Floare albastra De M. Eminescu (comentariu)

Publicata in 1873 in revista “Convorbiri literare”, creatia este egloga (adica idila cu dialog) cu elemente de pastel si de meditatie. Marturiseste o experienta de dragoste, probabil ipotesteana. Conefsiunea are ca tema contitia geniului aprioric nevericit in relatie cu dorul de dragostem acea aspiratie de implinire in planul iubirii. Titlul este oximoron, floarea ilustreaza frumosul efemer, iar “albastra” este infinitul. In viziunea romanticilor , floarea albastra este o expresie cromatica ptr sentimentul infinitului in care isi scalda spiritul, o aspiratie la un ideal de puritate. Imprumutat de la poetul german Novalis, acest motiv este intalnit si in creatia italianului Leopardi , numita “Ginestra” Discursul liric este distribuit in 14 catrene cu versuri scurte, de 8 silabe, rima imbratisata si ritm iambic. Primele 3 strofe lexicalizeaza categoria departelui lumea geniului, caracterizata prin inaccesibilitate, superioritate, raceala astrala, actiuni paradoxale in afara iubirii si a fericirii. Vocea lirica masculina, in ipostaza feminina reproseaza plasarea geniului intr-o lume incompatibila cu fericirea. Sintagmele; “te-ai cufundat in stele”, “ nori”, “ceruri nalte”, simbolurile culturale, campiile asire, “piramidele-nvechite” realizeaza unmaginar poetic romantic propriu geniului. Vocea feminina motiveaza reprosul intr-un limbaj popular, caci romanticii valorifica lixicul popular: “De nu m-ai uita incalte/Sufletul vietii mele” Opozitia departe-aproape se exprima in indemnul fetei la trairea clipei, acel carpe diem proferat: “Nu cata in departare, fericirea ta , iubite”. Strofa a 4-a de tranzitie presupune vocea masculina , sceptica in privinta adevarului. El recunoaste :”Ah! Ea spuse adevarul”, dar rasul este al scepticului inflexibil in relatia cu amorul teluric. Interjectia: “Ah!” exprima participarea, nu indiferenta, o atitudine ilustrativa pentru nevoia de dragoste. Lumea himerelor conceptuale este proprie geniului in opofitie cu lumea afectelor, a sentimentelor efemere, raportate la omul obisnuit. Subst. “mititica” este usor peiorativ , o afectiune ingaduitoare ce aminteste nevinovatia limitei. Urmatoarele secvente lirice contureaza scenografia aproapelui, compatibila cu fericirea. Imutatia in codru “Hai in codrul cu verdeata!” este cunoscuta in lirica eminesciana, natura fiind cadru si sentiment, iar lirismul reflexiv pentru ca natura consoneaza cu trairile eului poetic “izvoarele plang in vale”. Metafora “prapastia mareata”, “ochi de padure”, aliteratia “Stanca sta sa se pravale”, sugereaza armonia naturii, care protejeaza cuplul. Natura are aspectul unui peisaj edenic, favorizand ritualul erotic proiectat pentru ca eul feminin propune o iubire senzuala, plenara, alcatuita din povesti si minciuni. Fantezia, ipostaza ludica a iubirii se subordoneaza teluricului, impropriu geniului, care aspira la o iubire totala: “ Eu pe-un fir de romanita voi cerca de me iubesti” Verbele sunt la viitorul popular, limbajul fetetei este de asemenea popular , ea insasi apare ca o prelungire a naturii, o femeie simpla integrata peisajului din care face parte. Autoportretul abia schitat se caracterizeaza prin lipsa de profunzime si articicialitate. Comparatia “rosie ca marul”, exprima emotia iubirii, dar si imaginea imprumutata de la natura. Angelica, are parul

de aur moale, gesturi copilaresti, conventional inofensive “Ti-oi desface de-aur parul/Sa-ti astup cu dansul gura” Jocul erotic este fascinant, el inseamna nu numai gesturi tandre, ci si eliberarea de un cadru indiscret, al satului si plasarea intr-un receptacul al discretiei, in topologia rurala, valea fiind o matrice spatiala ocrotitoare “Apucand din sat in vale”. Indragostitii au nevoi de intimitate, se despart de lumea materiala, le ajunge lumea lor pe care si-o reprezinta prin cuplul adonic. Luna favorizeaza erotismul adanceste vreja si aeroteste indragostitii. Iubirea este plenara, frecventa saruturilor dulci ca florile ascunse accentueaa inefabilul iubirii.: “Sarutari dulci” este un aspect semantic recurent in lirica eminesciana. Daca pana acum a dominat singularul in proiectia scenografiei aproapelui, refacerea cuplului impune persoana I plural: “ne-om da sarutari pe cale”, “Vom vorbi-n intunecime” Penultima strofa exprima iesirea eului din starea de vis si proiectia intr-o realitate trista pentru ca iubirea a murit inainte de a fi traita. Declansarea spirituala senzuala a fost numai in vis “Inc-o gura si dispare / Ca un stalp ce stam in luna” Versul “ Ca un stalp ce stam in luna” surprinde prin imobilitatea fizica pa de-o parte, caracterul inflexibil, vertical pe de alta parte, extazul, revelatia interioara si neputinta alegerii. In luna, adica sub imperiul atractiei magnetice a lunii, caci indragostii sunt lunatici. Admiratia “Ce frumoasa, ce nebuna!” se incarca de revelatie si extaz pentru ca iubirea este o minune, o nebunie prin iesirea din cotidian. “Ce frumoasa ce nebuna/ E albastra-mi dulce floare” Adv posesiv “mi” sugereaza afectiunea fata de cea invocata, pe care o simte parte din fiinta lui. Ultima strofa are valoare de concluzie, ultimul vers este epifonem, tristetea poetului deriva din constiinta efemeritatii. Intr-o prima varianta poetul scrisese “Totul este trist in lume”, dar cunoscand structura interioara eminesciana, criticii au inlocuit pronumele nehotarat “totul” cu adverbul “totusi”. Eminescu nu este asemenea lui Schopenhauer, un pesimist incurabil si nu se justifica “totul este trist in lume” pentru ca geniul nu se implineste rotund: “ Si ca geniu etern, si ca om care are acces la ora de iubire” In concluzie, creatia se caractrizeaza printr-o viziune romantica asupra iubirii, ca miracol efemer in opozitie cu lumea himerelor conceptuale, rece dar etern.