ANUL I - Nr. 3 FEBRUARIE 2011

Publicaţie lunară a Asociaţiei Familia şi Viaţa, Roman

Tema lunii: Familia în suferinţă

Vă dorim căsnicii trainice, construite pe stâncă:

Cristos!

Colectivul de redacţie

Pr. Iosif Enăşoae Pr. Bernadin Duma

Pr. Petru-Sebastian Tamaş Pr. Eduard-Emilian Păduraru

Maria Gherghel Maricica Mihăluţe Vicenţiu Ciocan Petruţ Gălăţeanu

Maria Andrici Adina Zatîca Iuliana Petruţ

Izabela Antonică Simona Magdalena Mîrţ

Cristina Blăjuţ

Sumar

Editorial 3 Durerea, suferinţa şi familia creştină Soţi/Părinţi 4 - 5 Durerea altuia. Familia-locul suferinţei împărtăşite. Confesiune Tineri / Logodnici 6 Sunt călăuzit de lumina divină Adolescenţi 7 Complexul de inferioritate Copii 8 “Te iubesc, fetiţa mea cea mică!” … jocuri pentru copii şi nu numai… 9

Să colorăm: Parabola Bunului Samaritean

Spiritualitatea familiei 10 Familia în suferinţă Colaboratori 11 Interviu cu doamna Gerda Chişărău, Asociaţia Darul Vieţii, Timişoara Cultura vieţii 12 SIDA şi prezervativul Paternitate şi maternitate responsabilă 13 Iubirea şi fecunditatea după Humanae Vitae Probleme de bioetică 14 Diagnosticarea prenatală Redacţia şi specialiştii vă răspund 15 Din iubire, nu din datorie Părinţii de Ana Blandiana Ştiri interne

Motto-ul anului pastoral:

Familie, devino ceea ce eşti!

Adresa redacţiei

Asociaţia Familia şi Viaţa Str. Ştefan cel Mare, nr. 228

611040-Roman tel/fax: 0233/742505 mobil: 0762/633195

e-mail: afav_roman@hotmail.com www.familiasiviata.ro

ISSN 2069-6574 ISSN-L 2069-6574

Lipsa oricărei dureri nu este întotdeauna semnul unei sănătăţi perfecte a organismului nostru, deoa-rece sunt şi unele boli ce nu se manifestă prin dure-re şi acestea sunt, de fapt, cele mai periculoase. Când apare suferinţa în viaţa unui om? Atunci când conştientizează pericolul pe care îl reprezintă

durerea proprie sau durerea simţită de o rudă sau de o persoană cunoscută. Dar suferinţa mai poate fi declanşată şi de con-tactul cu o persoană care suferă, precum şi de mărturia dată de cineva care suferă. În faţa suferinţei, omul poate avea diferite atitu-dini, în funcţie de opini-ile sau convingerile sale filozofice sau religioase. Ateul consideră durerea şi suferinţa o absurdita-te. Originea, motivul şi sensul suferinţei umane, întrucât sunt, pentru ateu, o veritabilă enig-mă, pot declanşa în mintea acestuia revoltă feroce, resemnare im-

placabilă sau indiferenţă laxă. Omul credincios însă consideră durerea şi sufe-rinţa realităţi misterioase şi se resemnează în faţa voinţei divine. Creştinul matur consideră durerea şi suferinţa un dar al iubirii divine şi acceptă să colaboreze cu Cristos, mort pe Cruce şi înviat glorios, atât la rea-lizarea planului de sfinţire şi de mântuire a lumii, prin suferinţa salvifică, cât şi la propria sfinţire şi mântuire. Familia creştină, făcută părtaşă, prin suferinţă, la misterul salvific al lui Cristos, este chemată să colaboreze cu Cristos suferind, în mădularele Tru-pului său mistic, la sfinţirea şi mântuirea întregii familii umane.

Fiecare persoană umană a experimentat durerea şi suferinţa atât individual, cât şi comunitar; în familia proprie sau în comunitatea locală sau eclezială. Dure-rea şi suferinţa par să fie ingrediente necesare ale existenţei fiecărei persoane umane, în drumul ei de creştere, de maturizare şi de realizare finală. Aşa cum nimeni dintre noi nu poate scăpa de propria umbră, tot la fel nimeni nu este cruţat de durere, sau atât de durere cât şi de suferinţă, în existenţa pământească. Durerea ne ia în primire de la naştere, ne îmbrăţişează cu putere; apoi ne ajută să descoperim limitele perso-nale şi necesitatea unui ajutor din partea celor din jur, sau a unui ajutor divin, mai ales când ne dăm sea-ma de insuficienţa ori ne-putinţa ajutorului uman. Durerea este experimen-tarea, simţirea unui discon-fort într-unul din membrele trupului, care ne face să spunem: mă doare capul, stomacul, ficatul, mâna, piciorul etc. Durerea anun-ţă o funcţionare neadecvată a unui organ sau al unui întreg sistem organic ale corpului nostru. Ea are menirea de a ne avertiza, ca un clopoţel sau ca o alarmă, şi trebuie să ne deter-mine să consultăm un medic, pentru a vedea cât de gravă este sau poate deveni noua situaţie apărută şi experimentată în corp. Durerea, ca semnal de alarmă, este benefică deoarece ne avertizează asupra unui pericol ce ameninţă sănătatea şi chiar viaţa trupului. Cred că cine îşi dă seama că durerea este un avertis-ment, asupra faptului că organismul nu funcţionează bine, nu ar trebui să apeleze imediat la un medica-ment, care să calmeze sau să îndepărteze durerea, ci, mai înţelept ar fi, să apeleze mai întâi la medic, iar apoi, în conformitate cu recomandările acestuia, să urmeze un tratament adecvat care poate înlătura cauza durerii şi duce la vindecarea organismului.

Pr. prof. dr. Iosif Enăşoae

Durerea, suferinţa şi familia creştină

Durerea altuia de William Blake din “Cuvinte de har”

Pot să văd necazul tău Fără a suferi şi eu? Pot să văd tot al tău chin Fără-a vrea ca să-l alin? Să te văd oare plângând Durerea-ţi ne`mpărtăşind? Tatăl nu ar lăcrima Fiul lui de-ar suspina? Mama chiar ar şovăi Pruncul ei de s-ar jeli? Asta, nu, nu poate fi! Nu, nicicând, nu poate fi! Cel ce tuturor zâmbeşte Ar putea-ndura cum creşte Glas de păsări tânguit, Plâns de prunc neostoit? Lângă cuib n-ar alerga Alinarea să le-o dea? Lângă leagăn n-ar veni Plâns de prunc de-ar istovi? N-ar veghea necontenit Să nu afle chip mâhnit? Asta, nu, nu poate fi! Nu, nicicând, nu poate fi! Bucuria-i la noi toată, Ca un prunc se face-ndată, Al durerii om se face, Chinul nostru nu-i dă pace. Să nu crezi că e străin Domnului al tău suspin, Să nu crezi că Cel de sus E străin de al tău plâns. Bucuria Lui ne-o-mparte Ca să fim de plâns departe. Când la noi dureri s-adună, Cânt de leagăn ne îngână.

Nu ştiu dacă versurile alăturate pot ilustra suficient de bine durerea şi suferinţa pe care o produce, sau cel puţin aşa ar trebui, necazul şi chinul unuia din familie. Nicio fiinţă umană, indiferent de vârstă, sex, pregătire, funcţie, stare socială nu este scutită de suferinţă. Problema durerii, a suferinţei este o problemă personală. Indiferent care ar fi motivul durerii, odată cu suferinţa apar şi întrebări de genul: De ce eu? De ce copilul meu? Este prea mic pentru o aşa mare suferinţă! De ce mama sau bunica? Sunt prea neputincioase material pentru a se putea trata. Şi întrebările ar putea continua. Suferinţele sunt variate, generale şi specifice, dificile şi ciudate, de mari şi de mici proporţii, puternice şi istovitoare. Suferinţa face parte din viaţa noastră. Ea este un adevărat mister. Ni se pare că este lipsită de sens, de valoare, dacă nu încercăm să o raportăm la suferinţa lui Cristos. Privind la Cristos pe cruce, putem descoperi valoarea, sensul şi rodul pe care îl produce suferinţa acceptată şi trăită, putem vedea în suferinţă un mijloc pentru a ajunge la mântuire. ”Trebuie să trecem prin multe încercări ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu” (Fap 14,22). Durerea este: ambientul potrivit pentru cultivarea şi dezvoltarea vieţii spirituale; nicovala pe care se modelează omul pentru ca vorba sa să devină mai plăcută, plină de trăiri, curată şi fără cuvinte de prisos; trambulina ce duce la mari înălţări; o cale spre credinţă; puntea tainică ce ne trece pe ţărmul celălalt, necunoscut, dar atât de dorit. Purtarea crucii cu demnitate înseamnă predică vie, mângâiere şi sprijin pentru toţi cei care, alături de noi, îşi poartă crucea lor. Suferinţa este un leac puternic, ne ajută să ne remodelăm, să vedem lumea cu alţi ochi, să iubim. Şi tot ea este aceea care ne purifică şi ne face liberi. Nu ne abandonăm în braţele suferinţei în necunoştinţă de cauză, ci conştienţi fiind că acesta este modul în care ne încredinţăm voinţei lui Dumnezeu. Nu ne vom abate din drumul nostru, acela de a ne purta povara suferinţelor zilnice cu demnitate, dacă vom fi însoţiţi de rugăciune, umilinţă, răbdare şi dragoste. Acceptând suferinţa în viaţa noastră, trăind-o, dându-i un sens, atunci, cu siguranţă ajungem să o şi iubim. Iubind suferinţa proprie vom fi capabili, să ne apropiem de semenii noştri aflaţi în suferinţă şi să rupem lanţurile individualităţii. Numai acum vom fi capabili să acordăm câteva momente bunicii pentru a-i răspunde unei întrebări, pe care ne-o pune de mai multe ori pe zi, fără să ne deranjeze; să închidem televizorul în timpul emisiunii la care ţinem foarte mult pentru a asculta cu atenţie problema ce-l preocupă pe soţul recent întors de la şedinţă; să renunţăm a merge la coafor pentru a acorda puţin timp copilului care, ajuns de la şcoală cu două ore mai devreme, acuză o durere; să găsim soluţia cea mai potrivită pentru a ne îngriji tatăl de 75 de ani paralizat fiind, fără să-l izolăm într-o cameră de azil; să anulăm plecarea în concediu deoarece, una dintre surori se află în stare gravă la spital etc.

Prof. Maricica Mihăluţe Familia – locul suferinţei împărtăşite

Atunci mi-am spus că totul depinde de mine şi de puterea vindecătoare a lui Dumnezeu. M-am înarmat cu credinţă şi am început lupta cu destinul: întâi chimioterapia (9 şedinţe), apoi radioterapia (50 de şedinţe). Nu era moment în care să nu mă rog Sfintei Fecioare Maria şi lui Isus să-mi dea puterea să rezist la tratament pentru a mă putea opera. Mereu spuneam: ”Dumnezeule Atotputernic, ai milă de mine că nu mai rezist. Ajută-mă să pot să-mi suport suferinţele”. Şi rugăciunile mi-au fost ascul-tate. M-am operat. Mâna stângă mi s-a umflat, nu puteam face nici cel mai mic efort. Eram foarte răvă-şită, nu suportam pe nimeni, nu mai aveam dispon-ibilitate pentru rugăciune. Ceream asta insistent celor apropiaţi mie. Am simţit atunci ajutorul familiei care cu calm şi multă afecţi-une m-a ajutat. Soţul deşi venea obosit de la serviciu mă ajuta să-mi pot face toate exerciţiile prescrise de medic pentru a mă recupera, mama plină de durere se ocupa de cele ale bucătăriei, copii şi-au împărţit frăţeşte celelalte sarcini gospodăreşti. Împreună am depăşit acest moment critic. Dar lupta nu s-a încheiat. Nu am încetat niciodată să mulţumesc Lui Dumnezeu şi Maicii Sfinte pentru ajutorul primit şi să cer aceasta în continuare, pentru a-mi purta crucea suferinţei cu demnitate şi pentru a nu cădea în deznădejde. După trei ani boala a recidivat. Au apărut noi complicaţii care au necesitat alte şedinţe de chimioterapie, alte dureri, alte clipe de coşmar. Familia însă era parcă mai aproape şi mai atentă cu ceea ce mi se întâmpla. Fiecare în felul lui încerca să-mi facă mici bucurii. Cu fiecare gest al lor în mine creştea speranţa de viaţă şi dorinţa de a trăi. Nu aveam nici o posibilitate materială pentru a-i ajuta însă, ştiam sigur că unind suferinţa mea cu cea a lui Isus şi oferind-o, îi puteam ajuta mult mai mult. De aceea disponibilitatea pentru rugăciune creştea din zi în zi. Era singura mea modalitate de a le mulţumi pentru ceea ce faceau pentru mine. Nu vreau să mă plâng pentru ceea ce am suferit şi încă mai sufăr ci vreau doar să fac cunoscut şi altora unul din mijloacele de care se foloseşte Dumnezeu pentru a ne ajuta să ne purificăm sufletul, să dăm o adevărată valoare suferinţei dar nu în sensul de a o cere insistent ci acela de a o depăşi cu demnitate. Ajută-mă, Doamne, să-mi pot purta în continuare crucea suferinţelor mele fizice, le unesc cu suferinţele Tale şi le ofer pentru mântuirea proprie, a familiei mele dar şi a întregii omeniri. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să descopăr valoarea suferinţei.

Am văzut multă suferinţă, însă acum vreau să vă împărtăşesc din suferinţa personală. În anul 2006, luna iulie am fost diagnosticată cu neoplasm mamar stâng gr. III B. Mi s-a spus: ”Doamnă, ceasul arată ora 12 şi dum-neata ai venit la ora 11 şi 55minute”. Deci şansele de viaţă erau minime. Rana era foarte urâtă si mirosea. Toţi îmi spuneau că am fost inconştientă că m-am prezentat atât de târziu la medic. Fiind mama a 3 băieţi şi toţi la vârsta când aveau nevoie de mine, am considerat că sunt mai importante examenele lor decât starea mea de sănătate. N-am crezut nicio clipă că boala este atât de gravă deoarece eram o fire foarte puternică. Suferinţa era mare. Durerile mă copleşeau. Toată familia intrase în panică. Nu voi uita niciodată privirile îngrozite ale celor 4 bărbaţi ai mei, care nu aveau nici o putere să mă ajute cu nimic.

Confesiune

Iulia Către

Ce poate fi mai minunat decât să ştii că cei din familie sunt alături de tine atunci când eşti la necaz: te ascultă, te încurajează, te acceptă, te ajută, te însoţesc, se roagă cu tine pentru a depăşi situaţia, indiferent de ce natură ar fi ea. Nu e oare mai uşoară suferinţa împărtăşită şi trăită astfel? Odată experimentată şi trăită în familie, compasiunea nu va fi privită ca o slăbiciune ci ca o virtute. Ea, este cu adevărat cheia pentru tulburatele relaţii care exista între oameni în aceste vremuri atât de agitate.

Fiecare efort de a mărturisi, a vorbi şi a scrie de-spre familie adaugă un pic de aur unei comori pe care nimic în lume nu o poate răpi, aşa că, m-am decis să “comentez” şi eu câteva aspecte pe tema asta. Nu trebuie să fii expert în domeniu ca să simţi că sfânta chemare a întoarcerii acasă are izvorul într-o familie în care razele vesele ale soarelui dimineţii nu te găsesc niciodată singur, iar apusurile nu le vezi fără cineva drag aproape, un loc în care te hrăneşti puternic, atât din amintiri cât şi din proiecte. Un loc unde realizezi că fericirea adevărată se naşte atunci când ne hotărâm să punem inima la treabă într-un eveniment care nu este numai un plan al omului, ci şi un plan al lui Dumnezeu, un sacrament, unde EL a unit şi omul nu de-sparte. Familia creştină este creaţia lui Dumnezeu prin iubire şi pentru iubire, locul unde se găsesc toate mijloacele de a iubi, unde iubirea însăşi este trăită de fiinţe capabile de a iubi în întregime, la toate dis-tanţele posibile. Într-o familie creştină sufletul exprimă integ-ritate, greutate şi responsa-bilitate, iar mintea înţelege că bucuria şi sufe- rinţa sunt daruri la fel de pre-ţioase prin care frumuseţea lumii şi creşterea în credinţă intră în noi.

Se lansează astăzi atâtea păreri noi despre căsătorie! “Fii, băi, serios, fericirea se poate obţine şi fără să-ţi stea mintea mult la familie, care, mai poate fi păcălită, amânată, aruncată … un hârb al istoriei!”. “Ce ştii tu, mamă, ce modernă-i lumea, câte butoane, maşini, televizoare, telefoane, teleidei, telecomenzi, tastaturi, calculatoare, internet, şi câte şi mai câte, ne preocupă, ne ajută, ne tentează, ne influenţează, ne terorizează!” Sunt opinii la modă şi greu mai înţeleg unii tineri că nicio revoluţie în ştiinţă sau societate nu poate depăşi sau înlocui revo-luţia în iubirea până la sacrificiu adusă de însuşi Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul.

Prof. Petru Gălăţanu

Alte alegeri se pot face în câteva secunde dar roa-dele se plătesc în restul timpului rămas, sau, mai rău, şi după aceea… Gândeşte-te bine tinere la fragilitatea ”iubirilor” improvizate, la faptul, dovedit de atâtea ori, că nu există scurtături spre fericirea adevărată şi, cu cât lucrurile se schimbă, cu atât adevărurile rămân aceleaşi, bogăţia sufletului rămânând adevărata bogă-ţie. Este o mare nebunie să pierzi înăuntru, în familie, pentru ca să câştigi în exterior, ce? Nu-mi amintesc unde am auzit că ”într-o familie creştină trăieşti doar odată dar, poţi fi şi copil şi tânăr de atâtea ori!” Ştiu pe cineva care s-a ascuns, la lucru, în străinătate, de

mulţi ani, nu mai ştia ni-meni, precis, pe unde este. L-am revăzut, într-o zi de vară, între două geamanta-ne mari, lăcrimând.... ”...la poarta zăvorâtă/Nimeni pe afară.../ Casa mea iubită/ Scumpa mea căscioară/ Prăfuită-i rama/ Ruginind lăcata/ Nu-i acasă mama,/ Nu-i acasă tata...” (V.Galaicu) În familia creştină din care provenim, sau pe care o clădim, guvernează legea lui împreună: construim împreună, devenim împreu-nă, suportăm împreună, ne bucurăm şi rămânem îm-preună, dar, mai ales ne rugăm împreună. ”Doamne, când sunt obosit,

descumpănit, nesocotit şi trist, când sunt descurajat, sau sufăr, sau simt că nu-s iubit, trimite-mă să iau (să dau!) lumină acolo de unde am venit, din familia mare, creştină. Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai trezit să înţeleg că, doar aici, este posibilă naştere şi renaştere pe dreapta cărare, rămânere salvatoare, sărbătoare a întoarcerii, ca a fiului risipitor, la lumină şi căldură divină, la iertare deplină”.

Sunt călăuzit de lumina divină

care a numit această stare "complexul complexe-lor". Conform teoriei lui, acest complex poate fi depăşit prin mecanismul compensării - o reacţie a individului la o lipsă a sa. Prin urmare, percepţia oricărei imperfecţiuni a propriei persoane mobilizează resurse psihologice ascunse, pentru depăşirea ei. Există şi o modalitate de compensare cu valenţe negative: compensarea prin superioritate şi dominaţie. Se poate ajunge la comportamente foarte agresive, individul trăind iluzia că este superior celorlalţi. Situaţia extremă este când se ajunge la atitudini megalomanice, care pot genera consecinţe dramatice asupra unor grupuri de persoane, cum s-a întâmplat cu Hitler. Dar cum am putea să scăpăm de acest sentiment? Poate toţi am trăit la un moment dat sentimente de insuficienţă, de inferioritate faţă de alţii, ne-am sub-evaluat şi ne-am lăsat copleşişi de defecte. Este bine să înţelegem că este firesc să avem de-fecte, dar nu trebuie să pierdem din vedere calităţile şi să le punem în valoare - fiecare este o valoare prin unicitatea sa. Iar pentru a nu te lăsa pradă sentimen-telor de inferioritate este necesar să te accepţi aşa cum eşti, afirmaţie făcută în numărul anterior al revistei. Fiecare dintre noi are o menire. Este nevoie doar să o descoperim şi să o ducem la îndeplinire, să ne valorificăm talantul propriu, aşa cum afirmam la întâlnirile noastre din licee. În concluzie, să ne străduim să valorificăm părţile noastre bune, iar defectele, pe cât posibil, să le dimi-nuăm. Să nu uităm apoi că toţi avem defecte, impor-tant este să nu ne lăsăm copleşiţi de ele.

Complexul de inferioritate

Unele etape ale vieţii, mai ales adolescenţa, din anumite motive, poate genera, în unele persoane, complexul de inferioritate. Unii adolescenţi vorbesc greu în public, sunt timizi, alţii se văd prea graşi sau prea slabi faţă de ceilalţi, pe unii îi deranjează culoa-rea ochilor sau forma nasului şi nu îşi mai desprind privirea din oglindă de la detaliul fizic deranjant... Acestea îi pot împiedica să se adapteze la probleme, situaţii noi, limitându-le, mai mult sau mai puţin

conştient, posibilitatea de alegere. Persoana cu un astfel de complex are tendinţa de a se compara mereu cu cei din anturaj din punct de vedere social, estetic, moral, nu se poate aprecia pe sine la justa valoare, fiind lipsită de încredere în propria persoana. Trăieşte cu teama că este luată în râs şi se află mereu în goana după aprecierea celor-lalţi. Acest sentiment poate fi accentuat de o consti-tuţie fizică anormală (o infirmitate), de o situaţie economică şi socială precară, de o educaţie deficita-ră, etc. Dacă nu se încearcă depăşirea acestor senti-mente de inferioritate consecinţele sunt destul de drastice atât în plan personal, cât şi social: teama de necunoscut, de viitor, lipsa de conştientizare a pro-priei valori, autoînvinuire, pierderea energiei, con-vingerea că nu poate reuşi acolo unde alţii reuşesc cu uşurinţă, şi deci apariţia fricii de a mai încerca. Sentimentul de inferioritate nu apare numai atunci când ne auto-subestimăm, ci şi atunci când suntem apreciaţi sub nivelul la care credem că avem dreptul. În acest caz, este vorba de o neconcordanţă între auto-apreciere şi opinia celorlalţi. Din acest conflict se naşte nevoia de protest şi de compensare. Complexul de inferioritate se leagă indisolubil de numele marelui psihanalist german Alfred Adler,

Psih. Izabela Antonică

Zilnic întâlnesc copii în ochii cărora se poate citi multă suferinţă, nu o suferinţă fizică, ci una psihică, sufletească. În temele şi în lucrările lor am descoperit şi cauzele: plecarea părinţilor în străinătate, lipsa de afectivitate, teama separării, certurile din familie, lipsa banilor, marginalizarea, neexprimarea senti-mentelor. Copiilor de la clasa întâi, le-am cerut să deseneze ce daruri pot oferi ei Pruncului din iesle. Doi dintre ei au desenat ceva cu totul şi cu totul special: Daniela, o fetiţă orfană, a desenat o inimă dar şi o mamă spunând că ea doreşte ca Pruncul să nu rămână făra mămică, dacă prima va muri. Marius i-a desenat Pruncului o soţie spunând că nu vrea să-l vadă pe Isus singur, aşa cum este tatăl lui. Aceste “daruri” ar trebui să ne dea mult de gândit. Copilul are nevoie de iubirea noastră, are nevoie de un cămin stabil, are nevoie de siguranţă, are nevoie de o familie care are la bază iubirea şi respectul re-ciproc. Iată ce mi-au răspuns copiii la întrebarea: Când ai simţit tu cea mai mare bucurie în familia ta? Iată câteva din răspunsuri: când s-au întors părinţii din străinătate, când am stat toţi la masă, când vorbesc cu tata la telefon, când s-a născut frăţiorul meu, când familia s-a reunit, seara când mă joc cu tatăl meu, când mama şi tata mă apreciază că am luat o notă bună la şcoală,… etc. Cel mai simpatic răspuns a venit din partea unei fetiţe numite Saray: Cea mai mare bucurie am simţit-o anul trecut de ziua îndră-gostiţilor când tata i-a spus mamei că o iubeşte şi i-a adus un buchet imens de flori. Oare în câte familii se întâmplă astfel de lucruri? Ştim noi să ne exprimăm sentimentele? Ştim noi să dăm prilej de bucurie în familia noastră? Din păcate sunt multe familii nefericite în care bucuria pare să nu mai apară. Dar să nu uităm că bucuria vine de la Domnul şi de aceea să ne rugăm Lui asemenea Roxanei: Doamne, sunt îngrijorată pentru că familia mea este nefericită. (…) Te rog să intri în inima fiecăruia dintre noi şi să îndepărtezi teama, să elimini greşelile noastre de gândire. Ajută-ne să ne eli- berăm de încrâncenare şi să renunţăm la resenti-mente şi învinovăţiri. Te rog trimite îngerii păzitori să ne aducă pacea, iubirea şi bucuria în căminul nostru. Îţi mulţumesc că mi-ai ascultat rugăciunea! Te iubesc, Isuse!

Aceste cuvinte auzite la o predică au răsunat şi răsună şi astăzi în mintea mea. Sunt cuvintele rostite de un tată mulţumit fiindcă Dumnezeu i-a dăruit o fetiţă pe care o iubea nespus de mult. În fiecare zi el o săruta pe frunte şi îi spunea: “Te iubesc fetiţa mea cea mică!”. Anii au trecut şi fetiţa a ajuns adolescentă iar tatăl ei a con-tinuat să-i spună zi de zi: “Te iubesc, fetiţa mea cea mică!”, chiar dacă fetiţei nu-i mai convenea, îi era

puţin jenă, se considera mare, nu mai era o fetiţă mică. A ajuns la facultate iar acum cuvintele tatălui ei aveau un nou sens pentru ea. Aştepta cu nerăbdare telefonul tatălui său care nu a încetat să-i spună: ”Te iubesc, fetiţa mea cea mică”! Iată că a venit ziua când a aşteptat în zadar. Tatăl ei nu a mai sunat-o. Era pe patul spitalului şi nu mai putea vorbi. Făcuse un atac cerebral. Fata a mers într-un suflet la spital. A ajuns acolo şi aştepta să mai audă măcar odată din gura tatălui ei: ”Te iubesc, fetiţa mea cea mică!”, dar în zadar. Cu lacrimi în ochi îşi pune capul pe pieptul tatălui său. A stat câteva momente şi a ascultat bătăi-le inimii părintelui ei. Se ridică şi cu lacrimi în ochi dar fericită spune: «Tata nu mai poate vorbi dar as-tăzi mi-a spus încă odată în ritmul bătăilor inimii lui: ”Te iubesc, fetiţa mea cea mică”!» Cuvinte simple, dar de o mare încărcătură afectivă, care pot transforma viaţa unui copil. Cât de impor-tant este să ne exprimăm sentimentele faţă de copiii noştri!

Prof. Maricica Andrici

“Te iubesc, fetiţa mea cea mică!”

Să colorăm: Parabola Bunului Samaritean -povestire-

«Un om mergea de la Ierusalim la Ierihon. Pe drum a fost atacat de bandiţi. Ei i-au luat tot, l-au bătut şi l-au lăsat aproape mort. Pe acelaşi drum a venit şi un preot. El a văzut rănitul şi a mers mai departe. A tre-cut pe acolo şi un levit, l-a văzut şi nu s-a oprit. În sfârşit, a venit şi un om din Samaria - un străin. El a văzut rănitul şi i s-a făcut milă. S-a apropiat de el, i-a spălat rănile şi i le-a pansat. Apoi l-a aşezat pe ani-malul său şi l-a dus la un han. Acolo s-a ocupat de el. Înainte de a-şi continua drumul, a doua zi dimineaţă, i-a dat hangiului bani şi i-a zis: “Ai grijă de rănit! Dacă cheltu-ieşti mai mult cu el, îţi voi plăti când voi trece pe aici la întoar-cere”. Isus a întrebat: “Ce părere ai? Care dintre cei trei s-a purtat ca aproapele acelui om?” Cel întrebat a zis: “Cel care a avut milă de el”. Şi Isus i-a zis: “Mergi şi fă şi tu la fel”.»

Întrebări pentru discuţii cu părinţii:

Tu ce i-ai fi răspuns lui Isus? Cum l-ai fi îngrijit pe cel

rănit? Ai văzut vreodată un om căzut? Cine a fost aproa-

pe de el?

Cine este aproapele tău? Ce poţi face tu pentru el?

Trimite pe adresa redacţiei mărturia ta despre cum ai

ajutat concret pe aproapele tău şi noi o vom publica în

numărul următor. Mulţumim!

(de colorat)

(de colorat)

Astfel viaţa conjugală, nu mai este o viaţă de iubire, de dăruire, de binecuvântare, de sacrifi-ciu pentru celălalt, de progres uman şi spiritual, ci mai degrabă a condus la degradarea demnită-ţii persoanei umane şi o luptă împotriva celulei

societăţii - familia. Sfântul Augustin, în De civitate Dei, vorbea despre conflictul dintre cele două iubiri : iubirea faţă de Dumnezeu îm-pinsă până la dispreţul faţă de sine, şi iubirea faţă de sine împinsă până la dispreţul faţă de Dumnezeu. Parcă în ultimul timp tot mai mult îşi face loc iubirea faţă de sine cu ideea carpe diem iar când vine vorba de o

încercare, o criză, o boală, să abdici şi să fugi „într-un alt loc liniştit”. Este cultura pe care ne-o inoculează mass-media dar şi societatea. Pentru a însănătoşi ideea de familie, sunt nece-sare recuperarea valorilor morale, care sunt valorile caracteristice persoanei umane, în ace-laşi timp reînţelegerea sensului ultim al vieţii - prezenţa lui Dumnezeu. Numai primatul acestor valori dă contur familiei aducând-o la demnitatea ei de la început, aşa cum a voit-o Dumnezeu.

Familia în suferinţă

Pr. Păduraru Eduard-Emilian

În această lună fiind ziua mondială a bolnavului,m-am gândit să aruncăm şi o privire asupra familiei din timpu-rile noastre, care trece prin diferite probleme şi suferinţe. Situaţia în care se află familia de astăzi prezintă aspec-te pozitive şi negative. Poate mulţi spun că o boală sau alta este cea care îngreunea-ză viaţa de cuplu, care pune la încercare ceea ce au pro-mis în faţa altarului ”la bine şi la greu”, dar situaţia este şi mai agravantă când sufe-rinţa survine în urma unei probleme interne (de cre-dinţă), personale ori de cuplu, sau a unui viciu. Mulţi soţi pornesc în viaţa de familiei cu idei precon-cepute şi greşite despre independenţa unuia faţă de celălalt, lucru care îi face neîncrezători, nu mai au curajul să se deschidă, să socializeze, mai ales cei care stau ani de zile împreună pentru „ a se cunoaşte” şi sfârşesc de multe ori printr-un eşec, deoarece nu s-au cunoscut prea bine... O altă problemă o reprezintă şi ambiguitatea relaţiilor părinţi-copii, mai ales după anii ‘89 când poporul român a cunoscut un exod mare, iar părinţii şi copiii în 10-20 de ani s-au văzut de câteva ori, astfel familia este zdrun-cinată de o altă mare suferinţă în ceea ce priveşte trans-miterea valorilor. Numărul crescând al divorţurilor, plaga avorturilor şi instaurarea tot mai puternică a anticoncepţionalelor fac din familie un teren minat. La baza acestor situaţii negative se află de cele mai multe ori pierderea simţului prezenţei lui Dumnezeu şi ideea greşită a libertăţii. Fiecare dintre soţi se declară împlinit numai dacă îşi creează condiţii de afirmare autonomă, de multe ori împotriva voinţei celuilalt, pentru o bunăstare egoistă, şi nu după principiile şi valorile morale. Din ce în ce mai mult trec pe primul loc preocupările profesionale, în defavoarea comunicării dintre soţi, din-tre părinţi şi copii. Treptat Dumnezeu este uitat, apoi exclus din propria familie.

În ce circumstanţe aţi înfiinţat Asociaţia Darul Vieţii? În anii ‘90 am resimţit acut tragedia înmulţirii avortului după revoluţie, la noi în ţară. Pe vremea aceea era un singur preot, pr. Vicar Nicolae Teodo-rescu din Timişoara care vorbea în timpul predicilor duminicale despre acest lucru. După 2001 pr. Ioan Chişărău, soţul meu, a format un grup de rugăciune pentru construirea unei Biserici în Timişoara, Sf. Maria Regina Păcii (care astăzi este aproape termi-nată) – grup care a „produs” spontan membrii fonda-tori ai Asociaţiei Darul Vieţii. În 11 februarie 2003, ziua Fecioarei Maria de la Lourdes, asociaţia a obţi-nut statutul de persoană juridică română. Ce scop şi obiective v-aţi propus? Am dorit cu ajutorul celor care deja au experienţă în această muncă (organizaţiile occidentale pro-life din cadrul Bisericii Catolice, în primul rând) să por-nim o mişcare de apărare a vieţii la noi în ţară, să facem tot ce poate contribui la apărarea vieţii şi la întărirea familiei creştine. De-ndată ce ne-am pus pe treabă, Dumnezeu ne-a şi trimis oamenii de legătură şi am intrat în reţeaua internaţională a mişcării. Prin ce proiecte şi activităţi încercaţi să realizaţi aceste obiective? Le menţionez pe cele mai importante: Rugăciunea lunară pentru Viaţă din faţa unei clinici de avort, dup modelul iniţiat de Mons. Phillip Reilly; organizarea unui Marş al Vieţii în fiecare an în Timişoara; activi-tate publicistică, pe internet şi în mediu tipărit; orga-nizarea zilelor pentru apărarea vieţii în parohii cu ajutorul icoanei Sf. Fecioare de la Guadalupe, Pro-tectoarea Vieţii nenăscute; cursuri şi consiliere în metoda simpto-termală de reglare a concepţiei, cur-suri de pregătire pentru căsătorie, cursuri pentru castitate, curs pro-life; ajutorarea mamelor însărcina-te/în criză; campanii de rugăciune. Ce bucurii şi împliniri vă aduce munca pe care o desfăşuraţi în slujba vieţii? Domeniul pro-vita nu este foarte popular, nici foarte rentabil, economic vorbind. Dacă cineva intră în această luptă şi se bizuie pe interese lumeşti, nu va rezista mai mult de un an. Este cu adevărat nevoie de o chemare din partea lui Dumnezeu, de care eu per-sonal nu am dus lipsă şi n-am putut să mă îndoiesc nici o clipă că Dumnezeu mă doreşte aici şi niciunde altundeva. Mi-am părăsit vechiul serviciu (lucrasem la Asociaţia Kolping Banat) în 2001, tot atunci s-a născut ultimul nostru copil, din cei patru pe care ni

i-a dăruit Dumnezeu; după perioada celor doi ani de maternitate am început să lucrez full-time pregătindu-mă pentru această misiune fascinantă de a apăra fiinţele cele mai inocente din lume, şi pe toţi cei ameninţaţi de cultura morţii. Pot spune că bucuriile şi satisfacţiile m-au ţinut literalmente legată de mun-ca mea, în care am simţit şi simt în permanenţă pre-zenţa lui Dumnezeu. În perioada aceasta am primit vindecări miraculoase la o serie de boli, de asemenea am fost ferită în mod minunat de două accidente de circulaţie, care puteau fi mortale. (În 2003 am zburat cu maşina de pe autostradă, cu un şofer adormit, iar doi ani mai târziu a intrat o maşină în mine, eu fiind pieton dezorientat, azvârlindu-mă câţiva metri.) O mare bucurie de asemenea constituie colaboratorii pe care mi i-a dat Dumnezeu, care şi ei la rândul lor au fost cuprinşi în bună parte de acelaşi zel pentru apă-rarea vieţii.

Ce vă propuneţi pentru viitor? Să fac voia lui Dumnezeu într-un mod mai umil şi să mă las călăuzită de El; proiectele pe care le avem în vedere acum sunt mai ales cel naţional pentru promovarea castităţii, organizarea Marşului Vieţii în Timişoara (26 martie a.c.), prezenţa icoanei Sfintei Fecioare de la Guadalupe în parohii, producerea şi distribuirea de material informativ, crearea unei reţe-le naţionale de filiale ale Asociaţiei Darul Vieţii. Vă mulţumim şi vă urăm să aveţi succes în misiu-nea pe care o desfăşuraţi, aceea de apostolat pentru salvarea vieţii. Eforturile şi zelul grupului vostru să fie exemplu şi model pentru persoanele sensibile care doresc să lucreze în serviciul vieţii.

Interviu cu doamna Gerda Chişărău, Asociaţia Darul Vieţii, Timişoara A consemnat prof. Maria Gherghel

În ultima timp s-a lansat o amplă discuţie atât în interiorul bisericii cât şi în afara ei, pe tema folosirii prezervativului pentru a nu contacta SIDA, care pro-duce multă confuzie, dacă nu dezordine şi haos, atât printre credincioşi cât şi în rândul opiniei publice. Biserica Catolică nu are o învăţătură oficială şi particulară despre problema SIDA şi prez-ervativ, problemele morale puse de prezervativ sunt tratate în toate marile învăţături referi-toare la raporturile conjugale şi finalităţile căsătoriei în care se ţine cont de faptul că actul trupesc ar trebui să aibă loc în cadrul unei căsătorii monogame între un bărbat şi o femeie; fidelitatea conjugală este cel mai bun remediu îm-potriva maladiilor transmise sexual cum este SIDA; unirea conjugală ar trebui să fie deschisă vieţii, la care trebuie să se adauge respectul faţă de viaţa altora. Rezultă că Biserica nu predică o morală sexuală a „partenerilor”. În schimb ea propune o morală conju-gală şi familială. Ea se adresează „soţilor”, perechi unite sacramental într-o căsătorie care este monogamă şi heterosexuală. Altfel riscă scandalul de a ajuta vagabondajului sexual şi de a se face responsabilă de păcatul celui care, în multe cazuri, nu se interesează deloc, nici în practică, nici în teorie adesea, de morala creştină. A fi de acord cu prezervativul ar însemna transmiterea mesajului: „Păcătuiţi, fraţii mei, dar în siguranţă!” Biserica Catolică nu-şi va schimba poziţia, adoptând ideile la modă şi justificând folosirea prezervativului pe baza “răului mai mic” sau a “dublului efect”, sau mai grav, considerând folosirea prezervativului o obligaţie morală în baza poruncii a cincea. Studiile ştiinţifice şi clinice au demonstrat ineficienţa prezervativului. În anul 1996, se citea într-un raport al profesorului Henri Lestradet, de la Academia na-ţională de medicină din Paris1: „Este oportun […] de subliniat că prezervativul a fost considerat iniţial ca un mijloc de contracepţie. Totuşi […] rata 1Henri LESTRADET., AIDS, Propagation and Prevention. Rapoarte ale Commission V11 al National Academy of Medicine, con comentarii, Paris, Editions de Paris, 1996.

de 'faliment' este în general situată între 5% şi 12%, pentru cuplu, pe un an de folosire”. „A priori […]

cum virusul HIV este de 500 de ori mai mic decât sper-matozoidul, este greu de crezut o rată mai mică de faliment. În orice caz există o diferenţă enormă între aceste două situaţii. Dacă prezerva-tivul nu este eficace total-mente ca mij-loc contracep-tiv, consecinţa acestui fali-ment este dezvoltarea vieţii, în timp ce în caz de contrac-tare a virusului HIV, este moartea, în orice caz”2. Apoi, luând în considerare cazul seropozitivilor, acelaşi raport afirmă că: „Singurul

comportament responsabil al unui om seropozitiv este abţinerea efectivă de la raporturile sexuale, atât cele protejate cât şi cele neprotejate. […] Dacă o pereche prevede să instaureze o relaţie sta-bilă, ar trebui să urmeze aceste recomandări: ca fiecare să se supună analizelor clinice, repetându-le după trei luni, practicând în această perioadă absti-nenţa de la orice raport sexual (cu sau fără prezerva-tiv), pentru a se angaja apoi în fidelitatea recip-rocă”3. Doctorul Jean-Louis Lamboray părăsind UNAIDS (Programul Naţiunilor Unite împotriva SIDA) a dat ca motiv al abandonării „falimentul politicilor în a pune o frână în calea răspândirii acestei boli”. Aceste politici au dat faliment pentru că „UNAIDS a uitat că adevăratele măsuri preventive sunt decise în casele oamenilor şi nu în birourile experţilor”4. Deci, afirmaţia că prezervativul asigură singuranţă în orice împrejurare este fără îndoială la baza multor infectări, cauzele adevărate nedorindu-se a fi cunos-cute. Campanii internaţionale invadează societatea de prezervative, dar în pofida acestor campanii şi probabil din cauza lor, se observă creşterea număru-lui de persoane infectate cu HIV. 2Ibidem, pag. 42. 3Ibidem, pag. 46. 4ACI comunicat din 6 iulie 2004.

SIDA şi prezervativul Prelucrare după www.zenit.org din

23.01.2011 şi 30.01.2011 Traducere pr. Mihai Pătraşcu

Acum 42 de ani, papa Paul al VI-lea dăruia lumii enciclica Humanae Vitae prin care atrăgea atenţia creştinilor asupra «datoriei foarte grave de a transmite viaţa umană, care face din soţi colaboratori liberi şi responsabili ai Creatorului». Este vorba despre o responsabilitate care este parte a dragostei, a iubirii conjugale. Responsabilitatea, ca şi fecunditatea, sunt caracteristici ale persoanei: persoana este cea care are în sine mecanismele biologice ale fertilităţii-fecundităţii şi tot persoana este cea care îşi exercită responsabilitatea, în lumina propriei conştiinţe. Putem aşadar să vorbim de "iubire fecundă şi responsabilă"? Şi, viceversa, putem vorbi de "iubire" atunci când aceasta nu ar fi "fecundă şi responsabilă"? Ne limităm, desigur, la a examina terenul iubirii conjugale, chiar dacă multe dintre concluziile la care vom ajunge pot fi de mare folos chiar şi pentru vocaţia la castitate, pentru viaţa consacrată. Darul de a avea copii este binecuvântarea lui Dumnezeu, prin însăşi decizia sa providenţială, prin însuşi darul iubirii, ce constă în dăruirea unei persoane altei persoane. Sunt patru caracteristici care descriu cu exactitate iubirea conjugală. Este vorba despre o descriere pe care am preluat-o din Enciclica Humanae Vitae a papei Paul al VI-lea, în manieră profundă şi foarte sintetică, ce ne aminteşte că soţul şi soţia se dăruiesc unul altuia în acest mod. 1. “O iubire pe deplin umană", adică nu doar în gânduri şi spirit, dar nici numai cu corpul şi emotivitatea. Persoana este un "spirit încarnat" şi această plinătate a sa trebuie să o transfere în plinătatea iubirii. O repetă şi papa Benedict al XVI-lea în prima sa Enciclică: "Nu sunt nici trupul, nici sufletul fiecare în parte capabile de iubire. Aceasta depinde înainte de toate de structura fiinţei umane, care este alcătuită din trup şi suflet. Însă omul devine cu adevărat el însuşi, când trupul şi sufletul se găsesc într-o profundă unitate; numai în acest mod dragostea, eros-ul se poate dezvolta şi maturiza până la adevărata sa măreţie." 2."O iubire totală", adică soţii se dăruiesc în mod total: nu o fac doar pentru ei înşişi şi nu cer nimic în schimb. Iubirea nu se măsoară prin ceea ce se primeşte, dar prin ceea ce se oferă. Şi această totalitate creşte odată cu iubirea. "Acum iubirea se transformă în grija faţă de celălalt şi pentru acesta. Nu se mai urmăreşte propriul bine- scufundarea în beţia fericirii - dimpotrivă, se caută binele fiinţei

chiar doreşte să se sacrifice pentru fiinţa iubită". 3. “O iubire exclusivă şi fidelă". Nu există altă iubire pe pământ care să presupună exclusivitate. Doar iubirea lui Dumnezeu, evident, poate să o facă. Şi, în particular, iubirea pe care Dumnezeu o dă şi o cere anumitor persoane care se consacră Lui în mod exclusiv. Dar chiar şi acesta e un mister al "iubirii sponsale". Iubirea conjugală este acea iubire unică, ce uneşte numai un bărbat şi numai o femeie - două persoane unice: fidelitatea, în fond, indică faptul că de această dragoste este capabilă doar acea persoană. Iubirea, crescând, dobândeşte "caracteristica sa definitivă, iar aşa ceva are loc într-un dublu sens: în sensul caracterului exclusivităţii - „numai această persoană" - şi în sensul fidelităţii - „pentru totdeauna". Iubirea cuprinde existenţa în totalitatea

dimensiunilor sale, inclusiv în cea a timpului. Nu ar putea să fie altfel, deoarece promisiunea sa vizează ceva definitiv; iubirea poartă spre eternitate".

4."O iubire fecundă". Darul fecundităţii înseamnă acea deschidere a iubirii care o face să trăiască şi să crească, ce o face capabilă să dureze pentru totdeauna. Aceasta nu se poate închide într-o complacere reciprocă, astfel ar muri. Dar trebuie să meargă până la depăşirea de sine însuşi pentru a fi capabil de a primi, cu multă iubire, acel dar pe care Domnul îl face prin intermediul copiilor. Fecunditatea este aşadar, parte a iubirii. Responsabilitatea asupra procreaţiei, pentru familie, "izvorăşte din însăşi natura sa - aceea de a fi comunitate de viaţă şi de iubire, fondată pe căsătorie - şi din misiunea ei de a ocroti, dezvălui şi împărtăşi iubirea". La fel cum imaginea lui Dumnezeu este imprimată în chipul omului, tot astfel imaginea Iubirii Sale angajează şi invadează iubirea dintre bărbat şi femeie. "Acea căsătorie întemeiată pe o iubire exclusivă şi definitivă devine icoana raportului lui Dumnezeu cu poporul Său şi invers: modul de a iubi a lui Dumnezeu devine măsura iubirii umane".

Iubirea şi fecunditatea după Humanae Vitae (II) După Paola Pellicano,

medic CSRNF, Roma

Din perspectivă negativă, din păcate, se practică pe scară tot mai largă diagnosticarea prenatală cu scopul eliminării copilului, dacă se constată că s-ar putea naşte cu o boală genetică sau cu o malformaţie. În situaţii de acest gen familia are nevoie de o consilie-re adecvată şi suport moral pentru a înţelege că viaţa este sacră. Profesorul Licinio Contu hematolog şi genetician, expert în talasemia (boală genetică), într-un interviu recent spunea că aceste teste genetice în sarcină nu sunt rele în sine, dar importantă şi fundamentală este finalitatea acestora. De fapt, el spune că diagnoza prenatală trebuie susţinută când în baza ei se predis-pune şi se programează o terapie adecvată pentru copilul pe cale să se nască. În schimb dacă obiectivul substanţial al testului este eliminarea fătului, din cauză că este purtător de anomalie sau patologie, atunci suntem în ambientul eugeneticii, tentaţie ce trebuie respinsă cu putere. În acest caz factorul timp este unul strategic şi perspectivele se pot schimba. Răspunzând întrebării “Care sunt alternativele ştiinţifice eficace care pot fi propuse?”, profesorul Licinio* a răspuns: Să facem să se nască copilul. În acest fel vom avea trei avantaje inegalabile. În primul rând, odată cu naşterea vom putea formula un diagnostic precis,

depăşind limita incertitudinii unei analize precoce. În al doi-lea rând vom avea timp la dispo-ziţie pentru a căuta un donator compatibil, pentru că vom avea la dispoziţie cel puţin 10 ani. În ultimul rând, dar nu mai puţin important, studii aprofundate au demonstrat că, intervenind cu un transplant la copii până la vâr-sta de 10 ani, procentul de suc-ces este de 98%, deci creşte probabilitatea statistică şi con-cretă ca acel copil să fie vinde-cat, dacă există donatori de sânge din cordonul ombilical.

* Cf. “Diagnosi prenatale, l’eugenetica dietro l’angolo”- Avvenire, 13.01.2011

Medic Adina Zatîca Prof. Maria Gherghel

Diagnosticarea prenatală face parte din consultaţia prenatală. Aceasta reprezintă mijlocul de depistare a bolilor genetice încă din etapa intrauterină. De dia-gnosticarea prenatală este legat din ce în ce mai des avortul aşa-zis terapeutic şi eugenetic adică avortul fetuşilor cu malformaţii. În prezent, foarte rar malfor-maţiile şi anomaliile cu caracter cromozomial sau genetic pot fi tratate, de aceea dacă este depistată o malformaţiei sunt două alternative pentru părinţii copilului: să accepte copilul ce urmează să se nască cu respectiva malformaţie sau să recurgă la avort. Din păcate, se fac destule presiuni asupra părinţilor pentru ca ei să recurgă la avort sau chiar ei înşişi sunt tentaţi la aceasta. De aceea ne punem întrebarea: este nece-sară diagnosticarea prenatală sau ea deschide calea avortului, şi în baza acestui raţionament părinţii au obligaţia morală de a o refuza? Dintr-o perspectivă pozitivă diagnosticarea prenatală permite un tratament medical sau chirurgical în timp util în perioada sarcinii sau după naştere. De aseme-nea dă părinţilor şansa de a accepta păstrarea unei sarcini cu patologie diagnosticată şi de a se "pregăti" psihologic, social, financiar şi medical pentru un copil cu o problemă de sănătate sau invaliditate. De exem-plu, sindromul Down este asociat cu defecte cardiace, care ar putea avea nevoie de intervenţie imediat după naştere. Este indicată apelarea la dia-gnoza prenatală în special în următoarele situaţii: femei cu vârstă peste 35 de ani, femei care au avut anterior nou-născuţi prematuri sau copii cu anomalii, mai ales de inimă sau cu proble-me genetice, femei care au hi-pertensiune arterială, lupus, diabet, astm sau epilepsie, femei care au istorii de familie sau origini etnice predispuse la boli genetice, sau ale căror parteneri au acestea, femeile care au sar-cini multiple, femei care au avut anterior pierderi de sarcină. Sunt şi alte persoane cărora li se recomandă diagnosticul prenatal: femei care au fost expuse la boli cum ar fi toxoplasmoza sau rubeola în timpul sarcinii, la factori teratogeni, cum ar fi anumite medicamente sau radiaţii, în timpul sarcinii.

Diagnosticarea prenatală

Legea poate obliga fiii la a face ceva, dar nu la iubi-re. Se trece astfel de la logica darului la aceea a servi-ciului, lipseşte acea căldură umană şi acea modalitate care acompaniază actul şi îl transformă în iubire. Aşa cum părinţii nu-şi cresc copiii din obligaţie ci din preaplinul iubirii lor, la fel şi fiii, la rîndul lor îşi îngrijesc părinţii lor bătrâni şi bolnavi numai cu iubire şi din iubire. De aceea între părinţi şi fiii nu există drepturi şi datorii, dar nevoi ale vieţii şi răspuns la aceste nevoi. Aceasta este dinamica conţinută în fami-lie şi o face unică şi originală faţă de orice altă structu-ră umană. După www.puntofamilia.it

Această relatare ne permite să abordăm o proble-mă care se pune din ce în ce mai frecvent: au pă-rinţii dreptul de a pretinde fiilor îngrijirea necesa-ră atunci când se găsesc în dificultate, şi au fiii obligaţia de a face aceasta pentru părinţii lor? Răspunsul este „nu”, chiar dacă acest „nu” poate să ne lase gura amară şi poate stârni o îndreptăţită reacţie a părinţilor: „după toate câte le-am făcut pentru tine ne abandonezi şi nu te îngrijeşti de noi?” Uimirea este legitimă. De aceea ni se pare corect să explicăm: „nu”-ul nu înseamnă refuzul fiilor de a-şi asuma responsabilitatea ci este un “nu” inspirat din iubire. Părintele are înainte de orice nevoia de a fi iubit, iar a-l îngriji este un act de “iubire” şi nu de “datorie”. Altfel se pierde în cazul familiei toată originalita-tea sa şi se anulează diferenţa care există între fa-milie şi orice altă structură de asistenţă umană. Este adevărat că fiii pot ajunge în punctul de a-şi aban-dona părinţii. Şi atunci intervine legea. Dar o asis-tenţă făcută pentru că legea te obligă nu ajunge, deoarece lipseşte elementul cel mai important pe care părinţii îl aşteaptă de la fii, aceasta este afecţi-unea. Părinţii nu au nevoie doar de a fi asistaţi, dar mai ales, de a fi iubiţi.

ŞTIRI INTERNE

1. Iniţiativa Două Minute pentru Viaţă continuă. Din Arhidieceza de Bucureşti s-au înscris credincioşi din din parohiile bucureştene: Sf. Iosif, Adormirea Maicii Domnului, Sf. Tereza a Pruncului Isus, Bărăţia, Popeşti-Leordeni, Sf. Fecioară Maria, Regina Sf. Roza-riu. S-au înscris şi membri ai Asociaţiei Familiilor Catolice “Vladimir Ghika” precum şi o persoană orto-doxă. Ni s-au alăturat în rugăciune şi persoane din Ti-mişoara. Tuturor le mulţumim. Sperăm ca şi prin aceas-tă iniţiativă să trezim conştiinţele românilor pentru a putea spune NU avortului.

2. Vă rugăm să susţineţi material activitatea Asociaţiei Familia şi Viaţa şi să dirijaţi 2% din

impozitul pe salariu către organizaţia noastră. Ce-rerea completată cu datele şi contul asociaţiei poate

fi găsită pe site-ul nostru la următoarea adresă: www.familiasiviata.ro/resurse/view-category/diverse/

Sunt acum bătrână, nu mai reuşesc să merg singu-ră şi trăiesc în casa fiicei mele.

Dar, uneori, mă simt ruşinată de deranjul pe care îl fac fiilor mei, mi se pare că sunt o povară.

Apoi mă întreb: viaţa nu constă în asistare recipro-că în diversele sale faze, bolnavii nu au dreptul de a interveni? În ce constă viaţa dacă atunci când

dai de probleme trebuie să dispari? Elena

Din iubire, nu din datorie

Părinţii Ana Blandiana Părinţii fac totul oricând pentru noi - Ne nasc şi ne cresc mai mari decât ei, Rămân apoi cu discreţie în urmă, Nu ne deranjează de obicei. Li-e ruşine că sunt prea bătrâni, prea bolnavi, Pentru noi prea modeşti şi prea simpli părinţi, Vinovaţi pentru timpul pierdut Ne privesc în tăcere cuminţi. Apoi îşi mută privirea în stea, Când raza-nglodată de cer se subţie. Şi, obosiţi, nu pregetă-o clipă Să ni se aşeze în pământ, temelie.

Din Mesajul pentru Ziua Bolnavului 2011

“Dacă fiecare om este fratele nostru, cu atât mai mult cel slab, cel suferind şi cel care are nevoie de îngrijire, trebuie să fie în centrul a-tenţiei noastre, pentru ca niciunul dintre ei să nu se simtă uitat sau marginalizat; de fapt, "măsura umanităţii se determină în mod esen-ţial în raport cu suferinţa şi cu cel suferind. Acest lucru este valabil atât pentru fiecare în parte, cât şi pentru societate. O societate care nu reuşeşte să-i accepte pe cei suferinzi şi nu este capabilă să contribuie prin compasiune pentru a face în aşa fel încât suferinţa să fie împărtăşită şi purtată şi în interior este o so-cietate crudă şi inumană" (Scrisoarea enciclică Spe salvi, 38). (…) Doresc să exprim iubirea mea faţă de toţi şi faţă de fiecare, simţindu-mă părtaş de sufe- rinţele şi de speranţele pe care le trăiţi zilnic în unire cu Cristos răstignit şi înviat, ca să vă dă-ruiască pacea şi vindecarea inimii. Împreună cu el să vegheze alături de voi Fecioara Maria, pe care o invocăm cu încredere:

Tămăduitoarea bolnavilor şi Mângâietoarea mâhniţilor.

La picioarele crucii se realizează pentru ea profeţia lui Simeon: inima ei de mamă este străpunsă (cf. Lc 2,35). Din abisul durerii ei, participare la durerea Fiului, Maria este făcută capabilă să primească noua misiune: să devină Mamă a lui Cris-tos în mădularele sale. În ora crucii, Isus îl prezintă ei pe fiecare dintre discipolii săi spunându-i: "Iată fiul tău!" (cf. In 19,26-27). Compasiunea maternă faţă de Fiul devine compasiune maternă faţă de fiecare dintre noi în suferinţele noastre zilnice (cf. Omilia la Lourdes, 15 septembrie 2008).

Papa Benedict XVI-lea