1

Această carte îi aparține:

CARTIER Editura Cartier, SRL, str. București, nr. 68, Chișinău, MD2012. Tel./fax: 022 24 05 87, tel.: 022 24 01 95. E-mail: cartier@cartier.md Editura Codex 2000, SRL, Strada Toamnei, nr. 24, sectorul 2, București. Tel./fax: 021 210 80 51. E-mail: romania@cartier.md www.cartier.md

Cărțile Cartier pot fi procurate în toate librăriile bune din românia și republica Moldova.Cartier eBooks pot fi procurate pe iBooks, Barnes & Noble și www.cartier.md

LIBRĂRIILE CARTIER Librăria din Centru, bd. Ștefan cel Mare, nr. 126, Chișinău. Tel./fax: 022 21 42 03. E-mail: librariadincentru@cartier.mdLibrăria din Hol, str. București, nr. 68, Chișinău. Tel./fax: 022 24 10 00.E-mail: librariadinhol@cartier.md

Comenzi CARTEA pRIn pOȘTĂCODEX 2000, Str. Toamnei, nr. 24, sectorul 2, 020712 București, România. Tel./fax: (021) 210 80 51. E-mail: romania@cartier.mdplata se face prin ramburs, la primirea coletului.

Colecția Cartier codobelc este coordonată de Lică Sainciuc Editor: Gheorghe Erizanu Ilustrații: Stela Damaschin-popa Lector: Em. Galaicu-păun Design/tehnoredactare: Vitalie Coroban, Mircea Cojocaru prepress: Editura CartierTipărită la Combinatul poligrafic

Stela popa SEMInCIOARA fERMECATĂ Ediția I, mai 2016

© 2016, Editura Cartier pentru prezenta ediție. Toate drepturile rezervate. Cărțile Cartier sunt disponibile în limita stocului și a bunului de difuzare.

Descrierea CIp a Camerei naționale a Cărții popa, Stela. Semincioara fermecată: povești pentru Dănuţ: Se dedică celor patru fete năzdrăvane…/Stela popa; il. de Stela Damaschin-popa. – Chișinău: Cartier, 2016 (Combinatul poligrafic). – 28 p. – (Colecţia „Codobelc”, ISBn 978-9975-79-893-8). 1000 ex. ISBn 978-9975-86-077-2. 821.135.1(478)-93 p 79

STEL A POPA

Semincioara fermecată

STEL A DA M ASCHIN-POPAIlustrații de

Se dedică celor patru fete năzdrăvane…

4

5

Er au odată ca niciodată doi frați împărați. Pe cel mai mare îl chema Împăratul din Țara de Sus, iar pe cel mai mic – Împăratul din Țara de Jos. Nu știu cum făcu și brodi Cel Atotputernic, dar împăratul din Țara de Sus avea patru fii, iar cel din Țara de Jos – patru fiice. Anii tre-ceau, cei doi frați îmbătrâneau, iar prințișorii și prințesele creșteau. Spre bucuria părinților se făceau din ce în ce mai frumoși și mai isteți. Nimeni de vârsta lor nu îi întrecea în nimic în lumea întreagă. Și, deși părea că în ambele regate mergeau toate ca pe roate, nu era chiar așa.

Pentru că avea numai băieți, regele Țării de Sus jinduia din inimă să aibă și o fiică. La rândul său, regele Țării de Jos avea și el o piatră pe suflet. Își dorea cu toată ardoarea un fiu moștenitor la tron. Așadar, ambilor le lipsea ceea ce cu nimic în lume nu se putea cumpăra.

6

Trecură anii. În una din zile, toată lumea aflară o veste cum nu mai sperase nimeni. Împărăteasa Țării de Sus adu-sese pe lume o fiică! Suveranul din Țara de Sus nu-și mai încăpea în piele de bucurie. Mai ales că nou-născuta prințesă nu era una ca oarecare. Avea bucle de aur!

O umplură cu daruri care mai de care, cu perle și dia-mante cât ouăle de găină, cu urări din cele mai alese menin-du-i viață lungă și tihnită până la adânci bătrâneți. Trei zile și trei nopți au tot chefuit supușii din cele două regate. Mare fericire a fost atunci printre oamenii Țării de Sus și ai Țării de Jos. Apoi viața și-a intrat din nou pe făgașul ei firesc.

Și, în timp ce în Țara de Sus mergea totul ca pe roate, în Țara de Jos ceva parcă se poticnea. De la o vreme, supușii regelui începură să se șușotească nemulțumiți. Se întrebau îngrijorați când va avea parte și regatul lor de un prinț moștenitor? Azi un zvon, mâine altul, poimâine alte două și uite-așa lumea începu să se întrebe cu voce tare când au de gând regele și regina să le aducă mult-așteptatul moștenitor? Nu-i vorbă, se mândreau cu cele patru prințese, dar pe tron trebuia să urce, totuși, un băr-bat. „Altfel, nu se poate!”, spuneau bătrânii regatului. Mai ales că atât regele, cât și regina trecură de mult de prima tinerețe.

Stătea ca pe ace și cel mai de seamă sfetnic al împăratu-lui. Auzi și el de nemulțumirea supușilor. Fără să mai stea

7

prea mult pe gânduri, în una din zile, supusul regelui lăsă frica la o parte și se înfățișă în fața suveranului glăsuind:

— Măria Ta, să-mi fie cu iertare, dar poporul are o nemulțumire. Una care se pare că nu mai trece și care… de ceva timp… e pe buzele tuturor.

Mirat, împăratul privi întrebător spre sfetnic ridicân du-și ochelarii care îi atârnau greoi pe nas.

— Ce nu le ajunge? Pământ au din belșug, de ale gurii la fel, ce le mai lipsește?

— Măria Ta, altceva îi macină pe oameni. Altceva e la mijloc. E, e, e… Dumnezeule, oare cum să spun?… E vorba de… E vorba de… E vorba de un moștenitor, Măria Ta!

— Un moștenitor…, repetă îngândurat regele. Au nu știu ei oare că la vârsta mea și a reginei e aproape cu neputință să mai avem copii?!

— Știu, preamărite, știu, răspunse sfătuitorul, dar po-porul asta cere! Și, să-mi fie cu iertare, dar este în drept să o facă. Vox populi, vox dei!

Fără să mai spună ceva, împăratul se ridică de pe tron, își așeză mantia domnească pe umeri și ieși îngândurat din palat. Coborî în grădină. Avea suveranul acolo flori de toate felurile, care mai de care mai deocheate și mai colorate. So-iuri aduse din întreaga lume și care își răspândeau miresmele

8

amețitoare în întregul regat. Se așeză Împăratul Țării de Jos obosit și mâhnit pe o bancă în mijlocul acelui covor viu colo-rat și oftă din greu. O lacrimă i se prelinse pe obraz, apoi pe barbă, după care pe mână și, în cele din urmă, pe petalele unei flori din preajmă. Era o floare mare și roșie ca focul. Deîndată ce lacrima căzu pe ea, floarea își desfăcu petalele și grăi:

— De ce ești posomorât, Măria Ta? Ce te supără într-atât?Mirat de glasul dulce al florii, regele făcu ochii cât cepe-

le. O floare vorbitoare? Așa ceva nu mai văzu! Fără să bage parcă în seamă nedumerirea de pe chipul suveranului, floa-rea continuă:

— Nu cumva din cauza moștenitorului ești atât de în-durerat?

— Așa e…, murmură regele, dar de unde știi?— Ehe, Luminăția Ta! Vorbit-au albinele care vin să adune

polenul de pe noi. Întreaga suflare din regatul acesta știe ce-ți lipsește. Dar nu te mâhni, pentru că ești un rege bun, drept și protejezi în grădina palatului mii și mii de flori, te voi ajuta. Trebuie să ajungi la nimeni altul decât la Îngerul Căsătoriei. Numai el te va ajuta și te va îndruma ce și cum să faci. Numai el are o semincioară fermecată pe care regina trebuie să o înghită ca să rămână grea și să-ți dăruiască un moștenitor.

9

10

— D-apoi asta-i o poveste de adormit copiii! replică re-gele întristat.

— Nici pe departe! E purul adevăr, insistă floarea răs-pândind în jurul ei mii și mii de mirosuri, care mai de care mai aromate. Ia din coroana mea cea mai frumoasă petală, pune-o lângă inimă la păstrare și pornește grabnic la drum în căutarea îngerului. Nu uita, când vei avea nevoie de aju-torul meu, miroase petala și voi apărea pe dată. Iar de vei sufla de trei ori în petală, te vei preface pe loc în floare.

Fără să stea prea mult pe gânduri, regele se aplecă asu-pra florii și o cercetă puțin, după care sustrase cu grijă una dintre petale. Nici nu apucă să-i mulțumească binefăcătoa-rei sale, că frumoasa floare se și făcu nevăzută.

— Regina Florilor…, murmură regele. Ah, cum de nu mi-am dat seama, ea era! se căi în sinea sa.

Ca la un ordin, toate florile din grădină se aplecară în fața împăratului și îi făcură loc să treacă. Mirat de o atare întâmplare, regele se duse grabnic la regină și la sfetnicul său. Le povesti întreaga pățanie de-a fir-a-păr. Vorbiră, se sfătu-iră, sărută prințesele și porni fără zăbavă la drum. Încălecă pe cel mai sprinten cal pe care îl avea în grajd, un armăsar cu o coamă lungă și negru ca tăciunele. Porni ca vântul și ca gândul în căutarea îngerului cu semincioara fermecată.

— Ihai, căluțule, ihai! Hai, dii, dii…

11

Două zile și două nopți merse regele încontinuu în neștire. Obosiră ca vai de ei și calul, și călărețul. În cea de-a treia zi intrară într-o pădure adâncă și deasă-deasă. Spre seară, istovit de atâta drum, împăratul priponi calul și se așeză sub un copac de pe marginea unui lac, într-o poiană.

— Trrrrrr, murgule, trrrrr. Oprește-te, oprește-te. Odih-nește-ți oasele un pic, că luuuungă cale mai făcurăm.

Luna își unduia alene formele deasupra apei line ca oglin-da. Noaptea se lăsă răcoroasă. Acoperea cu mantia sa întu-necată toată suflarea acelor ținuturi. Numai regele nu avea somn. Se tot gândea încotro s-o apuce să-l găsească pe acel înger salvator. Și, cum stătea el și se frământa așa, zări deoda-tă în umbra lunii o căprioară. Una zveltă, cu ochi cuminți și cu o stea sclipitoare în frunte. Pe unde trecea căprioara aceea, rămânea o dâră lungă din aur în urmă. Regele rămase fer-mecat. Amuți de uimire. Când își mai reveni puțin, trase ar-măsarul încet de dârlogi și se piti după un tufiș. Din tr-odată, ciuta se preschimbă într-o tânără frumoasă cum nu mai vezi alta în lume, o frumusețe nemaiîntâlnită.

— Hop! Uite-așa! Acum sunt iarăși cea de-odinioară. Ce bine e!

Steaua din fruntea ei lumina totul în jur. Afară era ca ziua. Fata avea haine albe, din mătase fină, iar în mână ținea o harpă. Se așeză pe marginea lacului și începu să-și undu-

12

13

iască ușor degetele lungi și subțiri pe coardele instrumentului. Avea o voce fermecătoare, dar tristă. Era o muzică divină.

Și, cum stătea ea și cânta așa, dintr-odată, pădurea se cu tre mură, cerul se desfăcu în două și, de sus, din înalturi, coborî un înger. Avea aripi albe și mari, iar haina îi strălucea mai ceva decât soarele. Trecu peste fața apei și nu o atinse deloc cu tălpile sale. Plutea deasupra ei. Se apropie grăbit de tânără.

— Draga mea muză, de ce jelești cu atâta patimă? o întrebă îngerul înduioșător.

— Ah, cum să nu jelesc? Cum să nu jelesc, dacă tot sin-gură sunt în astă lume, răspunse frumoasa cu ochii scăldați în lacrimi.

Îngerul se apropie de ea și îi luă fața în mâinile sale moi:— Încă nu a venit vremea să urci în ceruri. Mai ai multe

de făcut aici, pe lume. Gândește-te, ce s-ar face oamenii fără tine?

— Așa e… Ce s-ar face…Tânăra, care era Muza Artelor, dădu harpa la o parte și își

lăsă capul ușor pe umărul îngerului. Stătură așa până aproape de răsăritul soarelui. De cum se crăpă de ziuă și apăru prima fâșie de lumină, îngerul își desfăcu larg aripile și își luă zborul spre ceruri, iar fata se preschimbă în căprioara cu stea în frunte de odinioară, pierzându-se în adâncul pădurii.