Fiziologia excreției

1. Anatomia funcțională a sistemului excretor. Excreția renală. Structura nefronului. Funcțiile rinichiului (excretorie, homeostatică, de epurare sanguină, metabolică, endocrină, fibrinolitică, termoreglatoare).

Acest sistem elimină deșeurile din organism, prin urină. Este alcătuit din doi rinichi, două canale ale uretrei, vezica urinară, doi mușchi sfincteri și uretră. Rinichii sunt organele la nivelul cărora se formează urina, iar căile urinare sunt organele care conduc urina la exterior.

Rinichii sunt pereche, care pe lângă plămâni, intestine și piele, participă la eliminarea deșeurilor. Localizați de o parte și de alta a coloanei vertebrale. Sunt de forma unor boabe de fasole, mărimea aprox. a unei bucăți de săpun de mărime medie. Culoare roșiatică, suprafața netedă și lucioasă. Fiecare rinichi este acoperit la exterior de o capsulă fibroasă, sub care se găsesc 2 zone – corticală și medulară. În cea medulară deosebim 7-14 formațiuni – piramide renale, care sunt alcătuite din tuburi colectoare și vase.

Unitatea de bază a rinichiului este nefronul (circa 1 mln per rinichi), care este alcătuit din 4 porțiuni: - corpusculul renal (Malpighi), glomerul vascular înconjurat de capsula Șumleanski-Bowman;- partea proximală a canaliculului nefronului, conține tubul renal de ordinul I;- ansa Henle;- partea distală a canaliculului nefronului, conține tubii renali contorți de ordinul II.

Funcția de bază a nefronului este de a curăța plasma sanguină de substanțe inutile (ureea, acidul uric și urații etc). Plus la asta, unele substanțe au tendința de a se acumula în organism în exces, iar nefronul este acel care menține raportul optim.

Funcțiile rinichiului:- excretorie: înlăturarea substanțelor inutile din organism, precum substanțe azotate rezultate din urma metabolismului intermediar (uree, acid uric, creatinină), și substanțe neazotate (pigmenți biliari, resturi lipidice, resturi glucidice, fosfați, bicarbonați etc);- menține echilibrul acido-bazic, căci acizii se acumulează mai frecvent decât bazele, astfel rinichii mențin acest raport (cu ajutorul amoniacului și cetoacizilor);- menține echilibrul osmotic, prin eliminarea substanțelor toxice, rinichii mențin constantă compoziția mediului intern. La menținerea acestui echilibru participă și alte organe, acționând prin intermediul rinichiului, precum: hipotalamus, hipofiza, suprarenala etc.- endocrină: rinichiul secretă substanțe cu proprietăți de hormoni, precum renina, prostaglandine, kinine biogene, eritropoietina etc.

- Reglarea TA- Sinteza Vit. D activă (calcitriol)- Gluconeogeneză (în timpul postului prelungit)

2. Formarea urinei. Permeabilitatea membranei filtrante. Presiunea efectivă de filtrare. Debitul sanguin renal.

Formarea urinei primare cuprinde 3 procese:a) Ultrafiltrarea plasmei la nivel glomerular – proces dirijat de forțe fizice, în rezultatul căruia ~ 1/5 din plasma care irigă rinichii, trece prin membrana filtrantă glomeruală, în cavitatea capsulară;b) Reabsorbția tubulară – proces prin care sunt recuperate anumite substanțe utile organismului, din ultrafiltratul glomerular, astfel se menține homeostaza plasmatică;c) Secreția tubulară – proces invers reabsorbției, unele substanțe din capilarele peritubulare sunt transportate în lumenul tubului.

Urina primară este filtratul din capsula Bowman care nu este altceva decât plasma sanguină fără elemente figurate și proteine.

Urina finală se formează în urma reabsorbției și secreției tubulare, atunci când apa este absorbită aproape în totalmente, precum și electroliți, alte substanțe.

Membrana filtrantă este formată din: endoteliu capilar, membrana bazală, și epiteliul capsulei Bowman. Impermeabilitatea membranei capilare (deși unii pori pot transporta proteine cu masă moleculară joasă), față de proteine determină creșterea presiunii oncotice intracapilare egală cu 32 mm/Hg (această presiune micșorează filtrarea).Membrana poate fi traversată de apă și cristaloizi, însă moleculele proteice difuzează cu atât mai greu cu cât au dimensiuni mai mari.

Glomerulul este vascularizat de artera aferentă (ramurile arterei renale din aortă), care se termină cu a. eferentă. Aceasta formează a 2-a rețea capilară – capilarele peritubulare (din corticala renală). Patul capilar al glomerulului este un pat capilar de înaltă rezistență, iar capilarele peritubulare de joasă rezistență. Presiunea în artera aferentă – 100 mm/Hg, Presiunea în glomerul – 60 mm/Hg, Presiunea în capilarele peritubulare – 18-10 (13) mm/Hg, Vasa recta – 6 mm/Hg, Vene – 8 mm/Hg

Debitul sanguin. Timp de 24 de h, prin rinichi trece aprox. 160-180 de l de sânge (125 ml/min). Rinichii primesc 20-25% din debitul cardiac de repaus.

Debitul sanguin renal: 1-2 l/min (25% din debitul cardiac)fluxul plasmatic renal: 650 ml/min (Htc ~ 45%)rata de filtare glomerulara: 125 ml/min (180 l/zi !)fracția de filtrare ~20%

Artera renală, ramură a aortei abdominale, pătrunde prin hil și apoi se împarte în ramuri interlobare, din care se desprind arterele arcuate și arterele interlobulare, din care provin arteriolele aferente, care se capilarizează formând glomerulul.După ce se regrupează în arteriole aferente, se capilarizează din nou în jurul tubului și se deschid în venele interlobulare, apoi în venele arcuate.

Inervația renală provine din plexul situat în hilul organului, format în majoritate din fibre simpatice toraco-lombare, dar și din câteva fibre parasimpatice venite prin nervul vag.

3. Funcția tubilor renali. Reabsorbția tubulară. Reabsorbția de sodiu și de apă. Reabsorbția glucozei. Secreția și excreția tubulară. Secreția de ioni de potasiu. Secreția de ioni de hidrogen. Secreția de amoniac și sistemele tampon urinare. Excreția de acid uric.

Tubii renali îndeplinesc 2 funcții majore:- economisesc substanțele care au fost antrenate în cantități mari prin filtrare glomerulară, dar care sunt necesare organismului. Acest proces se numește reabsorbția tubulară;- completează procesul de depurare a organismului, care începe la nivelul glomerulului. Are loc eliminarea substanțelor străine, dar și a unui grup restrâns de substanțe endogene care se cer mai rapid eliminate decât o poate face însuși filtratul glomerular. Acest proces reprezintă secreția (excreția) tubulară.

Reabsorbția tubulară – procesul de trecere a unor constituenți din urina primară în torrentul sanguin prin fenomene de transport pasiv și activ. Cea mai mare reabsorbție are loc la nivelul tubilor proximali (80%). Restul reabsorbției (19%) are loc la nivelul tubilor distali, se desfășoară în funcție de necesitățile organismului (facultativă).La nivelul tubilor proximali se reabsorb: glucoza, apa, Na+ și cationi, acizi aminați, Cl-, HCO3-, PO43-, K+, uree etc.

Reabsorbția sodiului. Urina primară conține sodiu sub formă de NaCl, NaHCO3, NaH2PO4 etc. Natriul este reabsorbit prin mecanismul activ, în canalele proximale (60-80%). În canelele distale, reabsorbția Na are loc contra gradientului de concentrație, în prezența adenozintrifosfatazei.

Reabsorbția apei. În segmentul tubular proximal, reabsorbția activă de sodiu este urmată de o retroresorbție pasivă (80%), a apei. La nivelul ansei Henle se reabsorb 6% din cantitatea de apă filtrată. Astfel, se reabsorbția apei se face doar la nivelul segmentului descendent al ansei. În schimb, la nivelul tubului contort distal, 9% din apa filtrată se reabsorsb, iar în tubul colector 4%. Reabsorbția apei la nivelul tubului contort distal și al tubilor colectori se face în prezența ADH.

Reabsorbția glucozei – are loc în tubii proximali, astfel ea nu apare în urina finală. Cantitatea de glucoză din sânge (glicemie), se menține prin mecanisme nervoase și umorale la valori constante – 1 g/l.

Secreția și excreția tubulară – sunt importante la animalele care nu posedă glomerul. La om, este reprezentată de trecerea din torentul sanguin al vaselor peritubulare în lumenul tubular a unor ioni (H+, K+), a ureei, amoniacului, acidului hipuric, substanțe toxice, medicamentoase.Prin procesul de excreție-secreție are loc îndepărtarea principalilor produși toxici din plasmă.

Secreția de ioni de potasiu – la nivelul tubului contort distal, este secretat în urină la schimb cu ionii de sodiu. Acest proces continuă și în tubul colector, fiind rezultatul unui gradient electric ridicat, realizat de reabsorbția activă de Na+. Eliminarea K+ depinde de: concentrația intracelulară a K+, cantitatea de sodiu ce trebuie reabsorbită, necesitățile de excreție a ionilor de hidrogen de către tubii renali, toleranța pentru ionul de potasiu.

Secreția de ioni de hidrogen – are loc de-a lungul întregului tub urinifer. Din cantitatea de ioni de H secretați către rinichi, 80-85%, se elimină la nivelul tubului contort proximal. Capacitatea tubului distal de a secreta ioni de H este intermediară între cea a tubului proximal și a celui colector.

Secreția de amoniac. Unul din mecanismele principale prin care rinichiul asigură menținerea echilibrului acido-bazic al organismului este constituit din posibilitatea tubilor renali de a sintetiza amoniacul și de a excreta acizii ca săruri de amoniu, economisind bazele fixe.Secreția de amoniac este cu atât mai mare, cu cât lichidul tubular conține mai puțini fosfați sau bicarbonați și cu cât reabsorbția de Na+ este mai intensă, iar puterea de secreție a K+ mai limitată.

Sistemele tampon urinare. Sistemul tampon fosfat disodic-fosfat monosodic este cel mai important sistem tampon urinar datorită cantității sale crescute în lichidul tubular, cât și constantei sale de disociere, ceea ce situează zona optimă de acțiune la nivelul pH-ului urinar. Întrucât doar unul din cei doi ioni de Na+ ai fosfatului disodic este reabsorbit și înlocuit cu H+, se poate deduce că pH-ul fosfatului monosodic se situează sub limita fiziologică a pH-ului urinar la om.

Excreția de acid uric

Component al urinii ce contine azot. Acid rezultat din degradarea acizilor nucleici (adn si arn) ai organismului. acidul uric continut in sange este filtrat de catre rinichi, care il elimina prin urina. La subiectul sanatos, rinichii actioneaza astfel incat mentin uricemia (procentajul sangvin de acid uric) in limite acceptabile. Uneori, eliminarea renala a acidului uric este insuficienta sau producerea sa este excesiva (boli de sange, boli enzimatice ereditare), provocand o hiperuricemie (procente anormal de ridicate de acid uric in sange). In acest caz, acidul uric tinde sa precipite sub forma de cristale, ceea ce poate declansa crize de guta, o litiaza urinara sau ambele concomitent.

Acidul uric rezulta din degradarea acizilor nucleici, reprezentand produsul final al metabolismului purinelor. De la nivelul ficatului, este transportat prin plasma la rinichi, unde este filtrat si excretat intr-un procent de aproximativ 70%. Restul de acid uric este eliminat si degradat in tractul gastrointestinal. Supraproductia de acid uric are loc in urmatoarele situatii: catabolism excesiv al acizilor nucleici (guta), produceri si distrugeri masive de celule (leucemie) sau incapacitate de excretie a produsului final (insuficienta renala)2.

Hiperuricemia si hipouricemia nu constituie boli propriu-zise. In timp ce hiperuricemia este un factor de risc metabolic si poate sta la baza unor afectiuni, hipouricemia poate indica o conditie patologica neobservata6.

4. Concentrarea și diluarea urinei. Sistemul contracurent. Rolul hormonului antidiuretic în excreția urinei concentrate. Reglarea renală a echilibrului hidro-mineral. Diureza apoasă. Excesul de săruri. Urina. Eliminarea urinei – micțiunea.

Rinichiul este capabil să elaboreze urină a cărei densitate poate să varieze în limite foarte largi (1-1.5k), întrucât nu există un mecanism activ (energetic) al transportului apei, dar în același timp, orice mecanism osmotic trebuie să fie compatibil cu viața celulelor.

Rinichiul mentine osmolaritatea totala a corpului in ciuda variatiei aportului de lichide sau pierderilor extrarenale ale acestora. Principiul multiplicarii in contracurent furnizeaza bazele pentru concentrarea sau diluarea urinei. Ansa Henle, prin fenomenul de multiplicare in contracurent, asigura cresterea tonicitatii de la nil cortico-medular pana la papila. Urina este initial concentrata in ramul descendent al ansei Henle prin difuzia apei in medulara. La nilul ramului ascendent medular gros al ansei Henle, NaCI este reabsorbit prin mecanisme acti de transport. Acest segment al nefronului este relativ impermeabil

pentru apa, deci osmolaritatea in lumenul tubular scade mai mult decat cea din tesutul medular inconjurator. Cand secretia de vasopresina este redusa hipotonicitatea urinei tubulare este mentinuta si la nilul tubului distal si colector datorita permeabilitatii scazute pentru apa ale acestor segmente. Cand nilul de vasopresina este crescut se mareste permeabilitatea pentru apa a epiteliului tubului colector, ea difuzand din lumenul tubular in medulara hipoosmo-tica (10). Nilurile de dilutie si concentrare ale urinii

Tubul proximal. Osmolaritatea ultrafiltratului glomerular este identica cu cea a plasmei. in tubul contort proximal are loc o reabsorbtie izoosmotica a solvitilor si a apei. Transportul acestora este si activ in cazul Na (ATP-aza Na-K). Transportul apei la acest nil este pasiv in functie de concentratia dirsilor solviti. Aproximativ doua treimi din filtratul glomerular este reabsorbit la acest nil.

Ramul descendent subtire al ansei Henle. Osmolaritatea fluidului filtrat creste pe masura coborarii spre medulara datorita difuziei apei din lumen intr-un interstitiu hipertonic. La acest nil, datorita activitatii scazute a ATP-azei Na-K transportul activ de ioni este redus.

Ramul ascendent subtire al ansei Henle. in a-ceasta regiune o cantitate redusa de Na-CI este reabsorbita prin mecanisme acti datorita cantitatii scazute de ATP-aza Na-K (4). Urina este diluata deoarece efluxul de Na-CI depaseste influxul de uree din intersititiul medular.

Ramul ascendent gros al ansei Henle. La acest nil actioneaza vasopresina, controland permeabilitatea la apa. in ramul ascendent gros al ansei procesul de dilutie apare datorita reabsorbtiei de Na, ca urmare a unei activitati crescute a ATP-azei Na-K si a unei permeabilitati scazute pentru apa.

Tubul colector. Concentratia fluidului care ajunge la acest nil este de aproximativ 100 mOsm/kg. Permeabilitatea membranei pentru apa este controlata de vasopresina.

Vasa recta. Vasa recta furnizeaza un aranjament propice realizarii mecanismelor de difuzie in contracurent prin care solvitii sunt reabsorbiti in ramul ansei Henle si tubul colector. Acest mecanism este mai eficient cand fluxul sangvin spre medulara este scazut. Cand acest flux este crescut anormal capacitatea de concentrare urinara este insuficienta.

Hormonul antidiuretic (ADH, vasopresina) influențează rinichii să rețină apa, astfel urina devine mai concentrată. ADH intervine în ajustarea cantității de apă care trebuie eliminată din organism. Doar la om ADH intervine în reabsorbția tubulară de apă.

Vasopresina – activează hialuronidaza, care disociază acidul hialuronic, ce întărește spațiul intercelulelor în tuburile colectoare și mărește reabsorbția apei.

Diureza este volumul de urină eliminat în 24 h și are valori cuprinse între 1,5-2 litri pe zi. Ea cuprinde o fracție obligatorie de 500 ml și o fracție ajustabilă de 500-1500 ml. Cantitatea de urină eliminată depinde de: vârstă, greutate, temperatura mediului ambiant și efortul fizic efectuat. Tulburările cantitative ale filtrării glomerulare sunt: poliuria, oliguria și anuria.

Excesul de saruri poate fi adus si din mediul extern: ape minerale consumate timp indelungat, mai ales daca sunt vechi sau alimente bogate in oxalati sau acid uric (viscere, icre, ciocolata). Precipitarile excesive de saruri apar in boli metabolice (diabet - oxalati, guta - acid uric), al unor boli intestinale (colite, paraziti - oxalati), al glandei paratiroide (fosfati, oxalati) sau al oaselor (fosfati). Si pH-ul urinei are influenta. Astfel, precipitarile sunt favorizate de aciditatea mare a urinei (urati) sau de scaderea aciditatii (fosfati, carbonati). Infectiile urinare, staza urinara favorizeaza precipitarea. Chiar si ereditatea poate

avea un rol. Colicile renale se exprima functie de locul unde este piatra (lombare - in bazinet; vezicale - in vezica; tipice - in uretere).

Urina finala este un lichid limpede, transparent, de culoare galben-deschisă, ușor sărata și are o reacție acidică , la omul sănătos.

Compoziția urinei: 90 % apa, uree și acid uric (format în ficat în urma degradării proteinelor), săruri minerale (care nu au fost utilizate de organism), medicamente.

MicțiuneaLa umplerea vezicii urinare apar contracțiile de micțiune care se suprapun peste contracțiile de fond. Se excită receptorii, mai ales cei din uretra posterioară. Stimulii sunt conduși prin nervii pelvici spre porțiunile sacate ale măduvei spinării și de aici pe cale parasimpatică se întorc înapoi spre vezică. Acest reflex este controlat de măduva spinării dar poate fi controlat și de creier. Este centrul stimulator sau inhibitor din trunchiul cerebral și câțiva centri situați în cortexul cerebral. Centrii superiori mențin reflexul de micțiune parțial inhibat atunci când micțiunea nu este dorită. Ei previn micțiunea chiar și atunci când apare reflexul de micțiune, prin contracții tonice continue ale sfincterului vazical extern. Când micțiunea este posibilă centrii corticali ajută centrii sacrați să inițieze reflexul de micțiune.

ANOMALII DE MICŢIUNE:Vezica urinară atonă – apare la distrugerea fibrelor nervoase senzitive care transmit impulsuri de la vezică la măduva spinării și împiedică apariția reflexului de micțiune.Vezica urinară automată – apare la lezarea măduvei spinării deasupra segmetelor sacrate, apar reflexe automate de micțiune care nu sunt reglate de creier.

5. Reglarea activității renale. Reglarea nervoasă. Reglarea endocrină. Autoreglarea renală.

Lucrul rinichiului a putut fi calculat în mod indirect prin consumul de oxigen al acestuia și care la om este de 10 cm3 O2/min. Acest consum reprezintă o cheltuială de energie de aprox. 60-180 cal/24h, adică 1/12 din metabolismul bazal, care este un consum foarte ridicat, luând în considerare că greutatea rinichilor este 0.7% din masa totală a corpului.

Reglarea activității rinichilor.Vasopresina – activează hialuronidaza, care disociază acidul hialuronic, ce întărește spațiul intercelulelor în tuburile colectoare și mărește reabsorbția apei.Aldosteronul - reabs. Na+ și secreția K+ controlată de ATP-aza Na/K de la membrana bazo-lateralăTiroxina – antagonistul vasopresinei, micșorează reabsorbția apei, crește diureza.Parathormonul – crește reabsorbția Ca2+, Mg2+ și scade reabsorbția P, stimulează eliminarea P.Adrenalina – în cantități mari provoacă vasoconstricția renală, crește excreția substanțelor azotate.Ureea – crește cantitatea de nefroni funcțioali și respectiv cantitatea de urină.Renina – provoacă constricția venei eferente, crește presiunea în glomeruli și crește filtrarea.

Sistemul nervos vegetativ influențează activitatea renală, se manifestă prin efecte vasomotorii. Intervine în modificarea diurezei.

Rinichiul posedă vasomotricitate autonomă, în caz de secționare a splanhnicului, funcționalitatea glomerulară reapare.

6. Organele anexe pentru excreție. Funcția de excreție a tubului digestiv. Funcția de excreție a glandelor salivare. Funcția de excreție a plămânilor. Funcția de excreție a pielei.

Tubul digestivSecreția salivară – este produsul celor trei perechi de glande salivare anexate cavității bucale. Aceste glande, fiind exocrine, își varsă produșii la exterior printr-un canal, pe suprafața epitelială a buco-faringelui.Glandele sunt: parotide submandibulare, sublinguale.

Funcția de excreție a pielei – este asigurată de glandele sebacee și sudoripare.

Secreția sebaceeSebumul este produsul de excreție a acestor glande acinoase. Mecanismul de secreție este holocrin, întreaga celulă sebacee și conținutul ei fiind eliminate în ductul secretor. Sebogeneza este un proces continuu. Rolul sebumului: barieră, protecție, în absorbția percutanată, activitate antifungică, precursor al vitaminei D.Reglarea secreției de sebum este reglată hormonal, de androgeni. Acțiunea hipofizei este indirectă, datorită eliberării de hormoni tropi hipofizari. Secreția este influențată de lipoliza microbiană și tensiunea intrafoliculară.

Secreția sudoralăEste produsul glandelor sudoripare, care sunt de 2 tipuri: ecrine și apocrine.Glandele sudoripare ecrine sunt formate dintr-un glomerul secretor, situat profund dermo-hipodermic, un conduct sudorifer dermic și unul epidermic, care se deschid la suprafața pielii prin orifiuciul por. Aceste glande sunt răspândite neuniform pe întreaga suprafață a tegumentelor, în nr. de 2-5 mln. Au densitatea cea mai mare pe palme și tălpi, fiind mai numeroase la bărbat.Glandele sudoripare apocrine se aseamănă cu cele ecrine, doar că glomerulul este mai voluminos. Numărul este mai redus, sunt dispuse în regiunile axilare, perineo-genitale și la nivelul areolei mamare. Funcțional, glandele sudoripare ecrine sunt merocrine, celula secretoare rămânând intactă. Glandele apocrine au o secreție holomerocrină, o parte din citoplasma celulelor fiind eliminată odată cu produsul

de secreție.

7. Aspecte clinice ale funcției de excreție. Utilizarea diureticelor. Explorarea funcțiilor renale.

Diureticele sunt substanțe care stimulează procesul de formare a urinei. Aceste medicamente acționează la nivelul rinichiului. Medicamentele din acestă grupă sunt folosite pentru eliminarea excesului de apă și sare în stările edematoase prin eliminarea unei urine abundente, bogate în sare. Mecanismele de acțiune ale diureticelor se bazează pe influențarea schimburilor ionice de la nivelul membranei glomerulare și tubulare.

Mecanism de acțiune

Diuretice de ansăAcționează la nivelul segmentului ascendent al ansei lui Henle inhibând reabsorbția de Na+, K+, Cl-. Au un efect diuretic foarte intens crescând foarte mult eliminarea de sare și apă. Aceste diuretice sunt folosite cel mai frecvent ca tratament de urgență în edem pulmonar acut și criza hipertensivă (pe cale intravenosă) sau ca tratament cronic în insuficiența cardiacă, edeme.

Exemple: Furosemid, Acid etacrinic, Bumetanid, Torsemid

Diuretice tiazidice

Acționează la nivelul ansei lui Henle împiedicând reabsorbția de Na+ și Cl- cu o creștere consecutivă a eliminării urinare de K+. Efectul diuretic al tiazidelor este mai puțin intens decât cel al diureticelor de ansă. Se administrează ca tratament cronic al insuficienței cardiace, hipertensiunii arteriale, edemelor cardiace, renale sau hepatice.

Exemple: Hidroclorotiazidă, Butizida, Metolazona

Diuretice antialdosteronice

Acționează prin blocarea receptorilor pentru aldosteron (Spironolactona), sau ca antagoniști ai aldosteronului (Triamteren și amilorid) ca urmare, scade reabsorbția tubulară de Na+ și scad eliminarea urinară de K+. Sunt indicate în stările de hiperaldosteronism.

Exemple: Spironolactona, Amilorid, Triamteren

Diuretice inhibitoare ale anhidrazei carbonice

Scade formarea de acid carbonic, iar apoi scade disponibilul de ioni de hidrogen pentru schimburile Na+/H+ la nivelul tubului contort distal și la nivelul canalului colector.

Exemplu: Acetazolamida

Diuretice osmotice

Substanțe care filtrează glomerular, rămân în urină și rețin echivalentul osmotic de apă. Provoacă eliminarea unei cantități mari de apă. Sarea eliminată este ușor crescută față de o eliminare normală.

Exemple: Manitol, Uree, Izosorbid

Efect asupra potasemieiDiuretice care elimină potasiuPuternic:tiazideMediu: diuretice de ansă, inhibitorii anhidrazei carboniceDiuretice care rețin potasiuantialdosteronice competitive și de efect

Intensitatea efectului diuretic

Eficacitate mare: diuretice de ansă – furosemidEficacitate medie: tiazideEficacitate slabă: Inhibitorii anhidrazei carbonice, Antagoniștii aldosteronului

Durata acțiuniiDurata scurtă(<6h): Diuretice de ansă (2-6h)Durată medie (6-24h):Tiazide: hidroclorotiazida, ciclopentiazida, butizida (8-12h)Antagonisti de efect ai aldosteronului: triamteren (6-10h), amilorid (24h)Durată lungă (>24h)Tiazide : ciclotiazida (24-36h)Sulfonamide heterociclice : clortalidon, clopamid, indapamid (24-36h)Antagoniștii competitivi ai aldosteronului : spironolactona