FEMEIA ÎN ISLAM

Pr.Prof.Dr. Nicolae Achimescu

Deşi Coranul şi Legea islamică (sharia) fac referiri punctuale cu

privire la situaţia şi statutul femeii, aceste probleme au rămas până în zilele noastre încă discutate şi discutabile din multe puncte de vedere, dar mai ales atunci când sunt raportate la standardele societăţii moderne. Într-adevăr, islamul a ameliorat situaţia femeii comparativ cu perioada preislamică, dar pe de altă parte a lăsat intenţionat femeia într-un con de umbră până astăzi.

Chiar dacă a preţuit femeile, Mahomed a introdus în Coran prescripţii severe, întărind concepţia şi convingerea că femeia este o fiinţă inferioară, fără suflet, care trebuie să se subordoneze necondiţionat bărbatului, având menirea de a purta grija casei şi de a procrea.

În ciuda unor mişcări mai curajoase sau mai timide de emancipare, această situaţie în care femeia rămâne pe mai departe în umbra bărbatului, ţintă a numeroase interdicţii, persistă şi în zilele noastre în anumite ţări islamice.

Atitudinea lui Mahomed faţă de femei Tradiţia musulmană subliniază faptul că profetul Mahomed a

manifestat o consideraţie deosebită faţă de femeile care au existat într-un moment sau altul în viaţa lui. Rămas orfan de ambii părinţi la o vârstă foarte fragedă, Mahomed avea să fie crescut de către doica sa, Halima, “în aerul proaspăt al pustiului”, având un sentiment de veneraţie şi iubire profundă faţă de aceasta.

În ceea ce priveşte viaţa sa sentimentală, se remarcă două etape care contrastează foarte mult în viaţa sa. Pe de o parte, la Mecca, unde ne apare ca un mistic înflăcărat şi descoperitor al credinţei, Mahomed era monogam, având copii cu o femeie mult mai în vârstă decât el, Khadija; pe de altă parte, la Medina, el rămâne, desigur, profet, dar cu o intensă activitate de şef de stat, având un numeros harem de tinere soţii1.

1 A. Bouhdiba, Islam et sexualité, Lille, 1973, p. 87.

Nicolae Achimescu

330

Pentru a fi un model credincioşilor musulmani, Mahomed le-a impus soţiilor sale o conduită ireproşabilă: ele trebuie să postească, să se roage şi să asculte de Dumnezeu, având aceleaşi obligaţii ca întreaga comunitate musulmană. În plus, ele trebuie să se distingă prin cumpătare şi bună cuviinţă, prin multă discreţie şi ascultare: “O, voi soţii ale Profetului! Voi nu sunteţi ca nici una dintre femei. Dacă sunteţi pioase, nu vă arătaţi binevoitoare [faţă de bărbaţi], cu vorba, pentru ca acela care are o boală în inimă să nu poftească la voi, şi spuneţi vorbe potrivite! Şedeţi în casele voastre şi nu vă arătaţi [nurii], aşa cum se arătau în vremea Jahiliyyei (perioada preislamică, n.n.) de mai înainte! Împliniţi rugăciunea, achitaţi dania şi fiţi cu supunere faţă de Allah şi Trimisul Său!” (XXXIII, 32-33)2.

Aceste prevederi coranice vizează, de fapt, pe soţiile legitime ale lui Mahomed; dar în aceeaşi sura se aminteşte că profetul are drept la toate sclavele sale, ba chiar mai mult: “O, Profetule! Noi îţi îngăduim ţie soţiile tale, cărora tu le dai zestre, precum şi pe acelea care se află sub stăpânirea dreptei tale, pe care Allah ţi le-a dăruit ca pradă (în urma luptelor, n.tr.), precum şi pe fiicele unchiului tău după tată şi pe fiicele mătuşii tale după tată, pe fiicele unchiului tău după mamă şi pe fiicele mătuşii tale după mamă, care au purces împreună cu tine, şi asemenea orice femeie dreptcredincioasă, dacă se dăruieşte ea însăşi Profetului, dacă primeşte Profetul să o ia în căsătorie, acesta este un privilegiu numai pentru Tine, fără de [ceilalţi] dreptcredincioşi” (XXXIII, 50).

Pe de o parte, Coranul prescrie pentru orice musulman obligaţia de a se putea căsători cu maximum patru femei, iar pe de altă parte îl exceptează pe profet de la această regulă, el fiind singurul care are dreptul la un harem nedeterminat. În afara soţiilor legitime, îi erau încuviinţate sclavele, verişoarele şi chiar orice femeie care i se dăruieşte necondiţionat, fiind fireşte o onoare de a intra în graţiile lui Mahomed: “Tu poţi lăsa să aştepte pe cine voieşti dintre ele şi tu poţi primi la Tine pe cine voieşti. Şi nu este nici un păcat pentru tine, dacă tu chemi la Tine una din cele pe care le-ai îndepărtat!” (XXXIII, 51). Comportamentul acesta din partea lui Mahomed este permis de însuşi Allah, care este pentru profet “iertător şi îndurător” (XXXIII, 50).

2 Versetele din acest studiu sunt citate după Coranul cel Sfânt. Traducerea sensurilor

şi comentarii, Asociaţia Studenţilor Musulmani din România, Ed. Islam, Timişoara, 1998.

FEMEIA ÎN ISLAM

331

Totuşi, în aceeaşi sura medinită, cunoscută sub numele Surat Al-'Ahzab, în care se tratează aspecte juridice ale vieţii familiei islamice, se mai face o precizare în legătură cu soţiile şi femeile Profetului: “El (Allah, n.n.) nu-ţi mai îngăduie ţie [să iei alte] femei apoi nici să le schimbi pe ele cu alte soţii, doar dacă îţi place frumuseţea lor – afară de cele pe care le stăpâneşte dreapta ta” (XXXIII, 52). Dacă în prima parte a versetului pare să fie limitat numărul soţiilor, în partea sa cea de-a doua este ambiguu, întrucât numărul sclavelor aflate în jurul lui Mahomed era foarte mare.

În afară de soţii şi sclave, profetul Mahomed mai avea la dispoziţie şi unele concubine; dintre acestea, o coptă, pe nume Maria, îl aduce pe profet într-o acută stare conflictuală cu soţiile legitime. Sunna afirmă că, în absenţa Hafsei, profetul trăia cu Maria chiar în camera soţiei sale, deşi în acea perioadă, conform ordinii prestabilite, se cuvenea să fie împreună cu Hafsa şi Aişa. Hafsa se revoltă, iar Mahomed promite că nu se va mai întâlni cu Maria dacă Hafsa va trece cu vederea fapta lui şi nu o va face cunoscută şi altora. Foarte nemulţumită, însă, ea îi povesteşte totul Aişei. În consecinţă, Mahomed îşi va ignora cele două soţii timp de o lună de zile, rămânând împreună cu Maria. Cel care va rezolva situaţia, ca şi în alte împrejurări, este arhanghelul Gavriil, care-l sfătuieşte pe profet să se împace cu soţiile sale, iar acestea sunt ameninţate cu repudierea: “Însă de vă veţi susţine una pe alta împotriva lui, atunci Allah este ocrotitorul lui; iar Gavriil şi dreptcredincioşii evlavioşi şi îngerii îi vor fi peste aceasta ajutoare. Şi dacă va divorţa el de voi, s-ar putea ca Domnul lui să-i dea în locul vostru muieri mai bune decât voi: musulmane, dreptcredincioase, ascultătoare, tânguitoare, adoratoare, postitoare, desfeciorite şi fecioare” (LXVI, 4-5).

În tradiţia musulmană se mai păstrează încă imaginea soţiilor profetului. Conform acesteia, în cetatea sfântă, Mecca, erau consultate de către credincioşi şi chiar circulau prin oraş; mai mult decât atât, una dintre ele obţine chiar eliberarea unui prizonier3. Deşi se bucurau de o anumită libertate, totuşi, conform prescripţiilor coranice, trebuiau să-şi acopere capul şi trupul pentru a nu se putea distinge forma oaselor: “O, Profetule! Spune soaţelor tale şi copilelor tale şi muierilor dreptcredincioşilor să se

3 Vezi M. Morsy, La femme selon Muhammad, în rev. Notre Histoire, Paris, no. 44,

anul 1988, p. 28.

Nicolae Achimescu

332

învelească în jilbaburile (vălurile, n.n.) lor, căci astfel va fi mai lesne să fie cunoscute şi să nu li se pricinuiască necazuri!” (XXXIII, 59).

Căsătoria Fiind o instituţie fundamentală pentru societatea musulmană, căsătoria

este recomandată tuturor celor care pot întreţine o familie: “Căsătoriţi-i pe cei care sunt singuri dintre voi, precum şi pe cei virtuoşi dintre robii şi roabele voastre!” (XXIV, 32)4. De asemenea, în numeroase hadith5, se recomandă acelaşi lucru: “Cel care, pentru a-i plăcea lui Dumnezeu, se căsătoreşte sau dă în căsătorie, acela este vrednic de a fi prieten cu Dumnezeu”6.

În general, Islamul combate celibatul, considerându-l inacceptabil. Este şi motivul pentru care, în religia islamică, nu se poate vorbi de monahism sau de castitate în accepţiunea noastră creştină.

Căsătoria este un contract juridic, încheiat între viitorul soţ şi tutorele legal al viitoarei soţii, iar pentru încheierea acestui contract trebuie respectate anumite condiţii: să nu existe piedici în calea căsătoriei; să-şi dea consimţământul ambele părţi; să se fixeze dota (mahr sadaq) ce va fi oferită soţiei şi să fie îndeplinite formalităţile legale.

După cum se observă, femeia joacă un rol cu totul secundar încă din această fază: ea nu este persoană juridică în contract (putând chiar lipsi), ci este doar reprezentată în negocierile prealabile care au loc. Tutorele legal este chiar tatăl ei, care-şi poate constrânge chiar fiica pentru a accepta această primă căsătorie. Deşi tutela este considerată o protecţie acordată femeii, în realitate aceasta îi restrânge libertatea, aşezând-o sub permanenta supraveghere a tutorelui. În plus, la ceremonie trebuie să fie prezenţi doi martori musulmani, sănătoşi la minte şi de sex masculin; aici avem un nou argument privind subaprecierea femeii în raport cu bărbatul, deoarece

4 Cei “singuri” sunt “cei şi cele care nu au soţii, respectiv soţi, fie că nu au mai fost

căsătoriţi, fie că sunt văduvi sau divorţaţi”. Vezi Surat An-Nur (24), în Coranul cel Sfânt, nota tr., p. 1222.

5 Pe lângă Coran, Islamul mai dispune de un al doilea izvor doctrinar, numit Hadith (“comunicare”, “istorisire”), format din diferite relatări tradiţionale codificate în sec. al II-lea al erei mahomedane.

6 Citat după Gazâlî, Le Livre de Bon Usage et matière de mariage, Paris, Oxford, 1953, p. 32.

FEMEIA ÎN ISLAM

333

mărturia unui singur bărbat valorează cât cea a două femei: în ritul hanefit se poate admite ca unul din cei doi martori să fie înlocuit cu două femei”7.

Deşi este prevăzut în contract, consimţământul femeii echivalează în practică cu tăcerea, ca un semn de consimţire. Conform tradiţiei, fetele nu-şi cunosc în prealabil soţul, ci îl descoperă doar în ziua nunţii; este vorba de un obicei care se păstrează şi astăzi în Algeria sau Yemen, unde tinerele sunt măritate forţat de către părinte, de la vârste foarte fragede (14-16 ani sau chiar 10-12 ani), fără a-şi cunoaşte partenerul8.

Cadoul de nuntă sau dota, prevăzută în Coran şi în contractul de căsătorie, vine dinspre bărbat spre femeie, ci nu invers, ca în tradiţia creştină populară: “Şi oferiţi femeilor zestrea de bună voie, iar dacă ele se lipsesc – nesilite – de ceva, atunci voi cheltuiţi-o după cum doriţi, cu plăcere!” (IV, 4)9. În genere, dota trebuie să fie consistentă, nu simbolică, şi să aparţină în întregime femeii. Un hadith al profetului spune: “Cele mai bune femei sunt cele frumoase la chip şi ale căror dote sunt mici”. Faptul că până la vărsarea dotei căsătoria nu poate fi consumată, duce la concluzia că acest “cadou” nu este decât un preţ de răscumpărare echivalent cu dreptul de proprietate asupra femeii, după cum afirmă chiar unii jurişti musulmani. Tot la fel, însă, alţii sunt de părere că mahr-ul n-ar fi altceva decât o “retribuţie necesară şi o recunoştinţă pentru aportul femeii în căsătorie, mai ales prin maternitatea ei”10.

După căsătorie, fiecare dintre soţi dispune de o serie de drepturi şi îndatoriri. De pildă, femeia are dreptul de a fi întreţinută, se bucură de un tratament egal cu al celorlalte soţii în caz de poligamie, are dreptul de a face vizite părinţilor şi de a fi vizitată de aceştia, îşi poate administra bunurile; bărbatul, în schimb, are dreptul de a-i cere soţiei fidelitate, ascultare, alăptarea la sân a copiilor, grija gospodăriei11. Totuşi, analizând

7 N. Anghelescu, Introducere în islam, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 30. 8 Cf. Y. Benguigui, Femmes d’islam, ed. Albin Michel, Paris, 1996, p. 151. 9 Cuvântul “dotă” are o altă semnificaţie decât cea din limba română. În fapt, este

vorba de traducerea curentă a termenului arab mahr, dar şi a noţiunilor farida, sadaqa sau ‘ajr. Femeia musulmană este personalitate fizică juridică deplină şi, prin urmare, poate avea în proprietate exclusivă bunuri asupra cărora nici soţul, nici părinţii săi nu au nici un drept. Vezi Surat Al-Baqara (2) în Coranul cel Sfânt, nota tr., p. 207.

10 N. Anghelescu, op. cit., p. 100. 11 Ibidem.

Nicolae Achimescu

334

întreaga listă a drepturilor şi obligaţiilor soţului, este evidentă superioritatea acestuia, Coranul prescriindu-i inclusiv dreptul de a-şi putea agresa fizic soţiile: “Bărbaţii sunt proteguitori ai muierilor datorită calităţilor deosebite cu care i-a dăruit Allah şi datorită cheltuielilor pe care le fac din bunurile lor. […] Pe acelea de a căror neascultare vă temeţi, povăţuiţi-le, părăsiţi-le în paturi şi loviţi-le!” (IV, 34).

Faptul că, în multe privinţe, avem de-a face cu un tratament discriminatoriu al sexelor, rezultă şi din aceea că bărbatul se poate căsători şi cu femei nemusulmane (creştine, evreice, zoroastriene), în vreme ce femeia este obligată să se căsătorească exclusiv cu musulmani.

Rostul femeii este, în primul rând, acela de a face copii, dar şi în această privinţă se observă discriminarea femeii, pentru că naşterea unui fiu înseamnă o mare bucurie pentru familia arabă, în timp ce o fată este mult mai puţin bine privită: “Naşterea unei fete este trăită de către mamă ca o ruşine. Numai prin naşterea unui fiu femeia îşi restabileşte poziţia. Băiatul vine pe lume în cântece de sărbătoare şi strigăte de bucurie, în timp ce la naşterea unei fete este linişte, atunci când nu există reproşuri şi lovituri din partea tatălui”12.

Căsătoria unei femei văduve sau divorţate se realizează printr-un contract asemănător celui încheiat în cazul unei tinere fecioare, după ce în prealabil a fost respectată “retragerea de continenţă” (idda) – o perioadă de patru luni şi zece zile consecutivă unei căsătorii anterioare, perioadă în care femeia trebuie să se reţină de la orice relaţii sexuale, în scopul de a evita confuzia părţilor. Continenţa este impusă şi văduvei, chiar dacă nu a fost consumată căsătoria, ca respect pentru memoria defunctului13.

În legislaţia musulmană mai este prevăzut şi un alt tip de căsătorie, puţin mai ciudată, şi anume “căsătoria de plăcere” (zawaj al-mut’a), avându-şi rădăcinile în perioada preislamică. Această căsătorie este prescrisă şi în Coran: “Şi vă este îngăduit în afară de acestea, să căutaţi [de soţii], după averile voastre, prin căsătorie, fără să preacurviţi. Iar acelora cu care vă bucuraţi (subl.n.), [căsătorindu-vă cu ele], daţi-le zestre lor, ca o datorie. Şi nu este nici un păcat pentru voi dacă aţi încheiat un legământ între voi, după stabilirea zestrei, căci Allah este atoateştiutor şi înţelept”

12 Y. Benguigui, op. cit., p. 42. 13 N. Anghelescu, op. cit., p. 99.

FEMEIA ÎN ISLAM

335

(IV, 24). Comentând acest tip de căsătorie un analist musulman conchidea: “O căsătorie pentru un scop imediat, amor fugitiv, punctual. Odată actul consumat, o altă ceremonie, care nu cere decât doi martori şi se pronunţă dezlegarea unirii. Graţie acestui subterfugiu, prostituţia devine legală, licită, controlabilă social şi medical”14.

Poligamia În Islam, o femeie poate avea un singur bărbat, pe când bărbatul poate

avea două, trei sau patru soţii, dar nu mai mult de patru în acelaşi timp. Acest aspect este prevăzut chiar în Coran: “Luaţi-vă soţii pe acelea care vă plac dintre femei – două, trei sau patru, iar dacă vă temeţi că nu veţi fi drepţi [cu ele], atunci [luaţi] una singură sau ce se află în stăpânirea mâinilor voastre drepte” (IV, 3)15.

Răspândită şi azi în multe ţări musulmane, această practică a polarizat lumea islamică în ceea ce priveşte valoarea şi actualitatea ei. Unii susţin, de pildă, că prin poligamie ar fi protejate demnitatea şi bunăstarea femeii, ea contravenind totodată incestului, prostituţiei şi relaţiilor sexuale în afara cercului legal al căsătoriei: “Dumnezeu a voit acest lucru. Trebuie ca femeia să-i găsească soţului o a doua soţie pentru a-l ajuta să evite adulterul şi pentru că ea nu mai poate avea raporturi intime din cauza vârstei; ea trebuie să ceară mâna unei a doua soţii. El este tatăl copiilor ei, el o întreţine, în plus, ea îl iubeşte. Ea nu trebuie să-l lase să trăiască frustrarea care duce la adulter”16. Nu lipsesc, însă, nici replicile tăioase din tabăra preopinenţilor: “Prin odioasa instituţie a poligamiei s-a consfinţit puterea abuzivă a bărbatului asupra femeilor şi a copiilor. Această instituţie a coborât moralitatea familiei într-o măsură atât de mare încât s-a putut

14 S. Zeghidour, Homme – femme dans l’Islam, în rev. Notre Histoire,Paris, février, 1991, p. 32.

15 Această recomandare face referire la unele probleme sociale speciale, cu care s-a confruntat comunitatea musulmană după bătălia de la Uhud: mulţi orfani, văduve şi câţiva prizonieri de război. Ei trebuiau trataţi după principiile umanitare şi echitabile. Astfel, profetul propune căsătoria cu fetele rămase orfane, dacă prin aceasta le sunt protejate interesele şi bunurile în mod corect, fiindcă altfel trebuiau făcute alte aranjamente pentru ele. Prin urmare, poligamia îşi are originile în trecut, cândva în perioada preislamică, dar a rămas valabil până astăzi în morala islamică. Vezi Surat An-Nisa’ (4), în Coranul cel Sfânt, nota tr., p. 319.

16 Y. Benguigui, op. cit., p. 75.

Nicolae Achimescu

336

afirma că ea a dus la degenerarea psihică şi intelectuală a femeii musulmane”17. Sau: “Este sigur că primii învăţaţi care interpretează Coranul fiind bărbaţi, toate privilegiile sunt pentru ei. Pe scurt, femeia trebuie, trebuie, trebuie! Ea nu are decât îndatoriri. Bărbatul poate, poate, poate! Să luăm, de exemplu, căsătoria: el se poate casatori cu patru femei, ea cu un singur bărbat. Ar trebui ca şi femeile învăţate, la rândul lor, să poată interpreta Coranul, pentru a fi la egalitate cu bărbaţii”18.

Deşi au multe privilegii în aceasta perspectivă, totuşi musulmanii bărbaţi au şi o serie de obligaţii faţă de soţiile contractate. Cine doreşte să-şi ia a doua, a treia şi chiar a patra soţie, este obligat prin Coran să le trateze în mod egal pe fiecare dintre ele. Fiecare soţie trebuie să aibă o casă separată şi să beneficieze de întreţinere la nivelul cerut de condiţia sa socială. Fiecare soţie trebuie să beneficieze de un număr de nopţi egal cu al celorlalte, cu excepţia celei proaspăt căsătorite care are dreptul la şase nopţi succesive după căsătorie19. De cele mai multe ori, însă, aceste prevederi rămân pur teoretice, pentru că, în practică, lucrurile stau cu totul altfel: soţiile locuiesc în aceeaşi casă şi îşi cresc copiii împreună.

Trebuie recunoscut, totuşi, că poligamia în ţările islamice şi-a pierdut din importanţă astăzi mult, şi anume din diferite motive: imposibilitatea de a respecta întru totul condiţiile (mai ales materiale) cerute, apariţia unor mişcări de emancipare a femeii şi chiar o anumită reconsiderare a prescripţiilor Coranului: “Dar dacă vă temeţi că nu veţi fi drepţi [cu ele], atunci [luaţi] una singură” (IV, 3).

Divorţul În vremea lui Mahomed, se practica o formă de divorţ de rit păgân

(zihar), posibil exclusiv pentru bărbaţi. Era suficient pentru un bărbat să se adreseze femeii sale cu vechea formulă arabă “îmi eşti ca spatele mamei mele”, şi despărţirea era definitivă. Căsătoria putea continua doar în cazul în care bărbatul mărturisea că a rostit formula respectivă într-un moment de

17 L. de Lanessan, La morale des religions, Paris, 1905, p. 502. 18 Y. Benguigui, op. cit., p. 75. 19 N. Anghelescu, op. cit., p. 103

FEMEIA ÎN ISLAM

337

supărare, dar primea sancţiunea “de a elibera un sclav, de a posti două luni sau de a hrăni şaizeci de săraci”20.

Forma frecventă de divorţ în islam este, însă, repudierea (talak) sau izgonirea soţiei de către soţul ei. Este suficient ca bărbatul să pronunţe de trei ori formula talak – te repudiez, după care urmează perioada de continenţă (idda) pentru a nu fi nici o îndoială asupra paternităţii unui copil, născut dintr-o femeie repudiată. Totuşi, pe perioada de continenţă soţul se poate răzgândi, revocând repudierea şi reluându-şi soţia.

Din nefericire, uneori soţia este şantajată de către soţ, în sensul că acesta pronunţă doar de două ori formula talak; astfel, căsătoria devine incertă, iar soţia este terorizată de ideea că în orice moment soţul poate rosti pentru a treia şi ultima oară formula. Bărbaţii au abuzat de multe ori de dreptul de a-şi relua soţia în timpul perioadei de aşteptare; pronunţau de două ori formula repudierii, apoi, “spre finalul perioadei de aşteptare, îşi reprimeau soţia şi imediat pronunţau împotriva ei un nou talak”21.

În Coran, această situaţie a divorţului este prezentată astfel: “Divorţul [este îngăduit doar] de două ori, după care [trebuie] sau ţinerea [soţiei] în bună înţelegere, sau slobozirea [ei] cu bunătate. Şi nu vă este îngăduit să luaţi înapoi nimic din ceea ce le-aţi dăruit [soţiilor], doar dacă se tem amândouă părţile că nu vor fi în stare să împlinească poruncile lui Allah. Iar dacă vă temeţi că nu veţi putea împlini poruncile lui Allah, atunci nu este nici un păcat ca ea să se răscumpere cu ceva” (II, 229). Prin urmare, femeia poate să renunţe la zestrea ei, pentru a-l determina pe soţ să divorţeze de ea.

După dizolvarea căsătoriei, fostul soţ nu mai poate contracta o nouă căsătorie cu femeia repudiată decât după desfacerea unei alte căsătorii contractate legal de aceasta (şi consumată). Legat de aceasta, însă, pot apare tot felul de situaţii de-a dreptul comice şi bizare. De pildă, se întâmplă ca unii soţi care, dorind să-şi reia soţia repudiată, pregătesc pentru ea o legătură fictivă cu un soţ “de teatru”, plătit bine pentru a juca acest rol. Uneori, însă, actorul violează înţelegerea încheiată, pretinzând să-şi îndeplinească rolul de soţ în mod natural22. Trecând peste partea umoristică

20 M. Gaudefroy-Démombynes, Les Institutions musulmanes, Ed. Flamarion, Paris, 1921, p. 128.

21 Ibidem, p. 251. 22 Ibidem, p. 119.

Nicolae Achimescu

338

a situaţiei, este de reţinut faptul că femeia musulmană este tratată de departe ca un simplu obiect de tranzacţie.

Aflată la discreţia bărbatului, care o poate repudia atunci când doreşte, fără a fi obligat să prezinte motivele care-l determină la acest act, femeia musulmană nu este altceva decât o simplă “piesă” de patrimoniu a soţului. Inegalitatea dintre bărbat şi femeie rezultă mai ales din faptul că femeia nu se poate apăra, nu are drept la recurs şi nu-l poate repudia şi ea la rândul ei pe bărbat. Aşa cum o arată şi Coranul, femeile sunt, în primul rând, obiecte de plăcere pentru soţ: “Femeile sunt pentru voi ca un ogor; deci, intraţi pe ogorul vostru aşa cum voiţi!” (II, 233).

Divorţul propriu-zis, aşa cum îl întâlnim în ţările europene, este prezent şi în Islam, sub denumirea tatliq sau tafriqa. Acesta este pronunţat de către cadiu la cererea bărbatului sau a femeii în cazul “jurământului de anatemă”; atunci când există impedimente pentru consumarea căsătoriei sau când una dintre părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin prin căsătorie23.

Conform prescripţiilor coranice, femeia adulteră era închisă până la moarte: “împotriva acelora care preacurvesc dintre muierile voastre, chemaţi să facă mărturie patru dintre voi. Iar de au mărturisit, atunci ţineţi-le închise în case până la moarte” (IV, 15). Tradiţia musulmană menţionează, însă, şi alte pedepse mult mai groaznice aplicate adulterinelor. Chiar în zilele noastre, subzistă încă în anumite ţări islamice practica de a lapida pe femeia adulteră: “Femeia este îngropată de vie în pământ, doar capul rămâne afară, iar ceremonialul cere ca în primul rând al lapidatorilor să se afle soţul, copiii, părinţii, apoi vecinii. Se începe prin a se arunca în capul femeii condamnate pietricele, fiindcă ea nu trebuie să moară repede. Trebuie ca pedeapsa să dureze mult, până ce o ultimă piatră separă capul de trup”24.

Femeia în societate Întreaga viaţă a femeii este supravegheată de bărbat, fie acesta tată, soţ

sau frate, întrucât femeile musulmane aparţin întotdeauna unui “harem”. La baza acestei stări de lucruri se află vechi tradiţii preislamice, prescripţii

23 N. Anghelescu, op. cit., p. 101. 24 Y. Benguigui, op. cit., p. 60.

FEMEIA ÎN ISLAM

339

coranice şi numeroase recomandări ale profetului care pun femeia în stare de inferioritate faţă de bărbat. Sub protecţia unor astfel de norme, musulmanii coordonează şi supraveghează, practic, sub toate aspectele viaţa femeilor: aceştia le-au impus şi le impun modul de a se îmbrăca, le ordonează comportamentul în societate, le prescriu interdicţii şi obligaţii, într-un cuvânt le organizează în mare parte întreaga viaţă.

Legea islamică prevede, de pildă, clar portul femeilor: acestea trebuie să poarte veşminte prin care să nu se distingă forma oaselor; când ies în societate trebuie să fie în întregime acoperite (inclusiv faţa şi mâinile). Femeia musulmană poartă, de obicei, ciorapi sau pantaloni groşi, pe dedesubtul acestor veşminte largi, cu scopul de a nu se zări nici măcar glezna piciorului. Acoperirea capului necesită multă grijă: nici o singură buclă nu trebuie să se ivească de sub batic, iar faţa să fie acoperită integral, cu excepţia ochilor (uneori chiar şi ochii sunt acoperiţi).

Portul vălului este menţionat de vreo trei ori în Coran, iar cel ce l-a inventat este califul Omar. Se pare că, la început, vălul era impus doar soţiilor profetului pentru a fi mai uşor recunoscute şi respectate, după care ulterior, printr-o pioasă imitaţie, recomandarea se extinde progresiv la toate celelalte femei: “Şi spune dreptcredincioaselor… să nu-şi arate gătelile lor, afară de ceea ce este pe dinafară, şi să-şi coboare vălurile peste piepturile lor! Şi să nu-şi arate frumuseţea lor decât înaintea soţilor, sau a părinţilor lor, sau a părinţilor soţilor lor, sau a fiilor lor, sau a fiilor soţilor lor, sau a fraţilor lor sau a fiilor fraţilor lor, sau a fiilor surorilor lor, sau a muierilor lor, sau a acelora pe care le stăpânesc mâinile lor drepte25, sau a slujitorilor dintre bărbaţi care nu mai au dorinţa, sau a copiilor mici care nu ştiu ce este goliciunea femeilor” (XXIV, 31).

Teologii musulmani analizează exegetic problema vălului şi semni-ficaţia sa, raportând-o la situaţia istorică şi contextul în care s-a produs revelaţia, “căci Coranul constituie un răspuns în timp la problemele puse de comunitate”26. Coranul trimite la situaţia confuză şi de tulburare din perioada Arabiei preislamice, când femeia era obiectul dispreţului şi agresiunilor. În consecinţă, vălul ar fi mai puţin o ascundere a femeii şi, mai degrabă, semnul apartenenţei ei la islam, posibilitatea de a fi

25 Roabele lor. 26 M. Morsy, op. cit., p. 27.

Nicolae Achimescu

340

recunoscută şi de a nu mai fi ofensată. Acesta ar fi fost sensul primordial, iar mai apoi, prin răstălmăcire, a fost exploatat în serviciul unei excluderi sociale a femeii.

În islam, viaţa socială a femeii se derulează mai ales în interiorul locuinţei, într-un anonimat aproape total. Totuşi, vizitele ocupă o mare parte a timpului femeilor înstărite, iar frecvenţa lor depinde, în principiu, de bunul plac al soţului. Aceste lucruri pot fi reglementate, întrucât femeia poate prevedea în contractul de căsătorie numărul vizitelor lunare pe care le poate face sau primi. “Pioasele pelerinaje la mormintele sfinţilor, ceremoniile familiale (naştere, căsătorie, circumciziune), sărbătorile musulmane sau cele locale, vizite la cimitire, cercurile care se ţin, toate oferă o varietate a existenţei, care nu e nici tristă, nici monotonă pentru femei”, susţine G. Démombynes27. Dar, în general, viaţa femeii se rezumă la îngrijirea familiei şi a casei.

Claustrarea femeii reiese limpede din interdicţia de a vorbi în orice împrejurare. Dacă bate cineva la uşa casei şi nu este nici un bărbat, băieţel ori fetiţă, care să răspundă, o femeie nu trebuie să răspundă niciodată, ci doar să bată din palme, avertizând în acest mod pe nepoftit că nu este bărbatul acasă28.

În general, în islam, nu există viaţă socială aşa cum este înţeleasă în ţările europene; societatea musulmană se împarte în două lumi distincte: lumea femeilor şi lumea bărbaţilor. În oraşe, femeile căsătorite, ca şi tinerele fete, sunt complet separate de toţi bărbaţii străini de familia sa imediată. “Avem de-a face, deci, cu un clan de bărbaţi şi altul de femei, iar indivizii fiecărui grup nu au alte relaţii decât raporturile sexuale şi interesele domestice restrânse”29.

Sub raportul îndatoririlor religioase, femeia rămâne supusă aceloraşi obligaţii şi beneficiază de aceleaşi menajamente divine ca şi bărbatul: rugăciunile zilnice, postul diurn al lunii Ramadan, pelerinajul la Mecca. Cu toate acestea, o musulmană nu poate merge la Mecca decât însoţită de un bărbat dintre rudele foarte apropiate; spre deosebire de bărbat, ea nu este

27 M.G. Démombynes, op. cit., p. 120. 28 A. Bouhdiba, op. cit, p. 113. 29 M.G. Démombynes, op. cit., p. 119.

FEMEIA ÎN ISLAM

341

obligată să participe la rugăciunea publică de vinerea. Când vine la moschee are un loc special destinat, eventual cu o intrare separată.

În familiile musulmane tradiţionaliste, femeia nu mănâncă împreună cu soţul; ea doar îl serveşte la masă. Ea nu asistă la discuţii atunci când soţul ei are oaspeţi şi nu participă la înmormântări. Îndatoririle sale principale rămân naşterea de copii şi întreţinerea gospodăriei.

Încercări de emancipare Până spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al

XX-lea, lumea musulmană nu şi-a pus întrebarea referitoare la condiţia femeii, cel puţin sub aspect juridic. Prescripţiile coranice, elementele legate de tradiţia profetului (sunna) şi hotărârile teologilor musulmani (ulema) au rămas singurele norme privind statutul personal al femeii.

Islamistul Ali Merad, autorul cărţii L’Islam contemporain30, ne prezintă, între altele, factorii care au determinat evoluţia opiniei musulmane în favoarea emancipării femeii. În rândul factorilor externi, el subliniază, în primul rând, contactul culturilor; acest contact, deşi mult mai vechi (datând din timpul ocupaţiei maure în Spania, al celei otomane în estul Europei sau prin intermediul cruciadelor), s-a intensificat în secolul al XIX-lea şi după aceea prin presă, călătorii, literatură, conducând la promovarea unei imagini total diferite a femeii, aşa cum există ea, de pildă, în Occident. Un alt factor extern ar fi misiunile creştine pe teritoriul ţărilor islamice, care au exercitat o influenţă indirectă asupra societăţii musulmane. Şi nu în ultimul rând, un factor determinant este cel intern, constând în predica reformistă, deşi timidă, desfăşurată chiar în interiorul Islamului in ultima parte a secolului al XIX-lea. Pornind de la sintagma profetului: “Căutarea adevărului este o obligaţie de credinţă pentru toţi musulmanii şi toate musulmanele”, se va pune tot mai mult accent pe încercarea de emancipare, fără restricţie de rasă sau sex. Pe de altă parte, tinerele musulmane, familiarizate cu cultura şi mentalitatea europeană, au devenit tot mai sensibile faţă de criticile formulate în Europa referitor la situaţia femeii în ţările islamice, o situaţie marcată de ignoranţă, claustrare, aservire capriciilor şi pasiunilor bărbatului.

30 Ali Merad, L’islam contemporain, Paris, Presse Universitaires de France, col. Que

sais-je, 1990, pp. 59-60.

Nicolae Achimescu

342

În Egipt, mişcarea de emancipare a femeii a început mai devreme decât în Orientul Apropiat şi a avut rezultate deosebite. Astfel, în 1873, la Cairo, se fondează prima şcoală pentru fete. Şcolăriţele sunt invitate să vină la şcoală fără văl. Acesta este momentul începutului discordiei în lumea musulmană egipteană: sub protecţia religiei, musulmanele tradiţionaliste stigmatizează pe femeile fără văl, ocărându-le public. Pe de altă parte, cei ce susţin eliberarea femeii iau Coranul ca mărturie pentru a aminti că nu există în legea islamică nici un text care să impună folosirea vălului.

Ulterior, lucrurile privitoare la femeie s-au schimbat şi datorită intensei activităţi a soţiei preşedintelui Anwar el-Sadat. “Întreaga mea energie şi proiectele mele – spune J. Sadat – vizau ameliorarea condiţiilor femeii, limitare a numărului de naşteri, înlăturarea analfabetismului, educarea tinerilor”31. În 1952, s-a obţinut dreptul de vot pentru femei şi posibilitatea de a munci alături de bărbaţi; în 1974, a fost organizată la Cairo o conferinţă a femeilor africane şi din lumea arabă. În 1979, preşedintele Sadat semnează un decret prezidenţial prin care, în Parlamentul egiptean, se vor suplimenta cu 30 locurile pentru femei; iar în data de 3 iulie 1979, după patru ore de dezbateri furtunoase în Parlament, au fost adoptate reformele cuprinzând legile privitoare la condiţia femeii. Egiptencele îşi făceau astfel auzită vocea pe scena politică.

În Turcia, câteva legi se opun încă din 1917 căsătoriei la vârste fragede, cerând chiar un certificat prenupţial; de asemenea, se legiferează dreptul femeii de a cere divorţul şi de a solicita numeroase formalităţi pentru repudiere. Sub guvernul părintelui Turciei moderne, Atatürk (1881 – 1938), se introduce reprimarea vălului, înlocuirea legislaţiei coranice cu dreptul civil şi obligativitatea purtării numelui de familie. Chiar dacă după moartea lui Atatürk a reapărut vălul pe faţa femeilor când acestea ies pentru a merge la moschee, totuşi curentul modernist a devenit tot mai puternic.

În Indonezia, femeia are o situaţie mult mai bună decât surorile ei din alte ţări islamice, bucurându-se de un număr mai mare de drepturi. Poligamia legală este rară în Indonezia, iar concubinajul de origine preislamică se întâlneşte doar la oamenii foarte bogaţi. Soţia nu poartă

31 J. Sadate, Une femme d’Egypte, Paris, Ed. Presses de la Renaissance, 1987, p. 453.

FEMEIA ÎN ISLAM

343

vălul şi nu trăieşte închisă în casă, putând reprezenta familia inclusiv în relaţii comerciale32.

De altfel, trebuie observat faptul că Islamul nu este atât de unitar pe cât s-ar părea şi că există multe deosebiri de la o ţară musulmană la alta în ceea ce priveşte statutul social al femeii. Doar Arabia Saudită, Iranul şi Mauritania aplică cu stricteţe cele mai severe prescripţii ale legii islamice (sharia). În 1975, în Mexic, la o conferinţă a O.N.U. ţinută cu prilejul anului femeii, delegaţia femeilor Arabiei Saudite era compusă din bărbaţi. În alegerea hainelor, femeile saudite trebuie să se supună unui cod ultraconservator, iar orice femeie văzută în public cu braţele sau picioarele descoperite este pedepsită de către poliţia religioasă. Prima şcoală pentru fete a fost înfiinţată în 1960. În 1973, a fost înfiinţată la Ryad prima universitate pentru femei, unde doar femeile au fost autorizate să predea. Când au fost admişi să predea şi profesorii de sex masculin, aceştia nu aveau voie să se afle în aceeaşi încăpere cu studentele, care urmăreau cursul pe un circuit de televiziune33.

Există, însă, tot mai multe temeiuri şi speranţe că situaţia femeii musulmane, mai devreme sau mai târziu, se va ameliora. De pildă, proporţia căsătoriilor poligame a început să se diminueze simţitor: ea este mai mare în ţările care se întrepătrund cu Africa Neagră, Sudanul, Mauritania. În toate celelalte ţări arabe, căsătoriile poligame reprezintă 5% din total. Conform recensământului făcut în Siria în 1970, doar 3,7% dintre bărbaţi sunt poligami – majoritatea dintre ei având două soţii (3,3%), rareori trei (0,2%) şi cu totul excepţional patru (0,02%)34. Costurile ridicate pentru achitarea soţiei, precum şi rezerva femeilor de a avea co-soţii, au făcut ca poligamia să devină o “relicvă de lux” la care pot aspira doar bărbaţii mai în vârstă şi cei bogaţi.

Pentru cei mai mulţi dintre cei care încearcă să înţeleagă resorturile interioare ale lumii islamice, singura şansă de emancipare reală a femeii musulmane rămâne educaţia, învăţătura şi cunoaşterea. Accesul spre universităţi, spre studiu poate constitui o cale sigură spre eliberarea femeii şi spre ieşirea din starea de stagnare în care s-au aflat atâta vreme ţările

32 E. Vasilescu, Tendinţe moderniste în islamul contemporan, în “Studii Teologice”, nr. 9-10, 1960, p. 647.

33 J. Sadate, op. cit., pp. 454-455. 34 N. Anghelescu, op. cit., p. 110.

Nicolae Achimescu

344

islamice. Deşi încă oprimată, considerată inferioară bărbatului, capabilă doar de a se ocupa de treburile gospodăriei, femeia musulmană începe să-şi revendice drepturile sale fireşti.

The Woman in Islam Abstract: In the study The Woman in Islam the author presents an analysis of the

status of the woman in the Muslim world, from a religious and social perspective. Thus, beside other points, the attitude of the prophet Mohammed towards women in presented, as well as such issues as marriage, polygamy (the harem), divorce, the position and role of the woman in the Islamic society. In addition to the conservative practices and traditions related to the status of women, the author summarises the tendency towards emancipation of Muslim women in the contemporary society.