EXTRADAREA ACTIVA SI EXTRADAREA PASIVA

Lucrarea de fațǎ încearcǎ o sintetizare a instituției extrǎdǎrii și în același timp realizeazǎ o

analiza comparativă a extrădării cu expulzarea şi a măsurile specifice de îndepărtare a străinilor,

reglementarea juridică a extrădării, condiţiile şi derularea procedurii, efectele extrădării, precum şi

autoritatea de lucru judecat în această materie.

În ceea ce priveşte definiţia extrădării, marea majoritate a doctrinei o consideră măsura pe baza

căreia un stat poate preda, potrivit unor reguli prevăzute de lege, unui alt stat, persoanele aflate pe

teritoriul său şi care sunt urmărite penal sau trimise în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni ori

căutate în vederea executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă, de către autorităţile judiciare

ale statului solicitant.

Însă, considerându-se că intră în sfera relaţiilor internaţionale, extrădarea a fost, în mod

tradiţional, înscrisă în categoria atribuţiilor puterii executive, cu atât mai mult cu cât cooperarea

interetatică care stă la baza extrădării se concretizează prin încheierea de tratate (tratate/convenţii de

extrădare) care constituie o prerogativă a guvernului ca putere executivă.

Din prisma naturii sale, extrădarea este strâns legată de libertăţile fundamentale ale persoanei,

garantate prin tratate internaţionale şi norme constituţionale.

În acelaşi timp, extrădarea este considerată un act de asistenţă judiciară interetatică în materie

penală care are drept scop transferarea unei persoane, urmărite penal sau condamnate, din domeniul

suveranităţii judiciare a unui stat în cel al unui alt stat, ceea ce implică derularea unei proceduri

tehnice stabilite prin dispoziţii de drept internaţional şi de drept intern; de exemplu, obligaţia

internaţională de predare stabilită printr-un tratat internaţional necesită, pentru punerea sa în practică,

măsuri interne din partea celor două state implicate.

Dintr-un alt punct de vedere, extrădarea, una din cele mai vechi forme de cooperare

internaţională, se situează în cadrul dreptului internaţional public, mai exact al dreptului internaţional

penal.

Cooperarea judiciară în materie penală între statele membre rămâne una interguvernamentală,

vreme îndelungată statele cooperând pe baza tratatelor de extrădare bilaterale sau a convenţiilor

multilaterale aplicabile.

Extrădarea şi expulzarea reprezintă două instituţii cu implicaţii esenţiale în materia drepturilor

omului, cunoscând o dinamică puternică în ultimele decenii datorită favorizării mobilităţii persoanelor

1

la nivel european şi nu numai şi care trebuie privite atât din punct de vedere al persoanei supuse uneia

dintre aceste măsuri, cât şi al societăţii în care această persoană se află şi pentru care prezintă un

eventual pericol, ceea ce conduce la necesitatea apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

cetăţenilor statului din care urmează a fi extrădată sau expulzată persoana în cauză.

Expulzarea este definită ca măsura de siguranţă ce constă în scoaterea în afara teritoriului ţării

a cetăţeanului străin sau a persoanei fără cetăţenie care nu domiciliază în România dacă a săvârşit o

infracţiune şi se apreciază că rămânerea acesteia pe teritoriul României prezintă pericol social.

Expulzarea este privită ca o măsură de siguranţă, prevăzută de art. 117 din Codul penal, cu

modificările şi completările ulterioare şi de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind

regimul străinilor în România, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, cetăţeanului străin

sau persoanei fără cetăţenie, care a comis o infracţiune, i se poate interzice rămânerea pe teritoriul

României. Dacă expulzarea însoţeşte pedeapsa închisorii, aducerea la îndeplinire are loc după

executarea pedepsei.

Expulzarea nu este obligatorie, legiuitorul lăsând la latitudinea instanţei dacă va lua sau nu

măsura expulzării faţă de un străin care a săvârşit o infracţiune pe teritoriul României. Înlăturarea stării

de pericol în acest caz este posibilă prin ruperea infractorului de mediu social în care a săvârşit fapta

penală, respectiv, ţinând seama de condiţia sa de străin, prin interzicerea de a mai rămâne pe teritoriul

ţării şi, ca urmare, prin îndepărtarea silită de pe acest teritoriu. În plus, remarcăm faptul că dispoziţiile

Codului penal nu disting dacă celelalte măsuri de siguranţă pot fi luate şi faţă de un cetăţean străin sau

de un cetăţean european, nu doar faţă de un cetăţean român, dar, de exemplu, confiscarea specială a

bunurilor aflate pe teritoriul României şi aparţinând unui străin poate fi luată dacă sunt întrunite

condiţiile legale prevăzute de art. 118 C.pen.

Instituţiile extrădării şi expulzării au făcut obiectul a numeroase decizii judecătoreşti ale

instanţei naţionale supreme, dar şi ale Curţii de Justiţie de la Luxembourg sau ale Curţii europene a

drepturilor omului (de exemplu, decizia CEDO din 20 septembrie 2007, în cazul Sultani contra

Franţei), analizându-se, în cuprinsul tezei, cele mai noi decizii în materie. Pe de altă parte, Curtea de

Justiţie de la Luxembourg a statuat că trebuie respectat principiul proporţionalităţii măsurii expulzării

cu scopul legitim urmărit prin luarea în considerare a naturii şi gravităţii infracţiunii comise, durata

şederii sale în statul-gazdă, perioada scursă de la săvârşirea infracţiunii şi până la expulzare, situaţia sa

familială şi gravitatea dificultăţilor pe care le-ar putea întâmpina celălalt soţ şi copiii minori în ţara de

origine a celui expulzat.

2

Expulzarea reprezintă o măsură de siguranţă, dispusă de o instanţă judiciară şi nu de o

autoritate administrativă, reprezentând o sancţiune de drept penal, care nu trebuie să aducă atingere

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, dreptul la viaţa de familie, dreptul de liberă

circulaţie.

Considerăm că problema extrădării şi expulzării se află în centrul atenţiei şi în prezent,

datorită, în special, dezvoltării criminalităţii transfrontaliere, dar şi posibilităţilor tot mai mari pe care

le au infractorii de a se deplasa rapid în spaţii şi pe distanţe foarte mari, fapt ce obligă atât organismele

europene, cât şi pe cele internaţionale, să depună eforturi tot mai mari pentru a realiza mecanisme

juridico-administrative cât mai eficiente pentru aducerea tuturor celor vinovaţi în faţa instanţelor de

judecată.

Tot ca un element de originalitate, extrădarea este prezentată comparativ nu numai cu

instituţia expulzării, dar şi în raport cu măsurile specifice de îndepărtare a străinilor de pe teritoriul

României.

Condiţiile generale cu privire la îndepărtarea străinilor de pe teritoriul României sunt

prevăzute de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România,

modificată prin Legea nr. 56/2007 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă a

Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România şi prin Ordonanţa de Urgenţă a

Guvernului nr. 55/2007 privind înfiinţarea Oficiului Român pentru Imigrări prin reorganizarea

Autorităţii române pentru străini şi a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, precum şi modificarea şi

completarea unor acte normative, dreptul comun în această materie, spre deosebire de dispoziţiile

generale privind extrădarea care sunt prevăzute în Legea nr. 302/2004.

Astfel, împotriva străinilor a căror şedere în România a devenit ilegală, al căror drept de

şedere a fost anulat sau revocat sau cărora li s-a refuzat prelungirea dreptului de şedere temporară,

Oficiul Român pentru Imigrări, structura specializată, organizată în subordinea Ministerului Internelor

şi Reformei Administrative, care exercită atribuţiile ce îi sunt date în competenţă, prin lege, cu privire

la regimul străinilor în România, combaterea şederii ilegale, precum şi cu privire la gestionarea

evidenţei străinilor cărora li s-a acordat dreptul de şedere în România, poate dispune măsura

îndepărtării de pe teritoriul României şi, după caz, poate dispune măsura interzicerii intrării în

România pentru o perioadă determinată.

3

În cazul extrădării, apreciem că procedura este mult mai complexă, necesitând intervenţia

Ministerului Justiţiei, a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi a Ministerului Public, cu

respectarea normelor privind protecţia drepturilor omului.

În cazul străinilor declaraţi indezirabili, precum şi împotriva celor pentru care instanţa a dispus

măsura de siguranţă a expulzării, îndepărtarea de pe teritoriul României se face prin punerea în

aplicare a prevederilor hotărârii instanţei prin care s-a dispus măsura respectivă.

Prin raportare la condiţiile necesare pentru luarea măsurii îndepărtării de pe teritoriul

României, condiţiile privind extrădarea sunt mult mai complexe şi nu presupun încălcarea unor

măsuri administrative, ci săvârşirea unei infracţiuni, sancţionată cu o pedeapsă anume prevăzută de

lege.

Dispoziţii asemănătoare în această materie pot fi întâlnite şi în legislaţia franceză.

In ceea ce priveşte reglementarea juridică a extrădării în România, am menţionat că, în plan

extern, la nivelul statelor membre ale Consiliului Europei, extrădarea este guvernată de Convenţia

europeană de extrădare, adoptată la Paris la data de 13 decembrie 1957, care a intrat în vigoare în

data de 18 aprilie 1960 şi a fost urmată de Protocolul adiţional adoptat la Strasbourg în data 15

octombrie 1975 (intrat în vigoare la 20 august 1979), precum şi de al doilea Protocol adiţional adoptat

la Strasbourg în data de 17 martie 1978 (intrat în vigoare la 5 iunie 1983). Toate aceste instrumente

internaţionale au fost ratificate de România prin Legea nr. 80/19.05.1997 pentru ratificarea

Convenţiei europene de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957 şi a protocoalelor sale

adiţionale, încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi la 17 martie 1978.

La nivelul Uniunii Europene, instituţia extrădării este guvernată de: Convenţia din 10 martie

1995 referitoare la procedura simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene,

Convenţia din 27 septembrie 1996 privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene şi de

anumite dispoziţii ale Convenţiei din 19 iunie 1990 privind punerea în aplicare a Acordului de la

Schengen. Primele două Convenţii menţionate sunt în proces de ratificare de către toate cele 27 de

state membre ale Uniunii Europene, nefiind încă în vigoare. In plus, există numeroase convenţii

multilaterale, adoptate fie sub egida Consiliului Europei, fie sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite,

care conţin dispoziţii privind extrădarea.

La nivel naţional, extrădarea şi expulzarea sunt reglementate prin art. 19 intitulat „Extrădarea

şi expulzarea” din Constituţia României, care prevede că „cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau

expulzat din România”, cu excepţia cazurilor în care există convenţii internaţionale în acest sens. De

4

asemenea, se stipulează că „expulzarea sau extrădarea se hotărăşte numai de justiţie”, pentru a se

înlătura orice abuz din partea autorităţilor administrative.

Constituţia României din 1965 nu prevedea nicio dispoziţie privind extrădarea sau expulzarea,

ci doar se garanta dreptul de azil în condiţiile socio-politice din acea vreme „Republica Socialistă

România acordă drept de azil cetăţenilor străini urmăriţi pentru activitatea lor în apărarea intereselor

celor ce muncesc, pentru participarea la lupta de eliberare naţională sau de apărare a păcii ». O

dispoziţie asemănătoare cuprinde şi Constituţia din 1952, fără a fi, însă, regăsită în Constituţia din

1948. Fapt inovator şi dovadă a importanţei acordate protecţiei drepturilor omului, extrădarea poate fi

întâlnită în Constituţia din 1923, unde se prevedea că „extrădarea refugiaţilor este oprită”.

In prezent, principalul act normativ special în materia extrădării este Legea nr. 302/2004

privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările

ulterioare. Anterior adoptării acestei legi, regimul juridic al extrădării era reglementat de Legea nr.

296/2001 privind extrădarea care a consacrat preeminenţa dreptului internaţional în materie. Legea

296/2001 consacră sistemul jurisdicţional de acordare a extrădării, spre deosebire de Legea nr. 4/1971

privind extrădarea, care stabilea un sistem mixt de acordare a extrădării, în care se recunoştea acesteia

un caracter atât politic, cât şi jurisdicţional.

În plus, faţă de toată această evoluţie a actelor normative în materia extrădării, condiţiile

acordării şi solicitării acesteia sunt prevăzute, în prezent, şi de art. 9 din Codul penal, cu modificările

şi completările ulterioare, care instituie condiţiile legale esenţiale pentru acordarea sau solicitarea

extrădării. Dispoziţii privind extrădarea pot fi găsite, după cum se va vedea, şi în Codul de procedură

penală, în contextul cooperării internaţionale în materie penală.

Condiţiile extrădării privitoare la persoană, fapte, pedeapsă, competenţă şi procedură sunt

prezentate din punct al legislaţiei şi al jurisprudenţei naţionale şi internaţionale, precum şi al doctrinei.

Relativ la condiţiile extrădării privitoare la persoană, conform art. 22 din Legea nr. 224/2006

care modifică şi completează Legea nr.302/2004, pot fi extrădate din România, la cererea unui stat

străin, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru

săvârşirea unei infracţiuni, ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de

siguranţă în statul solicitant.

Extrădarea cetăţenilor aparţinând statului căruia i se solicită extrădarea reprezintă o excepţie,

deşi, se afirmă, în doctrină, că această regulă „constituie unul din obstacolele în calea unei cooperări

5

eficiente între state, în materie penală”1. La nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, autorităţile

judiciare poloneze şi cipriote au consacrat, şi pe cale jurisprudenţială, interdicţia extrădării propriilor

cetăţeni. Totuşi, în concordanţă cu regimul reciprocităţii aplicat străinilor aflaţi pe teritoriul unui stat,

care se întâlneşte şi în dreptul românesc, deşi regimul naţional este cel predominant şi cu prevederile

comunitare, cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza convenţiilor internaţionale

multilaterale la care aceasta este parte, pe bază de reciprocitate şi dacă este îndeplinită cel puţin una

din condiţiile stabilite Legii nr. 224/2006.

În scopul respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi a principiului

nediscriminării, extrădarea nu este permisă dacă este cerută pentru pedepsirea unei persoane din

motive discriminatorii.

Analizând condiţiile extrădării privitoare la faptă în context european,trebuie menţionat şi un

instrument de noutate creat în materie - mandatul european de arestare, o decizie judiciară emisă de

autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării şi

predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a

judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate, deoarece, dacă

este emis pentru una din cele 32 de fapte stabilite la nivel european şi preluate de legea română.

Considerăm că principalele modificări benefice aduse sistemului judiciar european sunt reprezentate

de accelerarea considerabilă a procedurilor şi de gradul ridicat de utilizare a mandatului.

Condiţia esenţială referitoare la pedeapsă dispune că extrădarea este acordată de România, în

vederea urmăririi penale sau a judecăţii, pentru fapte a căror săvârşire atrage, potrivit legislaţiei

statului solicitant şi legii române, o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an, iar în vederea

executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni, termen prevăzut şi de legislaţia

internaţională. Se consideră că, prin introducerea acestei condiţii, s-a urmărit ca această instituţie să

fie folosită pentru fapte cu periculozitate socială redusă, aceasta fiind o măsură complexă şi cu multe

implicaţii.

Condiţiile privind competenţa şi procedura sunt stabilite de Legea nr. 302/2004, cu

modificările şi completările ulterioare.

Procedura extrădării pasive este guvernată de următoarele principii, prevăzute de legea

română: principiul reciprocităţii, conform căruia „cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în

1 Florin Răzvan RADU, op.cit., Dreptul, nr. 9/2007, p. 152. „Justificarea regulii neextrădării propriilor cetăţeni derivă în general din păstrarea cu gelozie a conceptului de suveranitate naţională şi presupune existenţa unor diferenţe în administrarea justiţiei penale între state, rezultând într-un tratament potenţial inechitabil”.

6

baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate”, principiul dublei incriminări:

extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este învinuită sau a fost condamnată persoana

a cărei extrădare se solicită este prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitant, cât şi de

legea română. Prin derogare, extrădarea poate fi acordată şi dacă fapta respectivă nu este prevăzută

de legea română, dacă pentru această faptă este exclusă cerinţa dublei incriminări printr-o convenţie

internaţională la care România este parte şi principiul specialităţii: persoana care va fi predată ca

efect al extrădării nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei

pedepse, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale, pentru orice fapt anterior

predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, în afară de anumite cazuri prevăzute de lege şi

principiul non bis in idem, potrivit căruia extrădarea nu se va acorda când persoana reclamată a fost

judecată definitiv de către autorităţile competente ale părţii solicitate pentru fapta sau faptele pentru

care extrădarea este cerută.

Procedura extrădării din România cuprinde o etapă administrativă şi una judiciară. În unele

state, se poate întâlni fie numai procedura administrativă, fie numai cea judiciară. Etapa

administrativă debutează cu primirea cererii de extrădare, formulată în scris de autoritatea competentă

a statului solicitant, de către Ministerul Justiţiei.

În cazul extrădării active, legea dispune că extrădarea unei persoane împotriva căreia

autorităţile judiciare române competente au emis un mandat de arestare preventivă sau un mandat de

executare a pedepsei închisorii ori căreia i s-a aplicat o măsură de siguranţă va fi solicitată statului

străin pe teritoriul căreia aceasta a fost localizată în toate cazurile în care sunt întrunite condiţiile

prevăzute de lege.

Prevederile legale privind efectele extrădării pasive dispun că existenţa unui proces penal în

faţa autorităţilor judiciare române împotriva persoanei extrădabile sau faptul că persoana extrădabilă

se află în executarea unei pedepse privative de libertate, nu împiedică extrădarea.

Principalul efect al pronunţării hotărârii definitive constă în predarea extrădatului. Este

considerat bază legală necesară şi suficientă pentru predarea extrădatului un extras al hotărârii

judecătoreşti rămasă definitivă, prin care se dispune extrădarea.

În ceea ce priveşte efectele extrădării active, legea dispune că persoana extrădată, adusă în

România, va fi, de urgenţă, predată administraţiei penitenciare sau autorităţii judiciare competente,

după caz.

7

Apreciem că extrădarea reprezintă o modalitate de asistenţă juridică internaţională, care

facilitează realizarea justiţiei naţionale, punând în joc raporturile interstatale stabilite pe cale

diplomatică, iar, prin aplicarea sa, extrădarea este un act judiciar represiv din partea statului căruia i

se solicită, întrucât, de cele mai multe ori, presupune şi arestarea unui infractor a cărui judecare sau

condamnare nu intră în competenţa sa.

Numai privită ca act jurisdicţional, extrădarea poate să garanteze apărarea drepturilor

fundamentale ale omului, evitarea abuzurilor şi a arbitrariului, realizarea scopului instituţiei de drept

şi producerea consecinţelor urmărite

Menţionăm, de asemenea, importanţa instituţiei autorităţii de lucru judecat în materia

extrădării aflată în strânsă legătură cu principiul specific non bis in idem, conform căruia hotărârile

judecătoreşti rămase definitive dobândesc autoritate de lucru judecat, prezumându-se că reflectă

adevărul. Trăsăturile şi criteriile existenţei autorităţii de lucru judecat sunt puse în evidenţă prin

intermediul practicii judiciare. Apreciem că instituţia autorităţii de lucru judecat îşi găseşte aplicare şi

în materia extrădării şi a cooperării internaţionale, fiind o dovadă a respectării drepturilor omului,

consacrate prin norme interne şi internaţionale.

Astfel, art. 522¹ C.proc.pen., introdus prin Legea nr. 281/2003, care dispune că în cazul în care

se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către

instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului, punându-se, astfel, în discuţie

instituţia autorităţii de lucru judecat, aflată în strânsă legătură cu principiul non bis in idem, conform

căruia hotărârile judecătoreşti rămase definitive dobândesc autoritate de lucru judecat, prezumându-se

că reflectă adevărul (res judicata pro veritate habitur).

Autoritatea de lucru judecat reprezintă situaţia juridică rezultată din soluţionarea definitivă şi

irevocabilă a unui conflict dedus judecăţii. Această situaţie face ca hotărârea judecătorească rămasă

definitivă să dobândească o anumită putere, cunoscută sub denumirea de autoritate de lucru judecat.

Hotărârea penală definitivă învestită de lege cu autoritate de lucru judecat are un efect pozitiv

care dă naştere acelui drept subiectiv (potestas agendi) pe baza căruia organele competente trec la

executarea dispoziţiilor cuprinse în hotărâre şi un efect negativ care constă în împiedicarea pe care o

produce cu privire la desfăşurarea unui nou proces penal împotriva aceleiaşi persoane şi cu privire la

aceeaşi faptă. Acest efect, concretizat în principiul non bis in idem, întâlnit şi în materia extrădării,

determină un obstacol legal în readucerea în faţa organelor judiciare a conflictului soluţionat

definitive.

8

În acest sens, în aplicarea celor două efecte ale autorităţii de lucru judecat menţionate mai sus,

Protocolul adiţional la Convenţia europeană de extrădare dispune că extrădarea unei persoane care a

format obiectul unei judecăţi definitive într-un stat terţ, semnatar al Convenţiei, pentru fapta sau

faptele în vederea cărora cererea este prezentată, nu se va acorda când: s-a pronunţat, prin acea

judecată, achitarea, pedeapsa privativă de libertate sau altă măsură aplicată a fost executată integral

sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii şi nici atunci când judecătorul a constatat vinovăţia

autorului infracţiunii fără să pronunţe vreo sancţiune.

Pentru a exista autoritate de lucru judecat în materie penală, se impune existenţa a două

elemente identice între cauza judecată şi soluţionată printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi

cauza care urmează a fi soluţionată şi în perimetrul căreia se produc efectele lucrului judecat şi

anume: identitate de persoane şi identitate de obiect.

În această materie, am apreciat că decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 748 din 14 februarie

2003 reprezintă un valoros studiu de caz pentru instituţia autorităţii de lucru judecat, atât din punct de

vedere al soluţiilor pronunţate în diferitele grade de jurisdicţie, cât şi din punct de vedere al doctrinei

(studiul prof.univ.dr. Ion NEAGU - “Unele consideraţii privind autoritatea de lucru judecat în

materia extrădării” din revista “Dreptul”, anul XIV, seria a III-a, nr. 5/2003).

Aşadar, apreciem că extrădarea şi expulzarea privite ca măsuri specifice ale condiţiei juridice

a străinului ocupă un rol central în preocupările instituţiilor europene, în scopul elaborării unui cadru

legislativ şi operaţional flexibil, în concordanţă cu respectarea drepturile omului, căci, dintr-un anumit

punct de vedere, extrădarea şi expulzarea constituie două restricţii aduse dreptului străinului de a

circula liber pe teritoriul unui stat, libertăţii de a-şi alege reşedinţa şi libertăţii de a părăsi orice ţară

garantate prin norme constituţionale. Este motivul pentru care cele mai importante reguli în acest

domeniu sunt cuprinse în chiar corpul Constituţiei, urmând ca reglementările de detaliu să fie

realizate prin norme speciale.

In acest context, în opinia noastră, Constituţia României valorifică o regulă de tradiţie, care

poate fi întâlnită şi în alte Constituţii, precum şi în documentele juridice internaţionale şi anume:

cetăţenii proprii nu pot fi nici extrădaţi, nici expulzaţi; expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean

ar fi o măsură contrară legăturii de cetăţenie care implică obligaţia de protecţie pe care statul trebuie

să o asigure tuturor cetăţenilor săi.

9

In concluzie, cooperarea europeană judiciară poate servi, în opinia autorului, la formularea de

definiţii comune pentru anumite infracţiuni grave, la armonizarea legislaţiilor naţionale şi la stabilirea

sancţiunilor adecvate.

10