Rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur

Dumnezeule atotputernic, care ne-ai dat harul în timpul nostru de a înălţa în

comun şi în perfectă înţelegere rugăciunile noastre către tine. Tu ai

promis că, dacă doi sau trei se adună în numele tău, tu vei împlini rugăciunile

lor. Realizează acum, Doamne, dorinţele şi cererile slujitorilor tăi după cum va fi mai bine pentru ei, dându-ne în această lume harul de a cunoaşte adevărul şi, în

lumea de apoi, viaţa veşnică.

REFORMA REFORMELOR„Reformă”- cuvânt atrăgător

Reformă, o expresie care spune dorinţa de reînnoire, o schimbare, aproape renaştere (...)Spune decretul despre ecumenism al Conciliului Vatican II: „Biserica peregrină este chemată de Cristos la această continuă reformă de care are nevoie, fiind o instituţie umană şi pământească” (UR 6). (...)

Unitatea cea mai puternică putere a lumii

Mişcarea focolarinilor este angajată în mod deosebit să realizeze unitatea.

Ea dă mărturie şi învaţă că, pentru a trăi unitatea, e necesar a pleca de la iubirea anunţată în Evanghelie, acea iubire radicală tipic creştină. Acea iubire care, dacă se primeşte cu atenţie şi solicitudine şi se practică, poate da speranţe mari pentru momentul prezent al istoriei. (...) Nu este o iubire limitată ca cea umană, îndreptată adesea

1

DRUMUL NOSTRU SPRE UNITATEA CREŞTINILOR

Comisia de Ecumenism aprilie 2012 – Nr. 40

FEDERAŢIA CONFERINŢA ROMÂNĂ A SUPERIOARELOR MAJORE400246-CLUJ NAPOCA, str. Maramureşului nr. 23, Telefax: 0040-264-435096

secretariatCRSM@clicknet.ro, www.fcrsm.ro

Să mergem împreună către plenitudinea adevărului şi să primim de la Cristos Biserica pe care El o vrea. (Paul Lgavre, sj).

spre rude şi prieteni. Se adresează tuturor: simpaticului şi antipaticului, frumosului şi urâtului, celui din ţara mea şi străinului, celui de o religie cu mine şi de o altă religie, de o cultură cu mine şi de o altă cultură, prieten sau duşman oricine ar fi.O iubire, deci, asemenea celei a Tatălui ceresc, care trimite soare şi ploaie atât celor buni cât şi celor răi.

Încă este o iubire care ne face să iubim noi mai întâi, să avem mereu iniţiativa, fără a aştepta – cum ar fi uman – să fim iubiţi. O iubire ca aceea a lui Isus care, când eram încă păcătoşi, şi deci neiubitori, ne-a iubit, dându-şi viaţa pentru noi.

Este o iubire care consideră pe celălalt ca pe sine însuşi, care vede în celălalt un alt eu.

O iubire care nu este făcută numai din cuvinte sau sentimente, dar concretă ca cea pe care ne-a arătat-o Isus când a spălat picioarele apostolilor şi a făcut multe alte minuni.

Şi chiar dacă această iubire este îndreptată spre un bărbat, spre o femeie, ea te poartă să-l iubeşti pe Isus în persoana iubită. Acel Isus care consideră atât binele cât şi răul făcut Lui ca fiind făcut aproapelui. A spus-o vorbind despre judecata universală: „Mi-ai făcut mie” (cf. Mt 25,40) sau „Nu mi l-ai făcut mie” (cf. Mt 25,45).

În final, este o iubire care, trăită de multe persoane, devine reciprocă, acea iubire reciprocă care este perla Evangheliei şi are ca măsură viaţa: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit eu pe voi. Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (In 15,12-13).

Cine practică această iubire în Mişcarea focolarinilor, de exemplu, a experimentat că iubirea este cea mai puternică forţă a lumii: descătuşează pacifica revoluţie creştină, în jurul celui care o trăieşte, repetă creştinilor de astăzi ceea ce, cu multe secole înainte, spuneau primii creştini: „Suntem de ieri şi deja suntem răspândiţi în lume”.

Această revoluţie creştină nu atinge numai cadrul spiritual, dar şi pe cel uman, reînnoind orice expresie: culturală, filozofică, politică, economică, educativă, ştiinţifică etc.

Iubirea! Câtă nevoie de iubire în lume! Şi în noi creştinii!

Dacă suntem împărţiţi omenirea nu-l vede pe Isus

Noi toţi creştinii din diferitele Biserici suntem mai mult de un miliard. Atât de mulţi, deci, şi ar trebui să fim vizibili. Dar suntem atât de împărţiţi încât mulţi nici nu ne văd, nici nu-l văd pe Isus prin noi.

El a spus că lumea ne va recunoaşte ca fiind ai săi şi, prin noi, l-ar fi recunoscut pe El, din iubirea reciprocă, din unitate: „Din aceasta vor şti toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea iubire unii pentru alţii” (In 13,35).

Iubirea reciprocă, unitatea ar fi trebuit să fie deci deviza noastră, semnul nostru distinctiv. Şi semnul distinctiv al Bisericii sale. Dar deplina comuniune vizibilă nu am menţinut-o şi nu există încă. Fapt pentru care este convingerea noastră că şi Bisericile ca atare trebuie să se iubească cu această iubire. Şi depunem efort să lucrăm în acest sens.

De câte ori Bisericile par să fi uitat testamentul lui Isus, au dat scandal, prin diviziunile lor, lumii, pe care ar fi trebuit să o câştige!

De fapt, dacă aruncăm o privire asupra istoriei noastre de 2000 de ani, şi îndeosebi celei din al doilea mileniu, nu putem să nu constatăm că ea a fost adesea o succesiune de neînţelegeri, certuri, lupte care au rupt în multe locuri cămaşa necusută a lui Isus, care este Biserica sa.

Desigur, şi vina circumstanţelor istorice, culturale, politice, geografice, sociale... Dar mai mult lipsei dintre noi a acestui element unificator, tipic nouă: iubirea.

Bisericile: darul uneia pentru cealaltă

Şi pentru aceasta acum, pentru a încerca remedierea atâtor rele, pentru a avea o nouă putere de a reîncepe, trebuie să ne punem toată încrederea noastră în această iubire evanghelică. Dacă vom răspândi iubire şi iubire reciprocă între Biserici, această iubire le va conduce, diferite fiind, să devină fiecare dar pentru cealaltă, cum spunea Ioan Paul al II-lea în cartea sa „Să trecem pragul speranţei”: «E necesar – scria – ca fiinţa umană să ajungă unitatea prin pluralitate, să înveţe să se adune într-o unică Biserică, chiar prin pluralismul formelor gândirii şi al acţiunii, al culturilor şi al civilizaţiei».

2

(...) timpul prezent cere fiecăruia dintre noi iubire, unitate, comuniune, solidaritate.

Şi cheamă şi Bisericile să recompună unitatea ruptă de secole.

Aceasta este reforma reformelor pe care ne-o cere Cerul. Este primul şi cel mai necesar pas către fraternitatea universală cu toţi bărbaţii şi femeile lumii. De fapt lumea va crede doar dacă noi vom fi uniţi. Şi a zis-o Isus: „Pentru ca toţi să fie una (...) pentru ca lumea să creadă” (In 17,21).

Dumnezeu asta vrea! Credeţi-mă! Şi o repetă şi strigă în toate circumstanţele pe care le are.

El să ne dea harul, chiar dacă nu vom vedea realizate toate acestea, cel puţin să pregătim.

Petru GHERGHEL Episcop de Iaşi

O MĂNĂSTIRE BENEDICTINĂ PE PĂMÂNT ORTODOX

Mănăstirea benedictină "Maica Unităţii", sfinţită în anul 2003, se află într-un cadru pitoresc, într-o zonă frumos împădurită, la streaşina munţilor ce împrejmuiesc municipiul Piatra Neamţ, creează un cadru propice pentru meditaţii. Mai multe grupuri de tineri şi adulţi, în fiecare an ţin exerciţii spirituale sau zile de reculegere în spaţiile mănăstirii. Le rugăm pe Surorile de la Mănăstirea „Maica Unităţii” să

ne împărtăşească câte ceva din „aventura” lor benedictină în România.

1. Aţi venit în România din dorinţa expresă a PS Petru Gherghel, episcop de Iaşi. De ce o mănăstire benedictină situată între cele de la Bistriţa, Văratec, Agapia?

Considerăm că Mănăstirea Benedictină „Maica Unităţii”, atât ca realizare cât şi ca poziţionare geografică în această zonă centrală a monahismului ortodox român face parte dintr-un plan deosebit al Providenţei divine care a inspirat-o, i-a fost alături de la primii paşi ai proiectului şi până astăzi când continuă să o asiste în ciuda multelor dificultăţi pe care le întâmpină, normale de altfel oricărui început de drum, într-un context socio-cultural şi religios în care viaţa contemplativă este încă prea puţin cunoscută şi înţeleasă dată fiind lipsa unei tradiţii monastice îndelungate. Locul a fost ales la propunerea PS Petru Gherghel, într-o zonă frumos împădurită, într-un cadru mirific, liniştit, propice stilului de viaţă contemplativă caracterizată de o trăire mai intensă şi intimă în prezenţa divinităţii, de spiritul de reculegere şi meditaţie, de înălţare sufletească iar construirea ei s-a realizat cu ajutorul Providenţei şi a sacrificiilor surorilor din Arhicenobiul Benedictin „Sfântul Andrei apostolul” din Arpino (IT).

E sugestivă prezenţa ei în zona cea mai bogată a celor mai înfloritoare Mănăstiri ortodoxe. În această îmbinare vedem prefigurată unitatea celor două Biserici surori. În România există un bun raport între creştinii catolici şi cei ortodocşi. Nu întâmplător vorbim

3

Dumnezeule şi Părinte al nostru, al tuturor, în

numele Domnului Iisus Hristos şi cu puterea

Sfântului Duh,

ne dăruim Ţie şi unul celuilalt, să trăim, să muncim

şi să ne rugăm ca un singur trup întru Hristos; să nu

facem nimic singuri din ceea ce putem face

împreună şi să facem împreună ceea ce nu putem

înfăptui singuri. Dăruieşte-ne înţelepciune, curaj şi

bucurie , astfel încât lumea să creadă că Iisus este

Fiul Tău trimis în lume, spre slava Ta cea veşnică.

Amin.

Rugăciune pentru unitate, spusă în biserica

Anglicană de un reprezentant al Bisericii

Armene (24 ian. 2012).

de o mănăstire benedictină într-o ţară majoritar ortodoxă dacă e să ţinem cont de faptul că Sfântul Benedict, fondatorul Ordinului nostru este un sfânt respectat şi venerat chiar şi de fraţii ortodocşi tocmai pentru că el nu este nici catolic nici ortodox şi a trăit cu 500 de ani înainte de schisma din 1054. Poziţionarea geografică a Mănăstirii noastre, dincolo de aceste considerente, vrea să sugereze că de fraţii ortodocşi ne uneşte aceeaşi iubire de Cristos, aceleaşi valori comune, că slujim aceluiaşi Dumnezeu şi că Monahismul catolic şi cel ortodox, în rugăciune şi dialog vor fi instrumentele privilegiate de Dumnezeu pentru a conduce Bisericile surori la unitatea şi comuniunea deplină.

2. Numele Mănăstirii, „Maica Unităţii”, are o semnificaţie simbolică?

Putem afirma că numele Mănăstirii are o semnificaţie cu atât mai simbolică cu cât în România, ţară majoritar ortodoxă, situată la răscrucea dintre Orient şi Occident, în care creştinii catolici ocupă doar 5% din totalul populaţiei, problema ecumenismului deţine un loc important şi actual.

Construirea unei Mănăstiri catolice benedictine în România nu este deci întâmplătoare ci o considerăm ca pe un dar al Providenţei făcut Bisericii locale şi universale, Providenţă care a condus în mod miraculos toate etapele acestui proces uman-divin. E demn de menţionat faptul că proiectul a fost încredinţat de la bun început Mariei, care, după cum a declarat Papa Paul al VI-lea, este Maica Unităţii datorită rolului său matern de a unifica toţi membrii familiei umane, proiect făcut cu scopul de a aduce laudă lui Dumnezeu şi de a mijloci pentru necesităţile întregii lumi şi Biserici, într-un mod particular pentru realizarea deplinei comuniuni dintre Bisericile surori. În Mănăstirea noastră din Arpino de unde a început întreaga aventură benedictină pe pământ românesc, de veacuri este păstrată o statuie a Maicii Domnului din Loreto care a obţinut minuni extraordinare pentru noi şi pentru cei din Arpino încât a fost proclamată Patroana oraşului. În faţa ei am mers cu proiectul în mână şi i-am spus: „Tu ştii că am primit o invitaţie să fondăm o Mănăstire catolică în România dar ştii şi faptul că nu

avem nici tinere, nici bani pentru a o construi. Cu toate acestea, suntem dispuse la orice sacrificiu, chiar şi acela de a termina toate resursele noastre, dar tu trebuie să ne ajuţi! Ce am putea realiza numai cu forţele noastre? Avem multă încredere în Tine şi dacă Tu vrei această Mănăstire, procură Tu vocaţii şi bani!” şi i-am pus proiectul sub mantie. Angajamentul nostru era irevocabil. (va urma în nr. 41)

Surorile benedictine din ViişoaraInterviu realizat de Pr CelestePianezze AA

ÎPS Andrei Andreicuţ şi PS Florentin Crihălmeanu,doctori Honoris Causa ai

Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca

În 24 ianuarie 2012 conducerea Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca a acordat titlul de Doctor Honoris Causa Înalt Preasfinţiei Sale Andrei Andreicuţ, Mitropolit ortodox al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, şi Preasfinţiei Sale Florentin Crihălmeanu, Episcop al Eparhiei de Cluj-

4

Eu cred că Cristos este prezent aici, în mijlocul nostru, în această adunare. Ştim că multe ne deosebesc. Aproape că suntem descurajaţi să credem şi să ne imaginăm cum am fi împreună. Totuşi, îndrăznim, da, îndrăznim să cerem ceea ce ne imaginăm uneori că ar fi imposibil: unitatea noastră, a tuturor creştinilor.

Arhimandritul D. Hagopian, Întâistătătorul Eparhiei Armene,

în Catedrala romano-catolică „Sf. Iosif” în prima zi de octava pentru Unitate,

18 ian. 2012.

Gherla, a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Cuvântul de deschidere al ceremoniei a fost intitulat: „Gânduri pentru ÎPS Andrei Andreicuţ şi PS Florentin Crihălmeanu”, a aparţinut Rectorului Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca, prof. dr. ing. Radu Munteanu. Cuvântul laudatio în onoarea ÎPS Andrei Andreicuţ a fost adresat de Cancelarul Universităţii Tehnice, prof. dr. ing. Daniela Manea. Cuvântul laudatio în onoarea PS Florentin Crihălmeanu a fost adresat de Prorectorul Universităţii Tehnice, prof. dr. ing. Mihail Abrudean. Cuvântul de răspuns al ÎPS Andrei Andreicuţ a fost intitulat: COMPLEMENTARITATE ŞI NU ANTAGONISM şi s-a referit la următoarele probleme: Omul – materie şi spirit; cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaşterea religioasă; semne încurajatoare .Cuvântul de răspuns al PS Florentin Crihălmeanu a fost intitulat: IMPORTANŢA MODELELOR ÎN VIAŢA SPIRITUALĂ şi s-a referit la următoarele probleme: Memorie. Ce trebuie să ne amintim? Identitate. Cine suntem? Misiune. Ce avem de făcut?

Ceremonia acordării înaltelor titluri a avut loc în amfiteatrul mare al Facultăţii de Construcţii de Maşini la care au participat peste patru sute de persoane, din care un mare număr au fost preoţi ortodocşi şi greco-catolici.Respectând proporţiile, atmosfera acestui eveniment a fost asemănătoare cu cea de la vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti din anul 1999.

ÎPS Andrei şi PS Florentin sunt absolvenţi ai Şcolii Politehnice din Bucureşti, respectiv Cluj-Napoca. Înalţii ierarhi au dovedit interes pentru învăţământul superior, dar mai ales pentru sufletele sutelor de mii de absolvenţi de politehnică a căror limbă o cunosc foarte bine.

Fie ca acest eveniment să fie deschizător de istorie pentru noi toţi.

Vasile Câmpian, profesor la Universitatea Tehnică

PF Lucian Mureşan Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică a fost

creat Cardinal al Bisericii Catolice, sâmbătă 18 februarie 2012 de către Papa Benedict al

XVI-lea

Mărturii despre Eminenţa Sa Preafericitul Lucian Mureşan De-a lungul anilor Excelenţa Sa Lucian Mureşan a dovedit în mod admirabil mărturia sa pentru Cristos mai ales în timpul comunismului ateu şi totalitar care a provocat atâtea suferinţe Bisericii Greco-Catolice martirizate. Catolicii din România şi din întreaga lume sunt încântaţi să constate că persoane ca Arhiepiscopul Major al nostru a putut depune mărturie în timpul persecuţiei comuniste rămânând statornic şi perseverent în mărturia depusă pentru credinţa greco-catolică şi fidelitatea sa faţă de scaunul apostolic a lui Petru. Pentru toate acestea aducem cele mai calde mulţumiri strălucitului său exemplu faţă de Domnul Cristos şi Biserica Sa, care l-au făcut să reziste tuturor încercărilor şi au făcut din el un punct de sprijin pentru catolicii Blajului şi a întregii naţiuni.

(+ Francisco Javier Lozano Sebastian, nunţiu apostolic în România şi Republica Moldova )

Îmi aduc aminte cu multă bucurie de frumoasele scrisori pe care mi le trimitea din armată, iar mai târziu de scrisorile pe care mi le trimitea ca student teolog, de la Alba Iulia. Toate acestea erau un îndemn de a continua drumul spre sfinţenie şi spre sfânta Preoţie. Unele din aceste scrisori le-am dat să le citească şi colegei mele de serviciu din laboratorul de chimie al Uzinei de Plumb Ferneziu – Baia Mare, inginer Victoria Paşca

5

(primul inginer femeie din România, călugăriţă din Congregaţia Maicii Domnului cu numele de călugărie „Sora Cornelia”). Citind frumoasele îndemnuri din aceste scrisori, sora Cornelia mi-a spus să păstrez legătura spirituală cu acest coleg de teologie, care mă îndemna spre idealuri sfinte, spre perfecţiune.

(+Alexandru Mesian, episcop de Lugoj)

A rămas omul pe care l-am cunoscut atunci când Preasfinţitul Todea, înainte de 1989, mă mai ducea pe la Baia Mare. Nu pot să spun exact când l-am întâlnit prima dată dar, de-a lungul anilor rugându-ne sau lucrând împreună, am văzut în faţa mea un om adevărat, de mare caracter, cu un echilibru desăvârşit, destul de scump la vorbă dar tenace în lucrul început – un om cu care se poate lucra foarte bine şi care îţi dă aripi.

(+ Virgil Bercea, episcop de Oradea)

Mi-a rămas mereu vie acea primă întâlnire cu părintele Lucian de atunci, de pe holurile Direcţiei Judeţene de Drumuri şi Poduri unde îşi desfăşura activitatea...Era chipul părintesc al preotului care deşi nu este în ornatele liturgice, îl slujeşte pe Cristos, cu care încearcă să se identifice.Avea o faţa primitoare şi ochii blânzi, expresie a sufletului atins de har... Era om al rugăciunii şi iubitor al timpului dedicat lui Dumnezeu...

(+ Vasile Bizău, episcop de Maramureş)

Fragmente extrase din documentarul biobibliograficaniversar

„Preafericitul părinte Lucian Mureşan -80-” şi prelucratede Sr. Monica Dogaru SIR

Din partea Comisiei de Ecumenism a CRSM vă spunem din toată inima:

FELICITĂRI EMINENŢĂ !

MARTIN BENEDICT, MEDICUL TUTUROR

(Mărturia unui ecumenism practic)

Suferinţa umană este o temă ecumenică prin excelenţă. Atât bisericile creştine cât şi marile Religii ale lumii încearcă să ofere un răspuns acestei mari probleme. Ce este suferinţa? De ce omul trebuie să sufere? Care este sensul vieţii omului pe pământ? Suferinţa aparţine cu siguranţă misterului omului şi „provoacă” în permanenţă întrebări. Dificilă şi dură la orice formă de analiză, suferinţa umană este o temă cu adevărat greu de înfruntat. Să o vindeci, să o trăieşti şi apoi să o explici celor bolnavi şi celor aflaţi în suferinţă, iată un demers temerar, oricine l-ar face.

Medicul preot Martin Benedict (1931-1986) din Galbeni (Bacău), desluşea taina suferinţei şi a morţii prin Cristos şi în Cristos. Corelaţia dintre principiul trupesc, cel sufletesc şi duhovnicesc în om, asupra bolilor sufleteşti şi a celor trupeşti au început să-l preocupe încă de pe băncile facultăţii de medicină la Iaşi. Privea suferinţa, boala în lumina experienţei religioase. Ca medic şi în acelaşi timp ca preot, a cărui credinţă a trecut prin multe dificultăţi, a reflectat şi asupra suferinţei proprii, încercând sensul bolii sale şi experienţei propriei lupte cu aceasta.

Îi ajuta pe bolnavi să îşi uşureze suferinţele fizice, psihice şi sufleteşti. În el bolnavii aflau în mod constant dragoste, compasiune, o uimitoare toleranţă şi înţelegere faţă de manifestările lor patologice şi particularităţile lor individuale de caracter şi comportament, îngrijire şi atenţie plină de iubire.

El era medicul tuturor: al catolicilor şi ortodocşilor, al evreilor şi ateilor şi spunea că „religia creştină este o rază a focului iubirii, adusă din cer de Isus, care învăluie pe toţi oamenii fără deosebire de sex, naţionalitate, religie sau convingeri politice, cu alte cuvinte, este universală”.

Încă de la începutul profesiei sale nu făcea deosebire între pacienţi: „Când merg la Huşi – scria într-o scrisoare – am multe consultaţii pentru care ivindu-se pericolul «concurenţelor» sau «lupta pentru existenţă» am fost reclamat de 2-3 medici la Secţia Sanitară însă eu nu pot refuza nu numai pe catolici, ortodocşi şi nici pe evrei…”

6

Martin Benedict(1931-1986)

Se ocupa nu doar de sănătatea trupească, ci şi de sufletul bolnavilor săi, îndemnându-i să se roage, să se spovedească, să promoveze pacea în familie, să-şi reglementeze viaţa lor matrimonială. S-a opus mai ales avortului şi a apărat demnitatea persoanei umane şi a drepturilor sale inalienabile. În acelaşi timp, a contribuit, la construirea unor biserici catolice şi ortodoxe, în ciuda ostilității regimului comunist.

Medicina, viaţa de călugăr şi preoţia se îngemănau tainic în inima şi în trăirea doctorului Benedict. Această “dublă chemare” chiar dacă neştiută aproape de nimeni, construia cu cei care-l cunoşteau o relaţie bazată pe încredere şi pe respect. De aceea toţi pacienţii îl iubeau şi îl căutau. Faima sa de medic bun s-a răspândit în toată regiunea Moldovei iar oamenii îl numeau „părintele nostru medic” sau „medicul care se roagă mult”.

Educat şi format ca medic, el a primit în dar harul vindecării trupurilor şi sufletelor bolnave prin puterea rugăciunii. Mulţi dintre cei care l-au cunoscut s-au întrebat dacă medicamentele prescrise sau puterea rugăciunii reuşea să-i vindece pe bolnavii săi.

Martin Benedict îl predica cu întreaga sa fiinţă pe Dumnezeu revelându-L cu o mare putere de pătrundere şi convingere. A urmat îndeaproape exemplul sfântului Francisc din Assisi despre care se spune că: “întreaga sa ființă era cea care predica”. Avea “o admiraţie deplină” faţă de Sărăcuţul din Assisi şi i-a ascultat sfatul: “aşa trebuie să se comporte fraţii în mijlocul lumii, cei care îi ascultă şi îi văd, să fie determinaţi a-l preamări şi a-l lăuda pe Tatăl ceresc”.

Celor care vroiau să sporească în viaţa duhovnicească sau celor care căutau un scop în viaţă doctorul Benedict le spunea: “Putem da zilnic exemplu bun şi să fim misionari printr-o viaţă curată şi corectă şi nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Să ştii că şi eu din copilărie am dorit să fiu misionar şi să-l predic pe Isus la cei ce nu au credinţă... şi am simţit glasul Domnului care ne cheamă să fim misionari printre cei cu care muncim”.

Sfinţea vizibil locul în care trăia. Atât cât se adâncea în slujirea bolnavilor şi a celor nevoiaşi, voia să se adâncească şi în Dumnezeu. Nu-şi putea găsi echilibrul doar dacă făcea efortul de a se apropia de Dumnezeu tot atâţia paşi câţi făcea spre a răspunde nevoilor umanităţii lui de fiinţă ce îşi caută fericirea în lume. Ori pentru el a căuta fericirea proprie însemna a sluji lui Dumnezeu şi a asigura fericirea semenilor.

Martin Benedict, „bunul samaritean al speranței”, continuă şi acum să îngrijească rănile oamenilor din vremurile noastre.

P. Silvestru Bejan, Delegat General pentru Ecumenism  şi Dialog tereligios

Centrul Franciscan Internaţional pentru Dialog, Assisi

Bisericile noastre divizate, în drum spre Unitate

Acesta este titlul unui ciclu de trei conferinţe propuse comunităţii francofone de la Biserica“Sacré-Coeur” din Bucuresti, cu ocazia săptămânii de rugăciune pentru unitatea Bisericilor în acest an. 

Aceste întâlniri au fost organizate de P. Michel Kubler, călugar Asumpţionist, directorul Centrului « Sfinţii Petru şi Andrei », în zilele de 18 , 25 ianuarie şi 1 februarie în jurul întrebărilor următoare :

Cum au apărut în istoria Bisericii aceste diviziuni, rupturi şi de ce ? Care sunt diferenţele între creştinismul din Orient şi cel din Occident ? De unde vine mişcarea ecumenică şi până unde a ajuns ?  Care sunt obstacolele şi mai ales căile pentru a regăsi unitatea pe care Cristos

7

a dorit-o şi a exprimat-o discipolilor săi « Pentru ca toţi să fie una » (In.17,21) ?

Sr. Maria Zediu, OA

- 15 februarie 2012. La Königstein , în Germania, arhiepiscopul major al Kievului, Sviatoslav Shevchuk, primatul Bisericii greco-catolice în Ucraina, a definit “excelente” relaţiile cu ortodocşii. Relaţiile dintre cele două confesiuni nu au fost niciodată atât de bune ca în prezent, a subliniat Shevchuk, adăugând că a avea grijă de aceste relaţii de prietenie şi fraternitate este una dintre intenţiile sale speciale.

- După o lungă perioadă în care religia a fost interzisă în şcolile din Rusia, în urma decretului aprobat de Vladimir Putin, începând cu anul viitor ea va deveni obligatorie. Se vor lua în considerare cele patru religii tradiţionale: creştinismul ortodox, islamismul, ebraismul şi budismul.

- Papa Shenouda al III-lea, capul Bisericii Ortodoxe Copte din Egipt, a decedat la 17 martie, la vârsta de 88 de ani. A fost cunoscut ca un pionier în ecumenism. Papa Shenouda şi Papa Paul al VI-lea au semnat o declaraţie care evidenţiază o serie de teme cheie asupra cărora înţelegerea este comună. Papa Benedict deplânge “plecarea la Dumnezeu, la Tatăl nostru comun”, a Papei Shenouda, şi asigură de “compasiunea cea mai sinceră” Sinodul

Episcopilor copţi, precum şi pe credincioşii şi preoţii acestei Biserici.

- Pentru Papa Benedict al XVI-lea, ziua de sâmbătă, 10 martie 2012, a avut o amprentă profund ecumenică. După primirea în audienţă privată a Primatului Comuniunii Anglicane, Arhiepiscopul de Canterbury, dr. Rowan Williams, Papa a prezidat Vesperele ecumenice cu participarea Arhiepiscopului anglican în Bazilica San Gregorio al Celio. Ocazia acestui moment ecumenic a fost oferită de celebrările unui mileniu de la fondarea mănăstirii de la Camaldoli. După lecturile din Psalmi şi Evanghelie, Papa Benedict al XVI-lea şi Arhiepiscopul de Canterbury au rostit fiecare câte o predică. În predica sa, Arhiepiscopul Williams s-a referit la comuniunea “sigură şi totuşi imperfectă” dintre Bisericile Catolică şi Anglicană. Ambele împărtăşesc “viziunea de refacere a deplinei comuniuni sacramentale, a unei vieţi euharistice care să fie pe deplin vizibilă, şi astfel a unei mărturii care este pe deplin credibilă, pentru ca o lume confuză şi tulburată să intre în lumina primitoare şi transformatoare a lui Cristos”.

(Informaţii preluate şi prelucrate de pe site-rile www.Catholica.ro; www.ZENIT.org şi

Radio Vatican).Sr. Monica Dogaru, SIR

8

Aşteptarea noastră pentru unitatea vizibilă a Bisericii trebuie să fie răbdătoare şi încrezătoare. Numai în această dispoziţie îşi au semnificaţia lor deplină

rugăciunea noastră şi angajarea noastră zilnică pentru unitatea creştinilor.Atitudinea de aşteptare răbdătoare nu înseamnă pasivitate sau resemnare, ci

răspuns prompt şi atent la orice posibilitate de comuniune şi fraternitate pe care Domnul

ne-o dăruieşte.Papa Benedict al XVI-lea, 25 ian, 2012.

Deşi avem tradiţii diferite, deşi suntem parcă statorniciţi pe o anumită cale, totuşi, rugăciunea ne ridică din ceea ce suntem şi cum suntem , pentru a nădăjdui, şi, încă o dată, pentru a îndrăzni să ne vedem altcum prin darul Duhului Sfânt, nu prin puterile noastre.

ÎPS Ioan Robu, octava de rugăciune pentru Unitate 2012