 p.

144. Suciu C. Misionari greco- catolici în Valahia (1818-1829). Blaj: Tipografia Seminarului

Teologic Greco- Catolic, 1934. 135 p.

145. Tihonov L. Politica Statului Sovietic faţă de cultele din R.S.S.Moldovenească (1944-

1965). Chişinău: Prut Internaţional, 2004. 167 p.

146. Todea A. Catolicism şi ortodoxie romănească. Cluj-Napoca: Ed.Transilvania, 2000. 415

p.

147. Topolschi J. Metodologia istoriei. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1987. 281 p.

148. Totoianu E. Cuvintele Vieţii. În: Unirea, anul XLIX, 1939, nr 36, p. 1.

149. Turcuş Ş. Vaticanul în discursul politic românesc, 1948-1953. În: Anuarul Institutului de

Istorie, XXXV, 1996, p.185-196.

150. Volcogonov D. Lenin. O nouă biografie. Bucureşti:Editura Orizonturi, Editura Lider,

1994. 356 p.

151. Winkler D., W.-Augustin K. Bisericile din Răsărit. O scurtă prezentare. Bucureşti:

Editura Arhiepiscopiei Romano- Catolice, 2003.164 p.

152. Zaharia V. Priviri în viitor. În: Unirea, anul XLX, 1941, nr 35, p.3.

153. Zaharia V. S-au rupt peceţile. În : Telegraful Român, 1948, nr.27-28, p.1-2.

154. Маркс К. Енгелс Ф. Избранные произведения. Москва: Политиздат, 1980. 654 р .

155. Berry B. Romanian Diaries, 1944- 1947. Iaşi: Oxford- Portland, 2000. 160 p.

156. Bociurkiw B. “The Relations Between the State and The Church in the URSS,” în M.

Hayword, C.W.Fletcher (coord.), Religion and The Soviet State. A Dilemma of Power,

1969.

157. Illyés E. National Minorities in Romania. Change in Transylvania. East European

Monographs. Cambridge: University Press, 1982. 56 p.

158. Markham R. Romania under the Soviet Yoke, Boston, 1949.

159. Marton J. Katolikus egyhaztortenet (Istoria bisericească romano- catolică), Cluj Napoca:

Editura Studium, 2001. 220 p.

160. Swain N., Swain, O.G. Eastern Europe Since 1945. MacMillan Press, 1993.

161. Fejto F. Histoire des democraties populaires. Vol. I. Paris: Editions du Seuil, 1952. 195

p.

162. Heller M., Nekrich A.L’utopie au pouvoir. Histoire de l’URSS de 1917 à nos jours. Paris:

Umanite, 1985. 263 p.

138

163. Archivio Segreto del Vaticano, (Arhiva Secreta a Vaticanului), în continuare ASV, Fond

QQ , Politico Ufficiali, 1.

164. ASV, Fond QQ, Politico Ufficiali, 2.

165. ASV, Fond QQ, Politico Ufficiali, 3.

166. Archivio Segreto della Congrezione Orientale (Arhiva Secretă a Congregaţiei Orientale)

în continuare ASCOR, Ponenza Număr Protocol 1210/1928;

167. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 1020/1931.

168. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 1055/1931.

169. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 107/1939.

170. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 126/1934.

171. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 1275/1928.

172. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 157/193.;

173. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 159/1940.

174. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 2006/1928.

175. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 221/1930.

176. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 2700/1928.

177. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 272/1939.

178. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 2839/1928.

179. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 2848/1928.

180. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 286/1940.

181. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 2874/1928.

182. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 2975/1928.

183. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 32/1938.

184. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 3248/1928.

185. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 3250/1028.

186. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 339/1929.

187. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 363/ 1940.

188. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 463/1932.

189. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 544/1940.

190. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 545/1940.

191. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 590/1940.

192. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 591/1940.

193. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 605/1931.

194. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 611/1931.

195. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 76/1937.

139

196. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 763/1929.

197. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 770/1932.

198. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 787/1929.

199. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 788/1929.

200. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 789/1929.

201. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 790/1929.

202. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 791/1929.

203. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 814/ 1939.

204. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 826/1948.

205. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 838/ 1939.

206. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 839/1939.

207. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 932/1931.

208. ASCOR, Ponenza Număr Protocol 961/1931.

209. Archivio Segreto del Vaticano (Arhiva Secretă a VAticanului), în continuare ASV, Fond

QQ, Politico Ufficiali,1.

210. ASV, Fond QQ , Politico Ufficiali, 2.

211. ASV, Fond QQ, Orientali, 3.

212. Cardia C. Carlo Stato e confessioni religiose. Il regime pattizio. Bologna: 1988.39 p.

213. Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium. Libreria Editrice Vaticana, 1990. 218 p.

214. Codex Iuris Canonicis, Autoritate Ioannis Pauli PP II Promulgatus Datum Romanae. Die

XXV Ianuarii, anno MCMLXXXIII, Eulogos, 2007. 365 p.

215. Codex Iuris Canonicis. Libreria Editrice Vaticana, 1983, 1995. 320 p.

216. La Romania e la Santa Sede. Documenti diplomatici. Ambasciata di Romania presso la

Santa Sede. Roma: 2000. 315 p.

217. Roşu,George, Vasiliu, Mircea Crişan,George “Chiesa e stato in Romania,” în Vladimir

Gsovki, Chiesa e stato dietro la Cortina di Ferro, Roma: Ed. Opere Nuove, 1957.

218. Salvatorelli, Luiggi La politica della Santa Sede dopo la guerra, Milano, 1937.

140

ANEXA 1

Scrisoare către Rege a ierarhilor catolici de ambele rituri referitor la diverse proleme administrative, scolastice şi eccleziale.

Subscrişii Episcopi catolici de amândouă riturile, cu smerenie ne adresăm Majestăţii Voastre, rugându-o sa se îndure preagraţios spre noi şi se ordone înaltului Guvern al Kajă3taţii Voastre, sa preiei - proprietatea fondului religionar şi al studiilor catolic spre administrare Episcop atu lui catolic din ţinuturile alipite, ca singur compe¬tent, întrucât este vorba de o avere fundaţionale pioasă menita a servi exclusiv nevoilor bisericeşti şi pentru educaţia fiilor noştri suflete¬şti, potrivit cu Învăţătura sfintei noastre biserici.

Fondul religionar şi al studiilor "catolic posede pe teritoriul Judeţelor Caraş-Severin, Timi - Torontul şi Arad un domeniu de peste 30.00 hectare. Moşia «ceată aparţine întregii biserici catolice din fosta Ungaria. Aşadar aceasta moşie este coproprietatea dioceselor pi cari le păstorim. In trecut de aceasta avere se îngrijea Regele apostolic al Ungariei; nu în calitate de şef al Statului magiar, ci fiindcă era Patronul suprem al Bisericii Catolice. El dispunea ca venitul ei să se întrebuinţeze potrivit destinaţiuni stabilite de fundatorii ctitori. Concordatul cu Austria din 1655, Spune categoric, cumva averea fondului religionar şi al studiilor Suveranul o administrează "noiri et pernisslone ecclesiae". Ministrul ungar al cultelor a administrează acest fond în calitate de mandatar al Patronului suprem al Bisericii Catolice nevoilor bisericeşti şi pentru educata fiilor noştri sufleteşti, potrivit cu Învăţătura sfintei noastre biserici.

In 1918 când trupele sârbe-ti au ocupat Banatul,ele au pus stăpânire şi pe domeniul de mai sus, proprietatea fondului religionar şi a1 studiilor catolice încă de atunci,cu smerenie mai jos iscălitul Episcop a1 Clujului a protestat formal împotriva acestei uzurpări,cerând instrucţiuni ministrului legal de până atunci, nu mai au capacitaţi de a îngriji acesta avere, să i-se predea lui administrarea aceia în conformitate cu legislaţia in vigoare.

Astăzi când tot mai mult în toate direcţiunile Guvernul Maje-stăţii Voastre nazuejte sl consolideze Statul, repunând toate pe teme¬iuri legale, este pentru noi o datorie sa facem toate de¬mersurile legale, ca această avere sa fie predată neîntârziat subscrişilor episcopi.

Episcopatul se va nevoi si acopere din venitul acestor fonduri, trebuinţele bisericeşti şi culturale aşa cum este îndatorat prin meni¬rea fondurilor. Când potrivit art. 256 al tratatului de la Trianon va stabili împărţirea întregului fond religionar şi al studiilor între bi¬sericile catolice din statale moştenitoare, şi după ce Sf. Scaun va apro¬ba înparţirea făcută noi vom lua măsurile cuvenite pentru organizarea administraţiuni definitive a acestor fonduri în România. Smerita cerere ce facem, este legala se întemeiază atât pe dre¬ptul canonic, cât şi pe dreptul internaţional, chiar pre dispoziţiunile codului civil român; de aceia nici ca ne îndoim că înaltul Guvern îi va sta împotriva.

Aga fiind îndrăznim sa rugim prea plecat pe Maiestate Voastră sa binevoiască a ordona Guvernului Sau, sa grăbească cu predarea cât mai curând a acestor fonduri proprietarului legitim, punând capăt situaţiunii arbitrare de pini acum. Suntem, cu cel mai profund respect SIR17 ai Majestaţii Voastre preasupuşi şi preaplecaţi servitori şi la Domnul smeriţi rugători. Bucureşti la 25 Novembre 1921. Pirmaţi. Vasile Suciu, Iulius Clattfelder, Valeriu Tr. Frenţiu, Gustavo C. Mtjlath, Nicolaus Szechănyi, Florian Stan , Iuliu Hossu.

ASCOR Ponenza 3250-1928

141

ANEXA 2 Situaţie diecezană a Episcopiei de Maramureş după dictatul de la Viena – raport al PS Alexandru Rusu

GIUNTA 13 FFB .1941 ORDINARIATUS CATH. RlTUS OR.RUMENI MARMAROSENSIS

E m i n e n c e ,

Entendant, que - à la suite des insistances faites par le gouvernement hongrois et peut-être par de

cercles directement intéressés —, les travaux pour arrondir de nouveau quelques diocèses

orientaux (entre lesquels le mien aussi), tombés, par le verdict de Vienne, sous une nouvelle

domination, auraient bien avancé et il se pourrait que la décision concernante du S. Siège se

produise (bien qu'un peu improbable) encore avant que la guerre finisse, Je me sens obligé en

conscience de présenter à la haute appréciation de Votre Eminence les considérations suivantes,

ayant rapport avec ce problème:

1. Je commence avec la question des paroisses que j'ai eu en Bucovine, restées — dans la

partie de sud qui n'est pas tombée sous la domination soviétique — sur le territoire roumain. Ces

6 (six) paroisses ruthènes (Cacica, Câmpulung, hădăuti, Sadlu, Siret et Suceava), ayant, selon le

dernier annuaire diocésain (1936), avec les filiales qui leur appartiennent, un nombre de ?.272

fidèles, sont à présent, à mor. su, sous le soin pastoral de l'archevêché de 31aj. Je ne vois pas

comment on pourrait trouver pour elles, dans les circonstances données, un autre arrangement. Il

s'ensuit seulement qu'elles soient détachées, à son temps — naturellement avec les autres 11

(onze) paroisses ruthènes (Adâncata, Cernăuţi, Cozmeni, Pohorlăuţi, Putila, Barancea, Sadagura,

Storojineţ, Văşcăuţi pe Ceremuş, Vijniţa, Zastavna) et 1 (une) roumaine (Boian), avec un total de

26.562 âmes —, de mon diocèse de

Son Eminence

2. Parmi les autres 21 (vingt et une) paroisses du vicariat spécial pour les Ruthènes -

constitué, dans le cadre de mon diocèse, au moment de sa création, faite par la bulle "Sollemni

conventions" du 5 juin 1930 - 10 (dix) ont été démembrées du diocèse de Hajdudorogh, en

Hongrie, et 11 (onze) du diocèse d'Uzhorod, en Tchéco-Slovaquie. Il est donc naturel, que, par le

nouvel arrangement qui se fera, toutes ces paroisses soient réattribuées aux diocèses desquels

elles se sont tenues. Au diocèse de Ha.jdudorogh reviendraient donc, en ce sens, les 10 (dix)

paroisses suivantes (en parenthèse l'actuelle dénomination hongroise) avec un total de 10.614

142

ânes: Bercu (Szârazberek), Careii-Mari (Nagykâroly) ruthène, Cedreag (Csedreg), Livada

(Sârkozujlak), Oradea-Kare (Nagyvârad) ruthène, Pelegul (Nagypeleske), Porumbeçti

(Kôkényesd), 5atu-r.Ha- re (Szatmàrnemeti) ruthène, Turulung (Turterebes) et Peregul

(Németpereg). Je rappelle ici encore — pour pleine orientation que, par le décret No 108/38 de la

S. Congrégation Orientale, deux de ces paroisses (Careii-Mari ruthène et Oradea-blare ruthène)

ont été passées au diocèse roumain d'Oradea et une (Peregul) au diocèse de LugoJ. Dans le

même sens passeraient, par le nouvel arrangement, au diocèse d'Uzhorod (aujourd'hui Jng- vàr)

les 11 (onze) paroisses suivantes, ayant un nombre de 17.510 âmes: Bistra (Bisztra) , Câmpulung

(Hosszumezîî), Coçtiui (Rônaszék), Crciuneti (Tiszakarâcsonyfalva), Lunca (Lonka), Poienile

(rlavasmezÔ), Remetea (Pélosremete), F.epedea (Oroszktt), Rona de sus (FelsCr&na), Ruscova

(Vis6oroszi) et Sighet (Mâra- marossziget) ruthène.

3. En échange de ces paroisses non—roumaines, devront être incorporées a mon liocèse

les 6 (six) paroisses roumaines de l'ancien diocèse de Gherla, lesquelles, se trouvant sur la rive

droite de la Tisa, sont restées en 1919 en Tchéco-Slovaquie, ayant été annexées ensuite au

diocèse d'Uzhorod ( aujourd'hui Ungvàr)• Ces paroisses - les âmes desquelles (inclusivement les

filiales importâtes qu'elles ont) se chiffraient,dans l'annuaire de 19% du diocèse de Gherla, a

12.651 -, sont les suivantes: Apça de Jos (Alsôapsa) bénéfice inférieur, Apça de jos (Als6apsa)

bénéfice supérieur, Ap§a de mijloc (Kôzép- apsa) bénéfice inférieur, Apça de icicaille

(Kôzcpapsa) bénéfice supérieur, Biserica-albà (Tiszafejéregyhèz) et Slatina (Falu- szlatina).

4. Ci concernant et pour prévenir toute difficulté, ou malentendu, je ne peux ne pas

rappeler ici aussi autres 10 (dix) paroisses de mon dièses. incorporées en 1912 (Bulle

"Christifideles graeci") - avec beaucoup d'autres paroisses roumaines des diocèses d'Oradea et

Blaj —par une évidente erreur, au diocèse de Hajdudorogh. Cette erreur, qui avait provoqué, à

son temps, un considérable mouvement défection- liste, a été reconnue, en partie, aussi par le

gouvernement hongrois, sur voie alors de consentir à une importante révision de la bulle de

fondation. Entre temps a commencé la guerre et après la guerre ont succédé les changements

territoriaux de l'année 19191 au début de laquelle l'erreur a été aussitôt complètement réparée.

Toutes les paroisses roumaines ont été mises alors sous le soin pastoral des diocèses roumains,

de telle sorte, qu'en 1930, à la création du diocèse de Uaramureç, les 10 paroisses, qui lui sont

revenues par le nouvel nrrondisseraent, n'ont pas été démembrées de Hajdudorogh — où elles

avaient été incorporées en 1912 —, mais des diocèses roumains (Oradea et Gherla), auxquels

elles avaient appartenu aussi auparavant. Parmi ces paroisses — qu'il n'est pas exclu avoir été

maintenant de nouveau réclamées par le diocèse de Hajdudorogh — quatre, à savoir: Eotiz

(Batizvasvè- ri), Iojib (Jôzsefhâza), Odorâu (Szatmàrudvari) et Satu-Xare (Szatm&rnémeti)

roumain, ont été annexées à mon diocèse — avec les autres 165 paroisses — du diocèse de

143

Gherla et six, à savoir: Culciul-mare (Nagykolcs), Boghi? (Csengerbagos) , Oar (Ovàri) , Doba

(Szainosdob), letea (Pete) et Vetiç (Vetés) , pareillement, du diocèse d'Oradea. Pamener

aujourd'hui, après 22 ans de domination roumaine, ces 10 paroisses roumaines de mon diocèse

— naturellement avec celles qui lui ont appartenucrois-je, une erreur beaucoup plus grande que

celle de 1912. C'est pourquoi Je me suis senti obligé de poser ouvertement cette question, priant

Votre Eminence de bien vouloir faire tout le possible, afin que pour les tendances de dénationali-

sation — autrement complètement anachroniques dans les temps d'aujourd'hui — on ne puisse

pas trouver de fondements aussi dans l'institution divine de l'église.

5. Pour finir, je ne peux ne pas soulever aussi la question de la conterritorialité

diocésaine, respectivement de la délimitation territoriale des diocèses. Je me rends par»

faitement compte quelles difficultés nous pouvons avoir comme église roumaine, doublement

minoritaire, à la suite de l'admission de la conterritorialité non seulement pour diocèses de rite

divers (latin et oriental), mais aussi pour diocèses du même rite oriental, avec langue liturgique

différente. Mais je ne vois pas comment on pourrait éviter — sans ennuis beaucoup plus graves

encore — cette conterritorialité en de lieux — pour ne me référer qu'à mes cas — comme Sighet,

où ni les fidèles des 3 paroisses roumaines (avec centre de protopope etc.) ne peuvent pas être

laissés au soin d'un diocèse ru- thène, ni les fidèles ruthènes (avec pareillement un centre de

protopope) ne pourront plus rester, ayant si proche le diocèse ruthène d'origine, sous ma

jurisdiction. De même, mais plus grave encore, serait, sans l'admission de la conterritorialité, la

situation de Satu-Mare. Ici l'église roumaine a aujourd'hui 4 paroisses, siège de protopope etc.

avec un nombre d'environ 6-7.000 fidèles (le reste jusqu'à 12.000, qu'ils étaient, se sont réfugiés,

ou sont passés, forcés par le spectre de perdre le pain, iu rite latin). Il serait donc impossible iue

ce centre soit passé, avec les fidèles roumains, à Hajdudorogh, comme aussi je ne peux pas

m'imaginer que les fidèles dits ruthènes, mais pleinement magyarisés de là-bas, qui ont gagné

nouvellement de forces importantes, puissent ;tre tenus encore sous la jurisdiction d'un «ivêque

roumain. La conterritorialité des rites orientaux (roumain — ruthène et roumain— grec-

hongrois) devra être admise, expressément pour éviter les désavantages signalés plus haut, même

en dehors de ces centres, parce que les villages roumains d'outre Tisa, qui devront, crois-je, me

revenir, entrent bien dans le territoire ruthène du diocèse de. Kunkècs à Ungvèr, ainsi que parmi

les paroisses ruthènes, qui lui ont appartenu et devront lui être rétrocédées, plusieurs sont

fourrées entre les paroisses roumaines. Pareillement il y a aussi de difficultés avec la délimitation

territoriale entre mes paroisses roumaines et celles remues de Hajdudorogh, auquel elles seront

rétrocédées. Selon mon avis on devra donc admettre, d'une part, la conter- ritorialité aussi entre

les rites orientaux identiques, ou presque identiques, mais il sera nécessaire d'établir, d'autre part,

de normes d'autorité, précises, qui puissent réglementer, plus-moins définitivement, le statut

144

territorial et empêcher dans l'avenir les incursions importunes, basées sur de considérations

étrangères à ce qu'on appelle point de vue chrétien.

Pleinement convaincu, que Votre Eminence trouvera, dans toutes les directions, la

meilleure voie pour le but poursuivi par le nouvel arrondissement et demandant toutes les

excuses pour l'audace d'avoir exposé ouvertement une partie de mes inquiétudes en cette

question, Je La prie de bien vouloir agréer - avec le baiser de la S. Pourpre — mes sentiments les

plus distingués d'hommage et vénération en N. S.

Nagybànya (Hongrie), le 1 février 1941

ASCOR 544 – 1940.

145

ANEXA 3 Corespondenţă între Secretariatul de Stat al Vaticanului şi Congregaţia Orientală - Fondarea unei noi eparhii greco-catolice la Bucureşti.

DAL vaticano, 9 Novembre 1940

E. mo e Rev.mo Signor Mio Oss. mo,

Ml è giunto 11 venerato Fogllo dell'Eminenza Vostra Reverendis- sima N. 814./39 del 31

Ottobre circa la fondazione dl una diocesi dl rito bizantino a Bucarest, che dovrebbe esser

auffraganea della Sede Arcivescovile dl Blaj.

Riconosco volentieri le gravi ragioni che motivano 11 progetto lodevolissimo dl contesta Sacra

Congregazlone. Mi domando,perô, se la creazione dl una nuova diocesi dl rito bizantino In

Romania non potrebbe offrire al Governo Ungherese,che réclama - come 1'Eminenza Vostra ha

già veduto dal Progetto inviatole in data dl ieri sotto 11 N. 9558/I4.O - tanta cambiamento nelle

circoscrizione scelesisstiche dl rito bizantino rumeno, un appiglio per appoggiare le sue pretese.

Che se l'Eminenza Vostra approva l'idea dl una Plenaria Mista, glâ esposta le con 11 mio

su menzionato Foglio, 11 progetto di cote-r sta Sacra Congregazione potra essere utilmente

sottoposto all 'illuminato minato părere degli Eminentissimi Padri.

Baciandole umilissimamente le mani, mi onoro professarmi, consensi délla piu profonda

venerazione,

di Vostra Eminenza reverendissima

Umil. mo. Dev. mo. Servitor vero

A Sua Eminenza Reverendissima IL SIGNOR CARDINALE EUGENIO TISSERANT Segretario délia S.Congregazione per la Chlesa Orientale

ASCOR Ponenza 814 - 1939

146

ANEXA 4

Arestarea preoţilor uniti – informare din partea Nunţiaturii Apostolice Bucureşti către

Congregaţia Orientală din Roma

OGGBTTO: Arresto ai sacercoti uniti 2 aprilie 1947

A sua Emineza,

II Rev. Mo Signor Cardinale,

Eugenioo GUARD. Tiserant,

Secretario dalls S. Cong. Par la Chiesa Orientale.

Eminentissimo Principas:

Da quasi un mese la Nunziatura e stata molto preoccupata da una serie di arresti di sacerdoţi da

parte della polizia rumena. Di quest!, due sono del rito bizantino, cioe', il Rev.do Allessan- dro

îodea, xrotopopa di Reghin, e il evdo ostio Cos vi, pro- flessore nel liceo ai Oradea. Senza

dubbio, il uotivo per tatti li arresti e1 politico, on solo sacerdote anche citi laici, di ambedue i

riti, pertinenţi alla classe "intellettuale" sono stati incarcerati. Non si quo sapere aanti. I

questiorni esist un verb "regime di terrore" nel paese.

Il Jsc. Todea, dopo una settimana di prigione, fu sotto- rnesso ad una inquicizione di quattro ore.

Fu dichiarato innocente e poi liberato.

Non bisogna dire che la Nunziatura ha fatto tutto il possibile per liberare i sacerdoţi detenuti.

Presso il inistro aegli Afiari Ksteri; presso il Primo .linistro Jroza ed il Si :. Bocnaras, iliiistro-

Sottose^retario di Stato alla Presidenza del Consiglio, (il quale e' communis ta) ho fatto forti

rimostranze. Tutti e tre promisero di dare la loro personale ed immediate attenzione al problema.

Il -inistro Oroza, di fatti, dodici giorni fa, aiede ordini di mettere tutti i sacerdoţi in liberte', ma

finora, ad eccezione del Sac. Tocea, tutti riraançono in prigione a cio che ni fu cetto dal Iviinistro

Sodnaras c'e' un barlume di speranza che fra pochi giorni avreno una risposta favorevole.

Don sensi profonda veneraziana, mi conferino

Ceel Eminenza Vostra Rev. Ma

ASCOR, Ponenza 219-1945

147

ANEXA 5

Situaţia religioasă. Raport documentat asupra activităţilor guvernului

comunist în legătură cu formarea unei ,,Biserici Catolice naţionale”. După ce a suprimat Biserica Catolică de rit bizantin, prin încorporarea sa în Biserica ortodoxă

Română în 1948, [vezi Doc. nr. 18] guvernul communist roman şi-a concentrate eforturile în

scopul transformării Bisericii Catolice de rit latin care există încă, într-o ,,Biserică schismatică

naţională”

Etapele acestei acţiuni criminale sunt următoarele:

1. Reducerea diecezelor de la şase la două.

Biserica Romano-Catolică, aşa cum este ea numită în general de România, numără în jur de 1,2

milioane credincioşi, în majoritatea lor de origine germană şi maghiară care trăiesc, în principal

în Transilvania şi în Banat.

Prin Concordatul încheiat între Sfântul Scaun şi România la 10 mai 1927 fuseseră stabilite şase

dieceze pentru Biserica de rit latin:

1. [Arhi]dieceza de Bucureşti,

2. Dieceza de Alba Iulia,

3. Dieceza de Iaşi,

4. Dieceza de Oradea Mare,

5. Dieceza de Satu Mare,

6. Dieceza de Timişoara.

Guvernul communist, după ce a denunţat la 19 iulie 1948, prin Decretul nr. 151, Concordatul cu

Sfântul Scaun, a redus, printr-un Decret-lege intitulat ,,Regimul General al Cultelor” emis la 3

august 1948, numărul diecezelor menţionate mai sus la două, acestea fiind arhidieceza de

Bucureşti şi arhidieceza [de fapt, dieceză] de Alba Iulia. Pentru ca o dieceză să existe era nevoie,

potrivit unei noi dispoziţii a legii, de cel puţin 750,000 de credincioşi. În cursul aplicării sus-

numitului decret, în luna noiembrie 1948, guvernul communist a retras recunoaşterea a cinci

[sic!] dintre episcopii latini, păstrându-i ,,la dispoziţie”. Astfel următorii episcope au fost privaţi

de scaunele lor episcopale: mons. Alexandru Cisar, arhiepiscop de Bucureşti, mons. Marton

Aron, episcope de Alba Iulia şi mons. Ioan Scheffler, episcope de satu Mare. Au rămas doar doi

episcope, mons. Anton Durcovici care a fost transferat de la reşedinţa sa din Iaşi la Bucureşti şi

mons. Augustin Pacha care a fost transferat din dieceza sa de la Timişoara la Alba Iulia.

Ei trebuiau să se îngrijească de toţi catolicii români de rit latin, cam 1,2 milioane de suflete, cu

683 parohii şi în jur de 800 de preoţi din clerul secular şi peste 250 de clerici obişnuiţi.

ANAB, Prot. 2306.

148

ANEXA 6

Raport documentat asupra persecuţiei Bisericii Greco-Catolice sau Unite din

România de către guvernul communist

Situaţia Bisericii Catolice sau Unite din România înainte de 1948.

Până în 1948 existau 1, 561, 000 credincioşi aparţinând ritului bizantin. În virtutea

Concordatului încheiat la 10 mai 1927 între Sf. Scaun şi guvernul roman, greco-catolicii aveau

cincidieceze pentru credincioşii aparţinând ritului bizantin.

Potrivit ultimei definiri precizate de constituţia apostolic ,,Solemni Conventione”, la 5 iunie

1930, existau următoarele episcopii de rit bizantin:

a. Arhiepiscopia de Făgăraş şi Alba Iulia (reşedinţa la Blaj),

b. Episcopia de Gherla şi Cluj (reşedinţa la Cluj),

c. Episcopia de Oradea Mare a românilor,

d. Episcopia de Lugoj,

e. Episcopia de Maramureş (reşedinţa la Baia Mare).

Cele mai recente statistici arată următoarele date:

Episcopiile de rit bizantin:

a) Făgăraş (Blaj) catolici 481,000 parohii 633 preoţi 694

b) Gherla (Cluj) catolici 421,000 parohii 463 preoţi 417

c) Oradea Mare catolici 200,000 parohii 212 preoţi 261

d) Lugoj catolici 119,000 parohii 235 preoţi 288

e) Maramureş catolici 350,000 parohii 264 preoţi 306

(Baia Mare)

Total catolici 1, 571,000 parohii 1807 preoţi 1966

Existau de asemenea:

1) 52 de mănăstiri pentru bărbaţi având 318 membri,

2) 91 de mănăstiri pentru femei având 1826 membri,

3) 225 instituţii de educaţie pentru băieţi având 28,000 de elevi,

4) 152 instituţii de educaţie pentru fete având 23,000 eleve,

5) 111 instituţii caritabile şi de asistenţă (orfelinate, case, aziluri) cu aproximativ 10,000

de personae asistate.

Arhiva Serviciului Român de Informaţii,

în continuare ASRI, Fond Informativ, Dosar 28677,

volumul IV, partea a II-a, f. 301-307

149

ANEXA 7

Decretul din 4 august asupra noului regim al cultelor.

Cea mai serioasă lovitură dată Bisericii Catolice din România a fost noua Lege a cultelor

publicată la 4 august 1948. Scopul acestui document revoluţionar a fost să arunce ierarhia în cea

mai mare confuzie şi să o dezorganizeze. De fapt, structurile administrative au fost răsturnate,

reducând numărul diecezelor de la zece la patru (două pentru catolicii ,,latini” şi două pentru

,,uniţi”) astfel încât fiecare dieceză urma să aibă în jur de 750,000 de credincioşi.

Potrivit legii nici o autoritate spiritual străină nu are dreptul să-şi exercite jurisdicţia în ţară

(art.41), iar relaţiile de natură spiritual, pe care diferetele confesiuni religioase ar dori să le

întreţină cu alte state, urmau să fie controlate de Ministerul Cultelor (art.40). O dată în plus,

Episcopatul Catolic a reacţionat împotriva acestui nou act de forţă trimiţând la 27 august 1948 un

memoriu Ministerului Cultelor:

,,Nr. 2011/1948

Domnule Ministru

Episcopii cultului catolic de ambele rituri din Republica Populară Română întruniţi în

conferinţă pentru a discuta asupra îndatoririi ce li se impune prin art.4 şi 56 al noului Decret

pentru regimul general al cultelor religioase, de a-şi prezenta până la 4 noiembrie current statutul

său de organizare şi funcţionare, îşi permit a vă adduce la cunoştinţă că vor depune toate

diligenţele pentru ca această lucrare – menită a înlocui Concordatul, prin care se reglementa

înainte situaţia luide drept şi de fapt – să vă poată fi prezentată în timp util. După ce însă

Decretul din chestiune [în] art. 56 cere ca acest statut să fie pus în concordanţă cu prevederile lui,

ne simţim datori să vă prezentăm aici de pe acum - în forma unui memoriu, menit întregului

guvern, aprecierii căruia vă şi rugăm să binevoiţi a-l spune – o seamă de considerente rezultate

din situaţia special a cultului catolic, în temeiul organizării sale de drept divin în lumea cultelor,

considerente, care, evident, nu vor putea fi neglijate în statutul ce urmează a vi se prezenta.

Primul gând ce se cere pus aici în lumină este, credem, precizarea că examinarea şi aprobarea

statutului din chestiune care urmează a se face, respective a se da, în forma prevăzută de lege,

vor fi normale exclusive de principiul constituţional dezvoltat, cu atâta libertate, în primele cinci

articole ale legii, principiul că statul garantează libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă pe tot

cuprinsul Republicii Populare Române. Ca şi dispoziţiile ei de temelie, garantând în art.6

libertatea organizării şi a funcţionării oricărui cult ale cărui practice şi ritual nu sunt contrare

Constituţiei, securităţii sau ordinii publice şi bunurilor moravuri. Această examinare şi aprobare

a statutului de organizare şi funcţionare a cultului nostru de instituţie divină – în esenţă acelaşi în

150

toate părţile lumii – nu poate avea deci, după părerea noastră, sensul oarecum straniu şi pentru

noi cu totul inacceptabil, că am petiţiona acum - după aproape 2000 ani de existenţă –

admiterea propovăduirii legii creştine, socotită de noi ca autentică şi că organizarea ei, prinsă de

veacuri în formele clasice ale aşa-zisului Codex Juris Canonici, le-am putea socoti pendente de

aprobarea sau neaprobarea vreunei stăpâniri lumeşti.”

Arhiva Nuntiaturii Apostolice de la Bucureşti,

în continuare ANAB, Buste (Plicuri-Dosare), Prot. 2248.

151

ANEXA 8

Oradea, din Conferinţa episcopească ţinută la 26 august 1948.

Episcopatul catolic a protestat energic împortiva acestui act de forţă şi, la 26 august 1948, a

trimis următorul memoriu Ministerului Învăţământului Public: ,,Nr. 2014/1948

Excelenţa Voastră,

Episcopii Bisericii Catolice de toate riturile din Republica Populară Română au socotit de a lor

datorie să vă înainteze la timpul său un memoriu, iar deosebit Episcopii Bisericii Române Unite

un altul, cuprinzând stăruitoarea şi justificata cerere de a respecta dreptul Bisericii de a deschide

şi întreţine şcoli confesionale. Cu durere mărturisim că nu am primit nici un răspuns, ba

dimpotrivă, în temeiul decretelor nr.175 şi 176 din 2 august 1948, şcolile confesionale precum şi

acelea aparţinătoare congregaţiilor au fost statificate, iar bunurile mobile şi immobile care au

servit pentru funcţionarea şi întreţinerea lor au fost trecute în proprietatea statului, [ştergându-se

astfel, fără ezitare] un patrimoniu cultural şi fizic care, secole în şir au servit şi a format sufletul

poporului, prin neînchipuitele jertfe ale Bisericii.

În această situaţie impusă ţinem să declarăm, Domnule Ministru, că Biserica nu poate să

renunţe la dreptul ce i-l acordă Legea natural şi nici la o sarcină pe care nu o poate lepăda.

Cum prin decretele amintite, cultului nostru [i] s-au înstrăinat o seamă de bunuri mobile şi

immobile care îi sunt necesare pregătirii personalului cultului precum şi celorlalte aşezăminte

asigurate de Constituţie, cu onoare vă rugăm, Domnule Ministru, să dispuneţi restituirea acestor

bunuri, în lipsa cărora însăşi libertatea religioasă, atât de solemn garantată de Constituţie

(articolul 27) şi reglementată de Decretul nr. 117, rămâne esenţial paralizată.

Când Episcopatul Bisericii Catolice reclamă aceasta, se întemeiază pe dreptul garantat de

Constituţie (art.8) care asigură proprietatea; în vreme ce dispoziţiile cuprinse în decretul nr. 176

nu par a izvodi şi a se justifica nici prin dreptul natural , nici prin Constituţie, ba vădesc o

împotrivire şi la litera şi la spiritul Constituţiei.

[…]

Nu este de prisos să remarcăm, Domnule Ministru, că delegaţii desemnaţi de Ministerul

Învăţământului Public pentru preluarea bunurilor au depăşit încredinţarea ce li s-a dat,

inventariind bunurile mobile şi immobile care nu intră nicidecum în prevederile decretului nr.

176, fiind bunuri care nu au servit nici la funcţionarea, nici la întreţinerea, nici la sprijinirea

instituţiilor menţionate în articolele decretului. Acest act constituie o adevărată ilegalitate în

152

raport chiar cu noua lege şi reclamă o urgent reparare, prin scoaterea din inventor şi restituirea

lor.

[În această situaţie se găsesc,] între altele, Academia Teologică din Cluj şi mănăstirea cu şcoala

de maici a surorilor din congregaţia Maicii Domnului din Institutul Recunoştinţei aflătoare în

Blaj şi mănăstirea şi parohia Săbăoani din jud. Roman.

Încredinţaţi că înalta înţelegere a Excelenţei Voastre, va da curs dreptăţii acestei jalbe,

restituind cultului nostrum, bunurile înstrăinate, semnăm cu sentimentul de aleasă

consideraţiune.

Oradea, din Conferinţa episcopească ţinută la 26 august 1948.

Alexandru Cisar, Mitropolitul Latin de Bucureşti,

Dr. Iuliu Hossu, Episcop de cluj-Gherla,

Dr. Alexandru Rusu, Episcop de Maramureş,

Marton Aron, Episcop de Alba Iulia,

Ioan Suciu, Administrator Apostolic al Arhiepiscopiei de Alba Iulia şi Făgăraş,

Valeriu Traian Frenţiu, Episcop de Oradea,

Augustin Pacha, Episcop de Timişoara,

Ioan Bălan, Episcop de Lugoj

Ioan Scheffler, Episcop de Satu Mare,

Anton Durcovici, Episcop de Iaşi.”

ANAB, Prot. 2374.

153

ANEXA 9

1 decembrie 1948. Decretul de desfiinţare a

Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică)

Prezidiul Marii Adunări Naţionale

A Republicii Populare Române

În temeiul art. 44, pct.2 şi art. 45 din Constituţia Republicii Populare Române,

Văzînd decizia Consiliului de Miniştri cu Nr. 1614 din 1948,

Emite următorul

DECRET NR. 358

Pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic

Art. 1 – In urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul

ortodox român şi în conformitate cu art. 13 din decretul nr. 177 din 1948, organizaţiile centrale şi

statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitulurile, ordinele, congregaţiunile,

protopopiatele, mănăstirile, fundaţiunile, asociaţiunile, cum şi orice alte instituţii şi organizaţiuni,

sub orice denumire, încetează de a mai exista.

Art. 2 – Averea mobilă şi imobilă aparţinînd organizaţiilor şi instituţiilor arătate la art. 1

din prezentul decret, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii revine Statului Român, care le

va lua în primire imediat.

O comisiune interdepartamentală compusă din delegaţi ai Ministerelor: Cultelor,

Finanţelor, Afacerilor Interne, Agriculturii şi Domeniilor şi Învăţămîntului Public, va hotărî

destinaţia acestor averi, putînd atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor

ei părţi componente.

Dat în Bucureşti la 1 decembrie 1948.

C.I. PARHON

MARIN FLOREA IONESCU

Ministrul cultelor Ministrul justiţiei

Stanciu Stoian Avram Bunaciu

Nr. 1998

Monitorul Oficial, anul CXVI, Partea I-A,

nr. 281, joi, 2 dec embrie 1948, p.9563.

154

ANEXA 10

Situaţia episcopilor catolici, 8 februarie 1952

Free European Press Service, Inc., nr. 425 din 8 februarie 1952

58 West 58th Street, N.Y.C.

10/5998 România B/2

Viena. Potrivit rapoartelor Vaticanului privind soarta clerului catolic din ţările de dincolo de

cortina de fier, F[ree] E[uropean] P[ress] S[ervice] a primit de curând această ştire sigură din

Bucureşti despre ceea ce s-a întâmplat cu episcopii catolici:

[Alexandru] Cisar, arhiepiscop de Bucureşti lucrează în momentul de faţă într-un lagăr de

muncă forţată lângă linia de cale ferată Zybulewo, în districtul Kirovograd din URSS.

[Alexandru] Rusu, episcope de Maramureş este angajat muncitor necalificat în fabrica de

avioane de la Ossipenko, districtul Zaporozhe din URSS.

[Valeriu Traian] Frenţiu, episcope de la Oradea Mare (Nagyvarad) a murit în noiembrie 1951

în lagărul de muncă forţată de la Orinin, districtul Kamenets Podolsk din URSS.

Dr. Augustin Pacha, episcope de la Timişoara (Temesvar) lucre în toamna [anu]lui 1951 ca

mincitor în lagărul de muncă forţată de la canalul Dunăre – Marea Neagră, dar a murit acolo în

urma unui accident.

[Ioan] Bălan, episcope de Lugoj a fost ucis în bătaie de ceilalţi prizonieri din

închisoarea de la Văcăreşti. Comandantul comunistal închisorii a fost cel care le-a ordonat

prizonierilor să îl bată.

Anton [Aron] Marton, episcope de Karlovyvaros [Alba Iulia] a fost torturat în închisoare până

a murit.

[Anton] Durcovici, episcope de Iaşi, lucrează ca muncitor în oţelăria ,,Karl Liebknecht” la

Dniepropetrovsk în URSS.

[Ioan] scheffler, episcope de Satu Mare (Szatmar) a murit acum un an în închisoarea de la

Aiud. Cauza morţii sale este necunoscută.

[Iuliu] Hosu, episcope de Cluj (Kolozsvar) este muncitor în portul minier de la Nikolajev în

URSS.

[Ioan] Suciu, episcope de Făgăraş a murit în închisoarea de la Aiud. Cauza morţii sale nu este

cunoscută.

OSA, Budapest, Romanian Unit, religion, 1948-1958, 300/60/1/518.

ASRI, Fond Informativ, Dosar 136696, f. 138

155

Declaraţia privind asumarea răspunderii

Subsemnatul, Gatea Florin Ioan, declar pe răspundere personală că materialele prezentate

în teza de doctorat sunt rezultatul propriilor cercetări şi realizări ştiinţifice. Conştientizez că, în

caz contrar, urmează să suport consecinţele în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Gatea, Florin Ioan

Semnătura

Data – 30.09.2013

156

CV –ul AUTORULUI

Numele de familie şi prenumele: GATEA Florin Ioan

Data şi locul naşterii: 26 septembrie, 1971, Blaj.România

Cetăţenia : Republica România

Studii:

superioare:

- 1990-1994 Universitatea Babeş Bolyai, Cluj Napoca, Facultatea de Teologie Greco-Catolică,

Secţia Liturgică;

- 2007-2008 - Universitatea Liberă Internaţională din Moldova, Facultatea Istorie şi Relaţii

Internaţionale, Programul de Masterat Istorie;

Doctorat:

- 2006-2010 - Universitatea Liberă Internaţională din Moldova, Facultatea Istorie şi Relaţii

Internaţionale, Specialitatea Istoria Românilor 07.00.02;

Stagii (instituţie, perioada, calificarea):

Domeniile de interes ştiinţific: Istoria Românilor: Relaţiile Stat-Religie, Politica comunistă cu

privire la culte, Politica Statului comunist faţă de Biserica Greco-Catolică din România;

Activitatea profesională:

1994-1998 Mitropolia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Alba Iulia şi Făgăraş – Preot

paroh;

1998-2011 Arhiepiscopia Majoră Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Alba Iulia şi

Făgăraş, Preot paroh Sebeş, Protopop de Sebeş, Consilier Mitropolitan;

Participări în proiecte ştiinţifice naţionale şi internaţionale –

Participări la foruri ştiinţifice (naţionale şi internaţionale ):

- 12-15 noiembrie 2009 – Simpozionul ştiinţific internaţional „Partide Politice si

minorităţi naţionale din România în secolul XX”, Universitatea Lucian Blaga,

Facultatea de Istorie si Patrimoniu N.Lupu;

- 27 - 27martie 2010- Sesiunea ştiinţifică anuala a doctoranzilor, Facultatea de

Istorie si Filologie, Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, România;

- 22-27 iulie 2010 - Simpozionul ştiinţific internaţional „Destine colective în

comunism”, Sîmbăta de Sus, Academia Brîncoveanu;

- 11-13 noiembrie 2010 – Simpozionul ştiinţific internaţional „Partide Politice si

minorităţi naţionale din România in secolul XX”, Universitatea Lucian Blaga,

Sibiu, Facultatea de Istorie şi Patrimoniu N.Lupu;

157

- 22 octombrie 2011 - Simpozionul ştiinţific internaţional „Republica Moldova –

20 de ani de independenţă”, ULIM, Facultatea Istorie şi Relaţii Internaţionale;

- 15-16 octombrie 2012-Conferinţa Ştiinţifică Internaţională Aniversară „Istorie şi

Politică: Dialectica Proceselor Integraţioniste”, ULIM, Facultatea Istorie şi RI,

Chişinău.

Lucrări ştiinţifice publicate:

10. Participarea Bisericii Greco – Catolice la viaţa politică a României in perioada

interbelica; In :History and Politics, An.II,Nr.1-2, 2009, p.99-113.

11. Constituţia, Legea Cultelor şi Concordatul cu Vaticanul în relaţia cu Biserica

Greco-Catolică Romana; În: Anuarul Universităţii „1 decembrie 1918”, Alba

Iulia, 2010, p.65-70 .

12. Prigoana Comunista asupra Bisericii greco-catolice in anii de dupa cel de-al

doilea război mondial: abordare de ansamblu; In: History and Politics, An. III,

Nr.1-2, 2010, p.126-125.

13. Biserica Greco-Catolică din România în contextul politicii comuniste

antireligioase: În: Destin Românesc, Nr. 2, 2011, p. 34-41.

14. Tactici, metode şi acţiuni comuniste de lichidare a Bisericii Greco-Catolice.

În: History and Politics, an.II, nr.1 - 2, 2011, p .33-.54.

15. Rolul episcopului cardinal Iuliu Hossu în viaţa religioasă şi politică a statului

român; În: History and Politics, An.IV, Nr.2 (8), 2011, p.35-47.

16. Impactul politicii comuniste asupra clerului greco-catolic din România; In:

History and Politics, An.V, Nr.1 (9), 2012, p.90-108

17. Rolul Bisericii Greco-Catolice în realizarea Marii Uniri; În: Studia

Universitatis, Nr.10 (60), 2012, p.13-18.

18. Episcopul Iuliu Hossu, Biserica Greco-Catolică şi impactul instaurării

regimului comunist din România asupra acesteia; În: Studia Universitatis,

Nr.10 (60), 2012, p. 5-12.

Premii, menţiuni, distincţii, titluri onorifice etc.-

Apartenenţa la societăţi/asociaţii ştiinţifice naţionale şi internaţionale –

Activităţi în cadrul colegiilor de redacţie ale revistelor ştiinţifice etc. -

Cunoaşterea limbilor :

Limba de stat –Limba Română;

Limbile străine: Limba Franceză – foarte bine;

Limba Italiană – bine;

158

Date de contact:

Adresa: str. Decebal, Nr.52, or.Sebeş, România.

Telefon: 0040744479639, 0258734979, Fax 0258734979,

Email: florin.gatea@yahoo.com