8/7/2019 Evolutia Teatrului La Sfarsit de Secol Xx

1/4

EVOLUTIA TEATRULUI LA SFARSIT DE SECOL XX

Cum a evoluat teatrul in ultimele decenii lovit de aripa televiziunii?

Teatrul secolului al XX-lea isi are propria istorie, lunga si complicata, si a jucat un rolimportant in ascensiunea postmodernismului in special in Europa, gratie experimentelor

expresionistilor germani, spectacolelor dadaiste si futuriste, operelor lui Maeterlinck si Yeats,

si intr-o perioada mai apropiata, creatiilor lui Artaud si Brecht.

Cu toate acestea specialistii teatrului au fost mai putin nerabdatori decat altii sa proclame

existenta unor miscari moderniste, distincte in lumea teatrului. Acest lucru s-ar putea datora

faptului ca teatrul, comparativ cu alte forme culturale, este mai refractar la inovatiile formale

radicale, dat fiind dependenta sa stransa cu conditiile comerciale si structurile profesionale;

dar, indiferent de cauza, teatrul modernismului pare sa fie redus la tacere, sau mult intarziat,

cel putin pana la Brecht si, dupa unele opinii, chiar pana la aparitia si sustinerea critica,

incununata cu succes a teatrului absurdului in anii 50.

Nimic din cele amintite nu a impiedicat migrarea naratiunii postmoderne spre teatru, dar

aceste particularitati au facut ca manifestarile ei sa fie mult mai variate. Cel mai importantlucru consta in faptul ca lipsa unei versiuni general acceptate si coerente asupra istoriei

moderniste a teatrului a obligat teoriile teatrului postmodern sa se inspire din teoriapostmoderna a altor culturi.

Orice opera teatrala ilustreaza tensiunea dintre proces si produs, deoarece existenta ei nu seregaseste niciodata in intregime nici o versiunea scrisa, nici in interpretarea individuala data

acestei versiuni.Orice text scris trebuie sa avertizeze asupra caracterului sau incomplet, asupra necesitatii de a

se materializa in ceva mai mult decat cuvintele tiparite, in timp ce orice spectacol trebuie sa

se raporteze in permanenta la un text teoretic. Aceasta sciziune este actualizata si prin

structurile economice si sociale.

Mai mult decat oricare alta forma culturala, teatrul cuprinde extremele superioare si

inferioare ale culturii; celebritatea stralucitoare a teatrului clasic care intruchipeaza, prin

Shakespeare sau tragedia clasica, cultura ajunsa pe cea mai inalta culme a sa este in

permanenta, in conflict cu realitatea intunecata a ceea ce Yeats numea afacerile teatrului,

conducerea afacerilor de catre oameni- inevitabilele presiuni fizice si comerciale exercitate

asupra teatrului in calitatea sa de institutie sociala si economica.

Teatralismul, ca forma impura a artei ameninta. El simbolizeaza toate acele separari

denaturate care complica, disloca si difuzeaza, identitatea organica a unei opere de arta. Acest

termen este dat pentru a denumi poluarea teatrului.

Inceputurile teatrului postmodern sunt fixate in perioada anilor 1960, o data cu dezvoltarea

artei interpretative, cu acele happenings, spectacole, combinatii teatru-dans. Una din directiile

teatrului din acel timp si de mai tarziu a cautat sa elibereze spectacolul de subordonarea

degradanta fata de textul preexistent.Teatrul postmodern de genul celui scris de Robert Wilson, se caracterizeaza prin

disponibilitate, prin dispretul manifestat pentru succesul sau sau pentru textul care garanteaza

supravietuirea si repetabilitatea cu pretul paralizarii spontaneitatii sale.

Urmand aceasta estetica a efemerului, ceea ce conteaza nu sunt calitatile memoriei si

repetabilitatii, ci calitatile eliberatoare ale caracterului nemediat al unicitatii. Singura amintire

pe care cineva o poate pastra este cea a perceptiei.Intr-un studiu scris de Antonin Artaud, teatrul este vazut ca o forma colonizata deposedata,

dominata, de limbaj. Artaud sustine ca teatrul trebuie sa se exprime prin propriul sau limbaj,

8/7/2019 Evolutia Teatrului La Sfarsit de Secol Xx

2/4

esential teatral, limbajul luminii, culorii, miscarii, gestului si spatiului. Aceasta nu inseamnaca limbajul ar trebui izgonit din teatru, desi Artaud apreciaza o revenire la teatrul popular,

primar, simtit si trait de spirit fara nici o mediere. Limbajul trebuie sa comunice mai degrabasunete si senzatii pure.

Theater of Images, defineste de-teatralizarea, exprimand calitati picturale si sculpturale ale

spectacolului modern: similar picturii moderne, teatrul de imagini este atemporal, abstractsi prezentational.Aplatizarea imaginii , la fel ca si in pictura, constituie o trasatura specifica

a teatrului de imagini. Arta spectacolului concluzionand, pune accent pe aplatizare si

abstract.

Tendinta postmoderna a teatrului contemporan in desfiintarea exuberanta a oricarui gen de

coerenta, subiect, personj, dcor. Imaginile picturale sunt plasate in prim plan, scotand in

evidenta faptul ca teatrul postmodern creeaza tipare in spatiu, imagini-reprezentari si

tablouri.

Alte forme de teatru postmodern isi au punctul de plecare in distantarea fata de teatrul pur

promovat de Artaud.

Opera lui Artaud este interpretata ca o lupta disperata impotriva logocentrismului, adica aincrederii in posibilitatea ca gandirea sa se materializeze pe deplin in limbaj. Teatrul

cruzimii arta a diferentei si risipirii fara nici o economie, fara rezerva, fara nici un castig,fara trecut .

Teatrul clasic lasa senzatia prezentei prin transformarea teatrului intr-o prefigurare a unuiadevar ideal; teatrul isi recunoaste natura decazuta, secundara.

Teatrul actual este pe punctul de a se transforma in altceva; un altceva constituit nu din stari

emotionale, ci din tendinte, impulsuri, energii.Jean-Francois Lyotard, intr-un eseu despre despre Artaud:un teatru al energiilor pure, lipsite

de forma.

In anii 70, Richard Foreman, Robert Wilson sau Lee Breuer promovau

Un teatru care elimina toate considerentele de ordin teatral, asa cum sunt ele intelese, in

mod conventional, in termeni de subiect, personaj, dcor , miscare. Actorii nu creeazaroluri.In schimb ei functioneaza ca mijlocitori prin intermediul carora dramaturgul isi

exprima ideile; ei sunt folositi ca imagini reprezentare si imagini.

Pentru ca in anii 90 spectacolul postmodern mai degraba prezinta decat reprezinta.

Acest gen de prezenta este permanent pe punctul de a se transforma in altceva, un altceva

constituit nu din stari emotionale, ci din tendinte, impulsuri, energii.

Sau ceea ce spunea Jean -Francois Lyotard:

astept cu nerabdare un astfel de teatru al energiilor pure, lipsite de forma , ale caror

trasaturi vor fi nu concordanta dintre dans, muzica, gestica, limbaj, timp, public si nimicuri,ci, mai curand independenta si simultaneitatea sonoritatii zgomotelor, cuvintelor,

expresivitatii corpului, imaginilor

Regis Durand convinge vorbind despre

un teatru ale carui forte organizatoare nu mai sunt dinamismul si coerenta narativa, ci, mai

8/7/2019 Evolutia Teatrului La Sfarsit de Secol Xx

3/4

degraba, supraimpresiunea sau suprapunerea,trackingul, citarea, repetitia , inregistrarea sistergerea , dublajul, imaginea dublata, reluarea si translatia

Norma teatrala este sparta insa cu adevarat de dramaturgul Richard Foreman sau cazul-

limita, cel mai sugestiv exemplu imaginabil pentru excesivitatea spectacolului postmodern.

La piesele lui spectatorul este bombardat de o multitudine de intamplari vizuale si auditive.

Conceptia lui ilustreaza un principiu de excesivitate dramatica, o respingere atat decategorica a continuitatii, incat ajunge sa impuna o mobilitate neintrerupta a subiectului,

scopului si perspectivei.

Refuza sa accepte forma inchisa si a dorintei incontrolabile sau a ceea ce el a numit tesatura

tuturor lucrurilor care intrerupe orice altceva.

Limbajul este atat inregistrat cat si redat in direct , mai curand circula printre actori deact

este emanat de personaje sau le defineste , si in orice caz trebuie sa-si croiasca drumul printre

nenumarate mijloace de distragere a atentiei publicului, mijloace care include muzica,

fluieraturile, zgomotul sirenelor.

"ceea ce incerc eu sa fac, este sa ajung la samanta gandului si sentimentului..."spectacolele

lui nu trebuie sa sa se reprezinte ca o simpla modalitate a aparentelor , ci ca o serie decontradictii si autointreruperi

Rezistenta opusa spectacolului referential traditional, cum ar fi interpretarea unei alte scenesau reactualizarea unei stari preexistente oarecare nu poate fi niciodata totala, deoarece se

transforma usor, intr-o simplificare a altui adevar, adevarul spectacolului-in-sine. Spectacolul este decis sa incerce sa demonstreze , prin realitatea propriului esec de a-l

popula, un adevar dincolo de spunerea -adevarului. "nevoia teatrului de a fi real, de a fi convingator, de a depune marturie in favoarea

"adevarului"...constituie esenta denaturarii si a banalizarii sale..(..)opera mea este esecul de a

trai, cu adevarat, la inaltimea rigorilor situatiei imposibile in care trebuie sa demonstrezi ca

orice maiestrie echivaleaza cu anti-adevarul". Roland Barthes definea teatrul ca pe o

concentrare comuna de semne, in care nici unul dintre ele nu are aceasi semnificatie si fiecare

functioneaza in cadrul altui cod, adunandu-se laolalta intr-un scop unic.

teatralismul devine astfel deriva acestor semne , imposibilitatea unirii lor si in final

confruntarea lor in fata spectatorului.

De aceea spectacolul se afla la limita dintre viata si teatrul in sine. Teatrul se recunoaste pe

sine , recunoaste si hiatusul dintre realitate si reprezentare- si orice gen de teatru, intr-o

oarecare masura.

Departe de a mi dori sa fac o lucrare teoretica despre teatrul postmodenist sau, mai bine zis,

despre impactul postmodernismului in teatru, am enuntat aceste modele pentru a ma sprijini

si motiva in ceea ce am cautat sa intreprind.

E drept postmodernismul ne fura , poate nu numai din dorinta de a face altceva, de a sparge

sau rupe vechile conventii si trecutul. Ci poate pentru ca postmodernismul e cu noi , ne

inconjoara peste tot il purtam cu noi si in noi, ne apartine. De fapt poate nici nu vrem sarevendicam ceva poate ca suntem noi. Gandurile noastre, actiunile noastre devin din ce in ce

mai fragmentate, mai rupte. Scindarea e in noi.

Se spune despre postmodernism si despre mijolacele lui ca sunt numai o moda si ca toate va

trece si el. E foarte posibil. Dar acum nu cred ca il asimilam ci il avem cu noi. Ore intregi

petrecute cu voie sau fara voie in fata calculatorului, pagini deschise si inchise, setari si

resetari, televizorul functionand in continuu, telecomanda si "zappingul", plictiseala de aramane fideli unui program sau unei emisiuni,unei pagini web, goana dupa alte divertismente,

ganduri incepute si lasate in aer. Fragmentarul se instaleaza in noi si pare ca pentru multa

8/7/2019 Evolutia Teatrului La Sfarsit de Secol Xx

4/4

vreme. Suntem o generatie care nu mai are rabdare care cauta si nu gaseste, care incepe sapovesteasca si se plictiseste si o ia de la capat.

Am auzit un copil spunand "bunico, mi-e nu mi plac povestile intregi , zi-mi inceputul" sibunica ii spune doar inceputul si copilul se plictiseste si bunica incepe alta, copilul nu mai e

atent de mult la ce povesteste bunica si cere sa i se povesteasca doar sfarsitul alteia. Copilul si

a infaptuit o poveste din sapte bucati de alte povesti.Postmodernismul a fost enuntat ca o lipsa

de rabdare , s-a spus ca a fost adoptat de oamenii care n-au putinta sa citeasca ceva pana lacapat. Si poate asa e dar timpul e prea scurt si toate se ivesc prea repede pentru a mai avea

timp sa le facem pe rand si atunci alegi simultanul, sa fac cat mai multe intr-un timp cat mai

scurt.