Dincolo de nisipuri

Fanus Neagu

In vara anului 1946, într-un sat de câmpie mistuit de secetă de doi

ani.Şuşteru se trezeşte după o noapte de priveghi a doua zi după-

amiază.Pentru că nu mai văzuse tutun de patru zile, şi-a pus câteva frunze de

iederă în lulea.

A ieşit în drum.Avea poftă de lăptuci,după ce visase că grădina lui de

zarzavat înverzise sub efectul ploii.Dascălul satului despre care toată lumea

credea că-şi pierduse minţile din cauza foamei, i-a cerut de fumat.Stătea toată

ziua pe marginea şanţului,mestecând măcriş,dacă avea, şi îngâna uitându-se la

cerul gol de nori, un rând dintr-o carte de rugăciune: ,,Dumnezeule care dormi

în pădurea de dafini.”

Atras ca un magnet de albia secată,Şuşteru a coborât la râu. Şanţurile

prin care altădată venea apa de la râu spre grădină erau goale.Mâlul se uscase

şi crăpase.Albia secată a râului se întindea ca o omidă cenuşie.Totul era

uscat.În depărtare, pe vârful unei movile se vedea un călăreţ.Şuşteru a zgâriat

cu vârful piciorului o cruce în nisip şi a râs.Acest gest care era magic în

copilărie însemna că dedesupt gâlgâia un izvor.

Văzând călăreţul apropiindu-se în goană,personajul i-a făcut semn cu

mâinile,gândindu-se la pericolul ce pândea calul de a cădea răpus de atâta

efort.Călăreţul s-a apropiat şi i-a strigat,arătând spre munte că vine

gârla,pentru că a plouat acolo. Uimit,Şuşteru nu a înţeles în prima clipă ce i s-a

spus, iar când s-a dezmeticit,călăreţul era departe.

Aici realitatea se îmbină cu ficţiunea şi călăreţul vestitor pare să fie

o nălucire a apei morţilor,a mirajului pe care il trăiesc cei aflaţi în deşert.

Cu privirile înfrigurate ,căutând în susul albiei, i se pare că simte răcoarea

apelor pornite de la munte.Suşteru îşi schimbă total comportamentul, este de

nerecunoscut, ca sub efectul unei maladii. Anunţând vestea dascălului, el se

grăbeşte să dea luntrea la apă, târând-o cu greu prin praful uliţei până dincolo

de râu.

Au început să bată clopotele,iar sătenii sunt copleşiţi de acea stare

febrilă în aşteptarea apei binefăcătoare.Bărbaţii s-au apucat să desfunde

şanţurile,un bătrân îşi întindea undiţele,o fată se pieptăna murmurând un

cântec trist ca de bocet,bărbaţii îşi suflecaseră pantalonii ca să nu-i ude gârla.

Se înnopta.Sătenii nu se mişcau, dar deveniseră nerăbdători. Ei nu

1

vedeau venind gârla.Şuşteru le-a povestit cum a auzit-o venind. Ideea că

morarii le-au furat apa i-a unit pe oameni în hotărârea de a urca la

moară.Lăsându-şi uneltele,ei s-au repezit să încalece şi să pornească la

drum.Nu aveau decât un ţelTrebuiau să aducă gârla astfel piereau.

Sătenii au pornit pe un drum al calvarului, în care au pierit doi cai ucişi de

efort înainte de jumătatea lui.Au ajuns cu greu la prima moară,dar iazul era

gol.Au plecat mai departe, cu convingerea că apa a fost tăiată mai sus.Şapte

dintre ei au coborât şi au luat-o pe lângă cai,rămânând mult în urmă.Din ceată

rămăsese numai jumătate.Cu puţin înainte de miezul nopţii au ajuns la moara a

doua,ascunsă între sălcii bătrâne.Văzând un cârd de raţe gâgâind,Şuşteru a

crezut că vin de la iaz.

Sătenii s-au năpustit călare spre stăvilar, dar iazul era gol şi jgheaburile

pline până la jumătate de ţărână.Sătenii au rămas buimaci,iar morarul i-a luat

drept hoţi.

Şuşteru şi-a păstrat convingerea obsesivă că apa fusese oprită mai sus,la

celelalte mori.Patru săteni s-au întors, iar ceilalţi l-au mai urmat o bucată,apoi l-

au părăsit şi ei. Albia râului se vedea întinzându-se înainte, o dâră de cretă ce

nu se mai isprăvea nicăieri.

Finalul are o valoare simbolică.Urmărindu-şi himera cu

încăpăţânare,Şuşteru porneşte mai departe atras de răcoarea valurilor pe care

o simţea mereu în faţă,sub lumina halucinantă a lunii ce se ofilea pe muchia

aceluiaşi deal.

2