MINISTERUL AGRICULTURII ŞI INDUSTRIEI ALIMENTARE

AL R. MOLDOVA

Colegiul Agroindustrial ,,Ghorghe Răducan’’ din s.Grinăuţi

TEMA: FILOSOFIA ANTICĂ ȘI MEDIEVALĂ

ELABORAT: FORTUNA VIORICA, GR. TLPL-4

VERTIFICAT: RACILA MIHAIL

Grinăuţi 2015

Filosofia antică și medievala

Platon (427 – 347 î.e.n.) Filozof din grecia antică, elevul lui socrate. În a.387 a fondat în atena academia – prima instituţie a filozofiei profesionale. Platon a scris 36 de lucrări, dintre care banchetul, fedros, fedon, parmenid, statul, politica ş.a. Principalele probleme în filozofia platoniană sunt ontologică, cosmologică, metodologică, cognoscibilităţii, etică s.a. Paradigma ontologică se referă la înţelegerea lumii şi existenţei. În explicarea realităţii platon reese din recunoaşterea lumii ideelor şi lumii lucrurilor. Adevărata lume, existenţă este lumea ideelor, lumea lucrurilor este numai umbra, copia imperfectă a lumii ideelor. Lucrurile senzoriale permanent apar şi dispar, se schimbă şi se mişcă, în ele nu-i nimic stabil şi adevărat. Adevărata esenţă a lumii lucrurilor, cauza lor sunt ideele acorporale şi extrasensibile, formele lucrurilor care platon le numeşte eidos. Ideile sunt veşnice, invariabile, indivizibile, infinite.lumea lucruriloa concret-senzoriale se găseşte între lumea ideelor ca adevărata existenţă şi inexistenţă (materie ca atare).

Specific este paradigma gnoseologică la platon. El face o deosebire clară între cunoştinţe şi părere, cunoaştere raţională şi senzorială. Obiectul cunoaşterii senzoriale este lumea vizibilă, lumea lucrurilor. Cunoaşterea senzorială ne dea nu cunoştinţe, ci părere (doxa). Adevăpata cunoaştere este cunoaşterea raţională care are obiectul său lumea ideelor, aceasta este cunoaşterea nemijlocită intuitivă care are labaza sa teoria reamintirii (anamnezis). Sufletul, conform concepţiei lui platon, este veşnic şi nemuritor, după moartea corpului (închisoarea sufletului) sufletul nimereşte în lumea ideelor pure, le priveşte, iar apoi se reîncarnează în alt corp. Deatîta cunoaşterea este reamintirea a ceea ce sufletul a privit în lumea ideelor pure. Formele superioare a cunoaşterii ştiinţifice sunt matematica şi dialectica. Adevărata cunoaştere nu-i accesibilă tuturor şi nu poate fi exprimată în scris, în noţiuni. Ea este accesibilă filozofilor şi nu-i altceva decît perceperea întregului în unitatea armonioasă a părţilor sale, sinteza mistică a gîndurilor, sentimentelor mitului şi logosului, este tinderea sufletului spre lumea ideelor. Cunoaşterea este necesară pentru educare şi modul de trai corect.

Sufletul omului este compus din trei părţi: raţiune, voinţă şi sensibilitate. Oamenii se deosebesc unii de alţii prin acel component a sufletului care domină la ei. Acei oameni la care predomină raţiunea sunt filozofi, ei pot contempla frumuseţea şi armonia ideelor, ei pot fi conducători. Iar acei la care predomină voinţa, curajul şi bărbăţia sunt ofiţeri, soldaţi şi strajnici. Treapta inferioară a sufletului predomină la reprezentanţii muncii fizice.

Platon este vestit deasemenea prin formularea concepţiei statului ideal. Acest stat se bazează pe cele trei caste numite mai sus: conducătorii (filozofii), militarii şi gardienii, agricultorii şi meseriaşii. Fiecare trebuie să-şi îndeplinească stric funcţiile sale în dependenţă de capacităţile proprii. Conduc cu ţara oamenii deştepţi, filozofii, militarii asigură ordinea publică, iar ceilalţi produc bunurile materiale. Platon consideră că rimele două caste trebuie să instaureze comunitatea averilor, femeielor şi copiilor pentru a îndeplini mai bine funcţiile sale. În acest stat ideal funcţionează un sistem de educaţie bine chibzuit. Mai aproape de statul ideal este republica aristocratică. Cele mai rele forme de guvernare, după platon, sunt democraţia, tirania, dictatura. În etică platon vorbeşte despre patru virtuţi: înţelepciune, bărbăţie, moderaţie şi echitate.

Aristotel (384 – 322 î.e.n.) Eminent filozof din antichitate, s-a născut în stagira (macedonia), a fost elev în academia lui platon. În 335 î.e.n. A întemeiat în atena şcoala sa proprie – liceul. Este creatorul unui sistem filozofic cel mai original din antichitate. A scris mai mult de 150 de lucrări

ştiinţifice, dintre care organon, metafizica, fizica, despre suflet, etica lui nicomah, politica, ritorica, poetica, istoria animalelor, meteorologia s.a.

Aristotel pentru prima dată a separat filozofia într-o ştiinţă sinestătătoare obiectul cărei este studierea esenţei lumii, raportului dintre existenţă şi conştiinţă. Filozofia lui este alcătuită pe baza altor principii, decît filozofia lui platon. Aristotel critică concepţia lui platon (platon mii prieten, dar adevărul este mai presus) pentru că ultimul admite existenţa lumii ideelor, că ideele există obiectiv. După părerea lui aristotel concepţia lui platon despre lumea ideelor nu contribuie la înţelegerea realităţii, iar din punct de vedere a logicii în multe relaţii este discutabilă.

Aristotel consideră că obiectiv există lumea materială, iar ideele sunt esenţa lumii, reflectarea ei. Lumea materială este primară, însă asta nu-i identic cu materia. Materia este materialul din care se formează lucrurile. Obiectele concrete sunt combinaţia materiei şi formei. Materia-i pasivă, forma – activă. Forma precedă materia în timp. Apariţia lucrurilor este “oformarea” materiei în procesul cărei participă patru cauze: materială, formală, efectivă şi finală. Primul motor (imobil) şi forma formelor este dumnezeu.

Cunoaşterea după aristotel este reflectare. Prima treaptă este cunoaşterea senzorială. Prin intermediul ei noi cunoaştem existenţa concretă, primele esenţe, singularul. Însă mai mare importanţă el atribuie cunoaşterii legităţilor generale. Cunoaşterea generalului este privelegia raţiunii. Cunoaşterea este proces în dezvoltare, trecerea de la reflectări senzoriale simple la abstracţii generale. Cunoaşterea ştiinţifică este culmea cunoaşterii. Cunoştinţele ştiinţifice (episteme) se deosebesc de părere (doxa). Aristotel afirma, că greşelile în cunoaşterea umană depind nu de percepere, ci de gîndirea abstractă, de procesul formării noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor. El este fondatorul logicii formale cu principiile şi legităţile ei.

Aristotel formulează şi teoria despre om. Omul după părerea lui este o fiinţă socială (zoon politicon), compusă din trup şi suflet. Sufletul se concepe ca formă organizatoare, care dă sens şi orientare vieţii. Suflet posedă toate fiinţele vii. În suflet evidenţia trei părţi componente: vegetală, animală şi raţională. Omul este fiinţă raţională, predestinat pentru viaţa în comun, numai în societate se pot forma calităţile lui morale.

Noţiunile stat şi societate aristotel le identifică. Statul este înţeles de el ca o asociaţie de comune, iar comuna ca o familie perfectă. Deaceea în mai multe cazuri formele organizării familiei el le atribuie statului. Esenţa statului aristotel o vede în asociaţia politică a oamenilor, care se unesc pentru a atinge anumite bunuri. Există trei forme de guvernare bune şi trei rele, ultimile apar ca deformarea celor bune. La formele de guvernare bune se referă monarhia, aristocraţia şi politia, la cele rele – tirania, oligarhia şi democratia. Scopul statului după aristotel constă în preîntîmpinarea acumulării excesive a patrimoniului de către oameni, preîntîmpinarea concentrării puterii politice în mîinile unor personalităţi şi menţinerea în supuşenie a sclavilor. Aristotel nega concepţia statului ideal a lui platon şi considera că este ideal acel stat care asigură maximal posibil viaţa fericită pentru majoritatea stăpînitorilor de sclavi.

Patristica – denumirea generală a literaturii scrisă de părinţii bisericii ce au pus temeliile dogmatelor creştine şi le apărau de păgîni. La patristică se referă tertulian (150-222), climent alexandrinul (150-215), origen(185-254), augustin fericitul (354-430). Toţi ei declarau incompatibilitatea credinţei religioase cu filozofia antică (care era preponderent materialistă). Tertulian este cunoscut prin maxima “cred pentru că este absurd”, că credinţa nu poate fi înţeleasă, fundamentat raţional, el contrapunea filozofia religiei, ştiinţa –

credinţei creştine, contra raţiunii el punea revelaşia divină. Augustin fericitul critică scepticismul şi concepţiile eretice, filozofia lui este o îmbinare a creştinismului, platonismului şi neiplatonismului, dumnezeu este esenţa supremă şi creatorul lumii. Scopul vieţii este fericirea care poate fi atinsă în unicul – în dumnezeu. Realizarea fericirii umane presupune cunoaşterea lui dumnezeu şi încercarea sufletului. Augustin fericitul declară prioritatea credinţei asupra raţiunii, nu-i cunoaştere şi adevăr fără credinţă. Dumnezeul creştin este inaccesibil pentru cunoaştere, dar poate fi cunoscut prin cărţile sfinte, biblie şi tălmăcirea lor.

Scolastica – filozofia medievală creştină care domina în şcoli şi dependea în întregime de teologie. Dacă patristica avea scopul de a sistematiza dogmatica creştină din ceea ce se conţinea în cărţile sfinte şi a o întroduce în mase (a duce lupta cu păgînismul), atunci scolastica trebuia să facă aceste dogme accesibile pentru oamenii neinstruiţi şi să ducă lupta cu eterodoxia şi falsificarea religiei creştine. Scopul scolasticii consta nu în cercetarea şi studierea realităţii, ci în a găsi căi raţionale de a demonstra adevărurile declarate de credinţă. Filozofiei i se atribuia rolul de slujancă a religiei. Ea nu trebuia să caute adevărul, el era dat deacum în revelaţia divină, filozofia trebuia să expună şi demonstreze acest adevăr cu ajutorul raţiunii şi limbajul accesibil a ei. Reprezentanţii scolasticii au fost ioan scot eriugena (810-877), ioan roscelin, anselm de canterburi (1033-1109), p. Abelard (1079-1142), toma d'aquino (1225-1274), ioan duns scot (1265-1308), albertus magnus (1207-1280), w.occam (1281-1274) ş.a. Toţi ei argumantau unitatea credinţei şi raţiunii, filozofiei şi teologiei, că natura este creată de dumnezeu, că el este esenţa supremă, începutul şi scopul tuturor lucrurilor, că dumnezeu este începutul, centrul şi sfîrşitul cosmosului. Eriugena considera, că adevărul este ascuns în cărţile sfinte sub acoperişul imaginilor care trebuie interpretate de raţiune. În tălmăcirea cărţilor sfinte raţiunea trebuie să se conducă de părerile şi concepţiile autorităţilor bisericeşti. Anselm de canterburi afirma, că credinţa catolică trebuie să fie denezdruncinat şi să se găsească în afară de orice dubiu, nu de aceea trebuie să înţelegi ca să crezi, dar dimpotrivă, trebuie să crezi ca să înţelegi.

principala problemă în filozofia medievală a fost raportul dintre credinţă şi raţiune, religie şi ştiinţă, filozofie şi teologie. Ea s-a rezolvat foarte original – prin formularea teoriei adevărului dublu: sunt adevăruri ale raţiunii, filozofiei şi adevăruri ale credinţei, religiei, ceea ce este adevărat în una poate fi neadevăr în alta şi invers. Asta a fost un fel de compromis, împăcare între religie şi ştiinţă, dacă iniţial religia persecuta şi ignora ştiinţa, atunci cu acumularea cunoştinţelor religia a fost nevoită să o recunoască. Dar deşi se recunoştea existenţa adevărurilor raţiunii, adevărurile credinţei erau mai presus. Ştiinţa se ocupă cu mărunţişuri, cu lucruri trecătoare, pe cînd religia se ocupă cu valori veşnice, sacre.ceea ce omul nu poate înţelege cu raţiunea sa el atinge prin credinţă.

Filozofia renaşterei.

epoca renaşterei în europa a avut loc în sec. Xv – xvi şi este perioada de trecere de la epoca medievală la epoca modernă, este perioada declinului şi crizei feudalismului şi instaurării societăţii burgheze. Noţiunea renaştere se folosea iniţial pentru a semnifica tendinţa oamenilor progresivi din acea perioadă de a renaşte valorile şi idealurile antichităţii. Renaştere înseamnă şi o nouă înflorire a ştiinţei, filozofiei, culturii, este restaurarea şi adaptarea filozofiei antice la cerinţele timpului nou. Renaşterea este o nouă concepere a antichităţii care a fundamentat ideea încrederii în raţiunea umană, a pus temelia unei filozofii libere de dictatul religiei şi bisericii. Pentru filozofia renaşterei este caracteristic: Antropocentrism, orientarea spre om. În centrul cercetărilor filozofice se găseşte omul. Dacă filozofia

medievală era teocentristă, mai întîi se vorbea despre dumnezeu şi peurmă despre om, atunci în filozofia

renaşterei pe primul plan se pune omul iar apoi se discuta despre dumnezeu. Se preţuieşte omul cu capacităţile lui individuale, activitatea lui de întreprinzător, apare necesitatea în munca intelectuală.

Concepţia despre lume din acea perioadă avea un caracter umanist, omul se înţelegea ca fiinţă liberă, creatorul de sine însăşi şi a lumii înconjurătoare. Umanism – este concepţia coform cărei omul este valoarea supremă şi trebuie de creat condiţii umane pentru dezvoltarea multilaterală şi armonioasă a fiecărei personalităţi. Dacă în epoca medievală omul se asemăna cu dumnezeu, era creat de el după chipul şi înfăţişarea lui, atunci in filozofia renaşterei omul este zeificat, maximal se apropie de dumnezeu după activitatea sa creatoare. Dumnezeu i-a dat omului libertatea voinţei iar mai departe el singur îşi rezolvă soarta sa. Omul este nu numai ofiinţă naturală, ci şi creatorul de sine însăşi şi stăpîn asupra întregii naturi. În sens îngust umanism înseamnă o mişcare ideologică conţinutul cărei este studierea şi popularizarea limbilor, literaturii, artei şi culturii antice.

Cu umanismul este legată şi altă trăsătură specifică a filozofiei renaşterei – panteismul – concepţie care consideră că dumnezeu şi natura sunt identice, că dumnezeu este peste tot locul. Dumnezeul creştin nu se neagă, însă elşi pierde caracterul său supranatural. Dumnezeu este coborît din cer şi dizolvat în natură, el se contopeşte cu natura, iar natura se zeifică. Dumnezeu şi natura coincid. Calităţile care se atribuiau lui dumnezeu acum se referă la natură (puterea, creaţia ş.a.).

Pentru filozofia renaşterii este caracteristic secularizarea – eliberarea treptată a vieţii spirituale şi societăţii de sub tutela şi dominaţia religiei şi bisericii, trecerea la o viaţă mai laică.

Filozofia renaşterei se dezvoltă împreună cu arta, se renaşte cultul frumuseţii. Dacă în filozofia medievală omul avea o natură dublă (el era şi creaţia lui dumnezeu şi fiinţă păcătoasă) şi tot ce era corporal se nega şi suprima, atunci în gîndirea renaşterei are loc reabilitarea trupului uman. Trupul nu-i păcătos, viaţa trupească este o valoare în sine. Arta din acea perioadă (botticelli, leonardo da vinci, rafael) zugrăveau chipul şi corpul uman, proslăveau frumuseţea omului.

În centrul filozofiei renaşterei se pun trei probleme:

1. Problema umanistă – problema omului şi locul lui în lume, unitatea lui fizică şi spirituală. Cu această problemă se ocupau scriitorii, poeţii, pictorii, publiciştii – dante alighieri (1265-1321), francesco petrarca (1304-1374), djovani boccacio (1313-1375), marsilio ficino (1433-1499), lorenzo valla (1407-1457), pomponazzi (1462- 1525), pico della mirandola (1463-1494), m.montaigne (1533-1592). Umaniştii dezvoltau idei despre libertatea şi demnitatea omului, despre valoarea vieţii pămînteşti, criticau viciile şi neajunsurile societăţii, considerau că filozofia scolastică este inutilă pentru orientarea în viaţă. Societatea trebuie să formeze un om nou capabil la un comportament binevoitor. Educarea acestui om nou trebuie să se realizeze în procesul instruirii şi muncii stăruitoare, în procesul studierii disciplinelor umanitare – gramaticii, ritoricii, filozofiei, eticii, literaturii, operelor oamenelor de stat şi bisericeşti, filozofilor antichităţii. Mai mult ca atît, studierea operelor lui platon, aristotel, epicur ş.a. Trebuie să fie eliberată de amprenta scolasticii şi tomismului. Umaniştii argumentau necesitatea luptei cu scolastica şi clericalismul.

2. Problema naturfilozofică – elaborarea tabloului naturalist-ştiinţific al lumii şi studierea naturii. Cu această problemă se preocupau nicolai cuzanus (1401-1464), bernardino telezio (1509-1583), j.bruno (1548-1600), g.galilei (1564-1642), paracelsus (1493-1541). Problema naturfilozofică în epoca renaşterei avea un caravter panteist. Crearea unui nou tablou al lumii şi studierea naturii erau în strînsă legătură cu dezvoltarea modului de producţie, navigaţiei maritime, noile descoperiri geografice. B.telezio deschide în neapole academia studierii experimentale a naturii. Scopul filizofiei, consideră el, constă nu în cunoaşterea lui dumnezeu, ci cercetarea naturii reale.

Telezio neagă apelul la autorităţi şi socoate că concluziile ştiinţifice şi filozofice trebuie să se bazeze pe perceperea nemijlocită şi experienţă, pe raţiunea proprie. N.cuzanus este preocupat de problema tradiţională pentru acea vreme a raportului lui dumnezeu şi lumea, o rezoşvă original. El îl apropie pe dumnezeu cu natura, atribuindui naturii calităţile divine. În dumnezeu coincid finitul şi infinitul, centrul şi periferia. Dumnezeu este un maximum infinit, iar lumea, natura – maximum limitat. De aceea universul nu poate fi considerat nici finit, nici infinit. Contopirea divinului şi umanului se realizează în christos. N.cuzanus formulează un şir de idei dialectice în înţelegerea naturii – unitatea contrariilor, unicul şi multiplul, posibilitate şi realitate, finit şi infinit. În teoria cunoaşterii n.cuzanus fundamentează noţiunea de metodă ştiinţifică, abordează problema creaţiei, posibilităţile nelimitate a omului. El formulează noţiunea de ignoranţă conştientă (docta ignoranţia), care este conştientizarea disproporţiei între raţiunea umană limitată şi infinitatea in care omul este inclus şi spre care tinde. Raţiunea limitată se apropie de infinit, de dumnezeu, concepîndul ca unitatea contrariilor. Lucrurile finite trebuiesc privite ca legate cu întregul, cu infinitatea. Fiecare lucru, inclusiv şi omul, se przintă ca conţinînd în sine o lume în mod restrîns, ca un microcosm. Cunoaşterea lumii se realizează pe fonul incognoscibilităţii lui dumnezeu. Problema cunoaşterii lumii se concretizează le n.cuzanus ca problema credinţei şi raţiunii. Credinţa el o pune mai sus decît raţiunea. De la credinţă se începe orice înţelegere. Raţiunea se orientează prin credinţă, iar credinţa se desfăşoară prin raţiune.

N.copernic distruge sistemul geocentric a lui aristotel-ptolemei conform cărei pămîntul este centrul universului nostru şi planeta aleasă de dumnezeu. Ideea geocentrismului se concorda cu experienţa obişnuită şi bunul sinţ. N.copernic formulează concepţia heliocentrică conform cărei pămîntul se roteşte în jurul axei sale prin ce se explică schimbul zilei şi nopţii şi mişcarea boltei cereşti. Odată cu aceasta pămîntul se roteşte şi în jurul soarelui pe care n.copernic îl pune în centrul universului. Ideea heliocentrismului a fost foarte fecundă fiindcă stimula depăşirea aparenţei senzoriale a conştiinţei obişnuite şi reprezentarea despre cosmosul finit. Şi totuşi n.copernic era convins că lumea este finită şi un centru a universului există (dacă nu pămîntul, atunci soarele).

J.bruno dezvoltă mai departe ideele lui n.cuzanus şi n.copernic, argumantează unitatea şi infinitatea lumii, caracterul ei necreabil şi indistructibil. Sistemul nostru solar este numai unul din multiplele sisteme asemănătoare. Pămîntul nu poate fi centrul cosmosului, fiindcă în lume nu-i nici centru nici periferie. În univers există o infinitate de sori, pămînturi care se rotesc în jurul planetelor sale asemănătoare sistemului nostru. Pentru aceste idei şi panteisn j.bruno a fost ars pe rug de inchiziţie în a.1600.

Un rol important în dezvoltarea ştiinţei şi filozofiei renaşterei a avut g.galilei care a pus temeliile mecanicii clasice, are un şir de descoperiri în astronomie, era adeptul studierei experimentale a naturii. El considera că mecanica şi matematica stau la baza tuturor ştiinţelor. Cartea naturii, afirma g.galilei, este scrisă în limba matematicii şi pentru a o putea citi trebuie de folosit metodele matematice. Pînă la el metodele cantitative, matematice în ştiinţă practic nu se foloseau. G.galilei era convins că ştiinţa va face un salt calitativ în dezvoltarea sa dacă ea a reuşi cu ajutorul matematicii să construiască obiecte ideale (ca modele pentru cunoaştere). El a propus ideea experimentului şi metoda analizei cantitative în studierea naturii.