Principii de bază ale fertilizării şi amendarii plantelor ornamentale

Consideraţii generale. Plantele ornamentale, de grădină sau apartament, sînt

numeroase, iar caracterele ornamentale sînt date de flori, port sau frunze. Trebuie reţinut

că aceste plante sînt anuale, bianuale şi vivace. Nu trebuie neglijat nici faptul că unele

plante au rizomi, rădăcini tuberizate sau bulbi.

Perioada lor de înflorire diferă foarte mult, fiind din iunie, iulie pînă în august,

septembrie sau octombrie la cele din grădini şi parcuri, ca şi în celelalte luni ale anului la

cele de apartament. Datorită acestei diversităţi şi a modului de utilizare şi cultură,

întreţinerea şi îngrăşarea sînt foarte variate.

Cultivarea plantelor floricole şi de ornament, ţinînd seama că se face de foarte

multe ori în ghivece, diferite vase sau an de an pe acelaşi teren care se udă puternic,

necesită de obicei un aport mai ridicat de elemente nutritive.

Cerinţele faţă de însuşirile fizice, chimice şi biologice ale solului variază, de

asemenea foarte mult de la o specie la alta.

Faţă de pH-ul solului, pretenţiile sînt foarte diferite la plantele cultivate în diferite

vase, datorită udării şi adaosului de îngrăşăminte, pH-ul se poate modifica cu uşurinţă. În

cazul cînd, cu toate că se iau toate celelalte măsuri cerute de cultură, se observă că

plantele nu cresc, nu se dezvoltă bine sau manifestă unele carenţe, trebuie controlat în

primul rînd pH-ul. Pentru corectarea reacţiei acide se poate utiliza praf de cretă, cu

rezultate bune pentru plantele de apartament, iar pentru corectarea recţiei bazice:

(NH4)2SO4, NH4NO3, sulf pulbere, sulfat de aluminiu.

Unele specii preferă solurile grele (stînjenelul, gălbenelele, bujorul, garoafele),

altele soluri uşoare (petunia, zorelele, ochiul boului, hortensia, canna, gladiolele,

cineraria, colocasia, ciclamenul, dalia).

Unele plante sînt mai sensibile la concentraţii mai mari de elemente nutritive

(Pelargonium, Primula, Ciclamen), în timp ce altele le suportă bine (Petunia, Fuxia,

Ageratum, Chrisanthemum, Begonia, etc). Dozele prea mari sau repetate la intervale prea

scurte pot deveni toxice, stînjenind creşterea şi dezvoltarea. Adeseori pe frunze apar

necroze ale ţesuturilor. Plantele cu frunze cărnoase, în general sunt mai sensibile la

utilizarea de soluţii nutritive concentrate.

Pentru plantele ornamentale din parcuri şi grădini se pot folosi marna, praful de

var sau praful de piatră de var, care se încorporează toamna în sol după căderea frunzelor,

în cantitate 0,2-0,3 kg CaCO3 la fiecare metru pătrat, pe soluri lutoase; pe soluri grele

argiloase cantitatea se măreşte cu 30-50 %, iar pe soluri uşoare nisipoase se reduce cu 30-

50 %. Când solurile au căpătat un pH bazic se procedează la scăderea reacţiei solului prin

folosirea de floare de sulf, sulfat de calciu, sulfat de amoniu în cantitate medie de 0,4-0,6

kg pe metru pătrat (adâncime de 20 cm) si 0,5-1 unităţi pH.

Ca şi la celelalte plante, şi la acestea consumul elementelor nutritive, în cursul

perioadei de vegetaţie, se modifică corespunzător cu diferitele faze de vegetaţie şi

perioade critice ale nutriţiei (formarea lăstarilor, formarea mugurilor floriferi,

îmbobocirea, înflorirea etc ).

Carenţa în elemente nutritive, insuficienţa, ca si raportul N: P: K:

necorespunzător ori modificarea pH-ului solului, stanjeneşte creşterea şi dezvoltarea ,

fapt ce se poate manifesta şi prin semne exterioare pe frunze şi in habitusul plantei

(tabelul nr.208)

Îngrăşămintele aplicate raţional prelungesc perioada de înflorire, schimbă

habitusul general al plantelor, îmbunătăţesc creşterea, formarea bobocilor şi a florilor.

Criterii pentru aprecierea insuficienţei elementelor nutritive după semne exterioare la câteva specii de plante decorative

Planta Azot Fosfor Potasiu Magneziu1 2 3 4 5

Azalea (Rhododendron obiusum)

tulpini şi lăstari scurţi şi subţiri ; frunze de dimensiuni mici ; înflorire slabă ; decolorarea frunzelor ; căderea frunzelor.

creşterea accelerată cu întârzierea înfloritului ; formarea slabă a rădaci-nilor

creşterea încetinită, inernodii scurte ; frunzele dispuse strîns ; albirea şi necrozarea marginilor frunzelor

frunzele bătrane devin clorotice, începând de la vîrf spre partea bazală într-o slăbire graduată faţă de verdele normal ; nervurile rămân verzi

Begonia(Begonia sempervirens)

creştere încetinită ; în-florire slabă

întarzierea înfloritului ; înrădacinare slabă

pe frunzele bazale apar pete şi margini necrotice, frunzele se brunifică şi cad

pe frunzele de la vârf apare cloroza între nervuri, urmată de necrozarea ţesuturilor

Calceolaria(Calceolaria integrifolia)

creşterea încetinită ; culoare deschisă a frun-zelor verde-gălbuie ; înflorire slabă

întarzierea înfloritului ; creşterea neuniformă a limbului frunzelor

frunzele tinere devin verde deschis, spre gălbui-verzui ; pe frunzele bătrane apar pete şi margini necrozate ; pe peţiol apar pete necrotice, iar ţesutul se fărmiţează

la frunzele bătrane apare cloroza între nervuri ăncepând de la vîrf ; mai târziu pe frunze apar pete brune-roşietice, ca şi necrozarea ; planta rămane mică

Crizantema(Chrysanthemum var.)

frunzele de culoare verde deschis, clorotice, care mai târziu se îngălbenesc ; tulpini si lăstari scurţi şi subţiri

frunzele de culoare verde-albăstruie ; întarzierea fazelor de dezvoltare şi a înfloritului

frunzele capătă o coloraţie gri-verzuie ; cu slabe pete brune şi margini necrozate

pe frunzele tinere apare cloroza între nervuri care continuă să rămână verzi

Cineraria(Senecio cru-enius)

ramificare slabă ; plantele rămân mici ; înflorire slabă

înradacinare slabă ; frunze de culoare verde închis-albăstruie ; pe frunze apar pete bronzate, uneori roşietice-purpurii

frunzele bătrâne încep să se încretească, devin galbene-albicioase pe margini, urmate de brunificarea marginilor

frunzele bătrâne devin clorotice, după care se necrozeaza şi mor ; frunzele se încreţesc, iar marginile se curbează

Coniferefrunzele aciculare, de dimensiuni mici, se îngălbenesc de la vârf spre bază şi cad ; oprire din creştere

frunze de culoare verde închis spre albăstrui cu nuanţe purpurii ; crestere încetinită

frunzele aciculare capată culoare verde-albăstruie ; la baza ramurilor, lăstarilor tineri apar necroze

frunzele aciculare devin bronzate

Garoafe(Dianthus caryophyllus)

creştere slabă ; frunze mici cele de la bază se îngălbenesc

lăstari scurţi şi subţiri ; frunze rare ; înflorire slabă

frunzele inferioare se albesc, se brunifică ; internodii scurte

frunzele devin clorotice ; nervura principală rămâne verde ; moartea mugurilor terminali

Lamai(Citrus limon)

frunzele rămân mici şi galben-verzui ; planta se opreşte din creştere ; mugurii vegetetivi puţini ; lăstarii tineri se usucă ; se accentuează şi carenţa de magneziu

lăstari scurţi şi subţiri ; frunze rare cad de timpuriu ; înfolorie slabă

lăstari subţiri ; frunze de culoare verde închis-albăstruie, cu margini necrozate ; fructe mici, cu coacere neuniformă

nervura principală şi celelalte nervuri au o dungă verde mai accentuată ; frunzele bătrane devin clorotice între nervuri ; aspect marmotat ; cloroza incepe pe frunzele terminale

Muscată(Pelargonium hortorum)

crestere slabă ; frunze deschise la culoare începând de la baza

încetinirea creşterii ; înradăcinare slabă ; frunze de culoare verde închis, cu pete purpurii

frunzele tinere încep să devină verde-galbui , iar nervurile rămân verzi ; între nervuri apar pete galbene şi brune

ţesutul frunzelor bătrâne se decoloreaza între nervuri care continuă să rămână verzi ; cloroza începe de la margini spre interior fiind urmată de necrozarea şi căderea frunzelor ; pete clorotice, pot deveni roşietice-brune

Primula(Primula obconica)

frunze mici,palide verzui ; înflorie slabă

ramificare slabă ; tuplini mici fibroase

albirea marginilor frunzelor urmată de necrozare

apare cloroza frunzelor începand de la margini spre interior ; nervurile rămân verzui

Trandafir(Rosa foetida, R.majlis, R.centifolia, R.alba)

lăstari scurţi şi subţiri ; frunze mici, palide ; înflorire slabă

ramificare slabă ; frunze cu pete de culoare roşie-purpurie, care cad timpuriu

pe frunzele bazale apare brunificarea marginilor, cu unele pete roşietice ; tulpina lipsită de vigoare

frunzele bătrane devin clorotice ; între nervuri pete necrotice ovale înşiruite ; flori mici, slab colorate

Amendarea și fertilizarea gazonului

Pentru gazonarea peluzelor in grădini și parcuri și a terenurilor de sport, cele mai

consacrate sunt speciile de graminee, cel mai des in asociații de 3 sau mai multe, dintre care

mai importante sunt: Lolium perenne - raigras englezesc, Festuca spp., Poa spp., Agrostis

spp.,Cynosurus cristatus, Deschampsia caespitosa, Phleum pratense. Gazonul englezesc , numit

si “gazon de lux”este alcătuit din Agrostis tenuis și Festuca rubra(Negruțiu,1980).

Amendarea. La inființarea gazonului, dacă este necesara corectarea reacției

acide,se aplică amendamente calcaroase sub arătură sau sub cazma in doze stabilite cu

nomograme si inmulțite cu 2 pentru a permite corectarea reacției pe 20 cm adâncime. În anii

după înființarea gazonului, periodic-dacă se impune, se reamendează cu doze stabilite ca mai

sus, fără însă să mai fie multiplicate cu 2.

Fertilizarea. Îngrășămintele organice sub formă de gunoi de grajd bine fermentat

sau compost se aplică doar la înființarea gazonului. Astfel, pe un sol cu 30% argilă, dozele

variază de la 20 la 40 t/ha când IN variază de la 4 la 1.Ingrăsământul se încorporează cu

lucrarea de bază a solului.

Îngrăsămintele chimice se aplică in dozele anuale stabilite cu ajutorul nomogramelor şi

tabelelor agrochimice. În primii 3 ani de la înființarea gazonului, dozele de macroelemente se

micșorează cu aportul de NPK din gunoi (vezi par. 3.4.3.).

Înainte de înființarea gazonului, toamna, sub o arătură de 15-20 cm sau sub cazma, se

încorporeaza întreaga doză de P si 50% din cea de K.

În anul I, primăvara devreme înainte de semănat se aplică 25% din doza de N. În

continuare, după tuns în vegetație, se aplică în 5 momente câte 15% din doza anuală de N si

10% din cea de K.

În anul 2 și următorii, primăvara devreme se aplică întreaga doză de P (P se poate

aplica şi toamna), 25% din cea de N si 50% din cea de K; restul de N şi K se fracţionează ca şi

pentru anul I. Pe terenurile de sport este de dorit totuşi ca o parte din doza de P să se aplice în 2

fracţii în vegetaţie.

Îngrăşămintele se aplică prin împrăştierea uniformă la suprafaţa solului. Trebuie

folosite îngrăşăminte uşor solubile în apă, de preferat complexe.

După fiecare aplicare în vegetaţie gazonul se udă, atât pentru solubilizarea

îngrăşămintelor cât şi pentru stimularea pornirii vegetaţiei. Un rol deosebit revine P, în special

pe terenurile de sport, el având importanţă esenţială în dezvoltarea sistemului radicular şi

refacerea gazonului după călcat. În anii următori înfiinţării gazonului nu se mai recomandă

aplicarea de gunoi de grajd sau compost datorită aspectului dezagreabil pe care-l creează

covorului vegetal, fiind preferate îngrăşămintele minerale (Negruţiu, 1980).

Obţinerea covorului de gazon pentru decorarea temporară a unor expoziţii,

gazonarea rapidă a grădinilor etc. În acest scop se foloseşte un substrat de turbă acidă cu cca

2 kg CaCO3 /m2 şi care a primit o fertilizare de fond de 2 kg îngrăşământ complex 16:16:16/m3.

Pe un teren betonat sau pe un teren tast şi nivelat pe care s-a tăiat o folie de plastic, se aşează

un strat de turbă uniform şi tasat, gros de 1 cm, se udă şi se seamănă seminţe şi ierburi

specifice: Festuca, Agrostis ş.a..

După 6 săptămâni de la semănat se fertilizează săptămânal cu o soluţie cu 0,2%N. După

cca 2 luni de la semănat, timp în care a fost cosit de mai multe ori, stratul subţire de gazon este

atât de înţesat de rădăcini încât se poate tăia în benzi de 1x4 m, care se rulează ca un covor şi se

transportă pentru diverse folosinţe (Penningsfeld ş.a., 1979).

Amendarea şi fertilizarea arborilor şi arbuştilor ornamentali

cultivaţi în grădini şi parcuri

Cei mai răspândiţi arbuşti ornamentali sunt: trandafirul – Rosa spp.,

forsiţia – Forszthia spp., liliacul – Syringa vulgaris, magnolia – Magnolia spp., dracila –

Berberis spp., lemnul câinesc – Ligustrum vulgare, hibiscus sau trandafirul chinezesc –

Hibiscus syriacus, ienupărul – Juniperus communis var. Nana, tuia – Thuja occidentalis

ş.a.

Amendarea. În general, coniferele sunt adaptate la un pH mai acid dacât

foioasele. Pentru aprecierea oportunităţii amendării trebuie ţinut cont nu numai de pH şi

de gradul de saturaţie în baze al solului, ci şi de exigenţele speciilor faţă de pH, şi mai

ales de comportarea lor faţă de prezenţa carbonatului de calciu în sol.

Amendarea calcaroasă. Dacă este necesară corectarea reacţiei acide,

dozele de amendamente calcaroase se calculează cu următoarea ecuaţie, derivată din

formula generală a amendării elaborată de Borlan ş.a.:

DAC, kgCaC03/m2 = SBi (VI /VAM - l) x k

unde: SBi = suma iniţială a bazelor de schimb, me/100 g sol; Vi =

gradul iniţial de saturaţie cu baze al solului, %; VAM = gradul de saturaţie cu baze dorit a

se realiza prin amendare, %; k = coeficient.

La desfundare, amendarea se face pe adâncimea de 40 cm, iar în formula de calcul k =

0,26, VAhd = 100 pentru speciile calcifile şi ia valorile din tabelul 3.4.7 din "Agrochimie:

I - Solul şi planta" (Budoi, 2000) pentru alte 3 specii; în anii după plantare, dacă e cazul,

amendarea se face pe 25 cm adâncime, k = 0,15, VAhd = 100 pentru speciile calcifile, iar

pentru alte specii este cel prezentat în lucrarea menţionată mai sus. Pentru speciile

calcifile care preferă sau pretind prezenţa carbonaţilor în sol, dozele rezultate din calcul

se pot majora cu cea 20 %. La arborii şi arbuştii izolaţi, amendamentul se aplică pe

suprafaţa delimitată de proiecţia coroanei, iar cantitatea aplicată pentru fiecare plantă

rezultă din înmulţirea dozei în kg/m2 cu suprafaţa de amendat în m2. Amendamentul se

aplică toamna şi se încorporează în sol pe adâncimea menţionată.

Dacă se cunoaşte pH-ul optim al solului (în suspensie apoasă) pentru o specie dată

(vezi cele 176 de specii din tabelul 3.4.7 din "Agrochimie - solul şi planta"), atunci V^d

se poate estima cu ecuaţia (Budoi ş.a.5 2000): V^d, % = -5,103pH2 + 79,245pH - 207,65

Amendarea acidifîantă. La speciile care cer soluri acide, cum este

rododendronul (Rhoăodendron spp.j, camelia (Camelia japonica), hortensia

(Hydrangea hortensis) etc, trebuie aplicate materiale acidifiante, cum este turba

oligotrofa de Sphagnum, floarea de sulf, sulfatul de aluminiu sau altele (tabelul

8.6.1). Formula pentru calculul dozelor de materiale acidifiante este fundamentată pe

faptul că, invers decât în cazul amendării calcaroase, trebuie scăzut VAh din sol de la

valoarea iniţială la valoarea dorită, VAhd putând fi estimat uşor cu ecuaţia de mai sus

pe baza pHH2o optim pentru specia respectivă. Scăderea VAh are loc prin scăderea

SBi, iar cantitatea de material acidifiant necesară a se aplica depinde de aciditatea

hidrolitică, Ah, pe care acesta o poate dezvolta în sol pentru a înlocui o parte din

bazele schimbabile de pe complexul adsorbtiv.

Aciditatea si aciditatea hidrolitica, Ahma , dezvoltata in sol de unele materiale acidifiante.

Tabelul 8.6.1

Materialul acidifiant AHma

Me H /100g mat.Turba acida de Sphagnum uscata la aer (90)Sulfat de aluminiu anhidru, Al2(SO4)3 1754Sulfat de Al hidratat, Al2(SO4)3 18H2O 901Sulfat feros anhidru, FeSO4 1317Sulfat feros heptahidratat (calaican), FeSO47H2O 720Acid sulfuric, H2SO4 2040Sulf elementar 6250Ammoniac anhidru , NH3 5882(2960)Clorura de amoniu, NH4Cl 3738(2560)Sulfat de amoniu, (NH4)2SO4 3027(2200)Sulfonitrat de amoniu, NH4NO3 (NH4)2SO4 2828(1860)Uree, CO(NH2)2 3333(1680)Azotat de amoniu, NH4NO3 2500(1200)

In principiu, indiferent de metoda de analiză, SB se determina numai la solurile

nesaturate cu baze. Desi este recomandabil să se evite cultivarea speciilor cer un pH

acid pe un sol acid cu carbonati liberi in care sa se incorporeze in prealabil

materiale acdifiante , daca din diverse motive se doreste ca intr-un anumit loc sa se

planteze o asemenea specie , atunci daca SB se determina prin metoda Kappen cu

HCl 0,1 n, se poate considera convetional ca HCl solubilizeaza carbonatii liberi

iar acestia se ragasesc in valoare SBi obtinuta prin analiza, iar in formula de mai

sus se ia ; daca SBi se determina prin insumarea cationilor bazici

determinati individual prin metoda Scholleberger s.a. (extractive prin percolare

repetata cu acetat de amoniu 1n cu pH 7), formula pentru estimarea aproximativa

a dozelor devine:

Unde:20 este coeficient de transformare din % Ca (g/100 g sol) in me g

sol (1000 mg Ca /50 Ca =20 me Ca =20 me , 1000 fiind coeficientul de

tramsformare din g Ca in mg Ca , iar 50 fiind me Ca in mg); se considera ca

la pH 8,25, cand apare Ca liber, =100%.

In cazul turbei, daca aceasta nu este uscata la aer, ci se aplica la o anumita

umiditate, U , atunci doza de turba uscata obtinuta prin calcul ca mai sus se imulteste cu

factorul (100 + U)/(100 + U’), unde U’ este umiditatea turbei uscate la aer, iar U

umiditatea actuala, in % din greutate. Pentru calculul cantitatii care se aplica pentru o

planta, in cazul plantelor izolate, se va tine cont de suprafata pe care se va dezvolta

marea masa a sistemului radicular, imultindu-se doza in kg/ cu suprafata in

Materialele acidifiante se aplica in sol la desfundare, cu cel putin cateva

saptamani inainte de plantare. Pentru o buna amestecare si interactiune cu masa de

sol, acizii minerali se aplica sub forma de solutii diluate cu apa in raport de

1/100, iar ceilalti compusi chimici minerali sub forma de solutii 1/25.

Dacă umiditatea reală a turbei este de 50%, iar umiditatea în stare uscată la aer

este de 10%, atunci doza brută este de 26,67∙ (100 + 50) ∕ (100 + 10) = 36,37 kg∕m2.

Dacă in loc de turbă acidă s-ar folosi sulf elementar, cu Ahma =6250 me, atunci

doza ar fi:

DMA = 10 ∙ (60 ∕ 40 – 1) ∙ (10 ∕ 6250) ∙ 40 ∙ 1,2 = 0,384 kg sulf ∕ m2

Corectarea reactiei alcaline. La alegerea speciilor care se vor planta se va ține

cont de toleranța acestora la salinitatea solului, mai ales pe terenurile predispuse la

salinizare si resalinizare. În cazul în care se impune corectarea reacției alcaline, se va

proceda conform recomandărilor din ”Agrochimie: I – Solul si planta” (Budoi, 2000),

par.3.4.1.7.

Fertilizarea. Sistemul de fertilizare trebuie să țină cont de exigența plantelor față

de fertilitatea solului (tabelul 8.6.2), speciile mai exigente primind doze mai mari de

ingrășăminte organice și chimice decât celelalte. Se prezintă relațiile și nomogramele

pentru stabilirea dozelor necesare a se aplica la speciile mai exigente (coloanele 3 si 4 din

tabelul 8.6.2); în cazul celorlalte specii, dozele stabilite cu aceste relații se reduc cu 25%

pentru cele din coloana 2 și cu 50% pentru cele din coloana 1 a aceluiași tabel.

Ingrășămintele organice se aplică la desfundare in doze calculate cu relatia:

Doza de gunoi, kg∕m2 = (2 + 2,5 ∕ IN) ∙ (1,35 – 8 ∕ A)

iar în anii următori, la 2-5 ani o dată – în funcție de specie, în doze stabilite cu

ecuația:

Doza de gunoi, kg∕m2 = (1,5+2 ∕ IN) ∙ (1,35 – 8 ∕A)

unde IN = indicele azot al solului – calculat in funcție de conținutul de humus și

de gradul de saturație cu baze (IN = H ∙ Vah ∕ 100), iar A = conținutul de argilă din sol, in

%.

În pepiniere trebuie realizate conținuturi de materie organică stabilizată de 3-5 %,

coeficienții medii de mineralizare de 2-3 % pe an asigurând în bună măsură

aprovizionarea plantelor cu N.

Îngrășămintele chimice. În general, plantele ornamentale lemnoase tinere (puieți

de 6 luni) au consumuri ridicate de N și K, urmate de Ca. Consumul de P reprezinta cca

20-30 % din cel de N, iar cel de Mg doar 11-20%. La speciile de Cotoneaster franchetii și

X Cupressocyparis leyladii, consumul de CaO îl depășește pe cel de N.

La aceeași vârstă, exportul de elemente nutritive al foioaselor este mai mare decât

al coniferelor,dar la o producție de substanță uscată egală, valorile sunt apropiate

(Foucard, 1994). De exemplu, după datele lui Lemaire ș.a. (1990), în pepinieră, puieții de

6 luni de Acer platanoides exportă de peste 11 ori mai mult N decât cei de Taxus baccata,

de 9 ori mai mult P și K, de 13 ori mai mult Ca, și de peste 6 ori mai mult Mg.

Cunoașterea exporturilor totale de elemente nutritive ale unei plante la sfârșitul unui

sezon de vegetație și a așa-numitelor rapoarte de echilibru între elemente oferă o

informație interesantă pentru stabilirea sistemului de fertilizare, dar nu suficientă.

Cunoașterea ritmurilor de absorbție si acumulare in plantă aduce un plus semnificativ și

necesar de precizie (Foucard, 1994): Din păcate, astfel de date la speciile lemnoase sunt

destul de puține și, datorită perioadei mari de viață a plantelor, destul de greu de obținut.

Exigenţa speciilor lemnoase ornamentale faţă de fertilitatea solului, îndeosebi faţă de conţinutul de humus si de elementele nutritive

(sinteză realizată după Ana-Felicia Iliescu, 1998)

Specii nepretenţioase sau puţin pretenţioase

Specii moderat exigente (cer soluri medii)

Specii care preferă soluri bogate, fertile

Specii care cer soluri fertile

1 2 3 4 Arbori

Anin alb – Alnus incana Carpen – Carpinus betulus Arborele lui Iuda – Cercis spp. Anin negru – Alnus glutinosaBrad – Abies spp. Cireş păsăresc – Prunus avium Castan bun – Castanea sativa Arborele cu allele – LiriodendronBudleia – Buddleia spp. Larice – Larix deciduas Castan porcesc –Aesculus hippocast Catalpa- LiriodendronCorcoduş – Prunus cerasifera Mălin – Prunus padus Fag – Fagus silvatica Gingo – Catalpa spp.Mesteacăn – Betula pendula Migdal – Prunus padus Glădiţă – Gleditsia triacanthos Magnolie – Magnolia spp.Molid – Picea spp. Piersic – Prunus piersica Tisă – Taxus baccata Nuc negru – Juglans nigraPin – Pinus mugo ; P. sylvestris Paltin – Acer spp. Paulovnia – Paulownia tomentosaPlop – Populus spp. Tei – Tilia spp. Platan – Platanus hybrid

Tuie – Thuja spp. Salcâm japonez –Sophora japonicaVişin – Prunus cerasus Ulm – Ulmus spp.

Arbuşti şi subarbuşti#

Buxus – Buxus sempervirens Caprifoi – Lonciera spp. Clematită – Clematis spp. Alun – Corylus avelanaCătină albă – Hippophae rhamnoides

Deuţia – Deutzia spp. Forsiţia – Forsytyia spp. Bujor arbustiv – Paeonia arborea

Cătină rosie – Tamarix spp. Ilex – Ilex aquifolium Hipericum – Hypericum calycinum Călin – Viburnum spp.Cătină de gard – L ycium halimifolium

Keria – Kerria japonica Liliac – Syringa spp. Glicină – Wisteria sinensis

Coacăz – Ribes spp. Mahonie – Mahonia spp. Rododendron – Rhododendron spp. Gutui japonez – Chaenomeles spp. * Dracilă – Berberis spp. Mâna Maicii Domnului-Lonicera

japonicaSalcâm roz – Robinia hispida Hortensie – Hydrangea spp.

Drob – Cytisus spp. Păducel – Crataegus spp. Soc – Sambucus spp. Trandafir (soiuri, hibrizi)-Rosa spp.#Genista - Genista tinctoria Salbă moale – Euonymus spp. Hibiscus – Hibiscus syriacusHrişcă – Poligonum spp. Trandafir (soiuri) – Rosa spp. Viţă ornam. - Parthenocissus spp.

Alţi arbusti si subarbuşti# nepretenţioşi sau puţin pretenţioşi (continuare coloana 1)Iederă – Hedera helix; Ienupăr – Juniperus spp.; Lămâită – Philadelphus spp.; *Lemn cânesc – Ligustrum spp.; # Levăntică – Lavandula augustifolia;

Otetar – Rhus typhina; Porumbar – Prunus spinosa; Salcâm – Robinia pseudocacia; Salcâm galben- Laburnum anagyroides; * Salcâm mic – Amorpha fruticosa; #

Saschiu – Vinca spp.; Sălcioară – Eleagnus spp.; Scumpie – Cotinus coggyria; Scoruş – Sorbus aucuparia; * Simforicarpus – spp. *Spirea – Spiraea spp.; Vişin turcesc - Prunus mahaleb

# Subarbuşti; # Specii euritrife, cu amplitudine foarte mare faţă de fertilitatea solului.

La desfundare, pe lângă îngrăşăminte organice se aplică şi îngrăşăminte chimice

cu P si K în doze stabilite cu nomogramele din fig. 8.6.2, majorate cu 25%. Aplicarea

îngrăşămintelor minerale la arbuşti în anii următori după plantarea la locul definitiv se

face în doze stabilite cu fig. 8.6.2. La arbori, dozele de gunoi de grajd şi de N,P şi K cresc

cu vârsta plantelor până la 25 de ani( fig.8.6.3.), după care rămân constante; la speciile

mai exigente faţă de fertilitatea solului, dozele vor fi mai mari decât cele medii, iar cele

mai puţin exigente vor fi mai mici.

Îngrăşămintele organice şi chimice care se aplică în anii după plantare se

împrăştie uniform în jurul plantei pe o raza care depinde de talia acesteia, în principiu pe

suprafaţa delimitată de protecţia coroanei sau tufei. Este de dorit să se aplice îngrăşăminte

chimice solubile în apa, eventual îngrăşăminte complexe. Cantitatea de îngrăşământ care

se aplica pentru fiecare plantă ia în considerare doza de s.a./m², suprafaţa pe care se

aplică în jurul plantei şi conţinutul de substanţă activă din îngrăşământ. Dozele de s.a.

care se vor aplica ca îngrăşăminte chimice se corecteaza cu aportul de NPK din

îngrăşămintele organice ( vezi par.3.4.3.). În vegetaţie este preferabilă aplicarea

îngrăşămintelor solubilizate în apa de udare.

Particularităţi privind nutriţia şi fertilizarea trandafirului ( regina florilor).

Multe dintre recomandările generale sunt valabile şi pentru alte specii de arbuşti

ornamentali. Trebuie evitate dozele prea mari de azot deoarece consumul “ de lux”

determină creşterea sensibilităţii la făinare, fenomenul de gigantism şi formarea de lăstari

etiolaţi la care lemnul nu se maturează. N este necesar îndeseori primăvara, în perioada

creşterilor vegetative; aplicarea lui târzie,după înfloritul din vară sau toamnă ,prelungeşte

vegetaţia, lemnul nu se maturează şi astfel plantele intră nepregătite în iarnă. Când

vegetaţia arată că s-a aplicat N în exces, dezechilibrul pote fi corectat printr-un aport de

K.

Fosforul şi potasiul joacă un rol deosebit în înflorirea plantelor. Insuficienţa P şi K

determină o înflorire slabă, iar culorile florilor devin palide, şterse. K şi Mg sunt foarte

importante în asigurarea intensităţii culorilor florale, ele asigurând formarea culorilor

specifice corolelor florale. Este recomandabil ca o fracţie din doza anuală de P, K şi Mg

să se aplice primavara devreme, iar o fracţie împreună cu o parte din doza de N în

perioada de înflorit. Trebuie evitată carenţa de Mg, care poate duce la căderea şi

pierderea prematura a frunzelor.

Dintre microelemente, fierul este cel care pune cele mai multe probleme de

carenţă la trandafiri, în special pe solurile calcaroase. Pe asemenea soluri este

recomandabil să se cultive trandafiri altoiţi pe portaltoi de maces (Rosa canina), care sunt

rezistenţi la cloroza ferică (Haudebourg, 1995).

Trandafirul este specia cu cei mai mulţi hibrizi , existând uneori deosebiri mari

între ei nu numai din punct de vedere al habitusului şi superbiei florilor dar şi al

sistemului de fertilizare. De aceea se prezintă mai jos o sinteza documentară după

Haudebourg (1995) s.a. privind aceste aspecte de grupe de hibrizi.

a)Vechii hibrizi europeni de trandafiri. Sunt trandafiri rustici fără ghimpi. Cei

mai mulţi cer însă soluri destul de bine aprovizionate cu elemente nutritive. K şi Mg sunt

esenţiale pentru coloritul florilor. Deşi folosirea gunoiului de grajd este recomandabilă la

trandafiri, la speciile şi varietăţile cultivate pentru mirosul lor – provenite din Rosa

gallica, îndeseori la cele ale căror flori sunt folosite în industria parfumeriei – cum sunt

cele de R. damascene sau trandafirii de Damasc, ca şi la speciile şi hibrizii cultivate

pentru dulceată- R centifolia, este contraindicate aplicarea acestuia la suprafaţa solului

datorită caracterului său putred, miros care se poate imprimă florilor, fiind preferabilă

folosirea îngrăşămintelor chimice: în cazul în care totuşi se foloseşte gunoi de grajd, este

bine ca acesta să fie aplicat la sfârşitul iernii, înainte de intrarea în vegetaţie(Haudebourg

1995 ).

b)Trandafirii de Bengal şi cei de China. Sunt trandafiri exotici, iubitori de

căldură şi lumină, cu perioadă lungă de vegetaţie şi consum mare de elemente nutritive,

de aceea cer soluri fertile, bine aprovizionate cu elemente nutritive. Gunoiul de grajd se

aplică şi încorporează în sol puţin înainte de taiere, iar îngrăşămintele chimice se aplică în

vegetaţie în cantităţi mici şi dese acordându-se atenţie deosebită azotului în perioadele de

creştere şi K şi Mg în perioada de înflorire.

c)Trandafiri Noisette şi trandafiri Tea. Sunt trandafiri căţărători, cu înflorire

continuă; numele grupei “trandafiri ceai” vine de la mirosul pronunţat de ceai proaspăt.

Dau cele mai bune rezultate pe soluri afânate, foarte bine aprovizionate cu nutrienţi. În

climat temperat gunoiul de grajd se aplică periodic la sfârşitul iernii. Îngrăşămintele

minerale se aplică regulat în doze mici în toată perioada de înflorit. O anumită cantitate,

în special de N, trebuie aplicată şi la începutul perioadei de creştere vegetativă.

d)Trandafiri Bourbon şi hibrizi remontanţi (urcatori). Cer soluri bine şi foarte

bine aprovizionate, profunde şi afânate. La groapa de plantare se aplică cantităţi mari de

gunoi şi făină de oase şi de coarne. În anii următori, toamna se mulceşte cu gunoi de grajd

sau turbă, iar primavara se aplica îngrăşăminte minerale.

e)Primii hibrizi de Tea şi hibrizii Gigantea. Hibrizii Gigantea sunt trandafiri

viguroşi, care cresc mult în înălţime şi sunt conduşi pe spalieri, împodobesc faţada unor

clădiri sau sunt folosiţi pentru formarea unor pergole superbe în parcuri şi grădini.

Îngrăşămintele minerale se aplică în doze moderate în momentul înfloririi şi atunci când

se dezvoltă mlădiţe noi, care vor înflori anul următor (Haudebourg, 1995).

f)Trandafiri moderni cu flori mari. Sunt trandafiri amelioraţi, de origini foarte

diverse, cultivate mai ales pentru flori tăiate, dar şi în parcuri şi grădini, care necesită

îngrijiri speciale. La groapa de plantare trebuie aplicat gunoi de grajd , care este un

îngrăşământ în primul rând azoto-potasic, şi făina de oase sau superfosfat, care asigură

prinderea plantelor şi pornirea în vegetaţie.

g)Trandafiri cu flori grupate. Se cultivă mai mult în parcuri şi grădini publice

sau particulare pentru efectul lor de masă spectaculos. Au o perioadă lungă de înflorire şi

cerinţe modeste de îngrijire. Sunt trandafiri căţărători şi se folosesc în masiv, pentru

bordure sau pentru înfrumuseţarea unui colţ de grădină. Reuşesc bine pe soluri bine

aprovizionate cu elemente nutritive.

h)Trandafiri liane şi curmei. Sunt trandafiri căţărători prin excelenţă, cu

înflorire eşalonată, care îmbracă faţadele clădirilor, se caţără în copaci, pot forma

minunate bolţi, arcuri sau pergolă de flori sau pot garnisi gardurile, alcătuind adevarate

“ziduri” de flori. Cei mai mulţi sunt specii rustice, viguroase, care se cultivă uşor şi nu au

pretenţii speciale faţă de sol. Când plantarea se face lângă trunchiul arborilor trebuie

făcută la 60 cm de acesta; întrucât solul este deja sărăcit în elemente nutritive, se sapă o

groapă mare care se umple cu mraniţă şi în care se pune o cantitate destul de însemnată

de făină de coarne. În restul anilor, la trandafirii liane se fac trei fertilizări: una toamna,

alta la începutul primaverii şi ultima în timpul înfloririi (Haudebourg, 1995).

i)Trandafiri miniaturali sau pitici, trandafiri de Patio. Sunt trandafiri

“liliputani” unii dintre ei de 10-30 cm înălţime, care poartă flori minuscule şi au perioade

lungi de înflorire. Sunt pretabili pentru grădini mici, balcoane sau terase, dar pot fi

cultivate cu succes şi în ghivece sau vase mai mari şi folosiţi pentru decorarea

interioarelor. Substratul trebuie să fie amestecat format din 1/3 mraniţa, 1/3 pământ de

muşuroi şi 1/3 pământ de grădină şi nisip. Trandafirii la ghiveci necesită fertilizări dese,

sub formă de soluţii aplicate cu apa de udare, în special în perioada de înflorire. În

perioada de repaus nu se fertilizează.

j)Trandafiri englezeşti. Sunt trandafiri pretenţioşi, care necesită un sol fertil,

îmbogăţit în materie organică prin aplicarea de gunoi de grajd, şi în P prin aplicarea de

făină de oase. Repetat primavera se aplică compost, iar în vegetaţie îngrăşămintele

minerale.

k)Trandafiri arbuşti cu flori duble. Sunt în general trandafiri puţin exigenţi şi

sunt rezistenţi la salinitate, fapt ce-i face apţi să fie cultivate de-a lungul străzilor unde,

datorită sării folosite pentru topirea zăpezii sau a poleiului, pericolul este ridicat. Pe

solurile calcaroase sunt însă predispuşi la cloroză fero-calcică, fenomen accentuat de

vremea caniculră, cloroză care poate determina pieirea plantelor.

Solul trebuie să nu fie prea argilos şi să fie bine afânat în profunzime; unii hibrizi

preferă soluri nisipoase sau lutoase. De asemenea, solul trebuie să fie bogat în materie

organică şi elemente nutritive, un rol esenţial jucându-l fertilizarea de fond cu gunoi şi cu

îngrăşăminte minerale cu P şi K, care trebuie să asigure rezerve însemnante pe o

adâncime de 40 cm, cu atât mai mult cu cât aplicarea ulterioară în profunzime a

îngrăşămintelor la baza tufei este practic imposibilă datorită ghimpilor. Din aceste motive

, anii următori trebuie aplicate îngrăşăminte solubile. Fertilizarea minerală la începutul

primăverii are o importanţă deosebită.

l)Arbuşti cu flori de măceş(cu flori simple). Această grupă cuprinde atât hibrizi

cu flori simple, cât şi specii de trandafir sălbatice, care prezintă interes pentru cultivatori

pentru aspectul lor natural, câmpenesc. Deşi unele specii se mulţumesc cu un sol

mediocru, cea mai bună dezvoltare are loc, ca în cazul tuturor celorlalte grupe de

trandafiri, într-un sol fertil, bine aprovizionat cu elemente nutritive şi afânat. Toamna se

aplică gunoi de grajd, iar la pornirea în vegetaţie îngrăşămintele minerale. În timpul verii

se mulceşte mraniţă.

Amendarea și fertilizarea florilor

A ) Flori de grădini și parcuri

Florile de grădini și parcuri pot fi anuale, biennale sau perene. În “Agrochimie: I –

Solul și planta” (Budoi, 2000), tabelul 3.4.8, este reprezentată o listă largă de 72 de specii

cu pH-ul si -ul optim al solului sau substratului ( ), sensibilitatea și toleranța

plantelor la aciditate, alcalinitate și săruri solubile, caracterul anual, bienal sau peren,

modul de cultură, modul de folosire (pentru flori tăiate, pentru rabaturi etc.), modul de

decor și perioada de înflorire – de care trebuie ținut cont la fertilizare.

Dintre florile anuale trebuie menționate: albăstrelele – Centaurea; begonia;

brumărele (scânteiuțe) – Phlox; cârciumăreasa – Zinnia; crăițe – Tagetes; creasta

cocoșului – Celosia; floarea miresei – Gypsophilla; garoafa de vară sau “chaubaud” –

Dianthus caryophyllus var. semperflorens; garoafa chinezească – Dianthus chinensis;

gălbenelele – Calendulla; gura leului – Antirrhinum; margareta africană – Arctotis;

măzărichea parfumată – Lathyrus; mixandra – Matthiola; nemțișorul – Delphinium;

ochiul boului – Callisthepus; petunia. Cele mai răspândite flori bienale sunt: clopoțelul

de grădină – Campanula; degețelul – Digitalis; garoafa turcească – Dianthus barbatus;

micșuneaua – Cheiranthus; nalba de grădină – Althea; nu mă uita – Myosotis; panseaua –

Viola; părăluțele – Bellis. Dintre florile perene fac parte: anemonele sau dedițeii –

Anemone; bujorul – Paeonia spp.; crinul – Lilium; crizantema – Chrysanthemum spp.;

dalia – Dahlia; gladiola – Gladiolus; laleaua – Tulipa; narcisa – Narcissus; stânjenelul –

Iris; steluța – Aster; tuberoza – Polyanthes; zambilele – Hyacinthus ș.a.

Amendarea. pH-ul optim al solurilor cerut de flori variază foarte mult cu specia,

pentru cele mai multe situându-se intre 6-7 (vezi tabelul menționat mai sus), respectiv în

domeniul slab acid-neutru. Creșterea pH-ului se face prin aplicare de amendamente

calcaroase, în timp ce la speciile care cer o reacție mai acidă scăderea pH-ului se

realizează prin aplicare de materiale acidifiante sau de ingrășăminte cu efect fiziologic

acidifiant (sulfat de amoniu, clorură de amoniu). În cazul amendării calcaroase, formula

generală pentru calculul dozelor de amendament calcaros, pentru 25 cm adâncime și

, capătă forma particulară:

1) 0,15

unde: = suma inițială a bazelor de schimb, me/100 g sol; = gradul inițial

de saturație cu baze, %; = gradul de saturație cu baze dorit a se realiza, % (vezi

tabelul 3.4.8 din “Agrochimie: I – Solul și planta”).

La speciile care cer un pH slab acid (în jur de 6,5) și un = 90%, dozele (în t

/ha) pot fi stabilite operativ cu nomograma din fig. 8.1.1, iar pentru cele care au

nevoie de un pH mai acid (în jur de 5,5) și un = 75%, dozele pot fi stabilite cu

nomograma din fig. 8.4.5. Pentru transformare din t/ha în kg/ , dozele se împart la 10.

Amendamentul se încorporează toamna sub arătură sau sub cazma în primii 25 cm

de sol. Dacă este necesară acidifierea solului, cantitatea de material acidifiant se

calculează cu formula prezentată anterior la speciile ornamentale lemnoase (vezi par.

8.6.2).

Fertilizarea. Sistemul de fertilizare trebuie să ţină cont de caracterul anual, bienal

sau peren al specie, de perioada de creştere vegetativă şi de cea de înflorire, de ritmul de

creştere şi de cantitatea de biomasă, respectiv de intensitatea absorbţiei elementelor

nutritive pe faze de vegetaţi eşi de consumurile totale, etc. Faţă de culturile agricole

obişnuite, florile cultivate încâmp au consumuri de elemente nutritive mult mai mari,

datorită caracterului orintensiv. Fiind irigate mult mai intens, pierderile prin levigare,

îndeosebi cele de N, sunt mult mai mari. În principiu, în fazele de creştere vegetativă se

înregistrează cele mai mari consumuri de N, în timp ce în perioada de îmbobocire şi

înflorire sporeşte rolul K.

Fertilizarea de bază se face de regulă toamna, când se aplică îngrăşăminte

organice şi îngrăşăminte chimice cu P si K, care se încorporează sub arătura sau sub

cazma.

Dozele de gunoi de grajd pot varia de la 25 la 80 t/ha (2,5-8km/m2),

fiindmaimaripesolurilemaisăraceîn humus şimaiargiloase. La speciilepretenţioase la

fertilizareaorganică, cum suntanemonele, crizantema, dalia, garoafa de vară, gladiolele,

ochiulboului, steluţa, şimai ales tuberozele, formula generalăpentrucalcululdozelor de

îngrăşăminteorganice, DIO (gunoi de grajdsau compost) ia forma particulară:

DIO, kg/m2=(4+4/IN) ∙ (1,45-8/A)

Iar la speciilecevamaipuţinpretenţioase (bujorş.a.), este:

DIO, kg/m2=(2+3/IN) ∙ (1,35-8/A)

unde IN=indicele de azot, iar A=conţinutul de argilă(%).

Pentru unele culturi, cum suntgladiolele, estepreferabil gunoiul să se aplice la

premergatoare (Selaru, 1998). De regulă, în floricultură trebuie aplicat gunoiul de grajd

bine fermentat sau compost maturat. Cu cât solul este mai argilos, cu atât mai mul

tingrăşămantul organic trebuiesă fie mai bine fermentat, iar adâncimea de încorporare să

fie mai redusa. Dozelecelemaimari de gunoi se aplică la plantemariconsumatoare de

elemente nutritive, cum sunttuberozele. La unelespecii, cum suntgaroafele de vară,

esterecomandabilăaplicarea sub formă de mraniţă.

Dozele de macroelemente, atâtpentrufertilizarea de baza,

câtşipentrufertilizărilesuplimentare, pot fi stabiliteînfuncţie de concentraţiaoptimă (CO)

necesarăîn sol pentruelementulconsideratşi de concentraţiarealăsauiniţială (C i)

înmomentulanalizeisolului, ambeleputând fi dinamiceîntimp, ecuaţia de calculfiind

(vezisi par.3.2.4):

Doza, kg N, P2O5,K2O, MgO/ha=(CO-Ci) ∙ 0,1∙ h ∙ Gv ∙ Ft ∙ Ra/c

unde:

CO şiCi = ppm N, P, K, Mg forme mobile (încazul N-NO3este practice forma

solubilăînapă); h= adâncimeape care se doreşteoptimizareaconţinutului de elemente

nutritive, în cm; Gv= greutateavolumetrică a solului, în g/cm3sau t/m3 (in medie 1,2); Ft=

factor de transformare din P, K, Mg, în P2O5, K2O, MgO(2,29 pentru P, 1,2 pentru K si

1,66 pentru Mg); Ra/c=raportuldintrecantitatea de s.a.aplicatăşi de cea care se

regăseşteînformă mobile in sol.

Orientativ, dupa diverşi autori, dozele de P si K pentu fertilizearea de bază

variază în funcţie de specie îintre 15-45 g superfosfat simplu/m2 şi 10-50 g sare

potasică/m2 sau 8-40g/m2 sulfat de potasiu,ceea ce este echivalent cu 3-8g P2O5/m2 şi 4-20

g K2O/m2,respectiv cu 30-80 kg P2O5/ha si 40-200 kg K2O/ha, în funcţie de specie şi de

aprovizionara solului cu P si K.

Dintre speciile la care se aplică doze mari de P şi K la fertilizarea de bază fac

parte:crinul(80 kgP2O5/ha si 200 kg K2O/ha), gladiola (50 kg P2O5/ha si 240 K2O/ha),

gladiola de vara sau ochiul boului. În principiu,dozele de P si K aplicate la plantele

anuale sunt mai mici decât cele aplicate la arătura de bază sau la desfundarea terenului

pentru plantarea speciilor perene,datorită faptului ca acesta rămâne mulţi ani pe acelaşi

teren, iar încorporearea P si K la adâncime lânga rândul de plante nu mai este posibilă sau

este diferită. La speciile sensibile la Cl se va aplicasulfat de potasiu îin locul sării

potasice.La speciile care se seamana sau se plantează toamna se aplică pâmă la 25% din

doza totală de N toamna, 50% primăvara,iar restul fracţionat în vegetaţie.Dacă în toamnă

nu s-au putut aplica cantitaţole necesare de P si K, acesta se aplică obligatoriu primăvara

devreme.

Nu se aplică îngrasaminte la speciile perene în perioada când acesta se pregăteste

să intre îin repaus,care la cele mai multe specii este la începutul toamnei, pentru a li se da

posibilitatea să se pregătească pentru intrarea în repausul de iarnă(Şelaru, 1998).

Fertilizarea de băza se face toamna târziu, după ce plantele au intrat definitiv în repaus,

sau primăvara devreme.

Fertilizarea la plantare. Cu o zi înainte de plantarea în câmp, grădină sau este

recomandabil să se facă o fertilizare de pornire cu o soluţie 0,1-0,3% dinntr-un

îngrăsământ complez 16:16:!6, în volum de cca 101/m2; la culturile perene pentru flori

tăiate soluţia trebuie să conţină şi 0,00015 %Cu, 0,0015% Fe, 0,001% Mo.După aplicare,

solul se udă imediat cu apă imediat cu apă curată. Acestă măsură mai precoce. La unlele

specii, îndeosebi la cele perene (bujor,dalie.ş.a),se aplică mraniţa la groapa de plantare

încantitaţi între 0,5-1 kg/groapă,îin funcţie de conţinutul de humus din sol.

Mulcirea terenului, primăvara ,cu mraniţă sau frunză uşor descompuse, în special

pe terenurile uşoare,nisipoase, recum si pe cele care formează crustă,este de natură să

conserve apa în sol şi să împiedice formarea crustei, pe lângă aportul de elemente

nutritive.Mulcirea se practică la bujor,garoafă de vara şi garoafa

turcească,rudbeckia,tuberoză.

Fertilizarea în vegetaţie. Se fac mai multe fertilizări suplimentare, de regulă cu

îngrasaminte complexe uşor solubile în apă, aplicare fie prin împraştiere pe sol(10-30

g/m2 la o aplicare) urmată imediat de udare pentru solubilizarea îngraşămintelor, fie cu

apa de udare sub formă de soluţie(101/m2) a cărei concentraţie este în general de 0,1-0,3

%,făra a depăşi 0,4%, în funcţie de sensibilitatea plantelor la săruri, după care se udă cu

apă curentă.Concentraţii mai ridicate ale soluţiilor nutritive suportă crizantema(0,3%), în

timp ce anemonele sunt mai sensibile (0,1%). In fazele în care se aplică toate cele trei

macroelemente, iar aplicarea se face sub formă de ingrăsăminte solide, dozele orientative

sunt de 3,5-7 g N/m2, 2-2,5 g P2O5/m2 (evaluări pe baza datelor după Şelaru, 1998). După

diferiţi autori citaţi de Pavel (1979), la lalele, narcise si zambile se recomandă aplicarea

în patru faze de vegetaţie a 60 kg N, 50 KG P2O5 şi 75 kg K2O/ha, iar la trandafiri pentru

flori tăiate aplicarea in 2-3 etape a 100-120 kg N, 80-100 kg P2O5 si 120-150 kg K2O/ha.

Dozele de îngrăşăminte chimice (s.s) de aplicat in vegetaţie pot fi dimensionate

mai riguros prin analiza periodică a solului privind conţinutul de elemente nutritive şi

aplicarea formulei de calcul de mai sus. La multe specii de flori, în locul îngrăşămintelor

minerale se poate aplica must de gunoi de grajd diluat cu apă în raport de 1/10, în care

eventual se poate dizolva superfosfat concentrate şi sare potasică sau sulfat de potasiu

pentru corectarea compoziţiei în P şi K. Raportul N:P:K la fertilizarea fazială trebuie sa

fie adaptat în funcţie de specie şi de faza de vegetaţie. Ponderea de K în reţea de

fertilizare sporeşte în perioada de înflorire, în timp ce în cea de creştere vegetatiba N are

o pondere mai mare.

Frecvenţa fertilizărilor suplimentare este mai mare, in principiu, la plantele cu

creştere vegetative intensă şi cu perioadă scurtă de vegetaţie, şi mai rară la cele care cresc

mai lent şi au o perioadă de vegetaţie mai lunga. Datorită faptului că o mare parte din

elemente se spală pe profil cu apa de udare, la speciile care se udă abundant, cum este

dalia, fertilizările suplimentare trebuie sa se facă mai des si in doze mai mici.

Astfel, după Şelaru (1998), fertilizările în vegetaţie se fac la interval de 1

săptamână la dalie, 2 săptămâni la crizantemă si 2-4 săptămâni l agaroafa de vară si

tuberozată; se fac de 3-4 ori in toata perioada de vegetaţie la crin, gladiolă, lalea, de 2-4 la

ochiul boului, 2-3 ori la clopoţel, degeţel, garoafă turcească, narcisă, de 2 ori la bujor

(primăvara după răsăritul plantelor şi apoi imediat dupa înflorit).

La flori poate fi aplicată cu success fertilizarea foliara, îndeosebi în faza de

creştere intensă, fie cu îngrăşăminte foliare special care conţin macro şi microelemente,

fie cu soluţii diluate pregatite din îngrăşămintele simple solubile. Concentraţiile soluţiilor

in macroelemente sunt in jur de 0,25%, iar în microelemente de 0,05%. De regulă,

fertilizările foliare se repetă de 2-3 ori la interval de 1-2 săptămâni. Aplicarea se face fie

in zilele înnorate, însa fără pericol de ploaie, fie dimineaţa ori seara, evitând orele însorite

în care s-ar putea produce arsuri la plante. În cazul apariţiei unor carenţe de nutriţie,

depistate fie dupa aspectul exterior al plantelor, fie prin analiza chimica, fertilizările

foliare repetate constituie mijloace eficiente de corectare a acestora. Dacă apar fenomene

de toxicitate, cea mai bună măsura este udarea abundenta cu apă curată care să spele in

profunzime o parte dintre elementele aflate in exces. Trebuie ţinut cont de faptul că in

cazul toxicităţii microelementelor, cu excepţia Mo, amendarea calcaroasă constituie o

măsură eficientă de evitare a manifestării ei în anii următori. Dimpotrivă, pe solurile pe

care se maniofestă frecvent carenţe de microelemente, este foarte posibil ca pH-ul să nu

corespundă cu cel optim al speciei, fiind mare, sis ă trebuiască ca , după analiza solului

(pH, SB1,VAhi),să fie aplicate materiale acidifiate, aciditatea solului determinând

mobiliyarea microelementelor din rezerva solului.

B Flori cultivate la sol în sere şi solarii

Culturile în seră se pot practica fie direct pe sol , fie pe diverse substraturi

nutritive în bacuri ori în ghivece. De regulă, la sol sau în bacuri se cultivă plante pentru

flori tăiate(Anthurium, Dianthus –garoafa, Freesi ,Gerbera,Rosa- trandafirul, Strelitzia,

Zantedeschia- cale), în timp ce la ghivece se cultivă plante care se comnercializeaza cu

ghiveci cu tot în faza de înflorire sau de îmbobocire,sau de suficientă dezvoltare în cazul

plantelor la care decorul se realizeaza prin frunziş sau habitus.

Amendarea. Amendarea calcaroasă. În Agrochimie: I- Solul şi planta, tabelul

3.4.9 (Budoi, 2000), se prezintă pH-ul în apă si VAh-ul optim al solului sau substratului

pentru flori de seră; alte specii care se cultivă şi în seră ,dar predominant în camp sau la

ghovece, sunt trecute în tabelul 3.4.8,respective 3.4.10

În cazul culturilor pe sol , corectarea aciditaţii solului, dacă este cazul, se face prin

amendarea calcaroasă. Dozele se calculează cu formula generală a amendării , în funcţie

de SBi,VAhi şi VAhi, prezintă în par 3.4.1.6.4. din Agrochimie: -Solul şi planta.În cazul

culturilor pe substrat, dozele se pot calcula ca pentru florile de apartament, la

ghivece(vezi mai jos par. 8.6.3.3)

Amendarea acidifiantă. La culturile pe sol,dozele de materiale acidifiate se

calculeaza ca la speciile ornamentale lemnoase de grădină şi parcuri (par.8.6.2).

Corectarea conţinutului de săruri din sol se poate face ca la legumele cultvate în

seră(vezi par.8.3.2).

Fertilizarea.Dintre numeroasele particularităţi care diferenţiază sistemul de

fertilizare în seră de cel al florilor cultivate pe teren deschis trebuie mentionate:

-dozele mult mai mari de îngraşaminte organice aplicate la fertilizarea de bază

sau la desfunfarea terenului la culturile pe sol în seră, datorită ritmurilor de mineralizare

mult mai accentuate ale materiei organice, consumurilor de elemente nutritive mult mai

mari ,necesităţii de realizare a unei capacitătii de tamponare ami ridicată a substratului

pentru a evita ecceidentele nutriţionale,care în seră au consecinţe mai rapide şi de mai

mare amploare decât în grădină; dozele de îngraşăminte 0organice sunt mai mari la serele

introduce de curând în cultură decât la serele vechi;

-dacă unele specii se plantează direct ȋn solul serei ȋn care la fertilizarea de bază se

aplică doar gunoi de grajd şi ȋngrăşăminte minerale(ex. Zantedeschia), la altele

(garoafa,trandafir,gerbera, crizantema) pe langă gunoi se aplică cantitaţi ȋnsemnate de

turbă, ȋn timpce la Anthurium solul nu mai constituie decât suportul pe care se aşează

substratul nutritiv compus din turba acidă de sphagnum, pămant de Frunze şi nisip, sau

substratul se pune ȋn bacuri sau ghivece mari; Gerbera se poate, de asemenea, cultiva pe

substrat din turbă acidă sau amestecuri predominant pe bază de turbă;

-in general,gunoiul de grajd trebuie sa fie bine fermentat;

-practic solul suferă modificari ȋnsemnate prin adaugarea de gunoi de

grajd,mranita,turbă,nisip si alte materiale,care au intre altele si rolul de a ameliora

ȋnsuşirile fizice, ȋn primul rȃnd permeabilitatea, capacitatea de reţinere a apei,regimul de

aer etc., cu consecinţe ȋnsa şi asupra elementelor nutritive, ȋntre care pierderile prin

levigare mult mai accentuate;

-doze mai mari de macroelemente la fertilizarea de baza şi la fertilizarile faziale,

ȋn vegetaţie;

-un numar mai mare de fertilizari suplimentare,in vegetaţie,mult mai riguros

controlate (prima se face la 2-3 saptamani de la infiinţarea culturii); frecvenţa

fertilizarilor in vegetaţie este cu atat mai mare cu cat substratul este mai uşor,in schimb

cantităţile de elemente nutritive folosite lao aplicare sunt mai mici

-cu excepţia perioadelor de repaus, in funcţie de specie, fertilizarile se fac şi ȋn

perioada de iarna dacă plantele sunt in vegetaţie activă; fertilizarile sunt mai dese vara

decat iarna, dar iarna creşte ponderea K ȋn reţeta de fertilizare, datorită luminozitaţii

scazute, şi chiar a P, a cărui mobilitate si solubilitate scade datorita temperaturilor mai

scăzutedecȃt vara;

-la culturile la sol, la aplicarea ȋngraşămintelor ȋn vegetaţie cuapa de udare sub

forma de soluţie de ȋngrăşământ, volumul de soluţie folosit este de 10-15 l/m2;

-necesitatea fertilizarii cu microelemente, mult mai stringenta ca la florile

cultivate in teren deschis.

Din punct de vedere al sistemului de fertilizare, culturile in solarii

se apropie mult de culturile ȋn teren deschis, de aceea nu sa va insista.

Fertilizarea plantelor pentru flori taiate cultivate la sol ȋn sere. La culturile

perene, o data cu lucrarile de desfundare a terenului se face o fertelizare de fond cu gunoi

de grajd si turbă, ȋn doze care la unele specii pot ajunge la 300 t gunoi/ha si 200 t

turba/ha; tot acum se aplică ȋngrăşăminte chimice cu P,K si Mg ȋn doze foarte mari, care,

dupa unii autori, pot ajunge pana la 300 kg P2O5, 400 kg K2O si 40kg MgO la ha.

Dozele de turbă de aplicate la infiinţarea culturii (desfundare sau lucrarea

profunda a solului) pot fi estimate in funcţie de conţinutul de argilă coloidală din sol,

A(%), cu relaţia:

Doza, t/ha=t *(a-8/A); unde t si a sunt coeficienţi: la garoafă t=150 iar a=1,5; la

gerbera t=200 şi a=1,35; la frezie t=220 iar a=1.3;la trandafir t=170 si a=1,3.

La culturile anuale, ca şi la cele perene ȋn anii următori ȋnfiinţării se face o

fertilizare de bază cȃnd se ȋncorporează gunoi, ȋngrăşăninte chimice cu P şi K, iar la unele

şi turbă. Ȋn vegetaţie se fac fertilizari suplimentsre cu ingrăşăminte chimice, de regulă

aplicate sub formă de soluţii cu apa de udare.

Calculul dozelor de macroelemente. Atât pentru fertiluzarea de bază, cât şi

pentru fertilizarile suplimentare, dozele de ȋngrăşăminte chimice pot fi stabilite ȋn funcţie

de concentraţia optimă, Co, necesară ȋn substrat şi de concentraţia iniţiala,Ci (ȋnainte de

fertilizarea de bază sau de cea fazială), ȋn momentul analizei solului sau substratului,

ecuaţia de calcul fiind (vezi si par. 3. 4)

Doza, kg N, P2O5, K2O, MgO/ha=(Co-Ci)·h·Gv·Ra/c unde:

Co şi Ci =mg N,P2O5,K2O,MgO/100g sol uscat la 105 oC,forme solubile în apă(tabelul

8.6.3):

H=adâncimea pe care se dorește optimizarea conținutului de elemente nutritive,cm;

Gv=greutatea volumetrică a solului sau substratului,g/cm3=kg/l=t/m3,care variază între

0,3-1,1 în funcție de specie(tabelul 8.6.3),respectiv de materialele care intră în alcătuirea

substratului(tabelul 8.6.4). date după Şelaru, 1995; de 1 an; de 2 ani;

=

Greutatea volumetrică, Gv, şi pH-ul unor materiale utilizate pentru amestecuri nutritive sausubstraturi floricole (parţial sinteză după Sonea, 1971, Şelaru, 1995)

Materialul Gv, PHH20

Materiale chimic active

compostgunoi de grajd semifermentat 0

,6-0,7mraniţă 0 7,5-7,8

pământ de e 0, 4-4,5acid

0,25-0,3

6-6,5*

1 6,5-7,5(0,3 7-7,8

1 6,5-7,6rumeguş* <6scoarţă de copac p 0,1 5-6,5

0, 6-6,9turbă albă 00 % umid.) 0 2,4-4,5turbă albă (50 <7rumid) 0 2,5-4,5turbă neagră 0,25 5,6-7,5

Materiale practic chimic inerte

argilă expandată* 0,nisip grosier, de râu . 7,5-8nisip mijlociu-fm 1perlit* 0, 7poliuretani* 0, 7pouzzolane* 6,5styromul 0,vată minerală* 0, 7-9,5vermiculit* 0, 6-9,5

Ra/C = raportul dintre cantitatea de s.a. aplicată şi cea care se regăseşte în formă solubilă în apă în sol: în medie 3,3 pentru P, 1,5 pentru K şi 1,17 pentru Mg (Ghidia ş.a., 1975, 1980); pentru N-N03 este 1.

In România, la sere, analizele de elemente

nutritive din sol sau substrat se fac în extract apos şi

se exprimă în mg N, P2O5, K20, MgO/100 g sol sau

substrat uscat la 105 °C. Dacă valorile C0 sunt date în

alt extract decât cel apos, Q trebuie să fie obţinut în

acelaşi extract ca cel în care este exprimat C0.

Conţinutul optim de macroelemente din substrat este

cel din tabelul 8.6.3.

După ICPA (1981), pentru cele mai multe specii

cultivate pe sol, C0 în extract apos este de 6-8 mg

P2O5/IOO g sol uscat la 105 °C, în timp ce în extract

de acetat lactat de amoniu este de 120-140 mg

P2O5/IOO g sol uscat la aer.

Pentru fertilizările suplimentare, în vegetaţie, cel mai frecvent fertilizările se fac astfel

încât să se respecte anumite rapoarte, numite de echilibru, între N, P, K şi Mg aplicat, rapoarte

care variază cu specia, cu faza de vegetaţie şi cu anotimpul şi intensitatea luminii.

Se prezintă mai jos, cu caracter orientativ, dozele de îngrăşăminte organice şi minerale

indicate în literatură (Şelaru, 1995, Pavel, 1979) pentru fertilizarea de fond, pentru cea de bază şi

pentru fertilizarea în vegetaţie la câteva specii reprezentative.

Chrisanthemum - crizantema. în seră se pot obţine 2-3 culturi/an. La arătură se face

fertilizarea de bază cu 100-300 t/ha gunoi semifermentat, 50-60 t/ha turbă, 600-800 kg/ha

superfosfat simplu, 400-500 kg/ha sulfat de potasiu şi 150-200 kg/ha sulfat de magneziu.

în vegetaţie, crezantema are cerinţe mari de N şi K, raportul NPK al soluţiilor de

îngrăşăminte trebuind să fie de 1:0,2:1,5, iar concentraţiile de 0,15-0,2 %; aplicările de

repetă la cea 2 săptămâni. Datorită raportului favorabil potasiului, aplicarea KN03 la

înflorit are efecte benefice.

Dianthus - garoafa de seră. Garoafele se pot cultiva în asolament de 3 ani în rotaţia:

tomate (6 luni), castraveţi (6 luni), garoafe (24 luni). La fertilizarea de fond, la înfiinţarea

culturii, se aplică 150-200 t/ha gunoi de grajd semifermentat, 100-200 t/ha turbă, 600

kg/ha superfosfat simplu (120 kg P205), 300 kg/ha K2S04 (150 kg K20), 150-200 kg/ha

sulfat de magneziu (24-32 kg MgO). În vegetaţie, după 2-3 săptămâni de la plantare, se

fac fertilizări cu îngrăşăminte complexe, 3-4/lună vara şi 1/lună iarna, raportul NPK

fiind de 1:0,8:1,5 vara şi 1:0,8:2,5 iarna, când datorită scăderii intensităţii luminii creşte

proporţia potasiului. Îngrăşămintele se aplică de regulă sub formă de soluţie cu

concentraţie de 0,15-0,2 %, după care se udă cu apă curată.

După ICPA (1981), concentraţiile optime de elemente nutritive solubile în

apă, în mg/100 g sol uscat la 105 oC, sunt de 10-15 mg N-NO3 la plantele tinere şi în

perioadele cu luminozitate redusă, 25-35 mg N-NO3 la plantele în plină creştere

vegetativă şi în perioadele de înflorire, de 6-8 mg P2O5, si 25-35 mg K2O (tabelul 8.6.3).

Gerbera – gerbera. Cultura se exploatează 2-3 ani. La desfăşurarea

terenului (40-50 cm) se încorporează 80-100 t/ha mraniţă, 100-150 t/ha turbă acidă

fibroasă, 400-600 kg/ha superfosfat simplu (80-120 kg P2O5), 300-400 kg/ha K2SO4 (150-

200 kg K2O). Fertilizarea fazială se face mai ales primăvara şi toamna, de 2-3 ori/lună, şi

mai rar iarna, aplicîndu-se sulfat de amoniu, superfosfat şi sulfat de potasiu, raportul

H:P2O5:K2O fiind de 2:0,8:1,5. Concentraţia soluţiei de îngrăşăminte este de 0,15-0,2 % şi

se aplică 15-20 l soluţie/m2 . Aplicarea Cu (3-4 g sulfat de Cu/m2 ) la gerbera determină

nu numai o producţie mai bună, ci şi sporirea rezistenţei la ofilire a plantelor.

Freesi – frezia. Această specie intră în asolament cu tomatele, garoafa sau

crizantema, valorificând fertilizarea organică a acestor culturi, şi nu revine pe acelaşi

teren mai devreme de 2 ani. La fertilizarea de bază în sol se încorporează pe adâncimea

de 25-30 cm 100 t/ha mranită şi 100-250 t/ha turbă roşie; după dezinfectare se

încorporează 250-300 kg/ha superfosfat simplu (50-60 kg P2O5), 100-200 kg/ha sulfat de

potasiu (50-100 kg K2O), 80-100 kg/ha sulfat de magneziu (13 – 16 lg MgO). Pentru

fertilizarea fazială se folosesc soluţii de îngrăşăminte cu N şi cu K cu concentraţii de

0,05-0,15 %, cca 3 l/m2 , frezia având o toleranţă mijlocie la săruri solubile. În primele

săptămâni după recoltarea florilor se mai aplică 2-3 fertilizări cu soluţie NPK 1:1:3 pentru

a ajuta la fortificarea bulbilor înainte de intrarea în repaus şi scoaterea lor din sol.

Rosa – trandafirul. La desfundare (50-60 cm) în vederea înfiinţării

plantaţiei, a cărei durată poate ajunge la 10 ani, se face o fertilizare de fond, când se

încorporează cantitataţi masive de gunoi de grajd, turbă, şi îngrăşăminte chimice cu P, K

şi Mg. După Pavel (1979) se aplică 50-100 t/ha gunoi descompus şi 100-120 t/ha turbă,

iar la pregătirea terenului pentru plantare se aplică 1000 kg/ha superfosfat simplu ( 200

kg P2O5) si 800 kg/ha sulfat de potasiu (400 kg K2O). Şelaru (1995) recomandă doze

chiar mai mari : pe un sol cu conţinut mediu de elemente nutritive se aplică 250-300 t/ha

gunoi de grajd. 100-200 t/ha turbă, 1000-1500 kg/ha superfosfat simplu (200-300 kg P2O5

), 500-800 kg/ha sulfat de potasiu (250-400 kg K2O) si 200-250 kg/ha sulfat de magneziu

(32-40 kg MgO), iar dacă este necesară corectarea acidităţii se aplică CaCo3. Anual se

face o fertilizare de bază, după tăieri, când se încorporează în sol cca 100 t/ha gunoi de

grajd şi 10-30 t/ha turbă, sau, în septembrie, după taieri, se aplică sub forma de mulci 60

t/ha amestec 1:1 format din compost de turbă şi din mraniţă.

După Şelaru (1995), fertilizarea fazială se face 1 dată pe lună în perioada

octombrie-februarie, şi de 2-3 ori/lună în perioada martie-septembrie, volumul de soluţie

de îngrăşăminte cu o concentraţie de 0,15-0,25 % fiid de 15 l/m2 , iar raportul NPK de

1:0,25-0,8:1-1,5; la un raport NPK de 1:0,4:1, la o fertilizare este recomandată aplicarea a

12-24 g azotat de amoniu/m2 , 4,5-9 g/m2 fosfat amoniacal se 13,5-27 g/m2 azotat de

potasiu dizolvate in 15 l/m2 apă. După Pavel (1979), dozele anuale de îngrăşăminte

aplicate ca fertilizări faziale variază între 200-300 kg la azot, 300-500 kg la fosfor si 300-

600 kg la ha la cele cu potasiu

Strelitzia – pasărea paradisului. Este o cultură perenă care durează 20-25

de ani si înfloreşte după 1-2 ani la plantele înmulţite prin despărţirea tufelor si după 4-6

ani la cele înmulţite prin seminţe. La desfundare (60-70 cm), se aplică gunoi de grajd în

doze dintre cele mai mari întâlnite, care ajung la 300 j/ha, încorporându-se cât mai adânc,

şi doze foarte mari de P şi K. În perioada de creştere vegetativă, în reţeta de fertilizare

predomină îngrăşămintele cu N, raportul N:P:K fiind de 1:0,5:0,5, iar după intrarea in

perioada de inflorire (exploatare), creşte ponderea P si K, raportul fiind de 1:1:1,5 sau

chiar de 1:1:3; concentraţiile soluţiilor de îngrăşăminte sunt de 0,3-0,4 %. Anual, după

repausul de vară – când nu se fertilizează, la desfundarea anuală se aplică cantităţi masive

de gunoi de grajd,în doze de 200 t/ha, şi îngrăşăminte cu azot în doze de 50 kg

N/ha,pentru simularea reluării vegetaţiei.

Zantedeschia-cala.Fiind o cultură perenă care durează 5-8 ani şi se planteaza

direct în sol,la desfundare în vederea plantării se aplică 40-50 t/ha mraniţă,300-400 kg/ha

de superfosfat simplu (60-80 kg P2O2), 150-200 kg/ha sulfat de potasiu ( 75-100 kg

K2O).În vegetaţie se aplică periodic la 2 săptămâni,îngrăşăminte complexe cu NPK sub

formă de soluţie 0,1-0,2 % cu predominanţa P şi K în fazele de înflorire.În perioada de

repaus anual, iulie-august, fertilizările se sistează.Cala poate fi cultivată şi în ghivece,într-

un amestec din 60% telină sau pământ de grădină 20% mraniţă si 20% nisip.

C Flori cultivate în ghivece şi vase

Cele mai multe specii de flori se cultivă la ghivece şi vase,fie în sere,cu destinaţie

pentru comercializare,fie în apartamente de către iubitorii de flori.Un loc special îl ocupă

culturile hidroponice,în bacuri sau bazine, şi culturile aeroponice.Dacă în seră cultivarea

şi fertilizarea este făcută de specialişti,care trebuie să cunoască foarte bine elementele de

tehnologie,este important ca şi cei care cumpără flori la givece sau vase din florării,sau le

cultivă ca amatori în apartamente, să deţină un minimum de cunoştinţe privind îngtijirea

lor,în general,şi fertilizarea în special.

În Agrochimie : I-Solul şi planta, tabelul 3.4.10,sunt prezentate la peste 100 specii

de flori de apartament domeniile optime ale ph-ului în extract apos şi ale VAh-ului

substratului (VAhd),sensibilitatea şi toleranţa la aciditate,alcalinitate şi săruri

solubile,modul de decor,perioada de înflorire şi perioada de repaus-elemente de care

trebuie să se ţină cont la amendare şi fertilizare.

Amendarea calcaroasă şi amendarea acidifiantă

Amendarea calcaroasă a substratului.Formula generală a amendării capătă pentru

flori la givece formă particulară:

Doza de CaCO3, g/kg sau kg/t = SBi (VAhd/VAhi-1)∙0,5

Unde SBi=suma iniţială a bazelor schimbabile me/100t substrat uscat la aer.

VAhi =gradul iniţial de saturaţie cu baze al substratului sau amestecului nutritiv,%

VAhd= gradul de saturaţie cu baze dorit a se realiza prin amendare,stabilit in

funcţie de p H-ul optim al speciei ( vezi tabelul menţionat mai sus,precum şi ecuaţia

pentru calculul VAhd din par. 8.6.2)

Pentru speciile de flori care cer un pH slab acid în jur de 6,3-6,5, de CaCO3 în

g/kg substrat uscat la aer, necesară pentru a neutraliza cca 90% din aciditatea hidrolitică,

se stabileşte grafic cu ajutorul fig.8.6.4.

Pentru a obţine doza la umiditaea efectivă a substratului, doza rezultată printr-

unul din procedeele de mai sus se înmulţeşte cu factorul(100+ Uˈ)/(100+U) în care Uˈeste

umiditatea substratului uscat la aer iar U este umiditatea efectiva a substratului în

momentul aplicării amendamentului,în % (pentru turba blondă,acidă, este de 50-60%).

Întrucât în practică este mai comod să se măsoare volume de substrat,

pentru a obţine doza raportată la volum, în g/l sau kg/ , atunci doza în g/kg substrat

umed sau kg/t se înmulţeşte cu greutatea volumetrică a substratului, , în g/ sau kg/l

sau t/ (pentru turbă acidă vezi fig. 2.6).

De exemplu, dacă în cazul unei turbe oligotrofe cu 50 % umiditate =

0,13 g/ (0,13 kg/l sau 0,13 t/ ) aatunci doza de 5 g/kg substrat umed este

echivalentă cu 5 x 0,13 = 0,65 g/l =0,65 kg/ substrat la umiditatea de 50 %.

În cazul amestecurilor cu pămât de ţelină, mraniţă etc., este mult mai

mare decât la turbă şi depinde de natura materialelor şi de ponderea lor în amestec. Astfel

(în t/ , kg/l, g/ ) este de 1,2 la pămât de ţelină, de 0,7 – 0,8 la mraniţă şi 1,35 –

1,55 la nisip.

Pentru speciile calcifile, la care trebuie neutralizată complet aciditatea

hidrolitică, în ecuaţia de calcul a dozelor de amendament se ia = 100. În cazul celor

care preferă sau cer prezenţa carbonatului de calciu liber în substrat, doza de amendament

rezultată din calcul se poate majora cu 15-20 %.

Amendarea acidifiantă. Atunci când trebuie realizat un pH acid al substratului,

doza de material adicifiant (turbă acidă uscată, sulfat de aluminiu, sulfat elementar etc.),

DMA, care trebuie aplicată se calculează cu aceeaşi relaţie ca şi la speciile lemnoase de

parcuri sau grădini (par. 8.6.2), adaptată corespuntător:

DMA, kg/t substrat uscat la aer = S x ( - 1) x

Semnificaţia termenilor fiind aceeaşi. DMA, inclusiv cea de turbă, se calculează

raportată la componentele din amestec altele decât turba acidă (pământ de ţelină, nisip,

mraniţă etc.).

Dacă substratul nu este bine uscat la aer, atunci se face corectarea DMA în

funcţie de umiditatea substratului la fel ca la doza de Ca . Dacă turba este uscată la

aer şi are o anumită umiditate, U, atunci corecţia de umiditate a DMA de turbă se face

înmulţind cu (100 + U)/(100 + U’), unde U şi U’ se referă la turbă.

În situaţia în care amestecul recomandat prevede prezenţa obligatory a

turbei acide într-o anumită proporţie faţă de celelalte component, caz foarte frecvent, iar

cantitatea de turbă pe tona de amestec nu poate, din diverse considerente, să depăşească o

anumită valoare şi este insuficientă să realizeze debazificarea şi acidifierea amestecului la

nivelul dorit, adică este mai mică decât cea ieşită din calcul cu formula de mai sus, atunci

se calculează gradul de saturaţie cu baze care se realizează prin aplicarea turbei, adică

noul VAM care va fi notat cu VAM, CU formula (Budoi, 2000):

VAhi,% = V AHI * 1000*SB,

Ahma*DMA+ 1000*SBj

unde DMA reprezintă cantitatea de turbă aplicată, kg/t din celelalte componente

ale amestecului, şi apoi se calculează cu formula pentru DMA doza dintr-un alt material

acidifiant care trebuie aplicat suplimentar pentru a aduce VW la nivelul dorit, VAM* în

formulă introducându-se în locul lui VAM valoarea VAM' rezultată prin calcul. Această

formulă prezintă avantajul că permite calculul gradului de saturaţie cu baze care se va

realiza prin aplicarea oricărui material acidifiant dacă se cunoaşte cantitatea aplicată,

Ah,™, SBj şi VAM-

Exemple de calcul. Pentru acidifierea a 1 t de amestec de substrat nutritiv, cu SB, de

10 me/100 g şi Vm de 80 %, şi aducerea lui la un pH optim de 4,75 la care corespunde un

VAM de 55 % (fig. 3.4.5 din "Agrochimie: I - Solul şi planta"), cantitatea de sulf

elementar, cu Ahnia de 6250 me/100 g, care trebuie aplicată este:

DMA = 10 • (80/55 - 1) ■ (1000/6250) = 0,727 kg S/t substrat uscat la aer.

Daca umiditatea reală a substratului este de 20 %, iar umiditatea în stare uscată la aer

este de 10 %, atunci doza care se aplică efectiv este de 0,727- (100 + 10)/(100 + 20) =

0,666 kg S/t substrat umed.

Dacă materialul acidifiant ar fi turbă acidă cu Ahma = 90 me/100 g, atunci doza

ar fi: DMA = 10 • (80/55 - 1) • (1000/90) = 50,5 kg turbă uscată/t substrat

uscat la aer.

Presupunând că turba acidă nu poate depăşi 30 kg/t pentru amestecul necesar,

atunci gradul de saturaţie cu baze care se va realiza prin aplicarea acestei cantităţi

maxime este: VM^' = 80- 1000- 10/(90- 30 + 1000- 10) = 63 %

Dacă pentru a realiza acidifierea şi debazificarea în continuare până la nivelul dorit,

VAM = 55 %, se va aplica în completare sulfat de aluminiu hidratat, Al2(S04)3- I8H2O cu

Ahnia = 901 me/100 g, atunci doza este:

DMA = 10 • (63/55 - 1) ■ (1000/901) = 1,61 kg A12(S04)3- 18H20/t substrat uscat la aer.

f /

Fertilizarea substraturilor active fizico-chimic

Fertilizarea depinde de modul de cultură a plantelor: pe substrat activ, cultură

hidroponică, hidrocultură, cultură aeroponică. La culturile pe substraturi active se

distinge o fertilizare de fond şi una în vegetaţie.

Se consideră că un substrat estetic activ dacă are capacitate de reţinere şi

înmagazinare a apei, pe care o cedează treptat plantelor, şi este chimic activ dacă are un

complex adsorbtiv suficient de bine reprezentat, respectiv o capacitate de schimb

cationic, T, de peste 100 me/1 substrat. Dacă pot avea loc şi procese biologice de

mineralizare a materiei organice şi sinteză de substanţe humice, substratul este considerat

biologic activ.

În grupa substraturilor active fizico-chimic care constituie obiectul prezentului

paragraf intră fie diverse tipuri de soluri minerale sau organice ca atare, de regula “

pămînt “ de grădină sau “ pămînt “ de ţelină, fie diverse amestecuri în care intră în

diferite combinaţii şi diferite proporţii unele dintre urmatoarele: sol ( “ pămînt “ de

ţelină, p . de grădină , p . de pădure , p . de ericacee , p . de ferigi ) , turbă , mraniţă ,

compost bine maturat, “ pămînt “ ( compost ) de frunze, “ pămînt “ de rasdniţa, nisip etc.

Combinaţiile şi proporţiile variază mult cu specia de plante floricole. Deşi turba este tot

un substrat fizico-chimic active, culturile doar pe turba vor fi tratate separate .

Este demn de reţinut că, la florile cultivate in ghivece sau vase, frecvenţa

fertilizărilor in vegetaţie este mult mai mare decat la culturile pe sol in sere şi cu atît mai

mult decât la cele din teren deschis ( grădini sau parcuri ) . Frecvenţa aplicării

ingrăşămintelor este cu atat mai mare, iar cantitatile de elemente nutritive aplicate o data

sunt cu atît mai mici cu cît substratul este mai uşor si percolarea apei şi spălarea

substanţelor nutritive mai uşsoară, cu cît capacitatea de tamponare este mai redusă, cu cît

volumul vasului sau ghiveciului este mai mic etc. Cel mai des se fertilizează culturile pe

substraturi inerte fizico-chimic, ajungîndu-se în cazul unor variante de hidrocultură ca

sistemul radicular al plantelor să stea continuu în soluţia nutritivă, care se reînnoieşte

periodic.

Fertilizarea de fond

Cu cât substratul are un T mai ridicat şi o capacitate de tamponare faţă de ionii

nutritivi CTin, mai mare, cu atât pot fi aplicate la fertilizarea de fond, în rezervă, doze

mai mari de elemente nutritive pe care substratul le reţine şi apoi le eliberează treptat şi

le pune la dispoziţia plantelor. Cu cât T şi CTin, sunt mai mici, cu atît dozele sunt mai

mici crescând rolul fertilizării in vegetaţie.

Substraturile se fertilizează cu ingrăşăminte minerale obişnuite sau cu

ingrăşăminte chimice cu eliberare lentă a elementelor nutritive. Fertilizarea se face atât

pentru substraturile în care se plantează tinerele plăntuţe pentru prima dată, cât şi în cazul

transplantării plantelor mature în ghivece sau în vase mai mari sau înlocuirii substratului.

Trebuie avut în vedere ca în faza lichidă a substratului să nu se realizeze concentraţii de

săruri solubile care să nu fie suportate de plante, eviâîndu-se efectul salin care se

manifestă în deosebi la speciile sensibile la săruri solubile şi, în genral, în fazele de

plăntuţe şi la transplantări – când plantele trec printr-un stres fiziologic general şi sunt

mai sensibile.

După Lemaire ş.a. (1990), cantităţile de ingrăşăminte aplicate trebuie astfel

dimensionate încât, după realizarea echilibrelor chimice, în faza lichidă a substratului

presiunea osmotică să se situeze în general între 0,4 -2,2 atm., ceea ce corespunde cu o

concentraţie de îngrăşăminte de 1-5 g/l ( 0,1 – 0,5 % sau 1 – 5%), o salinitate de 2 g/l

( 0,2 % ) fiind considerată ca medie.

Se recomandă ca amestecarea îngrăşămintelor minerale cu substratul să se facă

cu 3 – 4 săptămîni înainte de plantarea culturii, timp în care, pentru a favoriza

solubilizarea sărurilor și realizarea echilibrelor, substratul se udă şi se menține la 3/4 din

capacitatea sa de reținere a apei. În cazul îngrășămintelor cu eliberare lentă a N, acestea

trebuie aplicate cât mai aproape de momentul plantării sau transplantării, pentru evitarea

apariției fenomenului de salinitate datorită demarajului precoce a proceselor de degradare

în cazul unui stocaj de prea mare durată. În principiu, când se folosesc astfel de

îngrășăminte se pot aplica doze mai mari de N decât în cazul folosirii îngrășămintelor

obișnuite, cu N solubil, deoarece efectul salin este mai redus.

a) Stabilirea dozelor de îngrășăminte chimice (s.a.) pe baza echilibrelor

chimice dintre faza solidă și cea lichidă (metoda Lemaire ș.a., 1990). Cantitățile de

elemente nutritive care se aplică sub formă de îngrășăminte se stabilesc în funcție de

concentrațiile optime care trebuie realizate în soluția substratului la umiditatea la

saturație, de rapoartele de echilibru dintre elementele din soluție și cele reținute pe

complexul adsorbtiv (faza solidă a amestecului), de concentrațiile inițiale adsorbite pe

substrat și de cele inițiate din soluția substratului. Concentrațiile considerate optime în

soluție trebuie să țină cont și de sensibilitatea plantelor la săruri. În cazul azotului, trebuie

să se țină seama și de cantitatea de N care rezultă prin mineralizarea materiei organice. În

principiu, concentrațiile pe care trebuie să le aibă faza lichidă a substratului, sunt cele

specifice soluțiilor nutritive complete, publicate de diverși autori (Lesaint și Coic, 1983

(tabelul 8.6.6); Penningsfeld, 1962, 1975; Coic, 1975; Farnham și White etc.); se pot

folosi și rețete mai vechi (Knopp, 1865; Hoagland, 1933; Arnon, 1938, Arnon și

Hoagland, 1940 etc.).

Pentru ca procedeul de calcul exemplificat mai jos să poată fi aplicat, se impune

ca analizele pentru stabilirea concentrațiilor de elemente reținute de substrat și a celor din

soluție să se facă după corectarea pH-ului substratului prin amendare, iar îngrășămintele

care se aplică să fie săruri minerale solubile.

Pentru substraturile pe bază de turbă blondă (turbă acidă de Sphagnum), Andre

(1978, 1981, 1985), Lemaire ș.a. (1990) au stabilit că există următoarele rapoarte de

echilibru între concentrațiile macroelementelor reținute adsorbtiv de faza solidă (notate

cu indice a) și cele din faza lichidă a substratului (notate simplu, fără indice) aflat la

umiditatea la saturație:

rapoarte care pot fi folosite pentru calcule privind fertilizarea de fond cu K, , Mg a substraturilor obișnuite.

În cazul microelementelor, pentru substraturile chimic active, cu pHH2o intre 5 și

6, exista următoarele rapoarte de echilibru:

(IV)

Pentru toate cele 4 seturi de rapoarte, concentraţiile ionilor reţinuţi pe substrat sunt

exprimate raportat la 1 kg substrat, în timp ce concentraţiile ionilor din soluţie sunt

exprimate la 1 l soluţie a substratului aflat la umiditatea la saturaţie. Se consideră că în

cazul substraturilor fizico-chimice active, pe bază de turbă şi materii organice humifere,

cantitatea totală de cationi absorbiţi: , , , , , microelemente, este

de 10 – 20 ori mai mare decât cea a cationilor care rămân în soluţie.

Ionii , nefiind reţinuţi pe complexul adsorbtiv, se găsesc în totalitate în soluţie,

unde sunt direct accesibili plantelor şi unde contribuie în mare măsură la salinitatea

substratului, ei putând reprezenta până la 1/3 din suma ionilor prezenţi într-o soluţie

nutritivă. Se consideră că, în medie, concentraţia de azot nitric trebuie să fie de 150 mg

N/l soluţie (150 ppm N), echivalent cu 664 mg /l; exprimat în miliechivalenţi

înseamnă 10,71 me /l. Concentraţia poate varia în plus sau în minus în funcţie de

exigenţele plantelor faţă de nutriţia cu N nitric şi de sensibilitatea la săruri.

În cazul fosforului, pentru fiecare substrat se determină curbe experimentale privind

puterea sa fixatoare faţă de ionii fosfat: adăugând doze crescătoare de P, după stabilirea

echilibrelor, se măsoară concentraţia de P în faza lichidă la capacitatea de reţinere a apei

de către substrat şi, cunoscând că trebuie realizată o anumită concentraţie a fazei lichide

considerată optimă (în medie de 30 mg P/l), pe baza curbelor astfel construite se

stabileşte care este cantitatea de îngrăşământ care trebuie aplicată. La un pH între 6-7, la

care solubilitatea şi mobilitatea P în substrat este maximă, într-un substrat fertilizat

normal cu P, raportul dintre ionii fosfat din faza solidă şi cea lichidă variază între 3 şi 10,

iar în situaţii mai marginale poate să se ridice la 20 sau mai mult. În acest mod este

inclusă implicit influenţa pH-ului substratului asupra fixării P. Aspectul discutabil al

acestui procedeu pentru P propus de Lemaire ş.a. (1990) este că nu ia în suficientă măsură

în considerare evoluţia în timp a ionilor fosfat aplicaţi, pentru că în cazul P echilibrele nu

sunt statice odată atinse, ci cantitatea de P care retrogradează creşte cu timpul de la

aplicare.

Exemplu de calcul. În urma analizelor s-a stabilit că substratul, după corectarea

acidităţii la pH 6, are următoarele caracteristici: greutatea volumetrică, =0,1 kg/l

substrat; capacitatea de reţinere pentru apă = 0,8 l/l substrat; cantităţile iniţiale de ioni

adsorbiţi de faza solidă; = 900 me/kg substrat; = 200 me/kg; = 5,5

me/kg; = 5,5 me/kg; la un raport de 11 între P din faza solidă şi P din cea lichidă,

P aplicat pentru a realiza în soluţia substratului de 30 mg P/l este de 30·11-30= 300 mg

P/l substrat, ceea ce înseamnă 300/0,1 = 3000 mg P/kg; în faza iniţială se consideră că în

soluţie în faza lichidă sunt doar urme de N, P, K, Ca , Mg, Cu, Fe, Mn, Zn.

Se propune ca prin fertilizare, în urma realizării echilibrelor ionice, în faza lichidă a

substratului la umiditatea la saturaţie să se realizeze următoarele concentraţii ionice: 6,5

me /l; 2,2 me /l; 4,2 me /l şi 3,2 me /l; 0,05 mg /l; 0,65 mg

/l; 0,45 mg /l; 0,25 mg /l.

Calculul dozelor de macroelemente. Doza de azot nitric, N ( ) se calculează în

funcţie de concentraţia considerată optimă în soluţia amestecului nutritiv la saturaţia în

apă. În cazul valorii medii de 150 mg N/l soluţie, ţinând cont de capacitatea de reţinere a

apei de 0,8 l/l substrat, atunci doza de N ( ) = 150 X 0,8 = 120 mg N/l substrat.

Pentru a obţine doza raportată la kg substrat ca şi în cazul celorlalte elemente, se împarte

doza/l substrat la , respectiv doza de N( ) = 120/0,1 = 1200 mg/kg substrat.

Doza de . practic, doza de P este cea determinată pa baza curbei

puterii de fixare a P de către substrat. Doza = 300 mg/ = 300/0,1 = 3000 mg P/kg

substrat; înmulţind cu 2,29 se obţine doza în mg /kg : 3000 x 2,29 = 6870 mg

/kg substrat. Dozele de O, şi MgO.

Pentru a determina cantităţile de ioni de şi , se porneşte de la relaţia (II) privind

rapoartele de echilibru, în care, înlocuind cu datele de mai sus privind concentraţiile de

şi în forme adsorbite şi solubile şi cele de şi forme solubile, se

obţine:

= 0,008 , de unde rezultă: + = 1100 x

0,068 = 74,8 me/kg.

Înlocuind în relaţia (I) pe cu 4,2 şi cu 3,2 se obţine : = =

1,31, de unde rezultă: = 1,31 x .

Înlocuind în ecuaţia de mai sus: + = 74,8 pe cu 1,31 x

rezultă ecuaţia: 1,31 x = 74,8, echivalentă cu . (1,31 + 1) = 74,8,

de unde rezultă că = 74,8/(1,31 + 1) = 32,4 me/kg substrat. Înlocuind cu

32,4 în ecuaţia + = 74,8 se obţine + 32,4 = 74,8, de unde rezultă că =

74,8 – 32,4 = 42,4 me/kg.

Pentru a determina cantitatea de se pleacă de la relaţia (III) în care se

înlocuieşte cu 900 şi cu 6,5 obţinând: = 0,8 , de unde rezultă că

= 900x(0,8 x 2,2/6,5) = 243,7 me/kg.

Deci pentru că în soluţia substratului la umiditatea la saturaţie să existe 3,2 me

/l, 4,2 me /l şi 2,2 me /l, trebuie să se găsească reţinuţi pe complexul

adsorbtiv în total 32,4 me /kg, 42,4 me /kg şi 243,7 me /kg.

Dar, întrucât substratul avea iniţial adsorbiţi 5,5 me me /kg şi 200 me

/kg, atunci cantităţile de îngrăşăminte care trebuie aplicate sunt:

32,4 – 5,5 = 26,9 me /kg, 42,4 – 5,5 = 36,9 me /kg şi 243,7 – 200 = 43,7

me /kg,

(vezi tabelul 8.6.5.), echivalează cu:

26,9 x 18 = 484,2 mg /kg sau 484,2 x 0,778 = 376,7 mg N- /kg;

36,9 x 39 = 1439,1 mg /kg sau 1439,1 x 1,21 = 1741,3 mg O/kg

43,7 x 12,15 = 531 mg /kg sau 531 x 1,66 = 881,5 mg MgO/kg

substrat, unde 0,778, 1,21 şi 1,66 sunt coeficienţi de trecere de la la N, de la K la

O, respectiv de la Mg la MgO.

Calculul dozelor de microelemente se face pornind de la setul (IV) de rapoarte de

echilibru, de care rezultă:

= 10 x x ( ) = 10 x 0,05 x (880/6) = 73 mg Cu/kg

substrat;

= 150 x = 150 x 0,65 = 97 mg Fe/kg substrat;

= 150 x = 150 x 0,45 = 68 mg Mn/kg substrat;

= 2 x x ( ) = 2 x 0,25 x (880/) = 73 mg Zn/kg substrat.

Transformarea dozelor din mg s.a./kg substrat în g s.a./ substrat se

face prin înmulţire cu greutatea volumetrică a substratului, în kg/l sau t/ de

exemplu doza de potasiu = 1825 mg O/kg x 0,1 = 182,5 g O/

Cantităţile fizice de îngrăsăminte chimice cu macroelemente (complexe sau

complexe şi simple sau doar simple) necesare se calculează cu formulele prezentatela

amestecuri de îngrăsăminte în funcţie de dozele de substanţă activă şi de tipul de

îngrăşăminte în funcţie de dozele de substanţă activă şi de tipul de îngrăşăminte

disponibile – conţinutul lor de s.a. (vezi cap.4).

b) Calculul dozelor de îngrăşăminte chimice (s.a.) în funcţie de şi din

substrat. Dozele pot fi stabilite în funcţie de concentraţia iniţială, , a substratului (nu a

fazei lichide) în elementul considerat, de concentraţia optimă, , de realizat prin

fertilizare şi de raportul dintre cantitatea aplicată şi cea care se regăseşte în forma

convenţională (solubilă) determinată prin analiză, Relaţia de calcul este (vezi şi par.

3.2.4):

Doza, g N, , O, MgO/ amestec sau mg/l = ( )· 10· · ·

unde: = mg N, , O, MgO/100 g substrat uscat la 105 ºC;

greutatea volumetrică a amestecului (substratului), g/ = kg/l

= t/ : 0,3 – 1,1 în funcţie de tipul de amestec (substrat) specific plantei de cultură

(tabelul 8.6.3), respectiv de materialele care intră în amestec (tabelul 8.6.4);

= raportul dintre cantitatea de s.a. aplicată şi cea care se regăseşte în

formă solubilă în apă în sol: în medie 3,3 pentru P 1,5 pentru K si 1,17 pentru Mg

( Ghindia ş.a., 1975, 1980), iar pentru N- este 1.

100/(100+U) = coeficient de corecţie în funcţie de umiditatea U a

substratului la încorporarea îngrăşământului.

Exemplu de calcul. Dacă pentru o cultură de Cyclamen persicum = 90

mg , = 70 mg = 0,6 t/ , = 2,5, iar U = 30% atunci:

Doza = (90 – 70)· 10· 0,6· 2,5· [100/(100+30)] = 230,1 g = 230,1 mg

/1.

8.6.3.3.2.2 Fertilizarea în timpul vegetaţiei

Factorii de care depinde sistemul de fertilizare. Strategia de fertilizare,

referitoare la dozele şi tipurile de îngrăşăminte, modul de fracţionare şi de aplicare,

momentele şi frecvenţa aplicării etc., se adaptează în funcţie de o serie de factori: specia

de plante, vârsta plantelor, faza de vegetaţie, ritmul de creştere, organul decorativ,

anotimp, tipul de substrat şi caracteristicile lui fizico – chimice (Penningsfeld ş.a., Şelaru,

1998).

a) Specia influenţează prin caracteristicile ei biologice legate de consumul

total de elemente, ritmurile de absorbţie, rapoartele dintre elemente în biomasa

vegetală, dinamice cu faza de vegetaţie, cantitatea de biomasă formată pe unitatea de

timp, pe o perioadă de vegetaţie şi pe parcursul vieţii la speciile perene.

b) Vârsta plantelor: la plantele tinere cantităţile aplicate la o fertilizare

fazială sunt mai mici decât la cele mature, datorită sensibilităţii mai mari la săruri, în

schimb frecvenţa aplicării şi consumul pe faze de vegetaţie este mai mare la plantele

aflate în creştere intensă.

c) Faza de vegetaţie: cele mai mari consumuri de elemente nutritive se

înregistrează în fazele de creştere vegetativă, când este nevoie în mod deosebit

Frecvenţa aplicării soluţiilor nutritive şi concentraţia lor în elemente nutritive

depinde atât de specie şi de faza de vegetaţie, cât şi capacitatea de schimb cationic a

substratului, T, şi de capacitatea de tamponare faţă de ionii nutritivi, CT in. Cu cât aceste

două însuşiri sunt mai slab reprezentate, cu atât fertilizarea trebuie să se facă mai des şi

îm concentraţii mai reduse. În principiu, nu trebuie neglijată udarea între două fertilizări

succesive, deoarece prin scăderea umiditaţii creşte concentraţia soluţiei substratului în

săruri solubile, cu posibile consecinţe negative

A) Stabilirea concentraţiei soluţiilor nutritive pe baza dinamicii consumului plantelor şi a echilibrelor chimice dintre fazele solidă şi lichidă (metoda Lemaire ş.a.,1990, cu modificari şi completări esenţiale). Formulele generale de calcul prezentate mai jos sunt inspirate din exemplele lui Lemaire ş.a.(1990)şi uşurează foarte mult calculele şi aplicarea metodei, altfel greoaie, iar procedura greu

de urmarit şi de aplicat. Este una din metodele cele mai moderne şi mai precise de fertilizare.

Întrucât pentru calculele şi pentru pregătirea efectivă a soluţiilor nutritive este nevoie să se cunoască miliechivalenţii principalelor elemente nutritive sau ionii, aceştea se prezintă în tabelul 8.6.5.Pentru a trece de la concentraţii în me la concentraţii în mg se înmulţeşte concentraţia în me cu valoare me în mg; invers, pentru a trece de la mg la me se înparte concentraţia în mg la valoarea me în mg. Există numeroase reţete de soluţii nutritive, în special pentru culturile hidroponice, pentru hidroculturi şi pentru culturi aeroponice, atât pentru specii neurtofile cât ţsi pentru specii acidofile (tabelul 8.6.6).

Tabelul 8.6.5

Miliechivalenţii* principalelor elemente nutritive sau ionii care se pot găsi în soluţiile nutritive sau soluţiile substraturilor, precum s cei ai unor oxizi ori

acizi importanţi

Elementul/ionul/oxidul

Miliechiva-lentul,mg

Elementul/ionul/oxidul

Miliechiva-lentul, mg

Elementul/ ionul/ acidul

Miliechiva-lentul, mg

NH4 + 18 Ca2+ 20 B3+ 3,61

NO3- 62 CaO 28 H3BO3 20,6

P 6,2 Mg2+ 12,15 B(OH)4- 28,8

H2PO4- 97 MgO 19,5 Cu2+ 31,8

HPO42- 48 Ma+ 23 Fe2+ 27,9

PO43- 31,7 Cl- 35,5 Mo2+ 48

P2O5 35,5 S 16 Mo3+ 32 K+ 39,1 SO4

2- 48 MoO42- 80

K2O 47,1 CO32- 30 Mn2+ 27,5

HCO3- 61 Zn2+ 32,7

*elemente = masa atomică(A)/valenţă; acizi =masa moleculară(N)/nr.atomi de H activi din moleculă;

baze =M/nr. grupări OH din moleculă; săruri (anhidre;

hidratate)=M/nr. atomi de H înlocuiţi sau M/(nr. atomi metalx valenţa metalului); substanţe oxidante si

reducătoare=M/nr.electroni cedaţi sau primiţi; elemente redox=A/nr.electroni cedaţi sau primiţ; oxizi= masa

oxidului/(valenţa metaluluix nr.atomi metal în oxid); ioni=masa ionului/sarcina ionului

**1me PO43-=23,66mg P2O5(Lemaire ş.a.,1990)=10,33mg P. Regulă pentru trecere de la masa in

element la masa în oxid, s înmulteşte masa în elemente cu raportul dintre masa oxidului şi masa atomică a elementuluix

nr atomi din acel element în oxid; pentru trecerea de la masa în oxid la masa în element, raportul este invers

Tabelul 8.6.6

Exemple de compoziţie a soluţiilor nutritive pentru plante netrofile şi acidofile * în

cultură hidroponică, me/l (după Lesaint şi Coic , 1983)

Cationi

Anioni Total

3,8** (2,8)

1,4 (1,2)

(0,25)

5,2 (4,25)

6,2 (5,2)

6,2 (5,2)

1,5 (1,25)

1,5

2 (3) 2 (3)***

0,2 (0,2)

0,2

1,9 (2,1)

1,9(2,1)

Total 12 (11)***

3,3 (3,3)

1,5 (1,5)

0,2 (0,2)

17 (16)

*valorile din paranteze sunt pentru plante acidofile; ambele reţete se completează

cu microelemente: 0,262 mg B/l, 0,045 mg Cu/l, 0,06 mg Fe/l, 0,49 mg Mn/l, 0,027 mg

Mo/l, 0,228 mg Zn/l;

**3,8 me /l şi 3,8 me /l înseamnă 3,8 me /l, adică 3,8*101=383,8

mg /l;

***raportul / =12/2 pentru plante neutrofile şi 11/3 pentru plante

acidofile

În cazul soluţiei nutritive Lesain-Coic pentru plante neutrofile (tabelul 8.6.6), în

apa de udare se adaugă: 3,8 me /l (3,8*101=383.8 mg/l); 6,2 me /l

(6,2*51=316,2 mg/l); 2 me /l (2*80=160 mg/l); 1,4 me /l

(1,4*136=190,4 mg/l); 1,9 me /l (1,9*32,66 =62 mg/l =0,113 ml/l= 113, ml/ ,

la d=1,83); 1,5 me /l (1,5*60,15=90,2 mg/l); 0,2 me NaCl/l (0,2*58,5=117

mg/l).Aceste cantitaţi sunt valabile pentru o apă complet lipsită de ionii nutritivi în cauză.

În funcţie de conţinutul efectiv al apei în astfel de ioni, în prealabil concentrţiile în me/l

din tabel se corectează cu aportul apei, apoi se calculează cantitatea efectivă de săruri

care se dizolva în apa disponibilă.

Nu există reţete universale, perfect valalbile pentru toate speciile de plante. Dacă

în cazul culturilor hodroponice sau a culturilor pe substraturi inerte concentraţia soluţiei

nutritive folosite se schimbă în timp doar în funcţie de consumul plantelor şi de

evaporarea apei, în cazul substraturilor active fizico-chimic şi biologic concentraţia

soluţiei nutritive aplicate substratului se schimbă în plus şi datorită echilibrelor chimice

dinamice care se stabilesc între faza solidă şi lichida a substratului, ca şi datorită

proceselor de mineralizare a materiei organice din substrat. De exemplu, în cazul unui

substrat la care raportul schimbabil şi solubil este de 2/1, doar o treime din soluţia

nutritivă aplicată rămâne în soluţia subtratului. De aceea, deoarece cerinţele şi ritmurile

de consum ale plantelor diferă atât de la specie la specie cât posibil, concentraţiile

elementelor în soluţia substratului să fie cât mai apropiate de cerinţele speciei pentru care

se face fertilizarea şi cât mai mult adaptate naturii substratului de cultură.

La pregătirea soluţiilor nutritive trebuie evitată folosirea apei dure, bogate în

, şi a apei alkaline, bogate în carbonaţi ( ) şi bocarbonaţi ( ), care pot duce la

reacţii de precipitare a unor elemente aflate în soluţie, în special a P, Ca şi a

microelementelor. În principiu, este preferabilă folosirea fosfatului monoamoniacal sau a

fosfatului monopotasic faţă de cel diamoniacal deoarece, având o reacţie acidă, scade

riscul de precipitare a P cu Ca din apă. La calculul concentrţiilor soluşiei nutritive în ioni

se are în vedere şi aportul efectiv al apei îndeosebit în ce priveşte , , .

Apa nu trebuie saă conţină mai mult de 2 mg /l B sau Mn, astfel se manifestă efecte de

toixicitate asupra plantelor.

Neutralizarea alcalinitaţii sau neutralitaţii apei folosită la prepararea

soluţiilor nutritive şi la udarea plantelor. Aceasta are la bază principiul că 1 me

alcalinitate este neutralizat de un me , respectiv 1 me este neutralizat de 1 me

. Reacţiile pot fi schematizate astfel : + → → O+ ↑;

+ → + ↑; + → O; acidul carbonic fiind instabil se

descompune uşor în si O, -ul evaporîndu-se în atmosferă. Dupa Lemaire ş.a.

(1990), la o alcalinitate de peste 1 me /l, dată de suma + , este obligatorie

neutralizarea ei. Neutralizarea alcalinităţi se face cu acid azotic (cel mai frecvent), acid

fosforic sau chiar acid sulfuric, care, pe de o parte contribuie la distrugerea bicarbonaţilor

si carbonaţilor din apă, iar pe de altă parte constitue sursa de ioni , , respectiv

pentru plante. Volumul de acid folosit pentru neutralizarea alclinităţi apei se

calculează cu relaţia simplă:

ml/l sau l/ apă = Alc/unde: Alc = alcalinitatea care trebuie neutralizată, me/l apă;

= concentraţia acidului de ioni de , care depinde de natura şi densitatea acidului: pentru la densitaţi de 1,15, 1,33, 11,38, 1,4 g/

corespunde un de 5, 11, 13, 14, me (Lemaire ş.a., 1990 ).În cazul în care se impune o creştere a pH-ului soluţiei nutririve aceasta se

realizează prin aplicarea de KOH, NaOH sau Ca . Este preferabil să se folosească

KOH sau CaOH care aduc si un aport de K, respectiv de Ca soluţiei nutritive. Cantitatea

de baza utilizată pentru neutralizarea aciditaţi apei se calculează cu relaţia:

,mg/l apă = Ac X

Unde: Ac = aciditatea care trebuie neutralizată, me /l apă; miliechivalentu bazei disponibile, in mg (vezi nota * din subsolu

tabelului 8.6.5.).

Exemplul 1: La analiza apei s-au gasit 92 mg /l şi 6 mg /l.

Aceasta, şinând cont de miliechivalenţi celor doi ioni, inseamna 92/61 = 1,5 me /l

şi 6/30 = 0,2 me /l, în total 1,5 + 0,2 =1,7 me alcalinitate/l. Dacă se dispune de

cu densitatea de 1,15 g/ (5 me ml pentru neutralizarea alcalinitatii sunt necesari 1,7/5 = 0,34 ml acid/l apă sau 0,34 l/ apă.

Exemplul 2: Dacă apa de udare are 0,01 me /l, iar neutralizarea se

face cu NaOH ( =(23+16+1)/l = 40 mg, atunci: =0,01 X 40 =0,4 mg NaOH/l apă = 0,4 g/ apă.

Când este necesară neutralizarea unui volum mare de apă, este preferabil ca întâi acidul sau baza necesară să se dizolve într-un volum responsabil de apă ( luat din cel care trebuie preparat), care apoi se amestecă cu restul apei.

Lemaire considera că pentru flori ete necesară corectarea pH-ului prin adaugare de acid dacă apa de udare are peste 1 me alaclinitate/l, în timp ce pentru speciile ornamentale lemnoase in containere Foucard (1994) consideră că pragul este de 200 mg

bicarbonaţi /l (echivalentul cu cca. 3,3 me /l ).

De asemenea,această metodă necesită să se cunoască concentratiile optime de

elemente nutritive care trebuie realizate în soluția substratului,care de regulă sunt cele ale

soluțiilor nutritive folosite pentru culturi hidroponice(exemplu tabelul 8.6.6).După

Dartigues(1980),concentrațiile medii ale soluției substratului,în funcție de sensibilitatea

plantelor la săruri,sunt cele din tabelul 8.6.7.Concentrațiile soluțiilor nutritive aplicate nu

trebuie sa fie prea mari,pentru a evita efectul salin și pe cel de fitotoxicitate,îndeosebi la

suprafața vasului;de aceea,se evită de regulă aplicarea întregii cantitați de elemente

corective la o singură udare,preferîndu-se corectarea treptată a concentrației soluției

substratului prin udări repetate cu o suluție nutritivă mai diluată.

Concentrațiile medii de elemente nutritive din solutia substratului,în mg/l la

capacitatea de reținere pentru apă,recomandate pentru plante decorative in ghivece,vase și

containere in funcție de sensibilitatea plantelor la săruri(dupa Dartigues,1980 citat de

Foucard,1994)

Tabelul 8.6.7

Sensiilitatea plantelor la săruri

N

(

N(NH

O

CaO

MgO

Foarte sensibile

150-220

60-90

180-270

70-110

30-50

Moderat sensibile

221-450

91-180

271-540

111-220

51-100

Toleranță bună

451-750

181-900

221-370

221-370

101-150

Calculul concentrației soluției nutritive, atunci când se dorește corectarea

concentrației substratului într-un număr dat de zile, ,se face cu relația(Budoi,2000):

,me/l=(

Unde: =concentrația soluției nutritive în elementul considerat,me/l,respectiv

mg/l;

=conținutul optim de element solubil care trebuie atins în soluția

substratului(faza lichida) la unitatea la saturație,me/l;

= volumul de apă la capacitatea de reținere a vasului,l/vas:

,l/vas=V /100

V=volumul vasului sau ghiveciului,l;

= capacitatea totală de reținere a apei%din volum;

=raportul de echilibru între forma totala(adsorbită+solubilă):arată practice

cât din cantitatea de element aplicată cu soluția nutritivă rămâne în soluția substratului;

se stabilește pe baza relațiilor(I)și(II)pentru K și ,(III) pentru Mg,(IV) pentru

microelemente,pe baza curbelor privind puterea fixatoare a substratului fața de ionii

fosfat în cazul P,iar pentru =1.dupa Andre(1981),raportul dintre forma

adsorbită și cea solubilă pentru o turbă blondă de Sphagnum este de 1,5 pentru ,pentru

,40 pentru 17 pentru ,2000 pentru ,100 pentru și 25 pentru

,ceea ce echivalează cu valori de:2,5;2,5;41;2001;26.

Pag. 275

=exportul mediu zilnic al plantei pentru faza de vegetaţie considerată,

me/zi/vas, estimate pe baza datelor din literatură sau a experienţelor speciale;

=numărul de zile în care trebuie corectat

conţinutul fazei lichide a substratului prin aplicarea zilnică a soluţiei nutritive în ;

=volumul mediu de soluţie nutritivă consumată zilnic din substrat, l/zi;

=miliechivalentul elementului sau ionului nutritive (tabelul 8.6.5), in mg.

Formula de mai sus permite adaptarea concentraţiilor soluţiilor nutritive

la cerinţele specifice de elemente nutritive ale fiecarei specii şi fazei de vegetaţie întrucât

ţine cont de exporturile medii zilnice pe faza de vegetaţie.

Exemplu.Să se calculeze ce concetraţie de N ( ), , şi MgO,

în mg/l, trebuie să aibă o soluţie nutritivă pentru a corecta în 10 zile concentraţiile

iniţiale, , ale soluţiei substratului unei culturi de hortensia –aflate în perioada 15/7-

30/7, de la 8,5 me N /1, 2,5 me /1, 3,5 me /1 şi 1,1 me /1, la

concetraţiile optime, , de 11 me N /1, 3,3 me /1, 4,25 me /1 şi 1,5 me

/1 (tabelul 8.6.6). Udarea se face zilnic cu un volum de soluţie nutritivă egal cu

consumul mediu zilnic de apă al plantelor (150 ml/zi/vas).

Se cunoaşte că: volumul vaslui, V=21, =80% din volum; = V*

/100=2*80/100= =1,6l/vas; =150 ml/zi= 0,15l/zi, iar rapoartele de echilibru,

sunt de 1 pentru , 7 pentru , 3 pentru şi 18 pentru (dacă

raportul de echilibru dintre schimbabil şi solubil este =2/1=2, rezultă că

= / = ( 2 părţi + 1 parte )/1 parte=3.

Din fig. 8.6.5 rezulta consumurile medii zilnice ale plantelor pe vas:

= 120 mg N:15 zile: 14= 0,75 me N/zi vas; 80 mg :15= 5,33 mg /zi/vas,

5,33:23,66= 0,225 me /zi/vas; 260 mg :1,21=214,9 mg /vas, 214,9:15:39=

0,37 me /zi/vas; 12 mg MgO:15:1,66= 0,48 mg / zi/vas, 0,48:12,15= 0,04 me

/zi/vas. În aceste calcule, 39 şi 12,15 sunt miliechivalenţii şi , iar 23,66

este coeficientul de trecere de la mg la me . Pentru datele de mai sus rezultă

urmatoarele concentraţii:

= = 6,47 me Nl1; =

=

=7,47 me /l

= =4,87 me /l

= = 7,95 me /l

Aşadar, concetraţiile în me/l soluţie nutritivă sunt: 6,47 me N/l; 7,47 me

; 4,87 me /l şi 7,95 me /l. Concentraţiile în mg/l soluţie nutritivă sunt:

6,47*14=91 mg N/l sau 6,47*62= 401 mg /l sau 190*1,21= 230 mg /l ;

7,47*23,66= 112 mg /l sau 112:2,29=49 mg P/l; 4,87*39= 190 mg /l sau

190*1,21= 230 mg /l; 7,95* 12,15= 97 mg /l sau 97*1,66= 161 mg

MgO/l .Aşadar, soluţia nutritivă trebuie să aibă 91 mg N/l, 112 mg /l, 230 mg

/l, 161 mg MgO/l şi un raport N: : MgO de 1:1,23:2,53:1,77.

Numărul de zile, , îin care trebuie aplicată într-o anumită fază de

vegetaţie o soluţie nutritivă corectivă cu concetraţie dată, pentru ca soluţia substratului să

ajungă de la o concetraţie iniţială suboptimală la una optimă, se calculează cu relaţia

(Budoi, 2000):

, zile =

zile în care se atinge o concentație dată, critică de exemplu, se calculează cu formula

(Budoi, 2000):

unde: și =me/l; restul termenilor au semnificația de mai sus.

Exemplu: Dacă = 4,25 me , me , , și

me , atunci:

(4,25-3,5)∙ 1,6∙ 3/0,37=9,7 zile.

Stabilirea lui în funcție de consumul elementelor nutritive estimat la baza

consumului mediu zilnic de apă al plantelor, respectiv de soluție nutritivă, .

Dacă se consideră că, pentru simplificare, consumul zilnic de elemente nutritive este

proporțional cu consumul de apă (de fapt de soluție nutritivă) și că volumul de soluție

consumat este compensat zilnic cu un volum egal de apă, atunci (Budoi, 2000):

Așa cum s-a precizat, acest mod de calcul este unul simplificator, deoarece nu toate

elementele nutritive sunt absorbite proporțional cu volumul de apă consumat de plante. El

este valabil pentru elementele absorbite exclusiv pasiv, cu floxul de apă, cum sunt ionii

(poate fi absorbit și activ), și mai puțin pentru elementele care se

absorb activ și selectiv, cum este cazul ionilor

Exemplu. Dacă me , me , ,

, atunci:

.

Metoda Lemaire descrisă mai sus, cu completări substanțiale, este limitată de

cunoașterea dinamicii consumatorilor optime de elemente nutritive ale speciilor

ornamentale și a conținuturilor optime de elemente din soluția substratului, ca și de

obținerea rapidă a datelor analitice privind conținutul fazei lichide a substratului în

elemente nutritive. O dată rezolvate aceste probleme, pe baza unor programe informatice

specializate și a unor echipamente speciale de dozare, se poate automatiza fertilizarea

plantelor ornamentale cultivate în ghivece și vase. La speciile la care lipsesc aceste

informații se poate recurge și la metode mai puțin riguroase pentru fertilizarea plantelor.

B) Calculul dozelor de îngrășăminte chimice (s.a.) în funcție de și din

substrat. Se face ca în par. 8.6.3.3.2.1, punctul b. Atenție! și în acest caz se referă

la substratul uscat la , nu la soluția substratului (faza lichidă a acestuia) ca la

punctul A al acestui paragraf.

C) Fertilizarea plantelor ornamentale pe baza rapoartelor dintre elementele

nutritive din biomasa vegetală a plantelor. În literatură se întâlnesc adesea informații

privind așa-numitele rapoarte de echilibru din plante față de

N luat egal cu unitatea (tabelul 8.6.8), cel ami adesea stabilite într-un singur moment,

considerat reprezentativ, pe baza exporturilor pe plantă sau a concentrațiilor din plantă;

rareori există astfel de informații în dinamică, în mai multe momente.

Tableul 8.6.8Rapoatele “de echilibru” dintre elementele nutritive la flori faţă de N luat egal cu 1

(pe baza exporturilor in biomasa aeriană radiculară)

Specia Vărsta,Luni

N P2O5 K2O CaO MgO Sursa*

Anthuriumscherserum 1 0,45

2,62

1,5

0,56 4

Asparagus plumosis 14 1 0,17

1,08

0,54

0,14 2

Asparagus sprengerii 1 0,33

1,97

0,61

0,22 1

Begonia-Gloire de Lorraine 12 1 0,16

1,54

1,00

0,42 3

Chrisanthemumindicum 6 1 0,42

1,66

0,55

0,29 3

Chrysanthemum indicum 6 1 0,29

1,27

0,71

0,23 1

Cyclamen persicum 12 1 0,19

1,64

0,57

0,37 3

Dianthus caryophyllus, cult. Iarnă 10 1 0,43

1,83

0,84

0,33 3

Dianthus carzophzllus, cult. Vară 6 1 0,38

1,67

0,80

0,39 3

Erica gracilis-Globularis 8 1 0,29

0,92

0,93

0,43 1

Euphorbia pulcherima 1 0,77

1,51

0,59

0,25 4

Fuchsia-Amethist 6 1 0,43

1,21

0,93

0,24 1

Gerbera jamesonii 29 1 0,27

1,19

1,08

0,46 3

Hydrangea macrophylla 13 1 0,67

0,35

0,82

0,45 3

Hydrageamacrophylla-cult. in 3 1 0 2 0 0,16 1

verde ,97 ,44 ,86Hydradeamacrophylla-cult. in seră 2 1 0

,281

,280

,580,1 1

Lathyrusodoratus 1 0,47

2,18

0,61

0,36 4

Pelargonium x hortorum 5 1 0,45

1,39

0,93

0,1 1

Primulaobconica 4 1 0,35

2,22

1,13

0,26 2

Rhododendronindicum 1 0,37

1,03

0,74

0,25 4

Saintpauliaionantha 7 1 0,50

1,58

1,04

0,26 3

Sinningia spp. 9 1 0,43

2,29

1,35

0,35 3

Vrieseasplensens 1 0,71

1,88

0,39

0,33 4

*=DartiguessiLemaire, 1980; 2=Penningsfeld, 1962(in Lemaire 1990); 3=date calculate după Penningsfeld, 1962;

4=Penningsfeld, 1962(în Sonea 1971); #=in partea aeriană

Astfel de date sunt utilizateuneoripentrupertilizarea la sol a speciilorlemnoase, pentrufertilizareasubstraturilor de flori, fie,

maifrecvent, pentruprepararea de solutii nutritive pentruferilizareaîn timpul vegetatiei, soluţii la care rapoartele dintre elemente

(ş.a.) suntapropiatesauidentice cu cele din plante.

Această metodă este destul de empirică şi de discutabilă deoarece: rapoartele dintreelementele din plantesuntdinamice, se

schimbăpeparcursulperioadei de vegetaţie; rapoartele dintre formele totale de elemente acumulate în plantede la înfiinţarea culturii

până în momentul analizei reflectă acumulările pe toată perioada, şi mai puţin starea şi necestăţile de nutriţie pentru un anumit miment

din perioada de vegetaţie, existând uneori o mare diferenţă între acest tip de rapoarte – cel mia des întâlnit, şi rapoartele stabilite pe

baza exporturilor pe anumite perioade de timp – lunare de exemplu (fig. 8.6.6), care se apropie mai mult de dinamica nutriţiei efective

a plantelor, rapoartele dintre exporturile lunare, mai realiste, cresc la hortensie, de exemplu, mult mai net in cazul P, Ca şi Mg în

ultima lună şi scad mai net în cazul K decât cele stabilite pe baza ....

Tabelul 8.6.9

Recomandãri * privind fertilizarea de fond a substraturilor de turbã blondă (pH-3,5) , concentraţiile soluţiilor nutritive pentru

fertilizarea în vegetaţie , rapoartele N:P2O5:K2O şi intervalul în săptămâni între 2 aplicări la

(elaborate pe baza lucrărilor lui Penningsfeld şi Kurzman , 1975, Davidescu şi Davidescu, 1992, ş.a.)

Specia Amendare şi fertilizare de fond

Soluţii nutritive în perioada de

CaCO3

Complex

16:16:16

Creştere vegetativă Îmbobocit şi înflori

g/l turbă Concentraţia

%

Raport

N:P2O5:K2O

Intervalul

Concentraţia

%

Raport

N:P2O5:K2O

Intervalul

Plante la ghiveciAsparagus

sprengeri5

-5,53

-40,6 1:0,

3:22 0,6 1:0,

3:22

Bergonia elatior –begonie

3 2;1-2

0,1-0,2

1:0,5:1,5

2 0,2 1:0,2:1.5

2

Bromelii – Aachmea,

Guzmania,Tillandsia;Vriesea

3 2;1-2

0,1-0,2

1:0,7:1,9

4 0,1-0,2

1:0,7:1,9

4

Aporocactus,

Opuntia:Epiphyllu

m,Rebutia;Echinopsis,

5;8-6

2,5

0,05 1:1,5:2

3;3-4

0,05 1:1,5:2

3;1,5;3-4

Mammillaria,

NotocactusRhipsalido

psis;Schlumber

gera

4,8

5 0,1 1:1,5:2

1,5;1

0,1 1:1,5:2

1,5;2

Camilia japonica-camelie

1,2-2,4

1 0,1 1:1:1,3

2 0,1 0:0:1

2

Citrus limon-lãmâi

4,7-5,5

5 0,35 1:0,6:1,8

1 1:0,6:1,8

1

Cliva-crin roşu,clivia

0,2 1:0,8:1

2 0,2 1:0,6:1,5

2

Codiaeum-croton

4,8

0,2 1:0,2:0,4

2

Cyclamen persicum-ciclamen

4,2-5

1-3

0,2-0,4

1;0,3:0,7

1 1:1,5:2

1

Erica gracilis-erica

1,2-2,4

1 0,1 1:0,3:0,9

4 0,1 1:0,3:0,9

4

Euphorbia pulcherrima-poinsetia

4,8-5,3

4-5

0,3 1:1,6:1,5

2 0,3 1:1,6:1,5

2

Ficus elastica-licus

4-5

3-5

0,1-0,2

1:0,5:1

2-3

Fuchsia hybrida-cerceluş

5,5

4-5

0,2-0,3

1:0,4:1,2

3 0,2-0,3

1:0,4:1,2

3

Hibiscus rosa-sinensis-trandafir chinezesc

5,5-5,8

0,2 1:1:1,5

3 0,2 1:2:3

3

Hippeastrum-crin Asiatic

5,3-5,8

0,2 1:0,8:1

2-3

0,2 1:0,6:1,5

2

Hydrangea-hortensie

4-

2-3

0,1-0.2-0,4

1:0,8:1,3

2 0,2-0,4

1:1:2,5

1

roşie/albastrã# 4,8/1,2-2,4

Monstera-filodendron

5,3

1-2;3-5

0,3-0,5

1;0,3:0,5

3-4

Pelargonium-muşcatã

4,8-5,3

4 0,1 1:0,8:1

2-3

0,15-0,2

1:0,4:1,4

2-3

Primula obconica-primulã

5,2

<1

<0,2

1:0,35:2,2

2-3

<0,2

1:0,35:2,2

2-3

Rhododendron-azalee

1,2-3

0,5-2

0,05-0,2

1:0,4:1

2-3

0,1 0:0:1

2

Saintpaulia-violetã africanã

4,8-5,3

3-4

0,2-0,4

1:0,8:1

1,5-2

0,2-0,4

1:0,5:1,6

1,5-2

Sansevieria-limba soacrei

3 5 0,5-0,7

1:0,75:1

4 4

Plante pentru flori tãiateAnthurium

scherzerum2

,3-41

-20,1-

0,21:0,

5:2,60,1-

0,21:0,

5:2,6Antirrhinu

m-gura leului#5

,3-5,80,15

-0,251:0,

5:0,50,25 1:1:

2Chrysanthe

mum-crizabtemã5

,3-5,83

-50,3-

0,5-0,71:0,

4:1,70,3-

0,51:0,

5:2Cymbidiu

m-orhidee4

,51

-50,15

(0,2)1:0,

85:10,15

(0,2)Dianthus

caryophyllus-garoafã varã/iarnã

5,3-5,8

4-5

0,2(0,1-0,25)

1:0,8:1,7/

1:1,2:2,2

0,2(0,1

-0,25)

1:0,8:1,7/

1:1,2:2,2

Freesia-frezie

5,3-5,8

2-3

0,2-0,3(0,1)

1:0,8:1,7

0,2-0,3

(0,25)

1:1,5:2

Gerbera-gerbera

1-2

1-2

<0,2-0,3

1:0,3:1,2

<0,2-0,3

1:0,7:1,3

Gladiolus-gladiolã#(hidrocult.)

(0,1)

(1:0,8:1,6)

(0,2)

(1:0,8:2)

Hyacinthus 5 0,15 1:0, 2 0,25 1:3: 2

-zambilã# ,5-6 8:1,5 4Lathyrus

odoratus4

,8-5,82

-30,15 1:0,

5:2,20,2 1:1:

3Narcissus-

narcisã#5

,70,15 1:1,

5:20,2 1:1,

5:3Phalaenops

is-orhidee3 1 0,1(

0,2)1:0,

85:10,1(

0,2)Rosa-

trandafir#(hidrocultu

rã)

(0,15-0,3-0,5)

(1:1,4:2,7)

(0,3-0,5)

(1:1,4:2,7)

Tulipa-lalea#

5,8

0,15 1:1,5:2

0,2 1:1,5:3

*dacă apa e bogată în Ca sau turbă mai puţin acidă , dozele de CaCO3 vor fi mai mici; dacă substratul are şi alte componente decât

turba , dozele de CaCO3 şi de îngr. 16:16:16 vor ţine cont de componenţa acestuia (de regulă vor fi mai mici) ; valorile din paranteze sunt

pentru hidrocultură ; la NPK trebuie adăugate microelemente : B,Cu,Fe,Mn,Mo,Zn ; # se cultivă şi în răbături de flori