FIINŢA ŞI LUCRĂRILE LUI DUMNEZEU

Sfânta Scriptură se exprimă într-un mod antinomic despre Dumnezeu. Pe de o parte spune că „Dumnezeu locuieşte într-o lumină neapropiată” şi pe El „nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă” (1 Tim. 6,16; In 1,8; 1 In 4,12), iar pe de altă parte spune: „Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut Slava Lui, Slavă ca a Unia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In 1,14), „cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5,8) şi în Hristos am primit puterea „de a fi părtaşi ai firii dumnezeieşti” (2 Ptr. 1,4). Aceasta înseamnă că, într-o privinţă, şi anume după Fiinţa Sa, Dumnezeu este absolut transcedent, cu totul neîmpărtăşibil şi incognoscibil, iar în altă privinţă, şi anume, după lucrările Sale, care izvorăsc din fiinţa Sa şi coboară până la noi, Dumnezeu este imanent, împărtăşibil şi cognoscibil de noi.

La Dumnezeu există deci Fiinţa neîmpărtăşită şi energiile sau lucrările care izvorăsc din Fiinţa Lui şi care se împărtăşesc de către lucrurile create, ca rezultate ale lucrărilor divine. Izvorând din Fiinţa lui Dumnezeu, lucrările sau energiile Lui sunt dumnezeieşti şi îndumnezeitoare, necreate şi veşnice, distincte, dar nedespărţite de Fiinţa lui Dumnezeu. De aceea, ele sunt în Dumnezeu ca potenţe din veci, căci nu există Fiinţa fără lucrări, chiar dacă nu toate au fost activate de Dumnezeu înainte de a fi lumea, ca produs al lucrărilor lui Dumnezeu.

Numirile lui Dumnezeu, ca viaţă, bunătate, înţelepciune etc., sunt nume pe care noi le dăm lucrărilor lui Dumnezeu, Fiinţa lui Dumnezeu fiind mai presus de orice lucrare, ca una ce nu se epuizează în ele, şi mai presus de orice nume. În acest sens, Dumnezeu este Cel cu multe nume, dar şi Cel fără nume. „Fiinţa lui Dumnezeu” – zice Sf. Grigorie Palama – „cea mai presus de fiinţă este fără nume, neputându-se exprima şi depăşind înţelesul oricărui nume; lucrările au însă fiecare un nume. De aceea, neavând un nume propriu pentru această Suprafiinţă, o numim cu nume de-ale lucrărilor”.

Deşi distincte, Fiinţa şi lucrările lui Dumnezeu sunt una. De aceea se poate spune că Dumnezeu este o lucrare, de ex. „Dumnezeu este iubire” (1 In. 4,8), întrucât este manifestarea Fiinţei divine şi e nedespărţită de ea. Dar această lucrare este şi multiplă, fiindcă activitatea lui Dumnezeu, deşi unitară, este multiformă. „Când Îi atribuim lui Dumnezeu o singură lucrare” – zice Sf. Grigorie Palama – „o înţelegem ca una care le cuprinde pe toate în mod unitar; precum soarele prin aceeaşi rază şi luminează, şi încălzeşte, la fel Dumnezeu, printr-o singură lucrare lucrează

toate. Noi înţelegem că Fiinţa şi lucrarea sunt una nu reducându-le la acelaşi înţeles, ci considerându-le ca fiind nedespărţite, Dumnezeu Cel întreg, unic şi veşnic fiind cunoscut neîmpărţit prin fiecare lucrare”.

Lucrările izvorând din Fiinţa dumnezeiască se manifestă, activează sau se actualizează prin intermediul Persoanelor treimice, Care au aceeaşi Fiinţă comună şi prin aceasta aceleaşi lucrări. Aşa cum nu există fiinţă fără ipostas şi fără lucrări, tot aşa nu există persoane fără fiinţă şi fără lucrări, persoana fiind fiinţa şi lucrarea în acţiune, în actualitate, cea care activează potenţele fiinţei. Aceasta înseamnă că lucrările, izvorând din Fiinţa lui Dumnezeu, nu se actualizează automat şi cu necesitate de când există Dumnezeu, căci Dumnezeu, ca subiect şi persoană liberă, este stăpân absolut pe Fiinţa şi lucrările Sale şi le manifestă, activează sau actualizează atunci când voieşte. Numai naşterea Fiului şi purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl sunt acte care se petrec cu necesitate în Dumnezeu, din veci; lucrările dumnezeieşti există în potenţă în Dumnezeu şi în act numai atunci când vrea El, când le activează Persoanele treminice. Ceea ce înseamnă că lucrările sunt în dependenţă totală de voinţa lui Dumnezeu de a le activa sau nu. Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi au aceleaşi lucrări, dar fiecare activându-le într-un mod propriu, precum şi Fiinţa comună o are fiecare altfel decât celelalte două şi care le distinge întreolaltă. În lucrările dumnezeieşti este dată posibilitatea lui Dumnezeu de a-şi manifesta în chipuri nesfârşite bogăţia inepuizabilă a Fiinţai Sale, precum şi actele prin care se manifestă această posibilitate, iar în Persoana Sa are libertatea de a activa din aceste posibilităţi pe acelea pe care le vrea. Lucrările divine sunt distincte de Fiinţa şi ipostasurile treimice, dar ele nu sunt separate nici de Fiinţa din care sunt prezente prin şi în lucrările lor. Prin lucrările lor, Persoanele divine sunt experiate ca fiind prezente şi locuind în noi. De aceea, în harul dumnezeiesc mântuitor, ca lucrare comună a Sfintei Treimi, este prezentă în noi întreaga Sfântă Treime, Hristos ca Cel Care a câştigat harul îndumnezeitor prin întreaga operă a Sa de mântuire, Tatăl prin dragostea pe care ne-o arată în Fiul, iar Duhul Sfânt ca Cel care ni-L împărtăşeşte (2 Co 13,13) în Biserică, prin Sfintele Taine.

Chiar dacă Dumnezeu nu ni se împărtăşeşte după Fiinţa şi ipostasurile Sale, ci numai prin lucrările Sale, acestea nefiind separate de Fiinţa şi ipostasurile divine, ele ne împărtăşesc totuşi pe Dumnezeu Însuşi, ne unesc cu El şi ne îndumnezeiesc după har. „Trei lucruri sunt în Dumnezeu – zice Sf. Grigorie Palama -: Fiinţa, lucrarea şi ipostasurile dumnezeieşti ale Sfintei Treimi”. Cei ce se învrednicesc să se unească cu Dumnezeu, făcându-se un Duh cu El

– cum zice Sf. Ap. Pavel: „cel ce se lipeşte de Domnul este un Duh cu El” (1 Co 6,17) – nu se unesc după Fiinţă cu Dumnezeu. Căci toţi teologii mărturisesc că Dumnezeu nu Se poate împărtăşi după Fiinţă; iar unirea după ipostas este proprie numai Cuvântului, Dumnezeu-Omului. Rămâne deci că cei ce se învrednicesc să se unească cu Dumnezeu, se unesc după lucrarea sau energiile divine. Deci Duhul Sfânt, prin Care cel ce se lipeşte de Dumnezeu se uneşte cu El, este şi se numeşte lucrarea necreată a Duhului Sfânt, dar nu Fiinţa lui Dumnezeu. Căci şi prin prooroc a prezis Dumnezeu nu că „voi vărsa Duhul Meu”, ci „din Duhul Meu”, peste cei credincioşi.

Numai învăţătura ortodoxă despre raportul strâns între Fiinţa divină şi energiile dumnezeieşti, între energiile divine şi ipostasurile treimice, Îl înfăţişează pe Dumnezeu ca o fiinţă cu o bogăţie nesfârşită de potenţe şi lucrări, prin care se manifestă în afară şi coboară până la noi, fără să se epuizeze în ele, şi ca Persoană liberă, stăpână pe Fiinţa şi lucrările Sale, şi Care după Fiinţă e absolut transcendent, iar prin lucrările Sale este imanent şi prezent Însuşi în noi, îndumnezeindu-ne şi unindu-ne cu Sine.

Această învăţătură este clar mărturisită în Revelaţia dumnezeiască şi dezvoltată magistral de Sfinţii Părinţi din epoca de aur şi până la Sf. Grigorie Palama, în disputele isihaste din veasul al XIV-lea. Astfel, Sf. Vasile cel Mare spune că „firea dumnezeiască în toate numirile cugetate rămâne, după ceea ce este, neindicată, nenumită, după învăţătura noastră. Căci numirile de binefăcător şi judecător, bun şi drept şi câte de acestea am cunoscut, am învăţat că sunt deosebiri ale lucrărilor. Iar firea Celui ce lucrează nu o putem cunoaşte mai mult decât prin înţelegerea lucrurilor. Deci altceva este Fiinţa şi altceva sunt numirile din jurul ei, care e numită după vreo lucrare sau demnitate... Fiinţa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută de nimeni, decât numai de Fiul şi Duhul Sfânt, dar o înţelegem din lucrările lui Dumnezeu care coboară până la noi şi prin creaturi pe Creator, prin cunoaşterea bunătăţii şi înţelepciunii Lui”.

Numai învăţătura ortodoxă explică, aşadar, corect sensul autentic al participării noastre la firea dumnezeiască (2 Ptr 1,4), al îndumnezeirii şi unirii noastre cu Dumnezeu prin har, ca şi al cunoaşterii şi vederii slavei lui Dumnezeu şi creşterii noastre necontenite în asemănarea cu Dumnezeu, până la măsura lui Hristos (Ef. 4,13). De aici importanţa excepţională a acestei învăţături atât pentru teologia dogmatică, cât şi pentru viaţa duhovnicească a credincioşilor.