Fisa seminar – Toma d’Aquino

Toma d’Aquino (1225-1274) – este considerat ca fiind cel mai important gânditor creştin al perioadei medievale. Gândirea sa reprezintă un pas esenţial în apariţia gândirii moderne - propune edificarea unei noi teologii, capabilă a concilia revelaţia creştină şi izvoarele filosofice păgâne. Realizează astfel o distincţie netă între ceea ce ţine de ordinea divină şi ceea ce ţine de ordinea naturii, permiţând astfel gândirii occidentale să se elibereze de confuziile întreţinute de augustinismul medieval între spiritualitate şi politic.

Temele gândirii lui Toma d’Aquino

1. Reabilitarea ideii de natură

Concepţia augustiniană dominantă - omul şi-a pierdut efectiv libertatea naturală după ce a păcătuit; natura nu mai poate da sens existenţei sale => pentru a fi mântuit, omul trebuie de acum să se lase în totalitate în voia lui D-zeu, doar graţia divină îl poate duce la mântuirea eternă, întrucât numai D-zeu poate discerne binele de rău.=> T. d’Aquino va nuanţa această concepţie, integrând în ea idei privind ordinea naturii extrase din gândirea antică:- natura nu a fost în totalitate anulată de păcatul originar. Căutarea mântuirii nu poate găsi un răspuns în natură, însă mântuirea nu implică îndepărtarea omului de natură, ci dimpotrivă, graţia divină trebuie să îi permită omului să îşi restabilească dispoziţiile naturale care au fost corupte de căderea în păcat: autonomia gândirii şi liberul arbitru. => graţia divină nu mai are menirea de a deturna omul de la o natură iremediabil asociată păcatului, ci trebuie să îi permită sa-şi afle mântuirea, reînodând legăturile cu o viaţă naturală virtuoasă consacrată căutării binelui => răsturnarea este totală: natura nu se mai împotriveşte graţiei divine, devenind continuarea realizării acesteia din urmă.

Inversarea de perspectivă profesată de Toma d’Aquino are drept rezultantă principală autorizarea construcţiei unui proiect uman legat de viaţa naturală => societatea (ca ordine proprie vieţii omeneşti) poate exista din acest moment în şi prin ea însăşi, nemaifiind privită drept rezultat al creaţiei şi al providenţei divine. Ea constituie o ordine de sine stătătoare originându-se cu certitudine din voinţa lui D-zeu. Cu alte cuvinte, prin separarea naturii de ideea păcatului originar, Toma d’Aquino pune capăt reprezentării ierarhice a sferelor întreţinute de augustinismul politic şi redă umanităţii o nouă legitimitate.

Pornind de la noua sa concepţie cu privire la natură, Toma d’Aquino îşi articulează gândirea sa politică – reluând argumentaţia lui Aristotel, prezintă Cetatea drept un creuzet al vieţii naturale (omul este prin natura sa un animal politic, a cărui existenţă se desăvârşeşte în viaţa comunitară). D’Aquino insistă asupra a două puncte esenţiale:

- Specificul „animalului civic” numit om este constituit de faptul că existenţa sa este ghidată de raţiune. Societatea umană reprezintă astfel o multitudine

organizată de raţiune, adică de căutarea unei dreptăţi consimţite de toţi şi bazată pe legi proprii.

- Societatea nu este numai teren al libertăţii, aşa cum considerau vechii greci. Ea este şi reflexul unei naturi ordonate în vederea binelui comun =>

În gândirea aristotelică, natura era un principiu de organizare a universului, pe când în reflexia tomistă ea este alăturată principiilor creştine: în cetate, omul îşi caută mântuirea veşnică. Cu alte cuvinte, viaţa naturală de aici, de pe pământ, este destinată obţinerii vieţii fericite în cer, dată de graţia divină. Recunoscând existenţa unui domeniu al naturii şi al raţiunii, Toma d’Aquino concepe mijloacele intelectuale ce vor permite ca societatea să fie concepută ca o ordine de sine stătătoare, deschizând astfel calea către identificarea unui spaţiu politic autonom pe care filosofii îl vor numi, câteva secole mai târziu, stat.

2. Cel mai bun regim - de la monarhie la guvernarea mixtă.

Între 1265 şi 1267 Toma d’Aquino începe redactarea unei lucrări de mici dimensiuni, Despre guvernământ, destinată educării tânărului rege al Ciprului, Hugues al II-lea. Lucrarea nu va fi terminată de Toma, finalizarea ei aparţinându-i discipolului său, Ptolemeu din Lucca.

Explicaţiile politice ale lui Toma d’Aquino se bazează pe exemple luate din natură, teologie şi istorie. Încă de la început, precizează că orice cetate trebuie să fie condusă de o minte capabilă a-i menţine unitatea şi armonia. Ordinea naturii este evidentă, fiindcă dă întotdeauna întâietate unităţii, nu mulţimii: „funcţia regelui pare a întruchipa cel mai bine forma regimului natural” („multitudo derivatur ab uno”) => puterea cea mai legitimă este monarhia, fiindcă se conformează guvernării obişnuite a naturii. – rolul regelui este de a acţiona în sensul unităţii, fără însă a pierde din vedere căutarea binelui comun. Scopul guvernământului este pacea (= constând în asigurarea binelui şi siguranţei mulţimii)D’Aquino realizează, urmând modelul dezvoltat în antichitate de Aristotel, o clasificare a formelor de guvernământ ce are la bază două criterii: cel al numărului şi gradul de bine (sau de rău) pe care îl poate realiza. Astfel, se conturează o ierarhie a regimurilor:

Gradul de bine: Cel mai mare bine Cel mai mare răuNumăr: Unu Monarhie TiranieNumăr: Câţiva Aristocraţie OligarhieNumăr: Mulţi Politeie Democraţie

!Deşi, conform tabelului de mai sus, regimul capabil de a face răul în cel mai mare grad este cel tiranic, d’Aquino consideră că tirania în fapt este de preferat regimului democratic, conform superiorităţii numărului unu în raport cu cei mulţi: tirania oferă un singur centru de putere (care, implicit, este mai uşor controlabil pe de-o parte şi, mai important, pe de altă parte este stabil), pe când democraţia, cu a sa pluralitate de centre de putere, conduce întotdeauna către ruptura socială şi războiul civil (care, de fapt, constituie un rău mai mare decât cel provocat de regimul tiranic). În acelaşi timp, constată că nu monarhia este cea care decade cel mai des în tiranie, ci democraţia.

În Summa teologica Toma d’Aquino însă, în spiritul lui Polibius şi Cicero, consideră benefică prezenţa unui regim mixt, care să sintetizeze trei forme de guvernare – monarhie, aristocraţie şi democraţie: regele trebuie ales pentru virtutea sa; el trebuie să se afle în fruntea cetăţii, guvernând însă cu ajutorul unui consiliu format din câteva persoane recomandate tot de virtutea lor. Poporul are şi el rolul său, revenindu-i sarcina de a-i alege pe guvernanţi.