florin crÎsmĂreanu, teologie sau ştiinţă?

8/14/2019 Florin CRÎSMĂREANU, Teologie sau ştiinţă?

http://slidepdf.com/reader/full/florin-crismareanu-teologie-sau-stiinta 1/6

Teologie sau ştiinţă?

Florin CRÎSMĂREANU

Convorbiri literare, nr. 7, iulie 2009

http://convorbiri-literare.dntis.ro/CRISMAREANUiul9.html

„Dieu d'Abraham, Dieu d'Isaac, Dieu de Jacob, non des philosophes et des savants (…). Dieu

de Jésus-Christ” (B. Pascal, Mémorial ).

De la bun început trebuie să mărturisesc faptul că niciodată nu am înteles foarte clar această

apropiere, uneori fortată, între teologie si stiintă. De ce ar avea nevoie teologia revelată de

stiintă?

Mai înainte de orice, cred că trebuie să spunem ce întelegem prin teologie si ce se întelege

prin stiintă. Destul de multe texte publicate în ultima vreme la diverse edituri vorbesc despre

teologie si stiintă fară o delimitare strictă între ele, aspect ce crează anumite confuzii.

Simplu spus, prin teologie eu înteleg acel discurs non-metafizic, non-conceptual. În

acceptiunea mea, teologia are un caracter anagogic, inseparabil de îndumnezeire ( théosis).

Acum însă trebuie tinut cont de o altă distinctie importantă, aceea dintre teologia teologilor

(cea descrisă mai sus) si teologia ratională, academică. Este perfect adevărat faptul că teologia

legată din ce în ce mai strîns de texte se atrofiază, „o astfel de teologie, din nefericire, mai

curînd abate inima si mintea celui ce învată de la viata în Dumnezeu, devenind o filosofie, o

disciplină stiintifică...” .

În mod cert, pentru Părintii Bisericii teologia nu este o ocupatie „academică”, nici una

„tehnică” (cum spune J. Maritain ), cum este pentru teologia scolastică. Spre exemplu, pentru

un autor ca Toma d’Aquino, problema se punea în termenii următori: dacă teologia este o

stiintă, atunci ea este fundamentul tuturor stiintelor; dacă, din contră, teologia nu estefundamentul tuturor stiintelor, atunci ea însăsi nu poate fi o stiintă si deci nu îsi poate justifica

1



locul în Universitate. Din cele de mai sus trebuie retinut faptul că teologia ca stiintă rămîne

total străină Părintilor Bisericii.

De ce este totusi important de subliniat distinctia dintre teologia teologilor si teologia

academică? Din punctul meu de vedere, teologia teologilor nu poate avea nici un raport cu

stiintele în ceea ce priveste metodologia. Doar teologia academică, din dorinta de a rămîne în

cadrul cercetării stiintifice, utilizează metodologia stiintifică.

Pe de altă parte, demersul de tip stiintific se bazează pe instrumentele de investigare proprii

mintii umane, pe care le foloseste pentru a cerceta un anumit segment bine delimitat al

realitătii. Trebuie precizat că un anumit domeniu stiintific (fizică, chimie, s.a.m.d.) acoperă

doar un mic segment al realitătii. Aici a intervenit, si din păcate mai persistă încă,interpretarea ideologică . Pe scurt, demersul stiintific este posibil doar printr-o bună

coroborare între propria ratiune si experienta sensibilă (ar spune Kant) sau empirică.

Teoreticieni ai stiintei sustin ca unul din obiectivele fundamentale ale acesteia se rezuma doar

la producerea de reprezentari ale realitatii. Se observa limpede ca acest tip de abordare este

net diferit de cel al teologiei revelate. Distinctia între cele doua este clara: pe de o parte, stiinta

îsi propune sa cerceteze universul material, iar pe de alta parte, teologia, care simplist spus, se

ocupa de cele spirituale. Dar cele doua paradigme sînt atît de diferite încît orice discutie

asupra acestor chestiuni este superflua.

Am simtit nevoia să fac aceste delimitări, evidente de altfel, pentru a întelege mai bine

„dialogul” dintre teologie si stiintă. Volumul colectiv Repere patristice în dialogul dintre

teologie şi ştiinţă (coord. Adrian Lemeni), Bucureşti, Editura Basilica a Patriarhiei Române,

2009, îşi propune că clarifice, uneori cu un ton definitiv, acest „dialog”. În cele de mai jos mă

voi opri doar asupra Introducerii: „Despre importanta si necesitatea fundamentării dialogului

dintre teologia ortodoxă şi ştiinţă pe o actualizare a reperelor patristice” (pp. 11 - 61).Un prim lucru deranjant la această Introducere este tocmai neasumarea ei. Este semnată

simplu: Autorii. Dacă opiniile din această Introducere nu sunt asumate, atunci nu ştim cui

aparţin cu adevărat. Cui să te adresezi? Anonimatul, atât de râvnit, în alte circumstanţe, nu

este tocmai potrivit în această situaţie. Este dificil, dacă nu imposibil, să porţi o discuţie în

acelaşi timp cu 11 persoane. Nu ne putem imagina cum este să scrii un astfel de text la 22 de

mâini... Legat de acest moment îmi vine în minte un episod din Sfintele Scripturi. Potrivit

Evangheliilor, Hristos avea obiceiul să întrebe: „Care-ţi este numele?”. La un moment dat a primit un răspuns de felul: „Legiune este numele meu, căci suntem mulţi” (Marcu 5, 9). În

2



acele vremuri, legiunea desemna o unitate de armată formată din sase mii de soldati. Se poate

lesne observa că personalitatea acelui om întrebat de Iisus era extrem de divizată, în sase mii,

nu doar în 11.

Din perspectiva învătăturii patristice, metodologia transdisciplinară este dur criticată în

Introducerea acestei cărti. Această metodologie „întemeiată pe spiritul stiintific se propune

drept cale privilegiată pentru întîlnirea dintre stiinte si teologia ortodoxă” (p. 23). Este invocat

în acest sens un text al lui Basarab Nicolescu, Stiinta, sensul si evolutia - eseu asupra lui

Jakob Böhme, Bucuresti, Editura Vitruviu, 2000, care la p. 82 afirmă: „Părerea noastră este că

cercetarea legăturilor dintre stiinta modernă si Traditie este o problemă prin excelentă

transdisciplinară ( ...)”.

În primul rînd, trebuie precizat faptul că termenul de transdisciplinaritate a apărut mult

înaintea popularizării întreprinse de către Basarab Nicolescu, în textele unor cercetători

precum Jean Piaget, Edgar Morin sau Eric Jantsch. Potrivit lui Basarab Nicolescu,

transdisciplinaritatea este caracterizată ca referindu-se la ceea ce se află în acelasi timp si

între discipline, si înlăuntrul diverselor discipline, si dincolo de orice disciplină .

În al doilea rînd, în textul lui Basarab Nicolescu nu este vorba de un raport între stiintă si

teologie, cu atît mai putin între teologia ortodoxă si stiintă, ci între stiinta modernă si Traditie.

Mai mult decît atît, chiar dacă se identifică Traditia cu Biserica, este doar o simplă părere a

autorului, pe care o putem accepta sau nu.

Din perspectiva „Traditiei patristice si eclesiale, se evidentiază faptul că metodologia

transdisciplinară se arată mai curînd inadecvată pentru mijlocirea unui dialog între teologia

ortodoxă si stiintă. Ea riscă să mijlocească cel mult un dialog scolastic, purtat în termenii

discursului analitico-descriptiv între stiintă si teologie” (p. 23; vezi si p. 46: „Teologia

scolastică si-a asumat conditia de disciplină academică si, în felul acesta, ea poate, în

principiu, intra în dialogul transdisciplinar cu stiinta”).

Mi se pare pertinentă această distinctie. Teologia se poate încadra în această perspectivătransdisciplinară numai în calitatea sa de disciplină stiintifică (academică). Or, este foarte

adevărat că această întelegere a teologiei de factură scolastică configurează o falsă teologie si

un fals partener de dialog.

Pe de altă parte, se pare că autorii acestei Introduceri confundă „spiritul stiintific” (p. 23) cu

gîndirea de tip rational. Atacul lor este evident la adresa metodologiei transdisciplinare, si

implicit la persoanele care au sustinut o astfel de metodologie. Se uită însă prea usor că

transdisciplinaritatea propune un tip nou de rationalitate.Potrivit lui Basarab Nicolescu, doctrina lui Jakob Böhme constituie pămîntul fertil care a

3



permis nasterea stiintei moderne. Dintr-un anumit punct de vedere, trinitatea lui J. Böhme este

compatibilă cu starea T propusă de Stefan Lupascu. Autorii Introducerii identifică doctrina lui

J. Böhme cu metodologia transdisciplinară (pentru a pătrunde mai adînc spiritul

transdisciplinaritătii, autorii folosesc sintagme de-a dreptul nepotrivite, uneori chiar ridicole,

de tipul : „transreligiozitate transdisciplinară” - p. 55).

Conform opiniei comune, J. Böhme este un eretic al gîndirii crestine, un gnostic. Fără

îndoială, „dialogul dintre teologia ortodoxă si stiintă nu poate fi purtat pe fondul unui mod de

cugetare eretic” (p. 26). O primă întrebare firească se poate pune în acest moment: care este

contributia teologiei ortodoxe la formarea stiintei moderne? Orice text de istorie a stiintei

arată clar implicarea paradigmei catolice si mai apoi a celei protestante în geneza spiritului

stiintific. Monumentala operă în 10 volume a lui Pierre Duhem, Le Systčme du monde.

Histoire des doctrines cosmologiques, de Platon ŕ Copernic (1913 - 1917), este lămuritoare în

acest sens. Pe de altă parte, nu cunosc mari miscări stiintifice care să fi avut loc în spatiul

nostru cultural răsăritean si care să fi contribuit decisiv la formarea stiintei moderne.

O altă întrebare: ce legătură este între teologia ortodoxă si J. Böhme, eretic, mistic, teosof,

„leninist”, „nazist”, ce o fi el? Cred că la mijloc este o altă neîntelegere. Basarab Nicolescu

spune clar: „Nu-i de mirare nici faptul că stiinta modernă a fost nevoită să se definească,

printr-o ruptură de gîndirea traditională, închisă într-un cadru institutional devenit sufocant si

secătuitor” . Autorii Introducerii pe care o avem în vedere se simt lezati si ripostează.

Ecumenismul functionează din plin la acest nivel. Doar că, academicianul de origine română

are în vedere în textul cu pricina doar paradigma institutională catolică, iar nu pe cea

ortodoxă. Gînditorii care au făcut posibilă aparitia stiintei moderne nu au dorit să se rupă de

Biserica ortodoxă, ci de acea institutie a Occidentului care devenise „sufocantă si

secătuitoare”. În acest caz, critica întreprinsă de autorii Introducerii pare fără obiect. Iar dacă

un astfel de obiect nu există el trebuie inventat.

Autorii Introducerii afirmă că „nu pot respinge răspicat afirmatia potrivit căreia gîndirea luiBöhme este una de tip pre-stiintific (ca si conceptia lui Giordano Bruno, de altfel, cu

binecunoscuta expresie Deus in rebus) în raport cu viitoarea stiintă modernă, consideră

necesar să precizeze că principala caracteristică a teosofiei böhmiene este tendinta de a crea

mari hibrizi teoretici între religie si stiintă, ignorînd însă diferenta specifică a fiecărui

domeniu” (p. 32). În această situatie, cred că trebuie revenit la un principiu mai vechi, utilizat

de medievali, astăzi pe nedrept uitat: „În cadrul traditiei aristotelice si scolastice, era interzis

transplantul de metode si modele dintr-un domeniu de cunoastere într-altul, întrucît ducea laeroare de categorie. Acest ordin era de bun acord cu realitatea socială a universitătilor

4



medievale, depărtînd teologia de filosofie spre beneficiul ambelor; dar s-a erodat considerabil

începînd cu secolul al XIV-lea, cînd consideratiile de ordin matematic au început să fie

introduse masiv în fizică si chiar în etică si teologie. Ceea ce pentru Aristotel fusese un păcat

metodologic a devenit, în secolul al XVII-lea, o virtute recomandată” .

Trebuie precizat faptul că o dată cu episodul J. Böhme abordarea autorilor în această

Introducere devine deplasată de la problematica initială si chiar agresivă. Plecînd de la un text

al lui Alain Besançon, J. Böhme este considerat, printre altele, ca un reprezentant de marcă al

„noi gnoze manifestată în Germania secolului al XVI-lea si al XVII-lea a deschis calea

viitoarelor secularizări” . Ca si în cazul altor autori condamnati pe nedrept, nici în textele lui J.

Böhme nu se găsesc afirmatii politice sau ideologice. Nu pot fi de acord cu astfel de

etichetări. J. Bohme poate fi acuzat de multe, dar cred că a-l considera un precursor al

leninismului si a-l instaurării Reich-ului este prea mult. Interpretarea autorilor este evident

una răuvoitoare.

Dincolo de aceste chestiuni, autorii Introducerii se încăpătînează să sustină „convingerea că

dialogul dintre teologia ortodoxă si stiintă este nu numai posibil, dar si necesar” (p. 22).

Părintii Bisericii nu au avut probleme în ceea ce priveste relatia teologiei cu stiinta. Nici nu-si

puneau o astfel de problemă, pentru că altul era întelesul stiintei de atunci.

În opinia mea, si cum reiese clar din acestă Introducere, nu cred că este vorba de un dialog

între teologie si stiintă, ci mai degrabă de o separatie netă între cele două paradigme, de felul

celei propuse de Tertulian: „cele care nu sînt ale lui Dumnezeu nu pot fi ale altuia decît ale

diavolului” ( De idolatria, XVIII, 12); „si apoi ce asemănare poate fi între un filosof si un

crestin; unul, discipol al Greciei, celălalt al cerului, unul care umblă după glorie, celălalt după

mîntuire... „ ( Apologeticum, XLVI, 17); „Quid ergo Athenis et Hierosolymis? Quid

Academiae et Ecclesiae? Quid haereticis et christianis?” ( De praescriptione haereticorum,

VII, 9).

Adeptii transdisciplinaritătii amintiti în această Introducere (Basarab Nicolescu, Jean-YvesLeloup et alii) sînt citati doar pentru a fi blamati. Este o interpretarea răuvoitoare, care miră

cu atît mai mult cu cît vine si de la oamenii ai Bisericii (strecurati între cei 11 autori).

Într-un spatiu cultural normal, academicianul Basarab Nicolescu nu ar mai avea nevoie de nici

o prezentare. Acolo unde comunitatea internatională recunoaste valoarea, unii compatrioti de-

ai nostri încearcă cu un discurs nu foarte „stiintific” si onesc să conteste acest fapt. Este

problema domniilor lor, dar nu este nici corect si nici crestineste ceea ce fac.

Este perfect adevărat că „stiinta ajută mult, dar si tulbură mult” (Paisie Aghioritul), dar trebuiesă fim atenti si la spusa lui Tertulian: „lăudati într-una pe cei vechi si totusi trăiti după vremuri

5



noi” ( Apologeticum, VI, 9). În definitiv, „Toate să le încercati ! Tineti ce este bine !” (1

Tesalonicieni 5, 21).

Cf . Arhimandritul Sofronie, Nasterea întru Împărătia cea neclătită , traducere de Ieromonahul

Rafail Noica, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, p. 41.

Teologia academică din universitătile noastre este tributară concetiei tomiste despre teologie

înteleasă ca stiintă.

Cf. J. Maritain, Distinguer pour unir ou Les degrés du savoir , Paris, DDB, 1963 ( septičme

édition), p. 583.

"Relatia dintre teologie si stiintă a fost deturnată, de-a lungul timpului, de diferite ideologii.

Aspecte ale iluminismului, pozitivismului, materialismului, scientismului, gnosticismului,

sincretismului au distorsionat relatia dintre teologie si stiintă" (Prefată de Preafericitului

Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Repere patristice în dialogul dintre

teologie si stiintă (coord. Adrian Lemeni), Bucuresti, Editura Basilica a Patriarhiei Române,

2009).

Cf . Basarab Nicolescu, Noi, particula si lumea, Iasi, Polirom, 2002, p. 232.

Cf . Basarab Nicolescu, Stiinta, sensul si evolutia - eseu asupra lui Jakob Böhme, Bucuresti,

Vitruviu, 2000, p. 124.

Cf . Amos Funkenstein, Teologie si imaginatia stiintifică din Evul Mediu până în secolul al

XVII-lea, trad. Walter Fotescu, Bucuresti, Humanitas, 1998, p. 13.

Cf. Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, Bucuresti, Humanitas, 2003, p.

24.

6

florin crÎsmĂreanu, teologie sau ştiinţă?

Documents