EVOLUTIA MODELELOR DE REACTIE SOCIALA IMPOTRIVA CRIMINALITATII

          Problema criminalitatii si a justitiei penale constituie o preocupare constanta a celor mai inalte

foruri mondiale iar ONU a constituit in cadrul Consiliului Social si Economic o se 626j94g ctie pentru

justitia penala si combaterea criminalitatii.

          Politica penala aplicata este diferita d ela stat la stat avand in vedere specificul national, politic,

economic, cultural, evolutia istorica, contextual  regional cat si starea dinamica a fenomenului

infractional.

          Orice fapt vatamator pentru societate produce o anumita reactie in interiorul societatii impotriva

acelui act. Aceasta reactie a cunoscut forme diferite de-a lungul timpului.

          Sutherland si Cressey, criminologii care s-au ocupat si de aceste aspecte clasifica diferitele

forme de reactie sociala impotriva criminalitatii in functie de pozitia pe care o ocupa intr-o ierarhie ce

porneste de la reactia pur represiva.  Autorii mentionati  precizeaza faptul ca aceasta clasificare nu

tine cont de o serie de aspecte legate de intrepadrunderea diferitelor forme de reactie sociala si de

coabitarea lor in timp si spatiu.

MODELUL REPRESIV

          Reactia sociala in momentul comiterii actului infractional a fost o lunga perioada de timp in

totalitate represiva.

          Cele mai vechi texte juridice confirma evolutia societatii umane in anumite  zone geografice,

constituind o forma superioara a unor cutume stravechi. Placutele de ceramica de la Esnunna ce

apartin civilizatiei sumeriene sunt vechi de aproximativ 7 milenii. Normele juridice inscriptionate pe

aceste placute scot in evidenta existenta atat a razbunarii private nelimitate cat si a unor forme

incipiente ale razbunarii private limitate.

         

          Tinanad cont de cele mai vechi cutume ale justitiei private, ofensa adusa unui individ se

rasfrange in mod automat asupra clanului din care face parte. Intregul grup are responsabilitatea de a

riposte. Reactia individului este nelimitata nefiind proportionala cu gravitatea faptei.

          Avand in vedere efectul social concret al unei astfel de reactii, s-a impus limitarea razbunarii.

Talionul si mai tarziu compozitia, s-au constituit intr-un progress juridic real.

          Astfel razbunarea private limitata se va restrange  de la nivelul grupului la nivelul faptuitorului.

Razbunarea este echivalenta cu raul provocat si individualizata.

          Justitia penala a primit un caracter sacerdotal si teocratic. Sub imperiul razbunarii divine,

conducatorul militar si religios, ulterior judecatorul, avea posibilitatea de a impune aplicarea legii. In

acesrt sens Codul regelui Hammurabi este un bun exemplu, cod ce a fost preluat de legislatia  penala

orientala.

          Pe continentul European sistemul justitiei penale a fost marcat de evolutia  civilizatiei antice in

Grecia si in peninsula romana.

          Legea penala greaca limiteaza puterea sacerdotala si face o distinctie clara intre delictele

publice si cele private, iar justitia penala este conceputa ca o functie a suveranitatii statului.

          Represiunea etatizata , ce constituie ultima forma a reactiei represive, are la baza intr-o prima

perioada idea de expiatiune – orice a facut un rau trebuie la randul sau sa sufere un rau.

          Ulterior Cesare Beccaria a adus in prim planul atentiei idea de utilitate sociala a pedepsei. In

lucrarea sa “Dei delitti e delle pene” a sintetizat gandirea filozofica a secolului sau; autorul ataca

arbitrariul si coruptia sistemului judiciar si penitenciar din epoca sa, pledand pentru tratament militar

egal si pentru respectarea demnitatii fiintei umane.

          Scoala clasica de drept penal se bazeaza pe “teoria liberului arbitru” plecand de la urmatoarele

principii:

-         toti oamenii sunt egali in fata legii;

-         omul este o fiinta rationala iar conduita sa este o operatie controlata de ratiune;

-         traind sub imperiul liberului sau arbitru, omul trebuie sa suporte consecintele faptelor sale.

Scoala clasica de drept penal nu acorda o importanta sporita personalitatii infractorului,

situatiei sale sociale si familliale. Infractorul este vazut ca o fiinta abstracta iar Franckisco Carara,

reprezentant al scolii clasice afiram ca “crima nu este o actiune, ci o infractiune, ea nu este o entitate

de fapt, ci o entitate juridical.”

Pedeapsa trebuie sa fie proportional cu gravitatea faptei, trebuie sa fie severa, certa, rapida si

uniforma in scopul intimidarii individuale si collective.

Legea penala franceza din 1790, codul penal francez din 1810, codul penal german din 1871 si

cel Italian din 1889 sunt fundamentate pe principiile scolii clasice de drept penal.

Conform opiniei lui Enrico Ferri, scoala clasica de drept penal a fundamentat ratiunea si a

stabilit limitele dreptului statului de a pedepsi, pedepsele au fost ponderate, garantiile procesuale

legiferate, iar drepturile invinuitului respectate.