REVIStă NAţIONAlă de cultură, politică şi ştiinţă ANul XXIV · NR. 12 (741) · DECEmBRIE 2013

■ „Un popor nu se caracterizează atât prin oamenii mari, pe care îi are, ci mai ales prin felul în care îi recunoaşte şi îi stimează pe aceştia.”

Friedrich Nietzsche

Nicolae Breban ■ Nicolae Breban ■ Un concept lipsă – demnitateaUn concept lipsă – demnitateaO carte-eveniment: ■ Bogdan Creţu, O carte-eveniment: ■ Bogdan Creţu, Inorogul la Porţile Orientului.Inorogul la Porţile Orientului.

Bestiarul lui Dimitrie CantemirBestiarul lui Dimitrie Cantemir■ Clubul Ideea Europeană■ Clubul Ideea Europeană

Aura Christi în dialog cu Gabriel AndreescuAura Christi în dialog cu Gabriel AndreescuExistența prin culturăExistența prin cultură

Citiți în numărul viitor:Citiți în numărul viitor:Ancheta ConteAncheta Conte

Valorile României – valori europeneValorile României – valori europene

gabriel andreescu

IIsus. Michelangelo

Sărbători fericite!Sărbători fericite!

O carte- eveniment: Cărturari, opozanţi şidocumente. manipularea arhivei Securităţii(editura Polirom, 2013), scrisă. în urma unorminuţioase cercetări, de gabriel Andreescu,unul dintre cei mai importanţi dizidenţi aiperioadei comuniste, militant pentru drepturi-le omului şi ale minorităţilor după 1990, cerce-tător şi profesor de ştiinţe politice. gabrielAndreescu ajunge la concluzia că acuzaţiile decolaboraţionism vehiculate în ultimii ani înlegătură cu Adrian Marino, Constantin Noica,Nicolae Balotă, Vasile Vetişanu, Mihnea Berin-dei, Mihai Botez şi Nicolae Breban nu se justi-fică. „Manipularea arhivelor duce la distorsio-narea întregului sistem de interpretare a tre-cutului. Seamănă confuzie peste istoria de 45de ani de comunism”, scrie gabriel Andreescu.lucrarea analizează modul cum imaginea dedisident a unora dintre personalităţile demarcă româneşti a fost distrusă prin atacuri înpresă, care s- au bazat pe distorsionarea reali-tăţilor din dosarele Securităţii comuniste. Înurma studiului a sute de dosare din Arhivele

Securităţii, gabriel Andreescu încearcă săarate cât adevăr şi câtă manipulare sunt înacuzaţiile aduse unor bine- cunoscuţi oameni decultură români, ale căror cazuri au constituitde multe ori subiect de polemică.”

din cuprins: Adrian Marino. Campania dedistrugere a unui model • Constantin Noica înarhive. Ataşamentul victimei faţă de torţionari• Nicolae Balotă faţă în faţă cu AlexandruPaleologu. Puterea subiectivităţii • eşecul insti-tuţional al deconspirării. explicare şi semnifica-re • Mihnea Berindei. Scenariul denigrării •execuţia lui Mihai Botez. Disidentul transfor-mat în agent al Securităţii • Nicolae Breban.Adevărul din arhivă • lumea informatorilor

„de ce s- a lovit în intelectuali, în scriitori, şinu altundeva? primul răspuns vine din direcţiarelevanţei sociale a practicii ca atare. deşi foarterăspândit în toate mediile sociale şi profesionale,din cauza ubicuităţii terifiante a Securităţii,„colaboraţionismul” a ajuns o obsesie etică repre-zentativă numai la nivelul intelectualităţii, unuiagricultor, lăcătuş- mecanic sau bucătar fiindu- i,practic, indiferentă încărcătura morală a dela-ţiunii, cu excepţia puţinor cazuri în care ea aatins, direct şi dureros, familii sau rude. dacă,aşa cum aminteam, solitarii exponenţiali puteaufi neutralizaţi prin marginalizare – eventualprin asimilarea lor categoriei ridicole a „clovni-lor”, aşa cum arată Zamiatin sau norman

manea (şi nu sunt singuriidin fostul bloc răsăritean)– transformarea unei casteprofesionale în etalonmoral putea reprezenta, înromânia de după 1989,un pericol care nu trebuiasubestimat. Scriitorimeaera, strict obiectiv, singura„breaslă” care se preta laacest statut, eticismuldeclarativ al membrilorsăi, foarte respectaţi înromânia de dinainte de

revoluţie, şi fronda anticeauşistă a multora din-tre ei reprezentând, la fel de logic, un pericol vir-tual pentru coruptocraţia în pregătire a claseipolitice. În consecinţă, regimul fie că s- a debara-sat cinic de scriitori, fie a sugerat pe toate căile –beneficiind de complicitatea mass media, detaliucare nu trebui uitat!!! – că toţi sunt murdari,vinovaţi, venali şi lipsiţi de coloană vertebrală.S- a lovit la vârf (noica, marino, Balotă, Brebanetc.), pe considerentul că restul va cădea de lasine, în urma efectului de contagiune epidemică.Cartea lui Gabriel andreescu vorbeşte, în ultimăinstanţă, despre un proiect ocult de macularecolectivă. Şi, la fel de adevărat: de incapacitateanoastră, sau a celor care conduc „breasla”, să îlcontracareze.” (Ştefan Borbély, mecanisme devictimizare, în Contemporanul, nr. 7/2013)

2

ANUL XXIV t Nr. 12 (741)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

apelpentru salvarea culturii

roMâne viisemnat de 900 de

personalităţi din România, Israel,SUA, Franţa, Germania, Irlanda,

Republica Moldova etc.pentru informaţii la zi –

accesaţiwww.ideeaeuropeana.ro

(click revista contemporanul)

SUMAR

PolemiceNICOlAe BReBAN l uN CONCePT lIPSă – DeMNITATeA/ 3(Con)texteMARIA-ANA TuPAN l „De-ACuM ŞI lA ANul...”/ 4EseuŞTefAN BORBély l MITOlOgII SPeCIAle/ 5EseuIOAN BuDuCA l ZeII, Pe CÎND eRAu „PeRCePTIBIlI”/ 6LecturiBORIS MARIAN l eRNeSTO SABATO – uN SCRIITOR ŞI uN VeACCeleBRul CIlIBI MOISe/ 6PolemiceTHeODOR CODReANu l ReVIZIONISMul CA IMPOSTuRă CulTuRAlă (III)/ 7LecturiCONSTANTIN CuBleŞAN l SuB SeMNul eXPeRIeNţelOR/ 9RecitiriADRIAN DINu RACHIeRu l MIHAI CIMPOI ŞI „gRIlA ONTOlOgICă”/ 10Pagina 12BeDROS HORASANgIAN l MACOVICIuC/ 12Rondul de zigelu NegReA l NOIle AVeNTuRI Ale CeNuŞăReSeI/ 13O carte-evenimentBogdan Creţu, Inorogul la porţile orientului. Bestiarul lui dimitrie CantemirŞTefANIA MINCu l RefleCţII Pe MARgINeA fIguRII INOROguluI/ 14Literatura română după o revoluţieAleX. ŞTefăNeSCu l CINe MAI ARe NeVOIe AZI De lITeRATuRă?/ 17Clubul Ideea EuropeanăO carte-evenimentgabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. manipularea arhivei SecurităţiiBOgDAN CReţu l MOŞTeNIReA SeCuRITăţII: MANIPulAReAARHIVelOR (II)/ 18Clubul Ideea EuropeanăModeleAura Christi în dialog cu Gabriel AndreescuexIStenţa prIn Cultură (I)/ 20EseuANDReI MARgA l CulTuRA ÎNTâlNIRII. DeSPRe PONTIfICATul luIfRANCISC/ 23EseuŞTefAN BORBély l STRuCTuRI RelIgIOASe ÎN ROMANul noI DeeVgHeNI ZAMIATIN (II)/ 25PolemiceCONSTANTINA RAVeCA Buleu lDISPuTA MODeRNISM – POSTMODeRNISM/ 26PolemiceMAgDA uRSACHe l fIle DeSPRe „ARHIPelAgul ORORII”/ 27LecturiION CReţu l Se POATe VORBI DeSPRe uN ROMAN feMININ?/ 28LecturiOCTAVIAN SOVIANy l VIAţA PRIVITă DINTR-uN fOTOlIu/ 29Antologiile ContePOeMe De efIM BeRŞINTraducere din limba rusă şi prezentare de livia Cotorcea/ 30Antologiile ContePOeţI AMeRICANI CONTeMPORANI Selecţie şi traducere de Olimpia Iacob/ 31FilmFestivalul internaţional al filmului de la ValladolidDANA DuMA l BăTălIA PeNTRu IDeNTITATe/ 32FilmCălIN CălIMAN l AKIRA KuROSAWA, ÎMPăRATul fIlMuluI jAPONeZ/ 33LecturiCONSTANTIN COROIu l POPAS ÎN ATlANTIDA SPIRITuluI / 34Pe cont propriulIVIu IOAN STOICIu l O RARITATe: O ANTOlOgIe De VeRSuRI AADjuDeNIlOR/ 35Corespondenţă din Ţara Sfântăg. MOSARI • A VeNIT TOAMNA…?/ 36Cartea străinăRODICA gRIgORe l DeSPRe fRuMuSeţe ŞI MOARTe/ 36LecturiOANA STRugARu l CăTRe O DIMeNSIuNe glOBAlă A lITeRATuRII/ 38Revista revistelorMARIN RADu MOCANu l INTeleCTuAlul uMANIST ŞI PeRSONAlIZAT/ 39

Senatul Contemporanul:

ŞTefAN BORBély, NICOlAe BReBAN,AuRA CHRISTI, VICTOR IVANOVICI, ANDReI MARgA, VIRgIl NeMOIANu, BASARAB NICOleSCu, DuMITRu RADu POPeSCu, eugeN SIMION,ION SIMuţ, eugeN uRICARu

AuRA CHRISTI(redactor- şef)

ANDReI POTlOgCARMeN DuMITReSCuMIHAelA DAVIDADRIAN IONuţ PReDAflORIN AflOAReI

Corespondenţi din străinătate:MONICA SăVuleSCu- VOuDOuRI (gReCIA)eMIl RAţIu (ITAlIA)PHIlIPPe PAlINI (fRANţA)MIRCeA gHeORgHe (CANADA)

Rubrici:IulIAN BOlDeA, ŞTefAN BORBély, MARIAN VICTOR BuCIu, CONSTANTINARAVeCA Buleu, CălIN CălIMAN, IRINACIOBOTARu, BOgDAN CReţu, CONSTANTINCuBleŞAN, NICOleTA DABIjA, DANA DuMA, RODICA gRIgORe, BeDROS HORASANgIAN, BORIS MARIAN, MARIN RADu MOCANu, jeANA MORăReSCu, ADRIAN DINu RACHIeRu,MARIA- ANA TuPAN, lIVIu IOAN STOICIu, MAgDA uRSACHe

Vignetele rubricilor – lAuRA POANTăViziune grafică – MIRCIA DuMITReSCu

editor: Asociaţia CONTeMPORANul

ISSN print 1220- 9864ISSN online 1841- 0685Revista este înregistrată la Oficiul de Statpentru Invenţii şi Mărci (OSIM)

Adresa: Asociaţia CONTeMPORANulO. P. 22, C. P. 113, Sector 1, Bucureşti Cod 014780Tel./fax: 021. 212 56 92 Tel.: 021. 310 66 18Sediul central: Str. Blănari, nr. 21, et. 1, sector 3, Bucureşti

Revista este membră a Aso ciaţieiRevistelor, Publicaţiilor şi editurilor (ARPe)e- mail: office@contemporanul.rowww.contemporanul.ro

Contemporanul. Ideea europeanăare 40 de pagini

Tipar: SC PRINT MulTICOlOR SRl &Asociaţia euROBuSINeSS

unica responsabilitate a revistei Contemporanul. Ideea europeanăeste de a publica opiniile, fie acestea cât de diverse, ale colaboratorilor ei. Responsabilitatea pentru conţi nutulfiecărui text, conform Art. 205- 206 CodPenal, revine exclusiv autorilor

Număr ilustrat cu fotografii de OXANA ZAgAIeWSKy (ROMA)

Premiile Contemporanulsunt decernate cu sprijinul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional din România

♦ Eveniment ♦ Eşecul instituţionalal deconspirării

Gabriel AndreescuCărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii

Noua Revistă de Drepturile Omului

Noua Revistă de Dreptu-rile Omului (NRDO) este opublicaţie trimestrială edi-tată de Centrul de StudiiInternaţionale în cooperarecu editura C.H. Beck. Publi-caţia este continuareaRevistei Române de Drep-turile Omului, editată între

1993 şi 2005. A fost gândită să răspundă cerin-ţelor academice şi să fie în acelaşi timp o resur-să pentru instituţiile şi organizaţiile implicateîn înţelegerea şi promovarea drepturilor omu-lui.

Dorim să promovăm prin publicareaNRDO reconcilierea dintre principiul demnită-ţii şi principiul libertăţii umane. În viziuneanoastră, nu doar că reconcilierea celor douăvalori este posibilă, dar demnitatea şi libertatease întăresc reciproc. Temele recunoaşterii şisusţinerii reciproce le regăsim şi într- un altobiectiv la NRDO, apropierea dintre teoria şipractica drepturilor omului.

Dacă punem semnul egalităţii întrenoţiunile de identitate şi nesiguranţă,la noi, la Români, acea nesiguranţă ceproduce efecte de ciudată agresivitate

în momentele cele mai neaşteptate ale unui individsau ale unei comunităţi şi dacă în cutele adânci aleacestei nesiguranţe găsim înscrise literele de fier,seculare ale fricii – frica istorică, sedimentată nunumai de secole de năvăliri dar şi de incapacitateanoastră a celor de atunci de a ne visa vreodată caaparţinători ai unei singure comunităţi, numite în vii-tor naţiune, posesori ai unui teritoriu amplu şi nespe-rat de bogat, peste care, încă o dată, în secole ce nu semai sfârşeau, alţii şi mereu alţii se făceau stăpâni –atunci, ei bine, va trebui încă o dată să ne revizuim labază nu numai istoria, credinţele şi cutumele, celecare ne unesc, dar şi relele şi corupţiile de orice fel cepar încă o dată a ne invada – prezentul apăsător darşi spiritele.

unii, mai ales tineri, refuză de plano discuţiaasupra acestei probleme, cea a identităţii, ca şi con-ceptul de naţiune cu derivatele sale lingvistice, deparcă mascarada naţionalistă a ultimului dictator arfi fost suficientă să ne şteargă din minte şi din refle-xele noastre de a înţelege aceste noţiuni; încă o datăne simţim obligaţi de a repeta că noi, mai ales naţiu-nile tinere şi foarte tinere, închegate târziu într- unstat unitar şi suveran – încă o dată îi cităm aici pegermani şi Italieni, care, cu toate deosebirile sau afi-nităţile ce sar în ochi, au avut şi vor avea probabilproblemele şi crizele noastre! – nu numai că nu vrem,dar nici nu putem să ne dizolvăm în marea enormă şiamorfă din multe puncte de vedere a aşa- ziseiglobalizări. Noi ne- am născut de curând, deşi, cum ospun cronicarii, Cantemir şi Călinescu sau Iorga,existăm de mult, şi avem nu numai vigoarea şi dorulirepresibil de a fi ale oricărui organism tânăr, dar,orice s- ar spune, purtăm în noi şi energia unei euro-pe… viitoare, poate! De ce, la urma- urmei, să nuîndrăznim să gândim şi în acest mod, distanţându- nedecis de orice fel de protocronism de sulfuroasă şi pro-vincială aromă, dar, mai ales, de orice tip de lamenta-ţii şi fatalism, care încă şi azi ameninţă să ne falsificeîncă o dată dacă nu destinul, oricum prezentul şigeneraţiile vii care- l populează!

După cum uşor se poate observa, leg deci aceas-tă încâlcită problemă a identităţii cu cea a unei uniriîncă nu bine şi până la capăt realizate ce, ca oricerană, ascunde şi va ascunde cicatrici şi răbufniriacute, organice chiar. Apoi – şi nu în ultimul rând,noi, Românii, se pare că nu ştim să ne apreciem –deci, să ne organizăm! – bine prezentul. Şocaţi de ceeace am trăit în secolul abia trecut? Se poate. Dar… enumai atât? Să fie şi aceasta – sau acestea! – un semnindubitabil al identităţii, adică al unei anumite nesi-guranţe de fund, care ne împiedică să vedem şi săjudecăm cu calm şi cu un dram de înţelepciune ce amtrăit? Ca şi răspunsul pe care prezentul, cel de fiecarean sau ceas, ni- l cer.

Când eram tânăr, îi comunicam prietenuluimeu, Poetul – cel care, ca şi mine, era născut din

părinţi de etnii diferite, mamele noastrefiind de etnii decis diferite, rusoaică a lui,nemţoaică a mea! – că mai greu chiar, încazul unui proiect destinal, decât a ajungesus, pe platformă, cum spuneam, este să temenţii acolo. Iar, dacă acceptaţi aceastăsimplă ilustraţie sau metaforă sau schiţă dedestin, atunci va trebui să acceptaţiîmpreună cu mine că, dacă facem o sumarăcomparaţie între naţiuni şi spiritul saucaracterele care le animă, vom observa căRomânul prinde iute şi arată, uneori preco-ce şi spectaculos, calităţi şi instincte extra-ordinare de avansare şi urcare în timp carela alte naţiuni, mai vechi constituite încomunităţi statale, ele, aceste calităţi sedezvoltă mai greu. Da, e adevărat, dar suntpiscuri şi platforme pe care adeseori nu sun-tem capabili să le susţinem, să le păstrămsau fructificăm. e de vină istoria noastră,lipsa ei de organicitate, cum o deploră nu puţinicomentatori iluştri, absenţa unor fundamentale etapeşi organisme pilduitoare din istoria naţiilor apusene,cum ar fi o Biserică puternică, păstrătoare şi con-structoare de cultură (chiar şi în ciuda cunoscutelorexcese şi derapaje!), Reforma, cea care ne leagă conti-nentul de istoria şi vechimea sa fabuloasă, antică, sauabsenţa acelor mari curente precum clasicismul,romantismul şi apoi modernitatea care i- au desăvăr-şit profilul?

e de vină prezentul, prezentul trecutului ca sămă exprim astfel, barbariile şi răsturnările nemaipo-menite ale secolului trecut? Micimea statului nostruşi aşa- zisa marginalitate a limbii noastre? Mediocrita-tea – sau, pe dos! – primitivismul unor conducători ainaţiunii noastre în ceea ce numim modernitate? Aces-tea şi altele, dar… nu e oare timpul să ne desprindem,în sfârşit, de această pletoră ispititoare şi tot maisufocantă de lamentaţii şi motive sau motivaţii, unelemai juste şi mai adevărate decât altele, dar care nufac decât să ne întunece şi mai mult orizontul, şi aşadestul de redus, de meschin, al nostru, ca şi al celorcare ne conduc sau… sfătuiesc?! Nu e timpul să înce-pem a clădi cu ceea ce avem la îndemână, cum sespune, încercând, într- un efort clar şi viril, de a nescutura de multe din bolile şi reflexele penibile carene apasă, măcar de unele dintre ele, cu totul şi cutotul nepotrivite, penibile adesea, cu locul, timpul,istoria şi cu pretenţiile noastre? Cu mândria noastră,care ar trebui, cred eu, ca la orice individ sau comuni-tate demnă de acest nume, să prevaleze faţă de eter-nele plângeri, faţă de fatalismul indus nouă de Orien-tul – nu ştiu, cel depărtat sau apropiat, cel din urmăatât de fermecător încă pentru unele distinse spiriteliterare, de la Ion Barbu la Matei Călinescu şi alţii! –şi, mai ales, să subîntindă un articol se pare esenţialîn concertul popoarelor, un concept de care noi încăducem lipsă: demnitatea.

Dacă un ziarist curios ar pune, printre altele,această spinoasă întrebare: la urma- urmei, ce ne

uneşte pe noi, Românii, în afară de mult prea eviden-tele comunităţi de limbă şi de teritoriu (ambele, repe-tăm, relativ recente, dacă vorbim de limba scrisă,tipărită), răspunsul ar putea fi şi acesta, ciudatunora, poate: problema, tema blestemată şi încâlcităa identităţii! Dovadă că nu de puţine ori au fost ridi-culizaţi un Mircea Vulcănescu sau Constantin Noicacare s- au preocupat în două din textele lor de aceastătemă. (Mircea Vulcănescu – dimensiunea româneascăa existenţei; C. Noica Sentimentul românesc al fiinţei)Sau discuţiile destul de aprinse şi în ultima vremeasupra capitolului final al marii Istorii… a lui Căli-nescu, Specificul naţional. De aici, poate, din aceastănesiguranţă a ne- siguranţei vin şi numeroasele şiobositoarele la urma- urmei discuţii şi analize carebalansează, periculos dacă nu ridicol adesea, întreprotocronismul cel mai decis şi fatalismul istoric care,nu rareori, se amestecă în uruitul şi vaierul unor gla-suri şi ieremiade ale vechii Biblii. Iată, un exempluclar de exacerbare a unei îndoieli, justificate sau nu,care are aceleaşi efecte, aproape, la inivizi, ca şi lamarile comunităţi: pentru a răspunde unei întrebăripe care, e drept, nu ţi- o pune nimeni, la drept vorbind,dar pe care o simţi cu atât mai prezentă, maisâcâitoare şi mai ameninţătoare într- un fel sau altul– cu precădere când teritoriul pe care- l posezi, limbasau istoria, descendenţa îţi sunt puse în discuţie deinşi din interiorul sau din afara graniţelor! – şi pen-tru că, prin fire sau din simplă, proastă obişnuinţăsau, mai ştii, din frică – una din acelea ne- numite,fals uitate sau ascunse! – nu te poţi abţine să taci purşi simplu – cum ar face un individ dintr- o altă naţiesau rasă, un irlandez, sau, ha, ha, un… mohican! – tearunci într- o extremă sau alta, a unui posibil răspuns.Şi care va fi aproape totdeauna fals, ca orice soluţieizvorâtă din iuţeală, proastă deprindere (de a gândi!)sau frică!

Pentru a răspunde noi înşine la această întreba-re – ce ne uneşte… de fapt şi, pentru a da un răspunscare să pună pe gânduri măcar un ceas pe cel sau pecei care ne provoacă într- un fel sau altul sau dintr- uninteres sau altul – ei înşişi îmboldiţi de propria lorseculară deprindere, deci, de istorie şi mentalităţispecifice sau de interese propagandistice, politice, purşi simplu! – va trebui, în primul rând, să ne prefacemcât de cât sau să intrăm în pielea unui înţelept, măcarpentru un ceas: să tăcem. Să tăcem cu adevărat, săfacem să piară gura dulce a altor vremuri, cum zicepoetul, în chiar sfânta- sfintelor gândului nostru. Sătăcem, să încercăm anume, cum o face un copil, unpoet sau un adevărat înţelept, uitând ceea ce ştiam şisă privim această temă sau chestiune de parcă am fiauzit- o pentru prima oară. lipsiţi, pe cât se poate, deprejudecăţi, apropiindu- ne fără teamă de modul de araţiona al unui fel de cretin, care contemplă un obiectuzual cu o uimire disproporţionată. Re- descope -rindu- ne acea candoare pe care am pierdut- o odată cupubertatea sau adolescenţa, vârstele despicării sexe-lor şi a apariţiei, la orizontul apropiat al existenţei, aacelei teribile fantome, care ucide nu puţini tineri –fantoma socialului. r

■ fragment

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

DECEMbRIE 2013

3

© A

ur

AC

hr

isti

Nicolae BrebanUn concept lipsă – demnitatea

Noi, Românii, se pare că nu ştim să neapreciem – deci, să ne organizăm! –

bine prezentul. Şocaţi de ceea ce am trăit în secolulabia trecut? Se poate. Dar… e numai

atât?

n Editorial

Notă:În nr. 10 al revistei Contemporanul, a văzut

lumina tiparului un text inedit semnat de Petruursache, intitulat deceniul Goma, text în care seafirmă faptul că „din 1973, se arată în Cod «Bărbo-sul», intră în rol «sursele» angajate de Securitate pepost de observatori-turnători. Prima e harnicaRuxandra (nume identificat cu geta Naidin-Dimi-sianu), urmată îndeaproape de fălticeanu (Mihaigafiţa), Dona Alba (Mara Nicoară), lascăr,Neagoe, Costea, Coman, Bogdan, Arthur, Petrică,R.A., C1 –, o armată întreagă de civili militarizaţi”.

Identificarea numelui de cod Ruxandra cugeta Naidin-Dimisianu – un mare editor, care, întimpul dictaturii ceauşiste, a luptat pentru cărţileunor scriitori de vârf ai literaturii române ca, depildă, Augustin Buzura, Nicolae Breban ş.a. – nueste susţinută prin nimic.

Conducerea revistei Contemporanul regretă pre-zenţa numelui editorului geta Naidin-Dimisianu înacest context şi îşi afirmă solidaritatea cu d-sa.

Contemporanul

Sigur, nu ne putem plânge căsuntem ignoraţi, cât timp nu ne facemcunoscuţi. Nimeni nu ar lua în serioso nominalizare a unor autori cărora

Wikipedia le dedică trei rânduri.Nimeni nu ia în serios o literatură

cunoscută prin traduceri de cărţi fărămiză. Nimeni nu e convins de valoareaunor cărţi comentate în limbaj critic

vetust.

4

ANUL XXIV t Nr. 12 (741)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

„dacia este o marcă, şi e firesc sădorim o extindere, care trebuiesă aibă loc în apropierea pieţiide desfacere; or, în România,

vânzările sunt în cădere liberă”. e greu de crezut,dar această apologie (apărare) a mărcii de automobi-le realizate pe pământul care se numea cândva„Dacia” vine de la… un diplomat francez. Automobi-lul produs în România a întrunit sufragiile europeni-lor în anul trecut, asigurând uzinei Renault cea maiînaltă creştere la vânzări. Cu toate acestea, cândpriveşti dintr- o Dacie la automobilele din jur, ţi separe că mergi singur pe drum… Poate că în nordulAfricii, unde se mută uzina, vom avea o companiemai generoasă în trafic.

un alt reportaj, de data aceasta, de la uzineleford din Craiova, sună ca un adevărat marş pe subArcul de Triumf. Numai că „ford” este cel mai zor-năitor nume al geniului tehnologic american.

A fi mână de lucru, în loc de titular, e o opţiu-ne nu cu mult diferită de aceea de a fi spectator, înloc de actor, de a căuta aiurea, cum aver-tiza un predicator puritan din scenariul„visului american”, diamantele îngropa-te în grădina casei. Mai păguboasă, încă,e reclama internaţională a unor vedetefabricate în dauna personalităţilor au -tentice, sau onorurile acordate străini-lor, uneori politicieni fără merite în sferaacademică, concomitent cu marginaliza-rea sau excluderea intelectualilor pro-prii, ceea ce a şi condus la coborârea uni-versităţilor româneşti în topuri interna-ţionale, de pe locul 500, dincolo de 800(nu ştiam că există atât de multe…). Nuabsolutizăm criteriul, deoarece suntinstituţii de prestigiu, precum celepatronate de Academia Regală londone-ză, care nu numai că nu solicită darchiar refuză evaluarea cu un orgolios„Noli me tangere”. Ceea ce intrigă,totuşi, în toate aceste cazuri, este absen-ţa, în cazul compatrioţilor noştri, a ace-lui orgolios „Non serviam” al alchimiştilor spirituluidin Occident. lipsa nevoii de a avea propriile elite,de a intra în dialog internaţional de pe poziţii de ega-litate, atunci când trimit la înaintare soli jalnici,acceptarea de a juca, în teatrul lumii, rolul celui careduce tava. Poate are dreptate istoricul Neagu Djuva-ra atunci când spune că nu ne tragem din întemeie-torii unui imperiu care au cucerit pe hiperboreeniinemuritori ai lui Herodot, ci din nişte cumani careserveau drept gărzi şi forţă militară unor domnitoride la sud de Carpaţi…

Inedit în istoria Nobelului este războiul de pebloguri stârnit de acordarea premiului prozatoareicanadiene, Alice Munro, care a substituit obişnuitulşuvoi de comentarii critice ale celor loviţi brusc derevelaţia unui monument literar de a cărui impor-tanţă nu avuseseră anterior habar. Cronica saueseul s- au redus la câte o frază sau un paragraf desusţinere a opţiunii juriului semnate de confraţi înale scrisului sau fani, întâmpinate uneori de mârâi-turi ale unor canadieni care nu se doreau implicaţiîn ceea ce li se pare a fi un spectacol publicitar degust îndoielnic. Masteratul în diversionism se cuvinea fi acordat unui master în… studii de securitate aluniversităţii johns Hopkins, Max fischer, de laWashington post, care a prezentat- o pe Munro drepto „dizidentă canadiană”. Organizaţii de apărare adrepturilor omului, inclusiv Amnesty International,ar fi intervenit deja pentru a obţine acordul guver-nului în vederea deplasării ei la Oslo (?) şi a încasă-rii premiului. Spirite atât de înfierbântate, încât nuau avut răbdare să citească până la capăt, unde se

propunea ca povestirile lui Munro să fie traduse înengleză (!?), au replicat numaidecât că regimul cana-dian este unul din cele mai democratice de pepământ şi că reportajul e o aiureală suprarealistă.

ţinta lui fischer nu era, desigur, politica ţăriivecine, ci „regimurile autoritare din est, precumRusia şi China”, ai căror scriitori, se sugerează, pri-mesc râvnitul premiu pe criterii politice printr- unscenariu devenit stereotip şi de aceea, în acestecazuri, premiul de literatură se confundă cu cel pen-tru pace. Să fie adevărat?

Povestirile lui Alice Munro ne fac, într- adevăr,să remarcăm adesea: „Parcă aş fi eu”. Dar nu dincauză că sunt subtilităţi ale psihologiei abisale, cipentru că sunt sentimente incomode sau reprobabileşi de aceea reprimate. lacan vorbeşte de prezenţanoastră metonimică în limbaj, tocmai pentru cămanifestarea publică, mai ales în societăţi cu codurietice şi axiologice elaborate, implică o cenzurare aereziilor individuale, mai ales în cazul în care ele au

efecte antisociale, precum alienarea de semeni sauchiar de familie, sau propria discreditare. MariaTorok şi Nicola Abraham vorbesc chiar de „cripte”ale subconştientului în care sunt depozitate traumenemărturisite ale unor generaţii anterioare, fantas-me care îi bântuie pe urmaşi. Sigur că e mult hazardîn vieţile noastre, dar, în plan estetic, eşecul senti-mental din cauza unor accidente stupide (o femeie secrede respinsă de cel drag, confundându- l cu fratelelui geamăn) nu se ridică mai sus de melodramă.Înstrăinarea dintre mamă şi fiică sau criza deautoritate a tatălui (mi- e familiară dezamăgireaautoarei că tatăl său nu este entuziasmat de succe-sul literar al fiicei), suspiciunile cuplurilor sunt pro-bleme reale, dar simţi că ele pot fi rezolvate la fel debine şi printr- o consultaţie la psiholog. Alterareaconştiinţei sub impactul unui vis este un simptom aldereglării funcţiei de sinteză a creierului, care poatefi tropizată ca gestaţie a unei gotice fantome, darShakespeare avea în vedere o mult mai complexăpsihologie când definea fiinţa umană ca „materie dincare sunt urzite visele”. Atunci când citeşti despre ofiică venită după mulţi ani să- şi viziteze mama afla-tă în agonie, iar aceasta îi spune că speră, murind,să o întâlnească, înţelegi de ce a fost clasată autoa-rea printre autorii gotici din Ontario. Să fie acesteatramele reprezentative ale condiţiei umane din ulti-mul secol? un comentator îi repoşează lui fischerlipsa de inteligenţă a comentariului, deoarece existăţări unde glumele lui nu sunt deloc glume… Iardimensiunile tragediei din partea noastră de lumeimpun şi alt format pânzei narative şi alte game sti-

listice care nu pot fi, în nici un caz, reduse la finali-tăţi pur politice.

Cu informaţii din encylopaedia Britannnica,Alice Munro reconstituie, în prea multă fericire(2009), destinul unei matematiciene din Rusia ţaris-tă care se poate realiza doar la o universitate dinSuedia (în treacăt fie spus, susţinătorii îi câştigăpovestitoarei credit prin comparaţia cu Cehov).Într- un comentariu publicat de o revistă universita-ră din Brno, tribulaţiile eroinei includ „frustrareadorinţei de a se realiza în iubire şi în carieră dincauza regimului”. frustrarea în carieră din cauza„dosarului” – adică în funcţie de date familiale dedinaintea naşterii individului – nu a avut în societă-ţile noastre totalitare nici măcar o soluţie suedeză.În Rusia aceea, femeile necăsătorite nu aveau voiesă călătorească în străinătate neînsoţite. Noi nuputeam călători în Vest în nici un fel. eroina simtelipsa căminului într- o zi de iarnă, senzaţia de frigfiind agravată de boală. În Bărăganul deportaţilor

sau în închisori, confortul căminului eraprobabil regretat cu mai mare acuitate.Pentru autoarea canadiană, propria casăpoate însemna şi încarcerare şi supra -veghere. Ştim… Sophia, rusoai ca- savant,simte, „până în pragul nebuniei”, compa-siune pentru femeile care, în lipsa drep-tului la vot şi a unui loc în universităţi,stau acasă, tricotând papuci, preparândbudinci şi conserve, şi respectândîmpovărătoarele rituri ale roma -no- catolicismului. Noi am cunoscut femeiarestate şi torturate pentru că au prepa-rat pâine pentru refugiaţii din munţi,precum stareţa de la Mănăstirea PoianaMărului, aflată nu departe de locul meude naştere. Şi toate aceste „glume” de ungotic mult mai sinistru sunt teme deroman, arhive ale unei societăţi de„nebuni şi bestii”, „voci ale nopţii” raţiu-nii, anatomii ale „fălcii lui Cain”… Nudoar „stil indirect liber”, ca în fluxul con-

ştiinţei din proza Virginiei Woolf, este instrumentatîn aceste ample fresce epico- dramatice, ci combinaţiigenerice şi inversări ale raportului dintre psihismulauctorial şi cel figural (al personajului), pentru asugera complicaţiile psihologiei colective care antre-nau în deformările maladive deopotrivă peoamenii- şobolani ai regimului şi pe victimele lor.Parcă distribuţia geografică a lui fischer atuncicând ironizează literatura superficial- politicianistăşi reducţionistă sub aspect retoric- estetic nu e toc-mai corectă.

Sigur, nu ne putem plânge că suntem ignoraţi,cât timp nu ne facem cunoscuţi. Nimeni nu ar lua înserios o nominalizare a unor autori cărora Wikipediale dedică trei rânduri. Nimeni nu ia în serios o lite-ratură cunoscută prin traduceri de cărţi fără miză.Nimeni nu e convins de valoarea unor cărţi comenta-te în limbaj critic vetust. Dezavantajate, pe de oparte, de clişeele şi prejudecăţile Vestului faţă deestul expediat de- a valma ca teritoriu de „ţări îndezvoltare” şi, pe de alta, de o cultură care nu resim-te lipsa de valori şi naraţiuni identitare, adeverindproverbul (probabil, românesc) că nimeni nu e profetîn ţara lui, personalităţile literaturii române con-temporane rămân să viseze la Nobel cel puţin încăun an. Poate că fatalismul proverbial al poporului i- ascutit, cel puţin, de cheltuiala inutilă pentru un cos-tum nou, cum auzim că îşi pregăteşte un talentatscriitor japonez an de an în vederea ceremoniei dedecernare… r

maria- Ana tupan„De-acum şi la anul…”

n (Con)texte

5

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

DECEMbRIE 2013

gelu TeAMPău (mit şi bandă dese -nată. Prefaţă de Nicu gavriluţă. ed.Institutul european, Iaşi, 2012) e, înesenţă, un om modest şi echilibrat. Nu

ne cunoaştem personal, deci deduc aceste caracteri-zări din ceea ce scrie. Autor al unei sinteze de pionie-rat relativ în spaţiul cultural românesc, unde esteprecedat doar de către Ion Manolescu, el se scuză demai multe ori în preambulul volumului pentru„îndrăzneala” de a fi abordat chiar mitologia, a căreitradiţie exegetică, scrupulos listată în secţiuneaintroductivă a cărţii, e copleşitoare. Pregătindu- se,timp de aproape 150 de pagini, să- şi abordeze cu ade-vărat subiectul – adică prezenţa riturilor şi miturilorîn corpul specific al benzilor desenate – el precizeazăprudent că şi- a elaborat lucrarea (teză de doctorat labază, susţinută cu Profesorul Ioan Cuceu) „fără aîncerca să opteze pentru o anumită perspectivă şi dea le declasa pe cele contrare […], cu argumente pre-luate din cât mai multe direcţii…” „Direcţiile”înseamnă, de regulă, citarea obiectivă, echidistantăşi nepărtinitoare a 5- 10 autori pe pagină, cu micipicanterii crispate pe alocuri, ca atunci, de pildă,când autorul vorbeşte despre „cei trei mari romantici[!!!] ai secolului XX, jung, eliade şi Campbell” (p.121) sau atunci când spune despre „viziunea” luiWalter Burkert că e „materialistă” (p. 74), fără a neconvinge că a citit şi Homo necans, care nu figurea-ză în bibliografie. În general, sinteza de mitografiede la începutul volumului e corectă, pedantă chiar,dar expozitivă şi nespeculativă, dorinţa autorului dea rămâne un discipol cuminte al înaintaşilor fiindprezentă la tot pasul. Marea problemă a capitoluluiintroductiv este că nu prea ajută efectiv demonstra-ţia care urmează – adică chiar subiectul principal alvolumului! –, el rămânând o felie dintr- un tort apar-te.

există un fenomen specific al lumii noastreacademice de azi, în care m- am văzut implicat chiareu însumi: acela de a întâlni (şi chiar coordona…)lucrări de pionierat autohton şi, tematic, de avangar-dă, pentru care bibliografia accesibilă la noi se redu-ce la cel mult trei sau patru articolaşe diseminateobscur prin reviste. Am chiar asistat, în ultimelesăptămâni, la susţinerea unei lucrări de doctoratdedicate romanului grafic (tema lui gelu Teampău,a cărui carte a prins teza din urmă, fiind consemna-tă în ea), a uneia care se ocupă cu scenariile eschato-logice din jocurile pe calculator sau a alteia, cu totulspeciale, dedicate practicilor literare reader, respec-tiv Writer response, de pe Internet: adică (mai peînţeles…) „ficţiunilor” epice arborescente elaborateîn spaţiul virtual, la care participă zeci şi sute de„autori”, „acţiunea” luând- o în direcţiile cele maineaşteptate. ei bine, toate aceste lucrări au repetat,sub forme specifice, acelaşi stereotip de acoperirebibliografică şi de gestaţie, care a constat, în general,într- o retroactivare metodologică de tip clasic,modernist, dictată de faptul că volume actuale nuprea există la noi, pentru a le susţine substanţa.Cazul lui Teampău e similar: el inventariază, pre-ponderent descriptivist, opiniile clasice despre mit şimitologie, ca şi cum sincretismul specific al mitolo-giilor intricate ale benzilor desenate poate fi explicatprin intermediul teoriilor de odinioară ale lui Mirceaeliade, Cassirer sau Malinowski. Munca efectuatăde autor în secţiunea primă a cărţii e uriaşă şi foar-te onestă, în esenţa sa: Teampău a citit en blocaproape tot ce i- a stat la îndemână, a fişat scrupulostoate denominaţiile şi orientările mitografiei moder-ne (cu excepţia acelora care pun mitul în dependen-

ţa ritului, şi cu excepţia psihanalizei majore aplica-bile la domeniu), dar îi lipsesc sensul şi adecvarea lasubiectul strict al cercetării, care e specificul mitolo-gic al benzilor desenate.

Masiva secţiune primă a cărţii (146 de pagini)merge în paralel cu subiectul propus spre cercetare,motivul principal constituindu- l inadecvarea parţia-lă la subiectul major al cărţii, şi anume mitologiaînţeleasă ca un cod cultural trans -formativ. M- am aşteptat ca accen-tul metodologic al volumului săcadă pe sincretism: pe „liberta-tea”, specifică epistemei „popula-re” de azi, de a amesteca miturileşi regimurile cultural- religioasedin care ele provin, de a genera,într- un mod simbiotic care nu ţinecont de puritatea stilistică a origi-nii, culturi intercalate, apocrife.exegeza internaţională le numeş-te „grefe”: se iau structuri, simbo-luri şi semnificaţii din spaţiuliudaic, ele sunt combinate cu„grefe” provenite din spaţiul ger-manic, celtic sau oriental, asezo-nate cu o ritualistică creştină,eventual şamanică. Se mai puneceva arthurianism, se adaugă ezo-terism şi studii zodiacale şi seamestecă totul cu magie şi cu niţi-că eschatologie amerindiană. Seserveşte proaspăt, triumfalist, peo structură gnostică de tip Super-man, care salvează planeta. gelu Teampău prindedin zbor, la un moment dat, metodologia, afirmândcă ne aflăm, cu mitologia de azi, într- un perimetruplastic post- herderian, în care toate licenţele suntîngăduite şi tolerate, tot aşa cum permise sunt toatemixajele, dar nu merge mai departe, pentru a extra-ge din formulă toate consecinţele – unele superbe,fabuloase! – care se impun.

Motivul îl constituie, după impresia mea, oprea reductivă înţelegere a noţiunii de mit, datorată,în principal, metodologiei de tip gnoseologic preluatede la secolul al XVIII- lea. Pentru bunii părinţi aiSecolului luminilor (mulţi mitografi moderni fiind,în esenţa lor, raţionalişti de secol XVIII…), mituleste o „poveste” care indică un anumit tip, primor-dial, de „cunoaştere”, căreia Rousseau îi spune„enciclopedică”, iar lucien lévy- Bruhl, „preraţiona-lă” (la p. 321, gelu Teampău scrie greşit numele, aşacum o face, de altfel, şi la pp. 43 şi 44). fascinaţieimitului înţeles ca limbaj preraţional (magic, senzo-rial etc.), propriu „copilăriei” umanităţii, i se adaugă,diacronic, herderianismul de mai târziu, combinaţiaducând la una dintre dihotomiile metodologice celemai rezistente ale modernităţii, potrivit căreia mitul(şi tot ce ţine de el) este „autentic”, „originar”, trimi-te spre un „illo tempore”, puritatea fiind fatalmentesubminată de marea „pacoste” care vine peste mit, şianume profanul ca atare al istoriei.

Ontologismul modernist confirmă strălucitperspectiva, el fiind dominant pentru perioada inter-belică: istoria ţine de „fenomen”, de aleatoriul de fie-care zi al „fenomenelor” variabile, în timp ce mitulaparţine fiinţei, ontologicului: permanentului desub crusta aleatoriului metamorfic, adică paradig-maticului imuabil, profunzimii. Consecinţa, cultura-lă şi existenţială, a acestui dualism este că nu te poţiatinge de „paradigmă”: indiferent de ce îi faci, ea einsensibilă la orice intruziune, fiind aprioric trans-cendentă. Te poţi juca cu istoria („maladie a mitu-lui”, spusese freud), te poţi juca în istorie, dar nu tepoţi juca cu mitul, el fiind indiciu al permanenţei, alireductibilului „ultim”.

Aşa cum cititorul poate bănui, nu aceasta esteperspectiva asupra mitului pe care o avem în benziledesenate sau în postmodernism, ci una mult mai fle-xibilă, derivată din înţelegerea mitului, a ritului saua istoriei ca un cod cultural variabil. Originileacestei flexibilităţi anti- esenţialiste vin din antichi-tatea greacă, adică din înţelegerea mythos- ului grecca „poveste neadevărată” sau „convenţie”. (Îndeajunsde interesant: structura de tip sacru- profan, cu carelucrăm acum pe urmele lui eliade, reprezintă inver-sul a ceea ce spuseseră grecii, pentru care o cetate seconduce prin logos, nu prin mythos.) Prin interme-diul acestor „convenţii”, pot fi manipulate masele,

sau chiar istoria: Vergiliu face acest lucru, atuncicând construieşte, în eneida, mitul apocrif al conti-nuităţii dintre Troia şi Roma, neatestată de docu-mente sau tradiţie. În modernitate, momentulsuperb este cel al Revoluţiei franceze, unde jocul curiturile şi miturile utilizate ca mijloc de manipularesocială şi politică atinge apogeul, Napoleon fiinddirectul beneficiar al acestor practici. O etapă mai

târzie e reprezentată de ludiculgrupului Inklings, de la Oxford(Tolkien, C.S. lewis etc.), pentrucare mitul a fost înlocuit cu mito-poetica, orice mixaj fiind îngăduit.

aceasta e „tradiţia” careintră în epistema benzilor desena-te de azi: a ritului şi mitului inters-chimbabil, generativ, suficient desuplu şi de „impur” pentru adeveni apocrif, cu totul opus esen-ţialismului din cealaltă perspecti-vă, clasic modernistă, pentru caremitul este „total”, plenitudinar,fiind, aşadar, un sacrilegiu să- latingi. Mi- aş fi dorit să întâlnescaceastă percepţie generativă (com-binatorie, ludică, „eretică”) în capi-tolul metodologic al lucrării luigelu Teampău, adică o aprofunda-re a ceea ce spusese umberto ecodespre noua epistemă sincretică pecare o trăim, idee pe care autorul oinventariază, dar nu o aprofundea-ză. Insistenţa pe mitologia clasică

şi pe mitografia care- i este ataşată nu ajută, în cazulde faţă, măcar din cauza faptului că ea nu explicătranziţia, sintactică şi morfologică, de la cultura„înaltă”, canonică, la cea „populară” (mass culture),căreia benzile desenate îi aparţin. O analiză extensi-vă a culturii „de masă”, „populare” s- ar fi impus,chiar şi- n locul capitolului introductiv, cu care temanu prea are de- a face: dispunem, pentru a o realiza,de o mulţime de surse bibliografice transoceanice,dar şi de o lucrare autohtonă foarte recentă a Moni-căi Spiridon (Scrisul Românesc, 2013).

Capitolul secund al volumului (pp. 147 – 270)listează, foarte avizat şi pe o linie preponderent dia-cronică) fenomenul internaţional al benzilor desena-te, pe baza unor surse secundare care- i faciliteazăautorului munca, generând dificultăţi doar înmomentul în care datele furnizate de către alţii tre-buie verificate. Dau un singur exemplu: în modfiresc, autorul nu are cum să evite Seduction of theInnocent, însă, necunoscând probabil cartea dinsursă directă, scrie prenumele autorului incorect(frederick!), listând cartea în dreptul anului 1953,deşi ea apare în ‘54 (pp. 202, respectiv 326, la biblio-grafie). Desigur, nici audierile senatoriale legate defenomenul delincvenţei juvenile, conduse de cătreestes Kefauver, nu sunt din 1953, ci din aprilie ‘54.Aşa cum era de aşteptat, cap. II nu prea are de- a facecu primul, cu excepţia unor elemente îndeajuns destereotipizate dedicate supereroului din benziledese nate; în rest, mitologia cam lipseşte din acestcapitol, deşi ea constituie, cel puţin declarativ, mizamajoră a întregii întreprinderi! Imperativul sin -cretismului specific, aglutinant l- ar fi dus pe autorînspre retorica mitologică a „culturii populare”, demasă, unde Thor se combină cu Arthur, se asezonea-ză cu legenda graalului, se colorează magic şi miste-ric, cu ingrediente de efect luate din alchimie, ezote-rism iudaic şi universal, sau simbologie. Din păcate,acest melanj sincretic nu mai apare în carte – unmotiv în plus de a regreta sufocantul capitol intro-ductiv, artificial alipit lucrării.

Capitolul al treilea, Banda desenată româneas-că în comunism, nu aduce aproape nimic nou, dome-niul fiind deja defrişat de către alţii. Impresia deansamblu este că pe autor l- a epuizat într- atâtaproape inutilul capitol I, încât n- a mai avut puteresă aprofundeze chiar domeniul pe care şi l- a propusspre cercetare. r

Ştefan BorbélyMitologii speciale

Impresia de ansamblu este că peautor l- a epuizat într- atât aproape

inutilul capitol I, încât n- a mai avutputere să aprofundeze chiar domeniul

pe care şi l- a propus spre cercetare.

Noutăţi editorialeNicolae BrebanIn assenza dei padroni(titlul original: În absența stăpânilor)

traducere de Maria Floarea PopEditura Edizioni Cantagalli,2013 (italia)translation and Publicationsupport Programme (tPs)Volum apărut cu sprijinul institutului Cultural român

Trubadur, autor de aforis-me, veşnic călător, un„Anton Pann al evreilor”,Cilibi Moise s- a aflat în

atenţia contemporanilor din secolul alXIX- lea, i s- au dedicat studii, la care seadaugă volumul apărut recent la edi-tura Hasefer, sub titlul Cilibi moise,un filosof popular, semnat de ţicu gol-dstein. Redactorul cărţii este georgegîlea, iar Cuvântul Înainte aparţine

profesorului Carol Iancu, cunoscutistoric, şef de catedră la universitateaMontpellier III (franţa). Moise, evreul,cum era ştiut, s- a născut în 1812, lafocşani, sub numele de froim MoiseSchwarz şi a murit la vârsta de 58 deani, în 1870, la Bucureşti. Cilibi, înturceşte înseamnă „înţelept”. este con-siderat primul scriitor evreu de limbăromână. În septembrie 2001, la sesiu-

nea ştiinţifică dedicată iudaismului,din Montpellier, ţicu goldstein a pre-zentat lucrarea de faţă, fiind remarcatde forurile ştiinţifice din franţa. Des-pre Cilibi Moise a scris cu entuziasmg. Călinescu în Istoria… sa. Cel care apopularizat moştenirea „filosofuluipopular” a fost Moses Schwarzfeld(1857- 1943), care a publicat propriulstudiu şi antologia aforismelor în treiediţii (1881, 1901 şi 1936). Caragiale aremarcat prima ediţie. Contribuţia luiţicu goldstein constă în descoperireala Biblioteca Academiei a uneia dincărţile necunoscute ale lui Cilibi,publicată în 1864. De- a lungul timpu-lui, Haşdeu, dr. Alexandru Şafran,Zigu Ornea ş.a. au exprimat opiniidespre Cilibi Moise, considerând că eleste fie un reprezentant tipic al evrei-mii din vremea sa, fie un autor de inte-res general, în mediul românesc.

Cilibi Moise şi- a publicat primacarte de mic format, în anul 1858, dic-tând direct zeţarului. A editat şi înanii următori alte cărticele care s- audifuzat rapid. Moses gaster era unuldintre achizitorii pasionaţi. la fel şiMoses Schwarzfeld. Studiul lui ţicugoldstein este împărţit pe capitole,sunt reproduse diverse ecouri, se faceanaliza societăţii româneşti, a nivelu-lui de receptare culturală. este un stu-diu bine documentat. În anexă sereproduc pagini din epocă. Din păcatepartea cea mai atractivă, „pildele” luiCilibi Moise este prea sumară, dar elesunt cunoscute din alte cărţi editateanterior. Reproducem câteva: „lucrulcel mai greu este să dai socoteală pros-tului”, „Viaţa e lungă, dacă e plină”,„Două feluri de indivizi sunt fuduli peaceastă lume – un slujbaş mic şi unprost mare”, „Decât cu un mojic în lojă,mai bine cu un filosof la arest” ş.a. r

6

ANUL XXIV t Nr. 12 (741)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Ioan BuducaZeii, pe când erau „perceptibili”

Pentru a înţelege fiinţaomenească în ansamblulsău fizic şi spiritual, tre-buie să ţinem seama şi

de stările de conştienţă care se acti-vează după ceea ce numim moarte şiîn lumea de dincolo. lumea de dincolopoate fi accesată şi în intervalul dintrenaştere şi moarte. Acest acces era pre-gătit în vechile temple misteriale, iarrezultatul final al acelor pregătiri erainiţierea.

Vechea iniţiere devenise, însă,imposibilă în secolele de dinainteaMisteriului de pe golgota dat fiindfaptul evoluţionar că învelişul eteric alcorpurilor fizice se imprimase deja înstructurile fizice ale corpurilor. Pe

când învelişul eteric nu era atât destrâns unit cu trupul, iniţierea nu eracondiţionată decât de strictele regulimorale ale pregătirii ei.

Aşa cum lumile nu sunt doarfizice, ci şi de „natură” eterică (viul),astrală (sufletească), spirituală şisupraspirituală, şi fiinţa umană esteatât fizică, cât şi eteric- astral- spiritua-lă. Regnul mineral prezintă, pePământ, doar exterioritatea sa fizică.Interioritatea sa eteric- sufletesc- spiri-tual nu este încorporată. ea sălăşlu-ieşte în lumile suprafizice. Regnulvegetal prezintă, aici, o exterioritatefizic- eterică, iar interioritatea sasufletesc- spirituală sălăşluieşte înafară, în cosmosul sufletesc- spiritual.Regnul animal prezintă, aici, oexterioritate fizic- eteric- sufletească,interioritatea sa spirituală se află înlumile spirituale.

În privinţa omului, „miezul” săuspiritual (eul) este, acum, încorporat –după ce, în cursul evoluţiilor anterioa-re acestora de pe Pământ, a sălăşluitîn lumile zeilor. Izgonirea din paradiseste episodul biblic care relatează fap-tul evoluţionar ce a rezultat din încor-porarea eului: întunecarea „percepe-rii” zeilor.

Zeii îi erau omului „perceptibili”(desigur, nu cu simţurile, ci cu intuiţiaspirituală din „miezul” eului) şi dupăIzgonire – dar acum, după Izgonire,era necesară iniţierea pentru ca eul săse poată desprinde în deplină con-ştienţă din „puşcăria” încorporăriisale.

Mai târziu, la Dante, conştienţaumană păstrase încă amintirea lumi-lor spirituale fără să o abstractizezeprin intermediul intelectului, iar lagoethe această „percepţie” anamneti-că face ultimele încercări de a rezistaabstractizării intelectuale. A urmat,apoi, triumful intelectualismului: zeiinu mai puteau fi „percepuţi” decât caficţiune intelectuală.

Acestui episod din istoria con-ştienţei umane – triumful abstractiză-rii lumilor spirituale – îi este închinat,acum volumul de versuri Cânturi,publicat de Nicolae Breban (edituraTribuna, 2013).

un Breban wagnerian îşi ia zbo-rul în tonalităţile acestui volum de

versuri. Se ştie că adversarii îi repro-şau compozitorului, în epoca sa, faptulcă muzica sa se încarcă de o sarcinăcare n- ar fi a muzicii: aceea de a nu fidoar un pur arabesc sonor, încercândsă sugereze mişcări ale spiritului. eraepoca în care devenise o erezie faptulde a crede în realitatea „obiectivă” alumilor suprasensibile.

Breban, cel din Cânturi şi cel dinviaţa reală, nu crede în realitatea desine stătătoare a zeilor. Adversarii săi,de astă dată, iau forma propriei saleintuiţii – dar lucrează în sensulinvers… acelor de ceasornic după carese ghidau antiwagnerienii. Supraper-sonală întotdeauna când este autenti-că, intuiţia trece dincolo de pragulintelectului individual şi devine„organ” al unor simţuri suprasen -sibile.

Iată în cel de- al VII- lea cânt –singurul purtând un titlu: „Primulcristal” – este invocată cea dintâiformă fizică a omului şi întemeierea eieste atribuită zeilor. I se spune „cris-tal” pentru a i se sugera materialita-tea plină de lumină. Or acesta a fostîntotdeauna „secretul” cunoaşterii ini-ţiatice: faptul că prima materialitate aformei umane n- a fost aceea amateriilor fizic- grosiere, ci aceea amateriilor suprafizice, spirituale (căl-dură şi lumină). Nu mai puţin sur-prinzătoare este o a doua intuiţie, carese desfăşoară în cel de- al XII- lea cânt:acolo, intuiţia conduce intelectul abs-tractizant peste pragul timpuluiactual, în viitorul îndepărtat, undes- ar fi ascuns zeii de altădată,aşteptând ca fiinţa omului să- şi dez-volte acele „organe” care îi va face dinnou „perceptibili”. Avem, aici, într- unrezumat ultra- succint, sensul „ocult”al evoluţiilor umane în viziuneacunoaşterii suprasensibile (atât deblamată, acum, de intelect): în viitor,da, omului i se vor deschide, din nou,de astă dată de jos în Sus, capacităţi-le de a „percepe” lumea zeilor.

Dacă n- ar fi decât aceste rezulta-te poetice ale intuiţiei, corespunzândîntru- totul „perceperii” suprapersona-le care a făcut posibilă întotdeaunacunoaşterea iniţiatică, şi încă avemîndeajuns de multă „materie” spre a ficonduşi către mirările din care s- anăscut intelectul abstractizant alsufletului raţionalizant, acele mirăricare, la Socrate încă, părintele aceluifel de a gândi care devenea conştientcă gândul se formează de la sine înraţionamentele personale, la Socrateîncă păstra totuşi şi conştienţa unui„daimon” care vorbeşte suprapersonaldin lumi suprasensibile. Mirări dincare, mai apoi, s- a hrănit toată istoriafilosofiei. Până la Nietzsche. Cel care –în plin apogeu al „dogmelor” materia-liste – a intuit tragicul întregului nefi-resc al lumii în care Dumnezeu eramort. l- a costat, mai apoi, chiar luci-ditatea faptul de a fi dorit să treacădincolo de pragul intelectului abstrac-tizant, acolo unde apolinicul şidionysiacul s- ar fi putut revela ca fiindunul şi acelaşi „lucru”: zeii de Sus cafiind totuna cu zeii de jos, exteriorita-tea spiritului fiind totuna cu interiori-tatea sufletului.

Când scrie despre Nietzsche, niciNicolae Breban nu- şi îngăduie, în chipsupraintelectual, să postuleze realita-tea de sine stătătoare („obiectivă”) alumilor spirituale. Când se lasă în voiainspiraţiei lirice, adevărul supraperso-nal – după cum vedem în aceste Cân-turi – apare a fi ceea ce este, cu saufără voia intelectului. r

Mirări din care, maiapoi, s- a hrănit toată

istoria filosofiei. Până laNietzsche. Cel care – în

plin apogeu al „dogmelor”materialiste – a intuit

tragicul întreguluinefiresc al lumii în care

Dumnezeu era mort.

Boris marianErnesto Sabato – un scriitor şi un veac

Cu mai puţin de două luniînainte de a împlini osută de ani de viaţă,ernesto Sabato (1911-

2011) a decis să pornească în căutarealui Abaddon sau a lui Dumnezeu dinceruri. Publicaţia spaniolă el pais l- anumit „ultimul clasic al literaturiiargentiniene”, dar el a fost şi un scrii-tor de talie mondială, o mândrie aliteraturii sud- americane, atât degeneroase în secolul al XX- lea cu numede prestigiu. Născut în apropiere deBuenos Aires, a murit în aceeaşi regiu-ne, de pneumonie, deşi promisese căva trăi cel puţin un veac. A studiat fizi-ca, a lucrat la Institutul Curie dinParis, a fost remarcat de BertrandRussel pentru lucrările sale, pentrueseurile sale ştiinţifice. După al DoileaRăzboi Mondial se dedică literaturiibeletristice şi publică trei mariromane care i- au asigurat un loc defrunte în ierarhia scriitoricească –tunelul (1948), despre eroi şi mormin-te (1961), abaddon eterminatorul(1974). Înainte de război a fost secre-tar al tineretului comunist din Argen-tina, a fost trimis să studieze laMoscova, dar în 1935 s- a întors şi adeclarat că în uRSS poţi ajunge fie îngulAg, fie într- un spital de psihia-trie. Cu asta relaţia sa cu comuniştiis- a cam terminat. Camus şi ThomasMann au salutat debutul în proză allui Sabato. el a primit legiunea deOnoare franceză, Premiul Medicis(Italia), Cervantes (Spania) ş.a. Înanii ‘80 a fost numit de preşedinteleArgentinei să ancheteze crimele comi-se în timpul „războiului murdar” din1970. Numeroasele sale eseuri pe temepolitice şi literare (despre Camus,

Borges, Robbe- grillet), au atras nume-roşi cititori, personalităţi. A publicatîn 1976 un dialog cu jorge luis Bor-ges, cu care avea unele afinităţi.

Creaţia lui Sabato este dominatăde o anumită „stare de vigilenţă” faţăde forţele răului. În tunelul (traduce-re recentă, apărută la editura Huma-nitas, sub semnătura Tudorei Şan -dru- Mehedinţi), personajul principaleste un scriitor care şi- a asasinatfemeia iubită, în al doilea roman, des-pre eroi şi morminte oferă o imaginesumbră asupra evoluţiei societăţii dinţara sa, iar în al treilea roman acestsentiment de îngrijorare devine obse-siv. Abaddon este în Biblia ebraicălocul unde se coboară pentru a ajungeîn Iad (Sheol). Apoi, prin transfigurareîn lumea greco- latină şi în creştinismel devine Îngerul Morţii, care va veniîn Ziua judecăţii de Apoi. Nu este binesă ai de a face cu acest Înger. Sabatoera un pesimist, deşi nu a cunoscutgrozăviile din europa anilor de război.Părinţii săi proveneau din Italia, tatălera de origine albaneză, iar mama ita-liancă. Numele ernesto, scriitorul şil- a ales singur. Nouă fraţi au muritînaintea sa, dar el a „compensat” prinlongevitate această năpastă. Soţia sa,Matilde Kusminski Richter a murit în1998, el s- a recăsătorit, fiind îngrijitde cea de a doua soţie, elvira. Primasoţie i- a dăruit doi fii, jorge şi Mario.Nu ştim nimic despre cariera acestora.„Toată viaţa am încercat să- mi distrugfiinţa, pe a mea, nu pe a altora”, aces-ta era un credo al scriitorului. Credemcă este nevoie de Sabato şi în acestsecol. el trebuie reinventat sau reîn-viat prin pana unui nou Sabato. r

Celebrul Cilibi Moise

Disidenţa româneascăIndiscutabil, în contextul celor 73 de ani de

când a început calvarul istoric al României, marcatde invazia sovietică în Basarabia la 28 iunie 1940,familia care îl simbolizează, prin excelenţă, este a luiPaul goma, cel izgonit de timpuriu din calidorulcasei părinteşti de la Mana (Orhei), hăituit, în ţară,sub a doua invazie sovietică, rezistent şi rebel încădin 1956, când a citit în cadrul seminarului de la„Şcoala de literatură” un text solidar cu revoluţiaungară, fiind arestat, anchetat şi bătut, condamnatla doi ani de închisoare, în 1957, ani petrecuţi la jila-va şi la gherla, apoi exilat în Bărăgan, în improviza-tul sat al duşmanilor comunismului, lăteşti etc.,goma rămânând, paradoxal, şi cel mai nedreptăţitscriitor de după 1989. Prin acest destin ingrat, sin-gular în toată zona acoperitoare a fostului lagărcomunist, Paul goma contrazice până şi soarta luiAlexandr Soljeniţân cu care a fost comparat, datfiind că disidentul rus a fost recuperat de propria- ipatrie imediat după căderea imperiului bolşevic,gândirea lui fiind, măcar în parte, fructificată înreclădirea Rusiei. De ce nu s- a întâmplat la fel cuPaul goma rămâne marea enigmă a istoriei româ-neşti de după 1989, enigmă care explică, tot în parte,necurmata cădere a ţării în condiţii, se zice, de„libertate” în sânul democraţiilor europene. Insist,după opinia mea, acest dezastru istoric, din carenicio forţă politică nu pare capabilă să ne scoată, înpofida promisiunilor demagogice ale tuturor celorcare au guvernat ţara timp de 23 de ani, este strânslegat, la modul simbolic, fără îndoială, de enigmanerezolvată a necurmatului exil, interior şi exterior,al lui Paul goma. În vremea din urmă, tot încearcăelitele politice şi culturale de la Chişinău să- l „recu-pereze” pe marele „incomod”, să- i încredinţeze fostu-lui „disident” destinele unui Institut de cercetare acrimelor bolşevismului, dar ne amintim că, în ţară,o asemenea tentativă a eşuat, privilegiatul fiind,aici, Vladimir Tismăneanu, hărăzit, nu- i aşa? – săcondamne comunismul, ba chiar ca voce oficială

transferată, în chip magic, preşedintelui TraianBăsescu, prin faimosul raport tismăneanu, la caregoma n- a putut fi părtaş, fiindcă altfel a conceput elcondamnarea comunismului, plecând de la rădăcinaocultată a Săptămânii Roşii. De aceea, mă îndoiesccă basarabenii vor reuşi acolo unde Bucureştiul arefuzat, cu obstinaţie, decretându- l pe goma întru-chiparea „antisemitismului” românesc.

Dar să revin la problema disidenţei româneştidin cartea Nicoletei Sălcudeanu. Cred că şi aiciarheul autohton din care au răsărit ramurile împo-

trivirii trebuie puse în legăturăcu momentul 1956, când doidintre elevii „Şcolii de literatu-ră” care, spre nefericirea patro-nilor ei, purta numele lui M.eminescu, au fost atinşi degeniul poetului şi al publicistu-lui de la timpul, unul recitândîn premieră, după 1947, doinaeminesciană (reamintesc că,după călătoria de „documenta-re” din Deltă, el va scrie o Bala-dă, care marchează ruptura decomunismul retoric din Viitorulşi Comunistului), evenimentulpetrecându- se la o şedinţă decenaclu de la universitateaBucureşti, celălalt, o proză răz-vrătitoare. Primul va fi imediatînvins de alcool şi de roţile unuitramvai (intrând în mitologie),al doilea, ajuns la puşcărie şi lacondiţia de apatrid de astăzi,refuzând a intra în mitologie.Aceste împotriviri ale tineriloreducaţi în şcoala comunistă a„obsedantului deceniu” veneau,subconştient, din sacrificiile celor din închisorile bol-şevice, în care tineri ca eugen ţurcanu erau puşi săjoace rolul de „reeducatori” la Piteşti şi aiurea.

După opinia Nicoletei Sălcudeanu, disidenţaromânească a cunoscut două etape: una coerentă,concertată, a doua caracterizată prin iniţiative indi-viduale. Prima etapă este legată, îndeobşte, denumele a trei scriitori: Dumitru ţepeneag, VirgilTănase şi Paul goma, fără a se putea stabili oanume protocronie între ei. Nucleul generativ carei- a apropiat, chiar la modul programatic, a fost miş-carea literară onirică, apărută în anii deschideriidintre 1964- 1971, centrul de gravitaţie fiind anul1968, care marchează gestul de independenţă al luiNicolae Ceauşescu devenind marea speranţă a

renaşterii naţionale, care l- a determinat pe Paulgoma să intre în rândurile partidului, convins că,din această postură, va contribui la metamorfozaistorică spre care năzuia. Numai din această postu-ră de membru de partid poate fi considerat goma un„disident” (ca şi ceilalţi doi, altminteri), fiindcă, înrealitate, el nu era un „disident”, ci un rezistent princultură, nu unul cu mentalitate de „struţ”, ci în sen-sul dat cuvântului de Mircea eliade, în destinul cul-turii româneşti (1953). O spune el însuşi în replica

dată editurii Humanitas carei- a denaturat titlul romanuluiCuloarea curcubeului, în unulraţionalist- cartezian – Culorilecurcubeului, fiindcă, nu- i aşa?,curcubeul nu are o singură cu -loare! Ba are, răspunde goma,în sensul transdisciplinar alterţului tainic ascuns, cum, arspune Basarab Nicolescu, fiin-dcă el, Paul goma, nu este de oanume culoare politică şi ideo-logică, ci de a curcubeului, carele cuprinde pe toate, nefiindnici disident, nici opozant, nicicomunist, nici fascist, niciliberschimbist, nici antisemit,nici negaţionaist, nici naţiona-list etc., ci doar scriitor, care emai mult decât toate –ismele.Nu e vina lui Paul goma că afost perceput în fel şi chip, cuetichete prăpăstioase, multe –reacţii inadecvate la tempera-mentul său vulcanic pus în sluj-ba adevărului, ca normă esteti-că eminesciană. De altfel, şi

mai „cuminţii” onirici de care s- a apropiat dinspreantipodicul său realism, erau veritabili rezistenţiprin cultură sub umbrela esteticului, ca alternativăla defunctul proletcultism pe care Nicolae Ceauşescua crezut că- l poate reînvia prin nefericitele „teze diniulie 1971”, arătând neputinţa lui funciară de a ieşidin captivitatea sistemului comunist, neputinţă carea constituit adevărata cauză a primului val îndisidenţa românească. A spus- o şi Mircea Iorgulescu(citat de Nicoleta Sălcudeanu), într- un comentariu laprimul val al disidenţei româneşti (poştalionul cuboi): „În tot ce face, Ceauşescu are în cap, conştientsau nu, modelul de la Moscova, nu poate evada dinel”, fapt ştiut prea bine şi de goma sau de ţepeneag,cel din urmă contrazicând legenda că voiajul înChina şi în Coreea de Nord ar fi fost cauza „tezelordin iulie” care marcau întoarcerea la ideologia pro-letcultistă: „De fapt, dincolo de învelişul lor semi-doct, «tezele» ceauşiste urmau foarte ortodox măsu-rile luate în uRSS după ce lui Soljeniţîn i se atribui-se, în octombrie 1970, Premiul Nobel pentru litera-tură.”1

Confruntarea cu sistemul în bârlogul său

grupul oniric era alcătuit din Dumitru ţepe-neag şi Virgil Tănase (veritabili lideri), din leonidDimov, Virgil Mazilescu, Marius Robescu, DanielTurcea, Vintilă Ivănceanu, emil Brumaru, SorinTitel, florin gabrea, Iulian Neacşu, Puşi Dinulescu.Solidar cu ei era şi Cezar Ivănescu, trubadurulinsolit, de plămadă eminesciano- bacoviană, tempe-ramental un rebel. Alături de cei trei lideri ai disi-denţei, apare şi un alt puternic temperament, Nico-lae Breban, romancier de complexitate dostoievskia-nă şi nietzscheană, dar şi Mihai Botez, încât coeren-ţa mişcării era pe deplin conturată şi prin solidariza-rea cu mişcările similare din celelalte ţări din Trata-tul de la Varşovia, cei din ţară beneficiind şi de spri-jinul „turnului de control”2 parizian alcătuit dinMonica lovinescu şi Virgil Ierunca. În context,goma, realistul necruţător, era un „tolerat” printreonirici, care se bucurau de sprijinul lui Miron RaduParaschivescu, scriitor comunist încă din perioadainterbelică, ilegalist, aşadar, „personaj excentric”,„dezgustat în cele din urmă de felul în care comunis-mul a fost aplicat la noi în ţară, rupt – în viziunea sa– de idealurile sale umaniste iniţiale.”3 el i- a promo-vat pe onirici prin suplimentul povestea vorbei al

1 Dumitru ţepeneag, un român la paris,pagini de jurnal (1970- 1972), Cluj- Napoca, edituraDacia, 1993, p. 144.

2 Nicoleta Sălcudeanu, revizuire şi revizionismîn literatura postcomunistă, apărută în Colecţia„Aula magna” a editurii Muzeului Naţional al lite-raturii Române, Bucureşti, 2013, p. 77.

3 Ibidem.

7

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

DECEMbRIE 2013

theodor CodreanuRevizionismul ca imposturăculturală (III)

Diversiunea repune pe tapetproblema celui de al doilea val aldisidenţei române, în etapizareaNicoletei Sălcudeanu. Fiindcă un

lucru e vizibil: de la masaînvingătorilor au fost înlăturaţitocmai disidenţii şi rezistenţii

autentici, ai primului val, în frunte cucei trei numiţi de Nicoleta

Sălcudeanu. Să fie aceasta operadisidenţilor din al doilea val?

revistei ramuri din Craiova, în cele câteva numeredin perioada dezgheţului. În timp, principalul prota-gonist al mişcării disidente va deveni Paul goma,aderent la Carta ’77, când, în urma Conferinţei de laHelsinki (1975), s- a dovedit că Nicolae Ceauşescucăzuse la examenul „coşului III”, cel al respectăriidrepturilor omului. 1977 este anul când se încheieexpulzarea acestor trei disidenţi, toţi exilaţi împotri-va dorinţei lor de a rezista şi de a schimba lucruriledin interiorul ţării, nu din străinătate. Cel care vareuşi să se întoarcă şi să rămână pentru a se con-frunta cu sistemul în bârlogul său va fi Nicolae Bre-ban. el ajunsese „sus” în ierarhia de partid, membrual Comitetului Central al PCR (Drama kynică aascensiunii sale este profund radiografiată, testa-mentar, aş zice, în recenta lui capodoperă, Singuracale, 2012.) În semn de protest faţă de tezele diniulie (1971), Breban şi- a dat demisia din ComitetulCentral şi de la românia literară (fiind înlocuit, fărăprocese de conştiinţă, imediat, de către george Ivaş-cu şi Nicolae Manolescu). A fost momentul care a datamploare mişcării celor trei disidenţi, cum îşi amin-teşte şi Dumitru ţepeneag, citat de Nicoleta Sălcu-deanu: „Atunci a picat demisia lui Breban care astârnit reacţii diferite şi contradictorii, majoritateatotuşi defavorabile. Nimeni nu vroia (…) să- i iertefirea, cariera făcută prea rapid.” Personalitateputernică şi imprevizibilă, Nicolae Breban nu acăzut bine nici pe ideologia „de dreapta” a nucleuluidur de la „europa liberă”, care nu l- a sprijinit, „deaceea disidenţa lui apare ca estompată faţă deamploarea acţiunii celorlalţi deşi, conform documen-telor Securităţii, potenţialul său detonator nu eradeloc de neglijat (de un calibru rivalizând cu al luigoma, aş zice, n.n) de către serviciile secrete şi decătre informatori, s- ar putea spune că din contră, iarargumentele acestora sunt absolut convingătoare.”4

Într- adevăr, Nicolae Breban nu numai că- şidăduse răsunătoarele demisii, dar a susţinut, rămasîn Rfg, apariţia romanului ostinato, al lui Paulgoma, apariţie încununată de răsunătorul succes dela târgul de carte de la frankfurt. Cercetând arhive-le Securităţii, Nicoleta Sălcudeanu citează din sursa„Costea”, care stabileşte adevărata dimensiune a„trădării” lui Nicolae Breban şi contribuţia lui realăîn mişcarea disidentă a vremii: „Ceea ce s- a numit înultimul timp cazul goma- ţepeneag (tipărire pestehotare de texte respinse de editurile româneşti saudeclaraţii la posturile de radio străine) a provocatmai puţine comentarii decât era de aşteptat. Aşîndrăzni să cred că dacă acest caz nu s- ar fi supra-pus, în timp, peste cazul N. Breban (caz care trebu-ie analizat aparte), acţiunile regretabile ale luigoma şi ţepeneag ar fi trecut aproape neluate înseamă. ele au căpătat o relativă amploare numaipentru că s- au petrecut simultan cu trădarea luiBreban, adică a unui ins căruia i se acordaseră ono-ruri şi responsabilităţi politice cu o uşurinţă de- adreptul condamnabilă. Trădarea lui Breban are uncaracter net duşmănos faţă de regimul socialist dinRomânia, acţiunea lui goma poate părea duşmănoa-să la o analiză superficială şi, mai ales, poate deveniefectiv dăunătoare dacă este amplificată din greşelide apreciere şi de conduită ale organelor interne;pălăvrăgelile lui ţepeneag nu au nicio importanţă însine – ele putând dăuna numai dacă sunt amplifica-te şi integrate în rezonanţele cazului Breban.”5

Securitatea şi analiştii săi redutabiliCum se vede, Securitatea nu era lipsită de ana-

lişti redutabili. „Costea” sesizează caracterul siner-gic al mişcării disidente, stabilind că factorul cel maiprimejdios pentru devenirea acesteia vine chiar dinvârfurile ierarhiei, din poziţia „privilegiată” a luiNicolae Breban, căruia politica de cadre i- a acordato atenţie superficială, „de- a dreptul condamnabilă”pentru siguranţa sistemului plămădit la Moscova şidin care Nicolae Ceauşescu încerca să scape doar cujumătăţi de măsură, în politica externă de indepen-denţă în sânul imperiului. Aici se află nodul gordianal destinului ţării, surprins, în felul său, de sursa„Costea”, nesesizat de nucleul parizian al „europeilibere”, de unde atitudinea ostilă faţă de gestul luiNicolae Breban, considerat, şi la căderea comunis-mului, o „primejdie” de către Monica lovinescu, aşacum „o mare primejdie” va deveni însuşi Paul goma.

De altfel, atitudinea „europei libere” faţă deveritabila mişcare dizidentă şi rezistentă ajunsă înexil are hăţişuri greu de descurcat în limitele logiciicarteziene a istoriei dominate, maniheic, deideologia est- etică a cuplului parizian, o falsă ideolo-gie de dreapta (deformată, fatalmente, de superioriiimediaţi ai cuplului parizian), dat fiind că „dreapta”autentică nu e străină de valorile spiritului naţional,recuzate de Monica lovinescu şi de Virgil Ieruncasub fragilul pretext că luptă împotriva „naţionalis-mului” ceauşist. De altfel, cum observă larry l.Watts, Departamentul de Stat însuşi era nedumeritde politica înverşunată a postului de radio împotrivaindependenţei naţionale a lui Ceauşescu, când ţintaar fi trebuit să fie Moscova şi Tratatul de la Varşo-

via. În momentul în care Biroul de la Paris al „euro-pei libere” a fost avertizat de la Washington că tre-buie să încurajeze „tendinţele independente aleRomâniei”, şefii din capitala franţei au refuzat săpărăsească linia lui Anatoli goliţân, omul Moscovei,infiltrat în sânul serviciilor secrete americane încădin 19616. De altfel, disidenţii/rezistenţii autenticiajunşi colaboratori ai „europei libere”, în exil, ausimţit aceste „ciudăţenii” ale politicii postului deradio. la un moment dat, Dumitru ţepeneag eraînclinat să creadă că labirintul acestei politici ascun-dea doar fobia americană, insuflată şi „grupului dela Paris”, faţă de orice orientare de stânga. Despreproiectul revistei „Cahiers de l’est”, el spune: „esteun proiect sensibil diferit faţă de tactica şi strategii-le, în bună parte dictate de Statele unite, ale grupu-

lui de la europa liberă, grup în mod evident fobic laorice dezbatere cu intelectualitatea de stânga.” Voiao emisiune echivalentă cu a revistei sale la „europaliberă”, dar se temea de cenzura lui Noël Bernard şia patronilor americani, prizonieri ai unor clişee„menite a întreţine iluziile ascultătorilor postului”.Dumitru ţepeneag nu reuşeşte să identifice decât osingură cenzură, crezând că este una şi aceeaşi lapatronii americani, la Noël Bernard şi „grupul de laParis”, când, în realitate, erau trei straturi ale cen-zurii, ultimele două (şi cele mai stranii) fiind predo-minante. ţepeneag află uimit că Virgil Ierunca sepurta precum ierarhii Securităţii din ţară, cerândprofesorului Mircea Popescu, de la Roma, relaţii des-pre el „ca unui serviciu de cadre. Amuzant sau trist?”Aidoma, Mihai Botez a fost mereu bănuit că este…stipendiat de Securitate. Nicoleta Sălcudeanu apre-ciază această formă de cenzură drept „undogmatism întors”, de care s- au plâns mulţi exilaţi,dar mai ales cei trei „nu foarte dispuşi să flateze şisă se subordoneze”, sfârşind „prin a se izola şi retra-ge din linia frontului, devenind marginalizaţi încadrul exilului, adică exilaţi în exil”7.

Singurul care a înţeles că la „europa liberă”funcţionau mai multe straturi de cenzură a fost Paulgoma, în urma insolitului episod Noël Bernard- yar-row, despre care am făcut doar vagi trimiteri în pagi-nile anterioare. În 1978, Noël Bernard i- a propus luiPaul goma o emisiune pe tema „drepturilor omului”.Scriitorul răspunde că acceptă cu plăcere, dar cu ocondiţie: să o susţină în cadrul secţiei pentru Basa-rabia. Cerea imposibilul, după replica directorului.Cum aşa? goma nu vedea nici un impediment, cuatât mai mult cu cât se afla în relaţii de prietenie cupreşedintele american jimmy Carter. Numai că niciel, nici preşedintele american nu decid politica pos-tului, mai ales când e vorba de Basarabia! a răspunsBernard. Dar cine anume e Supermanul? a întrebatuimit goma. Răspuns: „evreu de- al meu,basarabean de- al dumitale, un tip redutabil. Cândcareva de la noi l- a întrebat de ce nu se vorbeşte des-pre Basarabia la europa liberă, l- a repezit, i- a spuscă nu e treaba lui, Basarabia nu a fost niciodatăromânească şi că nici ruşii nu au dreptul la ea…”8

Numele aceluia era yarrow, adept al teoriei coloni-zării Daciei de către evrei, „cu câteva secole înaintearomânilor”!

Resurecţia spiritului naţionaldin blocul sovietic

Democrat autentic, Dumitru ţepeneag, adeptal pluralismului tolerant, a rupt cu dogmatismul de„dreapta” al parizienilor, gest întreprins şi de VirgilTănase. Dorinţa lor era să se întoarcă în ţară şi sălupte, din interior, cu tarele regimului, socotind cătrebuie pornit de la tendinţa rupturii de Moscova aliderului de la Bucureşti, cale de renaştere naţiona-

lă a unei independenţe reale, organice,deci anticomuniste. Dumitru ţepeneag aînţeles că „rezistenţa prin cultură” împo-triva imperiului bolşevic a devenit posibi-lă tocmai câtimei de independenţădobândite de gheorghiu- Dej şi de Ceau-şescu: „Şi «omul de cultură» trebuie săînţeleagă că politica de independenţă (sausemiindependenţă) pe care o duce cuatâta iscusinţă Ceauşescu ajută indirectînsăşi cultura, afirmarea acesteia”. Iaraceastă tendinţă organicistă a culturiinaţionale trebuia să înfrângă artificialita-tea regimului comunist, revenirea Româ-niei în rândurile ţărilor cu adevăratdemocratice, pluraliste. este ceea ce adoborât, în cele din urmă, imperiul sovie-tic, atât în ţările satelite, cât şi în republi-cile foste sovietice, de la cele baltice laBasarabia.

În contextul resurecţiei spirituluinaţional din blocul sovietic, însă, Româ-nia va deveni excepţia. Şi de aici începedrama ţării, prelungită şi după două dece-nii, confirmând parcă temerea din 1953 alui Mircea eliade (destinul culturii româ-neşti) că barbaria sovietică va crea hibrizipolitici şi culturali, ca în celebra legendă amancurţilor din romanul lui Cinghiz Ait-matov, o zi mai lungă decât veacul.Paradoxul istoric este iarăşi de- a dreptul„criptic”. Schimbarea de regim dinRomânia lui 1989 s- a făcut printr- o „revo-luţie”, la antipodul celei „de catifea” dinCehoslovacia, cu vărsare de sânge. S- aspus chiar că este vorba de a treia marerevoluţie de după cea franceză, de la 1789,şi după cea bolşevică, din octombrie, 1917.Mai mult de atât, părea şi cea mai „naţio-nală” dintre toate, dat fiind faptul că s- asăvârşit sub reînvierea imnului ardelea-nului Andrei Mureşanu, eroul vizionardin poemul dramatic al lui eminescu,melodie care va deveni, în febra momen-tului, şi imn naţional. Revoluţia naţiona-

lă, a celor ieşiţi în stradă, mulţi împuşcaţi, s- a alesdoar cu atât, fiindcă puterea politică, în chip aparentcu totul neaşteptat, a căzut în mâna hibrizilor poli-tici şi culturali, roade moscovite, cominterniste,marginalizate, din eşalonul devenit secund alpartidului comunist. De aici s- a născut impresiagenerală că „revoluţia română” a fost, în realitate, olovitură de stat regizată de Moscova. Care Moscovă?Cea supravieţuindă în România, desigur. Iar diver-siunea repune pe tapet problema celui de al doileaval al disidenţei române, în etapizarea Nicoletei Săl-cudeanu. fiindcă un lucru e vizibil: de la masa învin-gătorilor au fost înlăturaţi tocmai disidenţii şi rezis-tenţii autentici, ai primului val, în frunte cu cei treinumiţi de Nicoleta Sălcudeanu. Să fie aceasta operadisidenţilor din al doilea val? r

4 Ibidem, p. 94.5 apud ibidem, p. 95.6 larry l. Watts, Fereşte- mă, doamne, de prie-

teni… războiul clandestin al blocului sovietic curomânia, trad. din engleză, de Camelia Diaconescu,Bucureşti, editura Rao, p. 338. Politica antiromâ-nească, nu antimoscovită, a fost continuată de NoëlBernard: „Politica editorială a lui Bernard intra încontradicţie nu numai cu analizele pertinente aleRel realizate de specialişti în zonă, precum jimBrown, fritz ermarth şi Robert R. King, dar şi cupolitica SuA. «Maniera mult prea personală şi încăr-cată de prejudecăţi utilizată pentru criticarea mem-brilor conducerii României» era în completă contra-dicţie cu tratamentul acordat de secţiile Rel careemiteau pentru celelalte state membre ale BloculuiSovietic şi a atras plângeri frecvente din parteaguvernului SuA. este demn de amintit că aceastăpolitică anti- Ceauşescu a fost adoptată într- o perioa-dă în care regimul promova liberalizarea (pe lângăacţiunile de sfidare a Moscovei).”

7 Nicoleta Sălcudeanu, op. cit., p. 89.8 Paul goma, Săptămâna roşie 28 iunie – 3

iulie 1940 sau Basarabia şi evreii, ediţia a şasea,Bacău, editura Vicovia, 2009, p. 144.

8

ANUL XXIV t Nr. 12 (741)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

9

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

DECEMbRIE 2013

Mult prea puţin prezent în viaţa lite-rară curentă şi cu mult prea puţinăatenţie acordată de critica literarăoperativă, ca să zic aşa, Mihai giu-

gariu este şi rămâne un prozator de o factură cutotul particulară în contextul… epic al momentului,venind, ce-i drept, de mai dinainte, cu o recunoaşte-re publică pe care nu i-o poate contesta şi nici negli-ja nimeni şi în nici un fel. Adaptând după propria-iînţelegere şi propria-i creativitate metoda Noului

roman francez, naraţiunile sale se caracterizeazăprin urmărirea detaliului cotidian, a banalului exis-tenţialităţii, într-o descripţionare obsedantă a fiecă-rui moment, a fiecărei gesticulaţii rutiniere a perso-najelor sale, fireşte cu o pedanterie analitică ce puneîn evidenţă trăiri emoţionale de profunzime în situa-ţii critice, în situaţii ce devin adesea limită. Dacăpentru inovatorii francezi din deceniul al şaselea alsecolului trecut, personajul uman era tratat, sublupa observaţiilor detaliate, ca orice obiect de decor,la Mihai giugariu personajul uman este totul, înjurul acestuia mişcându-se monoton un întreg uni-vers factologic la care el ia parte cu implicare netă-găduită. e aici un soi de autenticism psihologicdedus din ritmurile egale de desfăşurare a vieţii,mereu reluate în atenţie dar de fiecare dată priviteşi receptate din unghiuri deosebite, cu intensităţiaparte, diferite. Impresia diluării factologicului dis-pare odată cu acceptarea construcţiei în sine a între-gului, aşa cum la Boleroul lui Ravel, bunăoară, eştidispus, cu încântare chiar, să asculţi repetat, obse-dant, acelaşi motiv melodic reluat însă de fiecaredată pe o altă coordonată de intensitate sonoră.Meticulozitatea riguroasă cu care Mihai giugariuurmăreşte evoluţia personajelor sale, în conflictuali-tăţi interioare, ce rezonează, de altfel, dramatic cuevoluţia unor evenimente marcante din spaţiul dedinafară, îl apropie oarecum de scrierile lui SorinTitel, şi acela asumându-şi, evident într-o altămanieră, propunerile experimentale ale Nouluiroman francez. Nu mulţi dintre prozatorii români auîncercat să se plieze pe un astfel de exerciţiu al ana-liticului cotidian, fără vreun interes pentru confrun-tări de spectaculozitate în exterior (de aici şi nota deintimitate pe care exegeţii de odinioară i-o reproşau),

pentru a obţine rezultate referenţiale. Mihai giuga-riu este unul dintre cei ce au izbutit cu brio. Spreseară (editura Vremea, Bucureşti, 2010) este, dinacest punct de vedere, un roman ce se recomandă,prin totul, ca o împlinire superioară, în haloul unuidemers de o elegantă şi rafinată melancolie, prozato-rul urmărind „drama unei posibile destrămări fizicea familiei”, într-un cadru istoric determinant. Buni-cul, personajul central al acţiunii ce se derulează pedurata unui timp destul de îndelungat – de la primul

război mondial până în peroada de dupăcel de al doilea – este un anodin meseriaş(retuşor de haine vechi) devenit mai apoinegustor (patron) într-o prăvălie de stofe,dintr-un oraş oarecare de provincie (pro-babil), recepţionează cu un calm imper-turbabil toate evenimentele ce bulversea-ză lumea cu violenţă, el rămânând însămereu acelaşi individ preocupat de pro-pria-i persoană, de propria-i familie şi, se-nţelege, de propria-i afacere menită a-iasigura traiul. Trecerea de la atelierul decroitorie la magazinul de postavuri, cusolicitări de livrare chiar şi pentru arma-tă, se face fără transformări esenţiale înfelul său de a fi, de a se comporta („Aspec-tul bunicului în aparenţă nu se schimba-se. el părea să poarte aceleaşi haine,decât numai că ceea ce se păstrase eraaproximativ culoarea postavului. Croialasacoului era diferită, sugerând o anumitădiscreţie la care bunicul nu a vrut sărenunţe, el era un comerciant de modăveche care dispreţuia ostentaţia vesti-mentartă, clientul era obişnuit să vadă unanume patron şi nu trebuia şocat îndeprinderile lui /…/ Bunicul conducea afa-cerile cu mână sigură, era tenace şi pru-dent cu măsură”). Traiectoria vieţii aces-tui om oarecare, în felul său, cunoaşteascensiuni şi căderi, în funcţie de cumevoluează evenimentele sociale, politice,în lume (războiul îi produce mari suferin-ţe; are copii chemaţi sub arme – unii seîntorc, alţii nu), pentru ca regimul dedupă cea de a doua conflagraţie să-i naţio-nalizeze atelierul, umilindu-l printr-o tra-tare abuzivă, dar el continuă să-şi organi-zeze viaţa cu toată demnitatea („Cu tim-pul a găsit şi tempo-ul acestei vieţi”).Întreg acest parcurs existenţial este refă-cut de romancier cu plăcerea de a-i con-semna eroului său până şi cele maimărunte gesturi, sentimente

şi gânduri, cu o lentoare a descrierilorcaracteristică filmelor derulate cu înceti-nitorul. Se creează astfel o atmosferă decalm plat, bine stăpânită, în care evo-luează şi toate celelalte personaje aleromanului. Mihai giugaru este un bunconstructor de biografii, personajele suntcreionate din puţine linii de contur tra-sate însă cu precizie, fapt ce impuneindividualităţi tranşande. Astfel suntdesenate siluetele tuturor celor ce-lanturează pe Bunicul – joiţa, soţia; Nas-tasia, „sora mai mică a bunicii sau fataei”, Iorgu, fiul cel mai mare; florea,„ultimul născut dintre cei patru băieţi”;Şmit, „pentru el ca o oglindă peste careîn treacăt îi aluneca din când în cândprivirea”; şi ceilalţi în apariţiile lor pasa-gere. În toată această ambianţă de omocnită tensiune, Bunicul a fost însă unsinguratic, un interiorizat în lumea pro-priilor pasiuni şi emoţii, un individ care a găsit însine, în liniştea (fie ea şi aparentă) interioară, anti-dotul tuturor seismelor din înconjurul său: „Înăun-trul lui se îngustau spaţiile. Pe dinafară nu se vedeanimic. era ca şi cum dintr-o cameră se scoate mereucâte un lucru, o fotografie, o batistă, camera e mereuînchisă, nimeni nu poate observa nimic, mai grav vafi când vor trebui scoase patul şi masa, oare care vafi ultimul lucru înainte ca încăperea să fie goală?…Toată viaţa a fost singur, dar a fost o singurătate lalumina zilei, în definitiv toţi avem dreptul, măcardin când în când, la o astfel de singurătate, e ca unrucsac sau o bocceluţă pe care o porţi la vedere. Cea-laltă nu e singurătate, e goliciune. Nu se bucura de

ea. Cineva îl fura pe dinăuntru şi nu ştia cum să seapere”. e romanul unei supravieţuiri prin sine aomului simplu, peste care evenimentele vremurilorvin şi trec lăsând urme mai mult sau mai puţin spec-taculoase la vedre, dar pentru care viaţa rămânemereu o provocare pentru propria strunire a pro-priului destin. Rememorarea vieţii Bunicului se facecu o rafinată pedanterie a descripţiilor epice alebanalităţilor existenţiale.

Ca arhitectură, romanul Călăuza (edituraVremea, Bucureşti, 2012) este oarecum diferit, deşimetoda latentei urmăriri a mişcărilor indivizilor, apersonajelor, este aceeaşi. Prozatorul este atent, dedata aceasta, la deplasarea unor oameni („o grupă decercetaşi”) printr-un ţinut necunoscut, pe care îl car-tografiază pas cu pas, identificând şi desluşind în elînsemnele caracteristice ale acestuia, trecând prinpăduri şi prin pajişti, mergând pe un relief muntosdar călătorind şi pe ape („traversarea unui ţinutmirific”), într-un mers oarecum iniţiatic, al cunoaşte-rii. Numai că această cunoştere se dovedeşte curânda fi una de sine a fiecaruia din componenţii acestuicomandou insolit, căci în acest drum ei „şi-au urmatpenitenţa”, fiecare având în seamă apăsarea conşti-inţei pentru gravitatea unor fapte abominabile. Ast-fel, azimutul după care se conduce fiecare se află îninteriorul său, tot excursul urmat părând a aveavalenţele unui soi de izgonire din rai, pe un pământal ispăşirii păcatelor. la capătul acestui itinerar eiştiau că vor putea reveni într-o lume „cunoscută lor”,lumea reală din care evadaseră („fuga din eden”).Romanul este astfel o parabolă, o reprezentare meta-forică a drumului decantării conştiinţelor: „Oricesuflet poartă în el un păcat, sau, dacă vor fi maimulte, unul care îl apasă mai mult decât celelalte. else distinge dintre toate relele ce înveninează sufletulnu prin gravitatea faptei, căci nu există o scară demăsură a răului şi nimeni nu ar avea ştiinţa mânui-rii unui astfel de cântar, ci numai prin puterea cucare simte apăsarea cel împovărat. Această căderesau înfrângere, care se aşează în beznele ascunse alesufletului scoţând rar capul la lumină, fie îi striveş-te viaţa între dinţii de oţel ai remuşcării, fie i-o fărâ-mă încet, clipă de clipă, precum cariile intrate în cor-pul unui lemn. Neputinţa celui invadat de a ieşi desub puterea acestui morb este purtată de fiecare înspinare precum o cocoaşă, atâta doar că s-a născutdintr-o boală a sufletului şi nu a trupului. (…) Ideeaexistenţei unui tărâm salvator se agaţă de aceşticâţiva şi dintr-un vis tulbure devine o obsesie, înmrejele căreia se lasă târâţi. Căci peste tot întinsulacestei lumi înşelătoare trebuie să se afle câte oinsulă a grotelor, un petic ascuns de pământ din

solul căruia să rodească certitudinea făgăduinţei,dar pe care din ce în ce mai rar sunt cei ce au ochisă-l vadă. Ori, încă şi mai rar, cei ce au puterea de ase căţăra pe ţărmurile lui. Naraţiunea de faţă îşipropune să evoce şansele unui astfel de miraj”.

Prozator dispus la încercarea unor experimen-te formale, Mihai giugariu se dovedeşte a fi, printotul, un excelent narator analitic al spaţiilor exte-rioare ca reflex al celor interioare ale individului (aleconştiinţelor acestora, în halou parabolic), ale omu-lui simplu, banal în înşelătoarea sa apariţie, supusînsă calvarului existenţial, într-o istorie diurnă avieţii ca experienţă necontenită a cunoaşterii desine. r

Constantin CubleşanSub semnul experienţelor

Prozator dispus la încercarea unorexperimente formale, Mihai Giugariu

se dovedeşte a fi, prin totul, unexcelent narator analitic al spaţiilor

exterioare ca reflex ale celorinterioare ale individului.

Basarabeanul Mihai Cimpoi, „un uriaşblajin” (cum l-a văzut ConstantinCălin), călător frenetic pe întinsurileromânităţii, nu este doar ilustrul

ambasador al unei Provincii. Nume de referinţă încâmpul criticii, eminescologul de la Chişinău repre-zintă, se ştie, o autoritate, privind cu ochi avizat pei-sajul literar. Critic necomplexat, M. Cimpoi convingeprin detentă problematică şi anvergura demonstra-ţiilor, spulberând ipoteza decalajului (de care, nufără argumente, se face mare tărăboi). Bărbat vigu-ros, un munte de om cercetând cu aviditate bibliote-cile, academicianul impresionează şi prin rezistenţă.el n-a căzut prizonierul seducătoarei boeme şitrupu-i falnic n-a fost năruit de întrecerile bahice lacare, cu sârg, participă guralivii congeneri, hotărândierarhii „de azi pe mâine”.

Cum literatura română, după spusa călinescia-nă, „este una şi indivizibilă”, Cimpoi refuză basara-benismului condiţia de mediu diasporic. Cine a răs-foit densa Istorie deschisă, consacrată tocmai litera-turii basarabene, s-a putut convinge că doar o recon-stituire „pompeiană”, dând seama de „succesiuneade reînvieri”, îngăduie priza la „fenomenul basara-bean”, aflat la ceasul fericit al regăsirii de sine. Pro-vincia nu e „stearpă pe ogorul literatu-rii” (cum se încăpăţâna a crede, chiarîn 1992, un Şt. Ciobanu). e drept, con-diţia tragică, teroarea Istoriei, mişca-rea circulară ca forma mentis ar expli-ca sacrificiul esteticului şi puseelemesianice. Cercul, potrivit demonstra-ţiei lui M. Cimpoi, rămâne figuraemblematică a spiritului basarabean.Doctrina basarabenismului a fost şieste necesară având în vedere circum-stanţele istorice şi culturale, opunân-du-se tăvălugului rusificării şi opaci-tăţii centriste. Dar ea se varsă în albialargă a românităţii, recuperarea cul-turală excluzând derogările valorice.Chiar „friabilă” fiind, literatura s-adezvoltat rizomic şi a dovedit, în timp,o rezistenţă subterană, salvatoare, ofe-rind un eticism ardent şi o esteticitate,uneori, rudimentară. Dar speranţaregăsirii în interiorul aceleaşi culturi,fără a folosi două cântare critice,rămâne întreagă. liantul invincibil alreîntregirii este, indiscutabil, cel cul-tural. Basarabia acuză un „gol cultu-ral” şi neopaşoptismul (defazat, evi-dent), iscând atâtea suspiciuni şi con-troverse, este explicabil şi justificabil.Or, desfăşurările exegetice ale lui M. Cimpoi, delocîndatorate unui regionalism ţâfnos, vizează întreagacuprindere a spiritului românesc. Aventura literatu-rii basarabene se poartă în numele unui orgoliu sti-mabil (ar fi zis Perpessicius), dar practicând „reduce-rea la scară”; având, aşadar, şansa inserţiei şi evi-tând delirul zonal. Iată, de pildă, Cimpoi scria, cu„îngăduită mândrie”, despre primul roman anonimbasarabean (numit convenţional aglaia şi antici-pând „cu o oră” romanul lui filimon); dar şi despredescoperitorul manuscrisului, istoricul Ion Varta.

Cine va fi fost autorul? Supoziţiile criticului întreţino spumoasă broderie speculativă. Sfinxul – suntemavertizaţi – tace, deşi există speranţa că vor fi smul-se şi alte manuscrise din mapele pecetluite. Iar ela-nul detectivistic, din fericire, n-a obosit.

Cumpăna cu două ciuturi (ed. Augusta, 2000),volum scris într-o vreme descumpănită, lărmuitoa-re, aţâţând răfuiala cu valorile vrea să surprindă şisă cuprindă relaţia sufletului românesc cu Istoria.Centrul de greutate al demonstraţiei rămâne, negre-şit, fiinţa cumpănitoare eminesciană. Or, la emines-cu, a cunoaşte înseamnă a cumpăni şi creierul rămâ-ne „cântarul înţelesului”. Sfatul de a ne despărţi demarele poet nu poate fi urmat de criticul de la Chi-şinău. Atent la „dialecticitatea” verbului a cumpănişi la modulaţiile fiinţiale, M. Cimpoi nu se pripeşte;deplânge, negreşit, fiinţa neîmplinită şi află, în noi-cianul întru, „o vocabulă fericită”, împăcând – subcer românesc – înţelepciunea cu filosofia. efortulrevelării fiinţei nu ocoleşte popasul exegetic pe latu-ra ei negativă: zădărnicia, autodispreţul, molimacomplexelor, reacţia întârziată la provocările isto-riei, definind un neam fără conştiinţă istorică (cum,nemilos, se pronunţase Cioran). Temperamental, M.Cimpoi respinge excesele. Va elogia fără rezerve oîntreagă tradiţie culturală fecundată de eminescia-nism; vede în marele poet (cel care se mărturisea: „înmine bate inima lumii”) modelul cultural cu adevă-rat demn şi deplânge, repetat, nepăsarea româneas-că. Adică o ţară care, lăsată în voia valurilor, trăieş-te cu faţa la trecut, dezinteresată parcă de propriu-idestin. Dar să nu uităm, M. Cimpoi are încredere înrolul coagulant al marginii. lumea basarabeană,brusc precipitată sub „logica istoriei”, dovedeşte oîmbucurătoare redeşteptare naţională. Scriitorii –observă eminescologul – au fost cei care au lansat„strigătul existenţial”. În pofida eliticidului, în pofi-da românofobiei (cultivată metodic), reintegrarea încontext românesc se anunţă victorioasă. Chiar dacăîn lungul şir al mistificărilor, chestiunea Basarabieia devenit un caz monstruos. Cartea despre Blagaera, de fapt, o reînnoită pledoarie pentru unitateaspaţiului mioritic. Dincolo de fatalitatea etnică acategoriilor stilistice, dincolo de viziunea arcadică,adăpostită în orizontul misterului, M. Cimpoi, peurmele lui Noica, vorbeşte de raţionalitatea acesteifilosofii, interesată de „fiinţa întrebătoare de fiinţa-re”. Autoritatea filosofiei blagiene a stârnit discuţiifireşti în Basarabia. Să ne amintim că N. Crainicdescoperea un „fluviu de orientalism” sorbit dematca sufletului ancestral ori de „măsura româneas-că” (pentru care pleda Al. Al. leontescu). Iar deveni-rea fiinţei, eul scindat, sedus de revelaţii contrarii, înfine, cunoaşterea problematizată (lucifericul), schi-ţând un „model pre-ontologic” întreţineau ambigui-tatea blagiană pendulând între arătatul şi ascunsul.De aici pleacă şi dificultăţile recepţiei. Iar în cazulBasarabiei chestiunea se pune în termeni lipsiţi deechivoc. „Păsăreasca” unor exegeţi, manevrând unlexic lemnos ori încărcat de preţiozităţi sfârşeşteprin a-l opaciza pe marele poet-filosof.

În fond, Blaga, cercetând „fenomenul basara-bean”, aprofunda matricea românească şi fortificaspiritul naţional (în sensul disocierilor de mai târziu

ale lui Nichita Stănescu). Dar M. Cimpoi, bun cunos-cător al realităţilor basarabene sesizează că „treiBlaga” au fecundat spiritul Provinciei. Ar fi, întâi,generaţia ’30 (pe linia Costenco-Meniuc-Magda Isa-nos), atrasă de paradisiac şi dezmărginire, cutreiera-tă de „înfiorarea panteistă” şi dezvoltând perspecti-va sofianică. Atingând, astfel, liniştea mioritică(cazul george Meniuc). Şi am mai putea vorbi de epi-sodul Crainic, profesor de teologie la Chişinău.urmează generaţia lui gr. Vieru, preluând şi prelu-

10

ANUL XXIV t Nr. 12 (741)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Adrian Dinu RachieruMihai Cimpoi şi „grila ontologică”

■ suplimente contemporanuleditura europress group

Bucureşti în şapte mii de semnesupliment al revistei Contemporanul nr. 9/2013Ediţie alcătuită şi îngrijită de Aura Christi

imaginea Bucureştiului: un oraş trist, în momentul de faţă, într- oţară tristă, neguvernată de români şi administrată de alţii…Deci, nu pot să fiu diplomat, asta este în momentul de faţă! Ebine că se întâmplă astfel de evenimente, ca Festivalul Bucu-reşti, mon amour. Ar trebui să fie organizate cu o frecvenţă maimare, să se întâmple mai des.

Constantin Şerban Cantacuzino

Oraşul pe care îl port ascuns. Locuri, făpturi, făptuiri. totulse roteşte într- un cerc absurd, aidoma caruselului din sceneleunui recent film artistic de scurt- metraj extras din pretinsa epocăde aur a „socialismului” de producţie bolşevică. Momentereînviate, dintr- un jurnal al memoriei. Fotografii şi mai ales filmeinterioare ale memoriei. teme de reflectat. Nu ne lăsăm coloni-zaţi, o facem singuri şi pare altceva. Bucureştii balcanici,sovietizaţi, naţionalizaţi- comunistizaţi. Lume în deriva civilizaţii-lor, lume derivată, deviată, moartă şi înviată, ca- n basme. De laciobanul Bucur la cosmonautul Prunariu.

Marian Victor Buciu

Bucureşti e oraşul în care trăiesc. Are prea puţine locuriatractive, după gustul meu. Dar îţi oferă şansa de a face carieră,cum spunea acad. Nicolae Breban. Festivalul Bucureşti, monamour este o picătură de valoare şi normalitate într- o capitalăcare de multe ori te epuizează fizic şi psihic. Ce îmi doresc înoraşul meu? Curăţenie, cultură, civilizaţie, bun simţ, respectareanormelor de mediu, parcări, festivaluri de cultură (carte, muzică,film, pictură), nu borduri, nu şantiere mizerabile, nu distrugeriispaţiului verde, cârciumi ieftine şi curate de cartier, oameni caresă zâmbească, şoferi amabili.

radu tudor

Bucureşti este capitala cu cei mai mari poeţi europeni:George Bacovia, ion Barbu, tudor Arghezi, Nichita stănescu,Vasile Voiculescu şi ileana Mălăncioiu. Bucureştiul este oraşul încare au locuit şi locuiesc cei mai mari romancieri români: de lahortensia Papadat Bengescu şi Camil Petrescu la Marin Predaşi Nicolae Breban, de la Augustin Buzura la Dumitru raduPopescu.

■ suplimente contemporanuleditura ideea europeană

adrian dinu rachieruO întâlnire mirabilă: Eminescu – Creangăsupliment al revistei Contemporanul, nr. 11/2013

Într- o epocă frământată, de admirabil eroism culturalizator,o-fe rind, prin vrerea as-trelor, câteva nume uri-aşe, vectorizânddevenirea românităţii, întâlnirea providenţială dintre Eminescu şiCreangă a prilejuit o prietenie „nerepetabilă” (s- a spus, cu temei)şi un dialog mirabil, aşezând alături, în eternitate, doi clasici fun-damentali ai literaturii noastre. Volumul reconstituie anii lor deucenicie, războiul imagologic întreţinut de problema Eminescu,dualismul eminescian, spectacolul receptării etc., trecând alert înrevistă contribuţiile exegetice (o imensă bibliotecă critică!). solidinformat, autorul discută, în rama epocii, şi ipoteza „conspiraţio-nistă” sau romanul epistolar, culegând ecourile unei iubiri mitiza-te; ca şi soarta celor doi clasici (piaţa postumă), supuşi asaltuluicontestatarilor (Eminescu, îndeosebi). topind două recentemicromonografii (Eminescu după Eminescu, 2009, respectiv IonCreangă – spectacolul disimulării, 2012), volumul propune, într- omontură ingenioasă, conexiuni care îngăduie o lectură proaspă-tă, subliniind centralitatea canonică eminesciană, rolul decisivjucat de poet în apariţia scriitorului Creangă, accidentele deveni-rii, climatul junimist, seismele posterităţii etc., respingândcategoric, într- o demonstraţie strânsă, invitaţia (iresponsabilă!)de a ne despărţi de poetul naţional într- o vreme asaltată de tăvă-lugul globalizării.

n Recitiri

Mihai ciMpoi

Mihai ciMpoi şi eugen siMion

crând principiul matern al universului şi nebuloasaSatului-idee. Invocând, securizant, făptura mamei,gr. Vieru o înţelege ca fiinţă axială („eine urmut-ter”) şi se reîntoarce la acea deplinătate vitală a pri-mordialului, masiv dar răscolit de frăgezimi, care neatrage în sorbul unei boli cosmice. Şi, în fine, dupăblagienii e. Coşeriu (cu începuturi poeticeşti) şi Al.lungu, ultima promoţie, ivită sub semnul coagulantal Renaşterii (demonstrând unitatea spaţiului miori-tic, idee atât de dragă lui M. Cimpoi) dar şi al Pos-tmodernismului centrifug, întreţinând atâtea pole-mici, cu sau fără miză, împinse însă în pragul cani-balismului transprutean. Se uită, păgubos, că valori-le coexistă. Că furia contestărilor nu îngăduie orecepţie calmă. Acea altă poezie, visând a se despărţide „mioritismul ancestral” (eugen lungu) fluturăzgomotos şi arţăgos steagul sincronismului. Iconocla-stia optzecistă este una recuperatoare, blamaţi fiindpoetaştrii refugiaţi în „bastionul tradiţiei”. DarMihai Cimpoi e convins că deasupra acestor infla-mări poetice, a repetatelor încăierări, există o conti-nuitate organică: „marea temă basarabeană a

înstrăinării”, ontologizată la extrem (vezi Basarabia,nr. 2-3/1994). Ca factor de echilibru, ca arbitru al ele-ganţei, criticul de la Chişinău, dominând suveran„olimpul republico-moldovenesc” (N. Negru) încearcăsă stingă excesele.

Seria oltenească de Critice, de izbitoare inspi-raţie maioresciană, dezvoltă un evantai tematic demare diversitate şi bogăţie ideatică, pornind de laporunca mentorului Junimii, cel care – reamintim –avertiza că demersul critic este „o lucrare necesară înviaţa publică a unui popor”. Cu deosebire azi cândtimpul crizist, descumpănit, întreţine o stare belicoa-să, producând vacarm, babilonie, intoleranţă şi, ine-vitabil, ceaţă axiologică / confuzia valorilor. Când,deseori, în această necurmată gâlceavă, valorile suntmaculate, „insultate”, decretate ca fiind „expirate”;or, M. Cimpoi, convins că „avem noroc de valori”, ştieprea bine că aceste valori trebuie respectate, că unpopor „aşezat” îşi cinsteşte scriitorii exponenţiali. Şiacest masiv şi blajin basarabean, trăind cu rost, tru-deşte de o viaţă în acest scop; fie că vorbeşte desprecomplexele literaturii române (pendulând între ori-zontul mioritic şi cel european) sau despre schizofre-nia moldovenească şi obsesia identitară, fie că atacărelaţia dintre Centru şi margine şi discută aplicatdespre metehnele exilului românesc, fie că – îmbolditde „demonul recitirilor” – coboară în po(i)etica arhe-tipală (vezi paralela Bacovia-Vieru) sau ne dezvăluie„abisurile receptării” în povestea eminescologiei(după modelul Bohr); în toate, aşadar, se mărturiseş-te cu umoare egală, risipind idei şi încercând a necălăuzi în drumul spre Centru (centrul fiinţei, seînţelege). Te şi întrebi când scrie acest maratonist allecturilor, un neobosit călător, ubicuitar, de mareproductivism; şi care, observăm fără efort, ţine latăvăleală şi nu lipseşte nici de la întrecerile bahice,surclasându-şi comesenii. Ceea ce face merită, însă,toată lauda. Încât, invocând norocul ca destin, pornitdin larga natală (n. 3 septembrie 1942), Mihai Cim-poi este un spirit permeabil, de largă cuprindere şi,negreşit, un pilon al românismului. Ca dovadă, înesenţa temeiului, un recent şi masiv opus, rod alunui proiect editorial pus la cale de târgovişteni (edi-tura Bibliotheca, 2013), criticul reunea şase eseurimonografice consacrate unor figuri culturale din„faza aurorală”, testând fenomenologia spiritului

întemeietor. Încerca să afle temeiul înfiinţător, cer-cetând silinţele pionierilor, acea arătare a gândirii(meşteşugită, bineînţeles), purtând intuiţia trebuin-ţei „cu poetice faceri”, cum ar fi zis Ienăchiţă Văcă-rescu. examinează, aşadar, tranziţia spre lumearomânească literară prin osârdia celor care, în dimi-neaţa poeţilor (cf. eugen Simion), anunţau, totodată,şi „zorii europenităţii”. Coboară în „starea pre-morfi-că” şi propune, de fapt, o istorie a literaturii noastrepremoderne la Târgovişte, războindu-se cu inerţiaexegetică. De la Văcăreşti, trecând prin scriptorulHeliade (şi panhymniul Fiinţei), grigore Alexan-drescu (cu „însuflarea” fiinţării), Vasile Cârlova şisufletu-i „mâhnit”, la „postmodernul Ion ghica şiIoan Alexandru Brătescu-Voineşti, sondând „prefa-cerile firii”, inventariind obstacolele şi limitele, atâ-tea orientări tranzitorii (şanse ontologice în ordineanoastră culturală, zice ferm criticul), M. Cimpoiavertizează asupra scrisului ca proiect spiritual. Cti-torirea ar fi o ctitorire a fiinţei, prin rostirea ei (esen-ţializată). literatura devine proiect de existenţă,cheltuind erudiţie şi suportând influenţe. Încât doargrila ontologică îngăduie această descindere îndomeniul posibilului, aflând – prevestitor – temeiulînfiinţător. Şi urmărind, în timp, receptarea celorvizaţi, oscilantă (tabloul, sinusoida, curba, meandre-le etc.), gardată de referinţe selecte. Totul, sub cupo-la dreptei cumpene şi prin veghea unui spirit con-structiv, cu lecturi întinse, metabolizate, fie că neîncântă poezia de idei (în interludiile nietzscheene),fie că, sub pavăza lui Polifem, plonjăm în pluralismulpostmodern. Aşezându-şi demonstraţia pe o solidătemelie heideggeriană, M. Cimpoi invocă întemeie-rea, palpând „nebuloasa genezică”, sub o distribuţie

triadică: ctitorire, dobândirea – de – teren– ferm şi, desigur, legitimare („întemeierejustificativă”). Privind, însă, literaturaromână ca un proiect de existenţă, axat „peo unitate identitară”, cum ne previne, con-figurând – ar spune gérard genette – unansamblu coerent şi un spaţiu omogen, înpofida „împrăştierii politice”, amintitădureros de eminescu. Târgoviştea, înepocă, era „un sol fertil pentru aceastăidentificare”. Iar domnia lui Matei Basa-rab, „cea mai naţională epocă din Istorianoastră” (aprecia, cu îndreptăţire, emi-nescu) a oferit condiţii prielnice, dăruindu-ne, scrie Mihai Cimpoi, o dimineaţă spiri-tuală.

Prins în hăţişul atâtor proiecte, M.Cimpoi lansase, nu demult, şi un impozantdicţionar enciclopedic eminescu (edituraGunivas, 2012), o iniţiativă „primejdios devastă”, cum sublinia, în Cuvântul înainte,acad. eugen Simion. Iar un titlu precumpomenita Cumpăna cu două ciuturi (Cartedespre fiinţa românească) dezvăluie toc-

mai temperamentul său critic: un om cumpănit,vădind seninătate şi echilibru, descoperind trudnicacele „înţelesuri alunecătoare”, punând la lucru – înfiliaţie eminesciană – „recea cumpănă-a gândirii”.Încât, în plin haosmos, glorificând descentrarea (ocapcană existenţială, ne previne M. Cimpoi), nefixa-rea, vârtejul relativist – criticul fiinţează ca reper;iar truda sa, sisifică, devenind Operă, în răspăr cunestatornicia, zeflemeaua, trăncăneala ori volupta-tea autodenigrării, probează că avem în academicia-nul de la Chişinău un neobosit constructor.

efortul lui Mihai Cimpoi, truditor pe solul cul-turii, evită frazele sforăitoare şi hei-rup-ismul con-junctural. Încrederea sa e tonică. Ins cumpănit,crede în politica paşilor mărunţi. Spirit aşezat, exe-getul priveşte încrezător şi e convins că invocata logi-că a Istoriei va face dreptate unui neam răbduriu,greu încercat. „Stâlp” al vieţii culturale basarabene(cum, nimerit, l-a văzut eugen Simion), el priveştecu înţelegere, chiar plusând, relieful axiologic (inevi-tabil accidentat) şi, prin umoarea sa „egală”, este –indiscutabil – o voce credibilă. Dar, să recunoaştem,are în spate o operă impunătoare, scrisă cu talent şichibzuinţă. Şi, desigur, cu multă ştiinţă de carte.Înainte de orice, Mihai Cimpoi este un insaţiabil citi-tor. Istoria sa, fatalmente, este o istorie culturală şidă seama despre o tragedie colectivă, încercând săînlăture fragmentarismul, mistificările şi manipulă-rile, pecetea proletcultismului sovietizant, violen-tând „caracterul fiinţial”. examenul supraistoric ar fitotalmente nepotrivit pentru un neam disperat, aflat„la răspântie”; iar rezistenţa basarabeană, pendu-lând „de la un exil la altul”, cu inevitabile compromi-suri, şi-a aflat reazemul în limbă şi tradiţie, renăs-când spectaculos şi miraculos. Sedus de limbajul noi-cian, criticul nu vrea să fie prea sever şi judecă fap-tele şi oamenii (estompând, totuşi, biografiile) con-textual, cu vădită înţelegere pentru unda tradiţiona-list-mesianică. Vocea lui Mihai Cimpoi nu poate fiignorată chiar dacă nu încape în Istoria manolescia-nă. el este Ambasadorul unei Provincii, pe care –harnic şi inspirat – o cercetează la scara întreguluifenomen românesc. Şi un infatigabil constructor,aşezând temeinic – nevizitat de bolnăvicioşii demoniai orgoliului – „vorbă lângă vorbă şi foaie pestefoaie”. r

11

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

DECEMbRIE 2013

Examenul supraistoric ar fitotalmente nepotrivit pentru un neam

disperat, aflat „la răspântie”; iarrezistenţa basarabeană, pendulând

„de la un exil la altul”, cu inevitabilecompromisuri, şi-a aflat reazemul în

limbă şi tradiţie, renăscândspectaculos şi miraculos.

semnaleditura contemporanul

■ emil brumarusfîşiat de umbra unui îngerColecţia Cele mai frumoase poezii

„traversînd atîtea decenii, poezia lui Emil Bruma-ru rămîne aceeaşi, fără a fi şi previzibilă. Încăl-cînd convenţiile, etalînd cu vizibilă plăcere temetabu ale literaturii noastre, privind cu melancolierealitatea sub fustă, Emil Brumaru este, nu înca-pe îndoiala, unul dintre cei mai mari poeţi ai lite-raturii noastre.”

Bogdan Creţu„«Dulcele» constituie permanenta ispită a poetului hedonist, care tră-ieşte, regesc parazit, în bulion, în latrine cu hîrtii murdare, în pernelacatante şi asemenea cocorilor zburătoare, în rangurile condimente-lor peste vastele întinderi de lene calmă. Brillat- savarin a intrat învestmîntul verbal al lui Brummel, pentru ca litera să- i fie docilă prin-tre arome şi neprihănire, pentru ca imaginile să- i facă temenele. totule aici senzual, moale, domestic de îngereşte catifelat, simţul gustativşi simţul tactil fiind suav exacerbate.”

i. Negoiţescu

■ ştefan borbély, De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul

„Începând cu Grădina magistrului Thomas (1995),care reprezintă debutul său editorial, Ştefan Bor-bély se recomandă ca un critic eliberat de marote-le locale, dezinhibat de complexe endemice şidotat cu o deschidere hermeneutică in care refe-rinţele creative principale par a fi acelea germane(Nietzsche, Freud, Jung, Kafka, hermann hessesi thomas Mann). Autorul tezei de doctorat De laHerakles la Eulenspiegel. Eroicul (publicată sub

formă de carte în 2001) reuşeşte să depăşească handicapul specula-tiv atât de flagrant pentru critica noastră postbelică, rămasă la stadiulunui orizont de aşteptare provincialist, în imposibilitate de a lua contactcu ideile critice din alte părţi şi a se sincroniza normal cu demersulinterdisciplinaritătii. Alonja deschiderii comparatiste, ca şi apetitul trăiriinietzscheene a ideilor fac din Ştefan Borbély o personalitate critică înexpansiune. El este un hermeneut de descendenţă eliadistă care cer-cetează topologia aurorală a umanităţii, subsumând- o categoriei eroi-cului, în perimetrul căreia se pot decela fundamentele culturii şi civili-zaţiei mediteraneene. Prin opera de cercetător si culturolog avizat, Şte-fan Borbély este un exemplu important de integrare a criticii noastrepostdecembriste în sfera hermeneuticii europene.”

Marin Mincu (2009)

■ nicolae breban, Demonii mărunţi

„Cred că un mare scriitor cum este Nicolae Brebanar merita mult mai multă atenţie de cât a avut parteîn ultimii douăzeci de ani, când s- a încăpăţânat săfacă ceea ce a făcut dintotdeauna, indiferent deepoca pe care a traversat- o, indiferent de situaţiasocială pe care a avut- o: să scrie. Ca orice marecreator, Breban a avut mereu puterea de a instituiprin scrisul său, în pofida evidenţelor, normalitatea.”

Bogdan Creţu„N. Breban este mai ales unul dintre marii roman-

cieri ai literaturii române dintotdeauna, cel mai important dintreromancierii noştri actuali, sincron, prin formele şi substanţa ficţiunii,celei mai semnificative literaturi contemporane universale.”

Marian Victor Buciu

editura europress group

■ ion ianoşi, Dostoievski. Tragedia subteranei Dostoievski şi Tolstoi. Poveste cu doinecunoscuţi

Într- o cultură temeinic articulată, ideile au ecouri.Antino mia lui turgheniev a fost strălucit confirma-tă de arta următoarelor decenii, într- o polarizaretipologică esenţială, confir mată anume de neier-tătorul său oponent. „idiotul” Mîşkin, Makar iva-novici Dolgoruki sau Aleoşa Karamazov suntipos taze ale unui Don Quijote rusesc, iar în ace-leaşi împrejurări hamlet are chipul „omului din

subterană”, al lui raskolnikov, ippolit, stavroghin, Versilov, ivanKaramazov. hamlet are descendenţi sănătoşi şi morbizi. Diagnosti-carea celor din urmă este obsesia constantă a lui Dostoievski. El asurprins genial spiritul analitic dizolvant, egoismul, cinismul, răceala,scepticismul devenit şi indiferentism, a prezis profetic pactul unui tipde intelectual din secolul douăzeci cu diavolul.

ion ianoşi

semnal ♦ ebook■ raluca cimpoi- iordachiFericire şi suferinţă în romanţele de dragosteale lui RahmaninovEditura Contemporanul

un loc important în miniatura vocal- instrumenta-lă rahmaninoviană îl ocupă romanţele ce abor-dează tema dragostei. Ele prezintă universul trăi-rilor emoţionale ale îndrăgostitului, fac o subtilăanaliză psihologică a acestuia şi exprimă senti-mente şi trăiri profunde, pătimaşe, de la mărturi -siri, la decepţii şi momente sentimentale genera-

te de pierderea fiinţei dragi. stările sufleteşti sunt asociate cu imaginidin natură: primăvara – bucuria, noaptea – deznădejdea, starea deaşteptare chinuitoare, suferinţa, singu rătatea, amurgul – stingereasperanţei. Aceste romanţe pot fi împărţite în două categorii: cele careexprimă fericirea şi împlinirea prin iubire şi cele care exprimă suferin-ţa în dragoste din vina fiinţei iubite. Lucrările din pri ma categorie pre-zintă sentimente luminoase, optimiste, înălţătoare, iar ro manţele careabordează tema dragostei neîmpărtăşite, a iubirii trădate sau a sufe-rinţei din dragoste au ca temă pierderea speranţei, sentimente triste,dramatice, decepţia, disperarea sau resemnarea. intensitatea senti-mentelor este sugerată prin sonorităţile intense, sau dimpotrivă, stin-se, care trădea ză o puternică suferinţă interioară neexteriorizată, prinmotive- suspine, prin creşterile şi descreşterile dinamice ce sugerea-ză acumularea tensiunii interioare.

raluca Cimpoi- iordachi

Mihai ciMpoi

12

ANUL XXIV t Nr. 12 (741)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Bedros HorasangianMacoviciuc

Pentru A.

Studenţii au fost şi au rămas nişteoameni curioşi. Vor să afle, să înţelea-gă, să ştie dacă viaţa are vreun sens.Sau nu. S-au întâmplat destule de-a

lungul istoriei. Care istorie? Vorbe. Timp. Pe hârtie.În memoria oamenilor. la Politehnica din Bucureştierau, în 1956, mii de studenţi. Buni, răi, nu contea-ză, studenţi. Tot în acea vreme ruşii, adică sovieticiilui Nichita Hruşciov, au intrat în ungaria. Nu arerost să mai amitim ce s-a întâmplat în acel an înungaria şi cum au evoluat apoi lucrurile în întreglagărul comunist. Vreau doar să amintesc ce a fostcu profesorul Macoviciuc. Sau cam aşa ceva, nu-i fru-mos să dai nume reale în poveşti altfel scoase dinburtă. Deci, profesorul de marxism-leninism MaximMacoviciuc, de fel din nordul Moldovei şi nu dinDelta Dunării, cum s-ar putea crede după rezonanţalipoveană a numelui, anunţă, că a doua zi după cedeja trupele Tratatului de la Varşovia, echivalentulNATO al ţărilor comuniste din europa, nu o să ţinăla ore, el nu o să ţină cele ouă ore de curs. Prezenţanu e obligatorie, dar el ar putea răspunde studenţi-lor care vor să pună întrebări despre ce se întâmplăîn ungaria. Şi în general despre situaţia internaţio-nală. Aşa s-a şi întâmplat. Au trecut anii, dar uneleîntâmplări nu se uită. Din cei zece studenţi care aupus întrebări profesorului Maxim Macoviciuc, nouănu au mai apărut la cursuri după câteva zile. Auapărut după câţiva ani, după ce au făcut câţiva anide puşcărie. De închisoare. Cine poate crede azi căaşa ceva s-a putut întâmpla? S-a întâmplat.

Au trecut anii. Nu mai e comunism nici înungaria, nici în România, uRSS se numeşte aziRusia. Şi chiar dacă nu e o adevarată democraţie,sute de invitaţi la o masă dată la Kremlin se emoţio-nează când ascultă ridicaţi cu toţii în picioare cumPreşedintele Putin cântă en -glezeşte şi chiar puţin la pian,in tender in the night. emo-ţionant, nu? Şi mai tare epovestea ce urmează. Într-obună zi, suntem deja în Româ-nia care a fsot admisă şi înNATO şi în ue, profesorulMaxim Macoviciuc, deja pen-sionat, se întâlnelte cu unuldintre foştii lui studenţi. unuldintre cei nouă care a dispărutpentru că în 1956 a pus, auuitat acum cu toţii, nişteîntrebări tovarăşului profesorMaxim Macoviciuc. Cei doi serecunosc, adică cel care e maitânăr şi a suferit nişte ani deînchisoare când putea să ter-mine şi el politehnica alăturide ceilalţi colegi, îl salută pefostul lui profesor. Câtevaclipe de derută, urmeazăexplicaţiile de rigoare. Păiaşa, păi altfel, mda, hm, n-afost chiar aşa, adevărat, cine ar fi crezut că s-arputea întâmpla aşa ceva, au îmbătrănit amândoi. Şicâte întrebări ziceai că ai pus? Trei?, Hm, eu ştiu căanunţasem ca fiecare student să nu pună mai multde două întrebări. Ba nu, zice fostul student care numai are dinţi în gură, nu aţi precizat aşa ceva, îmiaduc perfect aminte, mai ales că şi la anchetă şi laproces unde dvs., nu aţi venit chiar dacă noi v-am

solicitat, am spus că dvs. aţi spus că putem puneorice fel de întrebări. Şi? Aţi pus, nu mai ţin minte,se freacă la un ochi după ce-şi şterge ochelarii fostulprofesor cu colţul unei batiste de hârtie. el are dan-tura bună, are toţi dinţii în gură, chiar şi treiimplanturi. A costat cam mult, dar a plătit fata luimăritată cu un elveţian suspus. Şi în general fostulprofesor nu are de ce să se plângă, cu sănătatea stăbine, are patru nepoţi de la trei copii, se plânge doarde singuratate după ce soţia lui a murit, nu se ştiebine de ce, în timp ce era la băi la Băile felix. urma

un tratament special pentru dureri la nervul sciatic,ceva îngrozitor cu durerile astea, nu poţi să te miştidin pat şi eşti obligat să zaci acolo până trec. Saunu-ţi trec durerile astea groaznice de spate, stai înpat şi-ţi trec prin cap fel de fel de chestii. Altfel nu aitimp, cine ştie ce şi-o fi amintit biata femeie, augăsit-o spânzurată în camera de la Hotel Crişana.Cu balcon şi vedere spre pădure, foarte frumos locul.

Da, ce să spună fostul profesor, e greu să fii sin-gur acum, ce a fost atunci, a fost fost, nu e nimeni devină, aşa au fost timpurile. Surâde. Acru. Şi fostulstudent la fel. Ce să-i mai reproşeze fostul profesordupă atâţia ani? fostul profesor nu a făcut răunimănui, nu recunoaşte că ar avea vreo vină. N-afăcut rău nimănui. A făcut doar ce i s-a cerut. Aşaerau timpurile, nu, doar vă aduceţi aminte, nu,încearcă să se justifice fostul profesor fostului stu-dent. Aveam şi eu părinţii în închisoare, am fost şan-tajat, ce mai, ştiu că nu a fost bine, dar nu am avutde ales. Nu mă simt vinovat. Oare a făcut ceva bunla viaţa lui? Cine ştie, cine stă să judece?

Cine pe cine? Au îmbătrănit amândoi. unuleste cu dantura bună, altul fără. Se poate trăi şi fărădinţi. Şi Varlaam Şalamov a ieşit din Gulag fărădinţi, nici regretatul Costantin Noica nu stătea binecu dantura. De reumatism şi dureri articulare sufe-ră toată lumea, n-ai ce să faci, le suporţi. Ca şi alte-le. Cei doi se despart şi au decis să se întâlneascăîntr-o bună zi la un pahar de vin să-şi mai aminteas-că poate câte ceva din ce era pe la Politehnica anilor‘50 când ruşii, mă rog, sovieticii, au intrat în unga-ria. lucrurile au luat o întorsătură urâtă. Cum tre-cutul nu poate fi schimbat, prezentul poate oferi sur-prize. S-a aflat că fostul profesor a fost sever admo-nestat de un nepot pentru că i-a bătut căţelul. unchihuahua foarte drăguţ şi jucăuş, în care fostul pro-fesor a dat cu piciorul. A povestit o vecină care secunoştea cu soţia fostului student, şi el pensionat dinmotive medicale. Se pare că nu stă bine cu nervii.Dar cine stă azi bine cu nervii. Şi la urma urmelor ces-a aflat. Că soţia fostului profesor aflase că soţul eia fost turnător. Şi că fostul profesor Mihai Macovi-ciuc s-a spânzurat şi el. S-ar zice că din cauza singu-rătăţii. Dar nimeni nu ştie exact cauza gestuluineobişnuit. Nu se cunosc multe cazuri de acest gencu cei care au lucrat în învăţământ şi au predat şti-inţe sociale şi politice. Şi, de altfel, populaţia Româ-niei, ca şi a ungariei sau Rusiei este într-o continuăscădere. Ce mai contează un cetăţean în plus, înminus. r

n Pagina 12

Noutăţi editoriale

aura christi, Tragicul visătorpoemeEditura ideea Europeană, 2013

„Lirica Aurei Christi s- a formatşi s- a modelat iute, ferm, cu oîndrăzneală şi o gravitate rară atonului, mai ales în jurul poeziei demeditaţie post- romantică, de la rilkela Ţvetaieva, de la Blaga la Nichitastănescu. Necăzând pradă ispitelorculturale şi mondene post- decem -bris te, între care aşa- zisul post- mo -dernism românesc, ce afişa cu oanume suficienţă refuzul valorilor

clasice şi moderne în favoarea unei lirici descompuse şi uneoribarbar improvizate sub scuza autenticismului, poeta noastră auimit critica de specialitate prin ample volute metaforice, calde,îndrăzneţe, abordând, în câteva volume, printr- o splendidăfrondă, clasicul sonet poetic şi dovedind o excelentă stăpânirea limbii, a mijloacelor specifice, într- o lirică a meditaţiei grave,adânci, exprimată în metafore, în care modernitatea şi sensibi-litatea secolului se confundă, cu vigoare clară, de o marcatăoriginalitate, tumultuos şi muzical aproape, într- o subtilă rezo-nanţă eufonică, cu trimiteri, accente şi imagini simbolice, cumarele torent al liricii europene de înalt nivel, de la rimbaud şiBaudelaire, la rilke şi Blaga. Şi, încă odată, la Ţvetaieva şiNichita stănescu.”

Nicolae Breban

„A scrie căderea apocaliptică nu e uşor. E un merit al AureiChristi faptul de a găsi singura soluţie la această cădere fatală,

dată din pornire: cel care o scrie o şi «opreşte», «incitând rigoa-rea/ celui din urmă frig». Doar un fel de zeu al poeziei, o divini-tate descoperită cu greu, conştientă de destrămarea mitului,poate să impună din nou mitul: instituirea «mai viului» este cuputinţă doar datorită morţii. Învierea nu e posibilă decât datori-tă ei. sensul celei mai mari dintre taine se dezleagă, astfel,paradoxal, prin răsturnarea negativităţii generale a sensului.(…) Descoperirea făcută de poetă este că realul însuşi are ori-gine poetică (nu reală!), prin căderea în «emisfera cealaltă», deparcă Dante însuşi ar fi acum reeditat în altă semantică: «Ah,calul e fiu al pegaşilor dintotdeauna». Fiinţele existente îşi auobârşia în himere, iar realitatea ia fiinţă din metaforă. (…) Altă«descoperire» poetică: întreg mitul temporal al omenirii poate firanversat. (…) iată, deci, cum se poate recupera mitul într- oepocă în care toată lumea postmodernă a visat la demitizare şidez- iluzionare pentru a se apropia de realul ca atare.”

Ştefania Mincuhttp://aurachristi.ro/

Cine pe cine? Au îmbătrănit amândoi.Unul este cu dantura bună, altul fără.Se poate trăi şi fără dinţi. Şi VarlaamŞalamov a ieşit din Gulag fără dinţi,nici regretatul Costantin Noica nu

stătea bine cu dantura.

13

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

DECEMbRIE 2013

bOMbOANA PE COLIVA ILUZIILOR

Din ciclul hodoronc- tronc- buf: cu o zi înainte desummit- ul de la Vilnius, unde Moldova şi georgia auparafat acordul de asociere cu ue, locatarul de laCotroceni s- a trezit (ceea ce e bine) vorbind despreiminenţa unirii Basarabiei cu România (ceea ce e,mai degrabă, rău – cel puţin în circumstanţele geo-politice actuale). Traian Băsescu este (încă) preşe-dintele ţării, dar, de regulă, uită chestia asta când îlloveşte filoxera retoricii populiste şi necontrolate.Şi- l loveşte nu tot timpul, dar cam des, vorba luiCaragiale. Intempestiva lui ieşire publică de la fine-le lunii noiembrie intră cu brio în această categoriede, cum să le spun eu?, gesturi abrupte (este cel maisuav eufemism care- mi vine- n minte pentru sintag-ma „gafă de proporţii medii spre inacceptabile”).

Sunt multe motivele pentru care alegaţia for-mulată imperativ de Traian Băsescu îmbracă ves-tmântul rocambolesc al simplei petarde naţionalistedetonate în public într- un moment total nepotrivit.las la o parte considerentele legate de contextul poli-tic european şi de filosofia care guvernează acţiunealiderilor occidentali vizavi de problema inviolabilită-ţii graniţelor trasate după război. Dar, plasându- necu picioarele din dotare pepământ, are idee domnul Băses-cu în ce măsură fraţii de pestePrut agreează sau nu ideea uni-rii cu România? Şi care este, îngeneral, percepţia populaţieiRepublicii Moldova privind pa -tria- mumă vecină şi prietenă?Dacă nu, îi oferim noi câtevarepere grăitoare până la ţipăt,deşi asta ar cam fi fost datoriaconsilierilor săi de politică exter-nă (presupunând că are aşa cevaşi că îi mai şi ascultă).

un sondaj de opinie efec-tuat de IMAS la începutul veriirelevă faptul că – la această oră,cel puţin – pe primele douălocuri în clasamentul ţărilor sauorganizaţiilor internaţionale ca -re vor răul Republicii Moldova sesituează în ordine NATO (36%din repondenţi) şi… România(31%)! De ce se întâmplă astfel?Iată o întrebare la care trebuiesă răspundă alţii (între ei, şiTraian Băsescu), nu eu.

Conform aceluiaşi sondaj,lista celor care doresc bineleRepublicii Moldova are, în par-tea superioară, următoarea con-figuraţie: Rusia (65%), ue (54%), ucraina (51%),uniunea Vamală Rusia - Kazahstan - Belarus (49%).Dureros, dar adevărat: România este creditată laacest capitolul cu un procent de numai 44%. Iar închip de bomboană pe coliva iluziilor noastre unionis-te, la întrebarea directă cu cine vor să meargăîmpreună în viitor, basarabenii răspund sec: 36% cuuniunea europeană şi tot 36% cu Rusia, 25% fiindindecişi sau cu opinia în două ori mai multe luntri.Câţi mai rămân, în atare condiţii, cei care vor cuRomânia? Restul, adică exact 3 (trei)%!

După părerea mea, pentru ca idealul unirii sădobândească legitimitate şi consistenţă, locul decla-raţiilor prăpăstioase trebuie luat urgent de progra -me şi proiecte politico- economice, sociale şi culturalede natură şi în măsură să inverseze aceste cifre. Alt-fel (apropo şi de ultima vizită a lui Traian Băsescu laChişinău), vorba turcului peripatetic: geaba vii,geaba te duci, geaba rupi nişte papuci…

PALILULA, 5 MINUTE…

Pe zi ce trece, România culturală mai coboară otreaptă spre condiţia de cea mai umilită dintreCenuşăresele pe care inepta tranziţie post- decem-bristă o expectorează în spaţiul public cu diabolicăinventivitate de două decenii şi mai bine. Începândcu modica alocaţie bugetară anuală şi continuând cumăsuri punctuale de descurajare a oricăror buneintenţii menite să mai cârpească, pe ici pe colo, jer-pelitul anteriu al paremiologicului Arvinte, totul

pare orchestrat în chip de sinistră şi deplorabilăbătaie de joc. Pentru cei familiarizaţi cu fenomenulromânesc de degradare progresivă a (aproape) tot cese circumscrie sferei spiritului, argumentele sunt deprisos. Pentru ceilalţi, un exemplu recent de băşcăliesfidătoare la adresa culturii scrise de pe meleagurilecarpato- danubiano- pontice poate fi sugestiv şiedificator. Mă refer la ceea ce s- a întâmplat cu baniipe care A.N.C.Ş. (în traducere liberă, AutoritateaNaţională pentru Cercetare Ştiinţifică – instituţie pecât de subordonată Ministerului educaţiei şi Cerce-tării, pe atât de independentă) i- a, scuzaţi expresia,atribuit editurilor care au avut naivitatea să accese-ze programul de subvenţii nerambursabile de anulacesta în speranţa obţinerii câtorva firfirici cu caresă- şi mai aline câtuşi de gâtu- şi indigenţa cronică decare suferă durabil şi cu viguros aplomb creştinesc.

N- o să mă leg de sumele globale – mai curândsimbolice – repartizate inclusiv unor edituri de pres-tigiu naţional, cum ar fi, de pildă, editura AcademieiRomâne: ăştia sunt banii cu care guvernul a catadic-sit să le milostivească – fie, cu ăştia defilăm pe bule-vardul pierzaniei. Nici de împrejurarea halucinantăcă, de exemplu, pentru volumul IV al tratatului dechirurgie – lucrare de proporţii monumentale şi de o

mare complexitate editorială, ale cărui costuri esti-mative se ridică la circa 12.000 lei – s- au aprobat1.000 lei mari şi laţi, cu care se poate tipări, even-tual, coperta cărţii şi colofonul. (Menţionez în treacătfaptul că tratatul…, aflat în portofoliul editurii Aca-demiei, a fost apreciat chiar de onorata Comisie deSubvenţionare a literaturii Tehnico- Ştiinţifice cu aldoilea cel mai bun punctaj din totalul de 169 de volu-me blagoslovite financiar de A.N.C.Ş.).

Iresponsabil şi scandalos mi se pare însă altce-va. lista cărţilor (pseudo)subvenţionate în 2013 aapărut pe site- ul A.N.C.Ş. abia pe data de 26 noiem-brie a. c., deşi, conform propriului calendar, anunţultrebuia făcut în ziua de 19 septembrie, mai ales cădosarele cu propuneri fuseseră înaintate de edituriîncă din iulie- august.

Dar mai e un lucru mai fenomenal, cum ziceTopârceanu: uitând că ridicolul poate ucide, domnii,doamnele şi domnişoarele de la A.N.C.Ş. au pretinsca tirajul integral al volumelor cărora li s- a acordatsubvenţii să fie gata până la 6 decembrie. 2013!Adică în cam o săptămână, dacă eliminăm din calculzilele de week- end! Trebuie să fii perfect inconştientsau de o flagrantă rea credinţă pentru a- ţi imaginacă o asemenea performanţă ar fi fost posibilă în con-diţiile în care toate tipografiile din ţară sunt, înaceastă perioadă, suprasolicitate cu editarea decalendare, pliante, agende, felicitări şi alte aseme-nea lucrări prioritare din motive de rentabilitate(fiind de serie mare, se execută cu cheltuieli minimeşi produc maximum de profit).

Dar mascarada cu schepsis nu se opreşte aici:A.N.C.Ş. a mai solicitat ca, până la aceeaşi dată, edi-turile să facă dovada achitării – de asemenea, inte-grale – a costurilor tipăririi cărţilor, urmând ca, înperversa- i generozitate, instituţia aşa- zis finanţatoa-re să deconteze ulterior o parte din sumele cheltuite.Despre cât înseamnă partea cu pricina din necesarultotal am amintit anterior…

În aceste circumstanţe, gestul A.N.C.Ş. de acere imposibilul poate fi calificat, în cel mai bun caz,drept o ironie sângeroasă la adresa visătorilor careîncă se încăpăţânează să creadă că în România deastăzi destinul cărţii (şi al culturii, în general) maiinteresează, la modul real, pe cineva. Cât despre fap-tul că ar trebui să reprezinte o prioritate naţionalănu se poate vorbi nici măcar în glumă…

Nu cumva, mă întreb cu oroare şi cu ruşine, audreptate cei care gândesc că toate astea nu suntdeloc întâmplătoare şi că în spatele unor erori deprocedură se ascunde o ticăloşie premeditată?Respectiv, că banii s- au dat atât de târziu încât,practic, să nu permită încadrarea în termenul stabi-lit tocmai pentru a se crea condiţiile returnării lor lavisteria statului sub pretextul că editurile n- au fostcapabile a fi în stare să consume banii alocaţi. un felde: îţi dau un milion de dolari, dar, ca să intri înposesia lor, trebuie ca, în 5 minute, începând dinacest moment, să ajungi la Palilula, via Vladivostok,cu trotineta. Aha, nu poţi? Atunci înseamnă că n- ainevoie de ei şi că, de fapt, nici nu- i prea meriţi,împiedicatule şi nevolnicule care eşti!

Felurimi (titlu preluat de la domnul I.l. Caragiale)

• De câţiva ani, de când pe micile sau mijlocii-le noastre ecrane se derulează emisiunea- concurs„Vocea României” (ProTV), doar de două- trei ori amauzit cântându- se în dulcele grai carpatin, iar o dată,dacă memoria nu- mi joacă feste, în italiană. În rest,parcă suntem la Vocea Albionului…

• Din ciclul: decât săcităm (prost) mai bine săcitim (pur şi simplu), vă livrezastăzi două eşantioanereprezentative.

Primul: într- un poempublicat în nr.44/1 noiembriea.c. al revistei românia litera-ră, Adrian Popescu implemen-tează două versuri bine sim -ţite dintr- o cunoscută poezieeminesciană. Mă rog, nu chiarîntr- atât de cunoscută (deşise- nvaţă, pare- mi- se, şi laşcoală…) încât citatul să fie şicorect…

Zice Adrian Popescu,marcând cuviincios cu ghili-melele de rigoare, împrumu-tul din marele clasic:

„Ai noştri tineri la Parisînvaţă/ cravata cum se leagă,nodul”.

Sună ca dracu, iar emi-nescu era parcă, mai logic înexprimare (inclusiv în aceeapoetică) şi mai respectuos cuprozodia. Dovadă că cele douăstihuri împestriţate prin omi-siune de Adrian Popescuarată, ab originem, puţin alt-

fel: „Ai noştri tineri la Paris învaţă/ la gât cravata

cum se leagă, nodul”.Poemul adriano- popescian se intitulează, evi-

dent, Cravate…• Vrând să se dea erudit şi cultural, teleastul

rock Robert Turcescu a trântit într- o emisiune (asu-pra nivelului căreia omit să mă pronunţ) interogaţiadevenită loc comun „Pe ce te bazezi?…”, adăugând cudoctă suficienţă: „…ca să zic şi eu precum Cocoşilă”.

I- auzi! Să te cocoşezi de râs, nu alta! Păi, dra-gul moşului, vorbele cu pricina nu- i aparţin nici pedeparte pitorescului personaj al lui Marin Preda dinmoromeţii, cum baţi câmpii matale. Nici măcar pro-tagonistului acestui roman, aşa cum cred o mulţimede alţi intelectuali români în viaţă, care îi atribuieaiurea lui Ilie Moromete dialectica întrebare. Maimult: ea nici nu apare în moromeţii, ci în delirul (edrept: carte scrisă tot de Marin Preda) şi este spusăşi repetată de un cu totul alt personaj: ziaristulbucureştean Paul Ştefan („al lui Parizianu”, cum îlnumeau, când era copil, consătenii săi din Silişteagumeşti). Nu- i deloc acelaşi lucru, chiar dacă PaulŞtefan era oarecum rudă cu Ilie Moromete care, larândul lui, era prieten cu numitul (de Robert Turces-cu) Cocoşilă, care…

la bibliotecă, dragilor, că nu muşcă! r

Gelu NegreaNoile aventuri ale Cenuşeresei

n Rondul de zi

Olucrare amplă, în două volume, atânărului universitar Bogdan Creţude la Iaşi, circumscrie o temă gene -roasă, care- şi aşteaptă oricând revi -

zitarea, mai ales într- o epocă în care obişnuim sărepunem în discuţie valorile culturii naţionale, cudorinţa neascunsă de a le redimensiona corect,ferindu- ne de iluziile tradiţiei şi beneficiind de oamploare mult mai mare a informaţiei de care dispu-ne generaţia actuală. Cartea lui Bogdan Creţu esteuna de cercetător, utilizând o bibliografie amplă,studiată atent, cu răbdare şi aplicaţie, dar şi cudorinţa, afirmată expres, de a repune în discuţieînsăşi epistema cercetării literare. Ceea ce reţineatenţia, încă din premisele cărţii, este insatisfacţiaautorului faţă de extinderea, nedorită, în criticapost călinesciană, a domeniului literarităţii, prinadăugarea la el, fără prea multe argumente, a unoropere ale literaturii noastre vechi şi aducerea lor for-ţată în „contemporaneitate” prin lecturi care negli-jează vizibil tocmai contextul în care au fost create.Deşi problema aceasta ar merita o discuţie foarte

amplă, nu vom întârzia săexprimăm aici impresianoastră de ansamblu la lec-tura atentă a cărţii: se parecă generaţia actuală de cri-tici tineri şi de universitariîn curs de afirmare ambiţio-nează către un nou poziti-vism, o răbdurie muncă deredecopertare a surselor tex-telor pe care le revizitează,iar pe de altă parte, deşiredusă la cunoaştere ca scopîn sine, o face şi cu o anumi-tă dezinvoltură, amendândsau ironizând fără complexeafirmaţiile altora în modpersonal, trecând peste pro-tocolul discursului criticanterior. Bogdan Creţu nueste singurul care, în aniidin urmă, caută repere epis-temice noi şi chiar demons-trează în fapt o hărnicie şi orăbdare benedictină pentrua repune opera lui DimitrieCantemir în context, fără săneglijeze contribuţiile altoraşi neîncetând să- şi pună per-manent întrebări, fără să

dorească să se ridice câtuşi de puţin deasupra aces-tor contexte ce stau la baza operei sau să emită jude-căţi estetice, de teama de a nu aduce forţat în con-temporaneitate opere ale trecutului printr- o herme-neutică tendenţioasă, survolantă, care s- ar bazaexclusiv pe spiritul de sinteză, fără cercetarea aten-tă a surselor. Curios este faptul că Bogdan Creţu

crede că astfel de judecăţi forţate s- ar datora (maiales în anii `70- ̀80) orientărilor de extracţie structu-ralistă şi semiotică, ce aşază textele, indiferent ceextracţie, pe acelaşi plan, autotelic. Atent să nugreşească, criticul nu- l include şi pe g. Călinescuîntr- o astfel de perspectivă, deşi spiritul călinescianeste, fără îndoială, unul de sinteză şi, mai ales, unulprin excelenţă integrator, scriind o „Istorie” unitarăşi continuă a literaturii naţionale, cu „origini” ce li separ tinerilor de azi discutabile. Bogdan Creţu accen-tuează în studiul său discontinuitatea şi caracterulparadoxal, de ruptură, al culturii noastre, faptul cămulte opere (cum e şi cazul Istoriei ieroglifice sau alţiganiadei) nici măcar nu au fost receptate la timpul

lor, ci descoperite mult mai târziu; pornind de laaceastă realitate – frustrantă, în permanenţă – el sedeclară nemulţumit de faptul că numeroşi cărturariai noştri s- au repezit totdeauna să „recupereze” abu-ziv din unghi estetic textele noastre vechi.

Noua „epistemă” a generaţiei tinere merge,cum spuneam, pe alt făgaş, voind să recontextuali -zeze operele printr- o „arheologie” exhaustivă, tem -perându- şi elanul judecăţilor pripite şi ferindu- se, cuo anumită oroare, am zice, de a inventa o tradiţie„organică” şi continuă a literaturii române. Credemînsă că nu poate fi neglijat faptul că spiritul călines-cian nu este nicidecum unul exclusiv dezinvolt saupripit. Călinescu şi- a uimit contemporanii nu numaiprin capacitatea sa de a exprima „esenţa” fără săşovăie, în chip absolut intempestiv şi „creator”, acolounde o găsea, ci şi printr- o exigenţă permanentimpusă tuturor discipolilor şi congenerilor săi, aceeade a „merge la sursă”, de a nu formula nimic în modaleatoriu, el fiind, cum se ştie, în limitele sale detimp, un „cercetător” în sensul cel mai pragmatic altermenului, mergând până la arhivistică şi la „vizio-narea” pe teren a literaturii române, fără a- i neglijanici pe minorii cei mai prizăriţi.

Am spune că în noua epistemă pusă în funcţiu-ne de tineri, se răstoarnă din nou raportul dintreconceptul de cultură şi cel de literatură, primulajungând iarăşi în prim- plan şi interesează mult maipuţin arta ca atare şi literatura ca domeniu autonomde manifestare a esteticului pur, cu principiile saleindemonstrabile, cât resorturile şi motivaţiile istori-ceşte reale care au contat la un moment dat în scrie-rea textelor unor autori. Aşadar, ne întâlnim la totpasul, astăzi, cu studii culturale de tot felul, mai alesde interes academic sau patronate instituţional,documentate şi docte, ce încearcă să reconstituieminuţios mentalităţi şi cutume scriptologice, surse

puse în permanenţă sub lupa comparativismului(cartea lui Bogdan Creţu se subintitulează şi ea, închip modest, Studiu comparativ), lăsând programa-tic deoparte ceea ce ar putea ţine de domeniul auto-nomiei şi al inefabilului. Dimitrie Cantemir este, dinacest punct de vedere, o piatră grea de încercare pen-tru cercetător şi chiar pentru critic: pe de o parte eleste om al epocii sale culturale, format la şcolile ei şiaflat în dialog extins cu ariile culturale cu care vineîn contact; pe de alta, nu poate să nu intereseze capersonalitate artistică individuală, mai ales prinopera sa cea mai cunoscută, Istoria ieroglifică, un felde unicat enigmatic, aproape desprins de oricecontext; avem de- a face cu un scriitor de „istorii” care

14

ANUL XXIV t Nr. 12 (741)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Ştefania mincuReflecţii pe marginea figurii Inorogului

bogdan Creţu ştie să pună problema:el sesizează, pe bună dreptate, faptulcă arheologia comparatistică pe careo pune la cale riscă să despartă din

nou – nebenefic – culturalul de literarşi că trecutul nu poate fi ruptniciodată arbitrar de prezent.

n O carte- eveniment Bogdan Creţu, Inorogul la Porţile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir, Institutul European, Iaşi, 2013, 2 vol., cca 500 de pag.

bogdan creţu

cu ion Mureşan

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

DECEMbRIE 2013

15creează autocefal şi autoîntemeiat, din perspectivăproprie, în marginea bestiariilor cunoscute unbestiar propriu.

Se conturează astfel, tacit, în lucrarea lui Bog-dan Creţu (dar nu numai la el) o repunere în discu-ţie a criteriilor istoriei literare, care, se înţelege, artrebui reînoite – iarăşi, după Călinescu – printr- oscrupuloasă delimitare de „miturile” acreditate aleacesteia (continuitatea organică, miturile funda-mentale, edificiul unic cu „stâlpii” săi de susţinere),care nu sunt echivalente în orice epocă, cele alemodernităţii diferind net, după opinia lui Michelfoucault, de cele ale clasicităţii. Iarăşi în spiritulunui pozitivism de iz nou, Bogdan Creţu tinde să dis-tingă hotărât între mobilurile estetice şi cele alecunoaşterii propriu- zise, precizând totuşi, onest, căîn opera lui Dimitrie Cantemir ele sunt greu discer-nabile. Dispare astfel, din convingerile cercetătoru-lui actual acea propensiune jubilatorie (care- l animape Călinescu) de a reciti totul din perspectiva pre-zentului, orientată către recuperarea originilor, por-nind de la paradoxul că operele frumoase ale trecu-tului ar fi fiicele strănepoatelor lor, potrivit unei ideia lui Paul Valéry.

Bogdan Creţu ştie să pună problema: el sesi-zează, pe bună dreptate, faptul că arheologia compa-ratistică pe care o pune la cale riscă să despartă dinnou – nebenefic – culturalul de literar şi că trecutulnu poate fi rupt niciodată arbitrar de prezent. Noulpozitivism pune din nou preţ pe erudiţie reală şi –îndrăznim să sperăm – nu pe cea sterilă, de care, seştie, şi g. Călinescu avea oroare; verifică, am zice,din nou textul (prin context), smulgându- l din sferaautonomiei considerentelor indemonstrabile şi credemai puţin în absolutizările gratuite, de „gust” şi maimult în activitatea laborioasă şi atentă. Ni se pare că

e o generaţie ce caută noipunţi către real, cu o conştiin-ţă nouă: aceea că orice cunoaş-tere (şi „creaţie”, lăsată întreparanteze) are loc prin medie-re simbolică şi potrivit unuicod cultural ce trebuie tratat„epistemologic corect”; nu fărăun regret, am spune, de ase-menea onest, şi anume că teh-nologia şi informaţia de carese dispune în prezent ne sără-ceşte îngrijorător imaginarul.Şi din nou scoate capul şiideea, în felul ei îngrijorătoa-re: când începe istoria litera-turii române? În ce ne priveş-te, avem oricând tendinţa sărăspundem spontan, intuitiv:odată cu Dimitrie Cantemir.Dar este totodată şi perpetuă,venind din viitor, deoarecesistemul simbolic (fireşte, deordin cultural) în esenţa sa nuîncetează să vieze temporal. eo iluzie ideea că el ar putea fiabolit, dat fiind că este consti-tutiv umanului, chiar dacă încercetare i se dau tot timpulasalturi noi spre a fi elucidatşi particularizat.

lucrarea despre carevorbim îşi ia în serios rolul destudiu aplicat asupra opereilui Cantemir şi după maimulte capitole (I- VI) în careîncearcă să fixeze mai binelocul prinţului în culturaromână, apartenenţa sa lamai multe spaţii culturale, câtşi ieşirea din canoanele bizan-tine şi medievale, întreprindeo prezentare amănunţită abestiarului din Istoria ierogli-fică, urmărind jivină cu jivinătoate figurile ce apar în ea,aproape iconografic, atributcu atribut, detaliu cu detaliu,punând la contribuţie toatecitatele necesare, din bestia-

rele mai vechi sau mai noi, începând cu Antichitateaşi până la sfârşitul secolului al XVII- lea. Incursiu-nea este instructivă în sine şi face uz de toată infor-maţia, mult mai accesibilă astăzi decât în trecut,datorită deschiderii graniţelor bibliotecilor pentruintelectualul român, precum şi internet- ului. Dacăstăm să socotim, Cantemir este, pe de o parte o per-sonalitate de Renaştere, un uomo universale („unlorenzo de Medici al nostru”, cum îl caracterizaCălinescu), pe de alta un spirit iluminist, apartenentla mai multe spaţii culturale, încercând să iasă dincanoanele bizantine; un laicizant, un modern innuce, legat în aceeaşi măsură de Occident şi deOrient. Pe noi ne interesează mai puţin, mărturisim,să cântărim cu exactitate cât anume datorează uneisurse sau alteia, cât faptul că scrierea sa cea maireprezentativă îl reflectă ca personalitate puternicăşi bine conturată. Dimitrie Cantemir este o indivi-dualitate obsedată de a se gândi pe sine în raport cuepoca, de a se proiecta într- un „sistem” căruia doreş-te, pe de altă parte să i se sustragă, un unicat ieşitdin canoanele culturale cărora le aparţine. Prinţul ascris o „istorie” (în sensul de naraţie şi nu de cronicăexactă) care să- l oglindească şi să- l justifice în raportcu Istoria trăită ca atare şi pe care încearcă s- o facăveridică aşa cum o simte: o istorie populată de fiare,fabuloasă, enigmatică şi înfricoşătoare, de integratîn psihismul individual doar prin reperele ei debestiariu irezolut, în care Inorogul (Marin Mincu i- arfi zis, n- avem nicio îndoială, „subiectul lacanian”) sesimte permanent pândit, urmărit şi obstaculat, bachiar frustrat prin delegitimare, cerându- i- se în per-manenţă o ingeniozitate şi o iniţiere superioară pen-tru a se strecura prin desişurile ei pentru a scăpanevătămat. Convingerea intimă a autorului- narator

– şi actant al acestei Istorii – este că ele un fel de „centru” al Cosmosului,neavând altă cale de scăpare decât „exi-lul” (subiectiv) în teritorii intangibile,superior tuturor şi deţinător al spaţiuluirezervat al enigmei.

Inorogul, ca figură simbolică, îngă-duie un studiu aparte, depăşind toatebestiarele cunoscute şi întruchipândaltceva. e o umanitate ce se vede pe sineca superlativă în bestiarul comun,situându- se deasupra acestuia: un fel deultraom nietzschean, o proiecţie cescapă clasificărilor, cât şi Istoriei reale,intrând în Istoria ca proiecţie fantasti-că. O paranteză: chiar limbile de cultu-ră pe care Cantemir le cunoaşte, nu

impresionează atât prin numărul lor (sunt zece lanumăr şi toate de mare prestigiu), ci prin faptul căele reprezintă toate limbile culturale ale lumii sale închip, iarăşi, universal- exhaustiv. Simbolistica pusăîn funcţiune de prinţ în „romanul” său personal (căciacesta e genul căruia aparţine opera) merge până laconceperea unui ezoterism baroc al istoriei. Inorogule cel care- şi construieşte singur legenda, ieşind dintipare, pe când ceilalţi, cu toţii nişte hibrizi cu naturimultiple, rămân doar zugrăviţi în bestiar, fără a- şidepăşi natura. Inorogul e o sinteză himerică a învin-gerii iniţiatice a tuturor totemurilor animaliere alefizio- psihologiei umane, pe care le depăşeşte şi leînvinge, fie şi iluzoriu. el se abstrage din naturile lorcompozite, pe scara unei hieroglifice zoopoetice,aşa- zicând, pe care o filtrează şi o purifică printr- unsoi de darwinism spiritual, transformând virtuţilespeciilor într- un unic exemplar arhetipal, fără filia-ţie ulterioară. Călinescu îl aşază pe bună dreptate înspecia himerelor. Am putea eseiza îndelung pe mar-ginea figurii sale de unicat care depăşeşte virtuţilecelorlalte specii: cornul său unic îi subliniază legiti-mitatea abnormă ce nu are nevoie şi de „firmanul”Porţii: e urmaşul unui exemplar rar, la rândul său:cu nume aproape impronunţabil, Monocheroleopar-daliprovatolicoelefasul (ce îl întruchipează pe tatălsău, veneratul Constantin Cantemir, cel care- l de -semnase la moarte să domnească, în ciuda faptuluică era fiu mezin); cumulează ca întemeietor de speţă,în felul său, toate mărcile celorlalte animale. Aşaîncât, Inorogul, devenit „erou” de naraţiuneproiectiv- fictivă, este un exemplar aparte, un extractal tuturor celorlalţi, având toate datele subiectuluicreator, paranoid în felul său, şi fiind şi conştient deacest lucru. Cornul său fantastic este sceptru deputere, într- un sens chiar mai înalt decât cele pe carele găsim în Fiziolog: are, în proiecţia sa internă,puterea de a schimba cursul istoriei potrivit decizii-lor proprii, şi de a transforma Răul în Bine. „Aresta-rea” sa de către Crocodil este un semn rău al vremu-rilor, dar va fi contracarat în bine prin duplicitatediplomatică experimentat modernă. (Derrida afir-ma, se ştie, în l’écriture et la différence, că subiectulnu este niciodată mulţumit de real, oricare ar fi

datele acestuia!). este întotdeauna un frustrat (nicinu s- ar putea altfel în cazul subiectului!) faţă dereal, fiind menit prin destin să i se facă nedreptăţi,să fie hăituit şi prigonit fiindcă e pur. este, însă„nedomolit”, de neprins (decât prin vicleşug) deoare-ce este în esenţă, liber. Crede în miracolulîntâmplător care- l poate salva (în felul fatalismuluipozitiv al lui Diderot!); are o concepţie nedeterminis-tă despre sine, cel puţin nu în sensul determinismu-lui mecanicist, iar acest lucru se poate observa şi încuprinsul filosofiei cantemiriene. este fortunatus şiimun la vitregia destinului. este mândru, preferândsă se sinucidă, decât să cadă în capcanele lui oarbe.Într- un pasaj din Indepingibilis imago… Cantemirgândeşte neobişnuit de modern faţă de determinism,chiar faţă de cel iluminist: amănunţind imagineascurgerii firelor de nisip prin ochiurile unei site sauale unei clepsidre, deşi e clar că toate vor lunecapână la urmă în jos, conform legii gravitaţiei, esteimposibil de spus în ce ordine o vor face, iar unele,depăşind chiar legile statisticii, s- ar putea menţineindefinit pe marginea golului mult mai mult timpdecât altele.

cu şteF la ManiFestaţie sept. 2013

■ semnal editorial ■ Ideea Europeană

► Florin logreşteanu,Puzzle

► dorin popescu, Noica. Bătălia continuă

16

ANUL XXIV t Nr. 12 (741)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Bogdan Creţu crede că Inorogul lui DimitrieCantemir iese din aureola sacră, religioasă destampă bizantină pe care i- a conferit- o evul Mediu şise „balcanizează”. Cităm: „Tragedia tacită a Inorogu-lui din Istoria ieroglifică este tocmai faptul că, pen-tru a supravieţui, este nevoit să coboare din cadrulrarefiat al mitului, să- şi părăsească lumea ideală încare îl plasase imaginaţia pioasă a medievalilor şisă- şi însuşească arta supravieţuirii în varianta bal-canică. ei, bine, da, Inorogul lui Cantemir s- a balca-nizat. a învăţat să negocieze, să controleze intrigile,să îşi facă aliaţi de moment: s- a obişnuit, cumva, cucompromisul”.(p. 162, s.a.). Noi, fără să- l contrazi-cem cu orice preţ pe tânărul cercetător, am da altătentă acestei constatări conclusive, cu iz peiorativ:am putea conchide că Dimitrie Cantemir este aici unmodern (ba chiar un postmodern avant la lettre), însensul bun al cuvântului: un Inorog pragmatic, încli-nat către pacifismul negocierilor şi al ocolirii conflic-telor deschise. Dar aceasta numai prin decizie pro-prie, nerenunţând, pe planul psihismului intern, lasuperbia atributelor sale paranoetice, care ţin, repe-tăm, de conştiinţa subiectului creator şi la compen-sarea, în absolut, a marilor sale frustrări. Accentulelegiac pus la confinele unei epoci eroice este inega-labil. el este nu doar autorul „primelor noastrepoeme elegiace”, aşa cum constată Călinescu, cipoate chiar primul nostru apocaliptic neconsolat –nu admite compromisul fără o sfâşiere cumplită.este cu adevărat „ultima licornă” (cum conchide, fru-mos, Bogdan Creţu), dar din cale- afară de zguduităcă va trebui să- şi părăsească „pajiştile” clasice, cât şipe cele medievale. Neconsolat, el este totuşi recupe-rabil în stilul gândirii apocaliptice. Odată cu captu-rarea lui, lumea se descentrează. Descentrarea lumii(apocalipsa) îşi are singura- i noimă în plângerea şicomemorarea Inorogului.

Credem că Bogdan Creţu este prea grăbit înexpresie şi prea drastic atunci când conchide în ter-menii următori: „Peste lumea din Istoria ieroglificăpluteşte, ca un abur urât mirositor, fatalitatea balca-nică a lui: pupat toţi piaţa endependenţi” (p. 165).Concluzia este, din punctul nostru de vedere, multprea facilă şi exprimată în termeni gazetăreşti.Atent să situeze opera în context şi să nu tragă con-cluzii fără bibliografia surselor, aici Bogdan Creţutrece la taxări rapide. Ridicându- ne deasupra „sur-selor”, am putea constata că în Istoria ieroglificătoate personajele au conotaţii negative, în afară deInorog. Toţi sunt „animale politice”, ca să spunemaşa, groteşti, şi toţi complotează împotriva unuiasingur. De aici încolo e obligatoriu să ne desprindemde surse (rămânând, totuşi, în preajma lor) şi săîndrăznim o hermeneutică. Prinţul Dimitrie îşi scrie

opera ca pe un roman personal, repetăm, cu titlul derevendicare absolută, căutând un „destinatar”suprem, fără epocalitate. Din nou: el este subiectullacanian, rănit perpetuu în proiectul său individual,căutând compensaţie în plan fictiv. Din acest punctde vedere, toţi ceilalţi se ordonează pe o unică scală:pro- eu şi contra- eu – nemaisocotind că, de la un anu-mit punct încolo, toţi, fără excepţie, sunt contrasubiectului. Ce căi rămân? Vorba textului. niciuna.Aceasta este situaţia- limită de la care porneşteînsăşi Poezia. eul este adânc şocat la nivelul con-trastelor absolute, nu are unităţi intermediare demăsură. Stările sale sunt indignarea absolută, intra-tabilitatea, frustrareacosmică şi depresia apo-caliptică. locul său estepermanent ocupat de„struţocămile” sau de„elefanţi” greoi la spiritşi insensibili. e nevoitsă- şi aştepte în trunarândul la putere, deşi seconsideră îndrituit la eaprin destin. Dispreţulsău faţă de ceilalţi estecompensatoriu şi amar.Chiar şi compătimireafaţă de ei este dispreţui-toare şi automagnifican-tă.

Subiectul este însine o entitate „himeri-că” şi fascinantă; el estealtfel decât toţi celalţi.Încât „ieroglifice” înaceastă operă nu suntbestiile ca atare, ci enig-mele psihismului indivi-dual omenesc. este ooperă totală în felul ei; un text, nu o cronică: textulvieţii subiectului. Dacă vrem, e un fel de jurnalsecret, destinat fie posterităţii îndepărtate, fie luiînsuşi, în sensul enigmatic- indescifrabil. Areactualitate hieroglifică, aşa- zicând, adică poate soli-cita perpetuu interpretare, depăşind simpla alegorieşi oferind permanent „revelaţii” ontologice. „Anima-lele” care compun „Istoria” nu sunt simple semneconvenţionale, ci semne- vii, în sensul realităţii vii şiperpetuu indescifrabile: specimene hieratice, în felullor, corespunzătoare toate nu zoologiei, ci fiziologu-lui, care nu poate concepe decât hibrizi, indiferent deregn, tratând unicatul uman ca pe o fantasmă. evorba de o zoologie hermetică, aşa- zicând (a specime-nelor umane în ipostază de caricaturi hipertrofiate).

Inorogul nu e nici unul dintreele: profilul său e paradoxal întoate pri vinţele: el e un legi -tim- nelegi timat, un puter -nic- vulnerabil. Toate celelaltefiare au existenţă la modulbrut. Inorogul există- şinu- există, precum ornitorincullui umberto eco, care nu edecât emblema verbului a fi. eun animal care nu există decâtîn text, având o atestare ciuda-tă: indenegabilă şi totodatăindemonstrabilă. e subiectulpoetic sau, cum ar fi pututspune Nichita Stănescu, este„cel care trebuia să fie fru-

mos,/ cel care trebuia să fie fericit”: nu acceptă servi-tuţi, nici comparaţii; este acel „unul” care ţine loc despecie. Nu este comunicativ, ci „vorbeşte” prin sim-pla prezenţă, prin apariţie; adică „se arată”; esteambiguu, adică angelico- demonic, mai precis daimo-nic în sens platonic, ca şi luceafărul eminescian.

O trăsătură aparte a sa este singurătatea, amzice marea singurătate a Inorogului, întrucât el nuse poate proiecta pe sine ca dorinţă decât în ipostazade excepţie. Pare un exclus, un excomunicat. esteliber, mai precis un liber- captiv: am zice, un captiv alpropriei libertăţi, un „ostatic” (aşa cum a fost şiDimitrie la Constantinopol), un garant al libertăţiialtora. În toate privinţele, el cumulează trăsăturibipolare: este un captiv- liber, un slab- puternic, unimun- vulnerabil, un animal- spiritual, undaimon- angelic; mai mult, un primul- al doilea, unmai mic- mai mare, un fiu- tată şi un tată- fiu; unsmerit- brutal, o făptură- semn şi un semn- făptură. eun virgin- lasciv, un cast- concupiscent. Simpla luiprezenţă în simbolistica picturii este semn al castită-ţii şi al virginităţii personajului lângă care apare. Înplan erotic, extinzând analiza, e un simbol foarteputernic şi în acelaşi timp, evanescent ca şi verbul afi. Întruchipează erosul şi virginitatea în acelaşitimp, mortalitatea şi imortalitatea în aceeaşi dorin-ţă. e imposibil ca prinţul Dimitrie să nu fi intuittoate acestea pe când citea prin Fiziologuri în mar-ginea studiilor şcolii patriarhale de la Bizanţ şi sănu fi dorit să scrie, pentru sine şi pentru un lectorabsolut acest roman tendenţios. Şi de ce oare ne revi-ne în minte, tocmai meditând la el, romanul cel mairecent al lui Nicolae Breban, Singura cale?

Cartea lui Bogdan Creţu nu apucă pe pantaeseului sintetic pe care- l sugerăm aici. Dar are multealte merite; între altele, îndeamnă serios la o istoriea lecturii din spaţiile culturale româneşti, la orevizitare a unor „best- sellers”- uri din secolele trecu-te, cum ar fi Floarea darurilor sau alexandria –opere popular- culte care, desigur, au ajutat la desa -cralizarea semanticii Inorogului, la o ieşire a acestu-ia din suprapunere cu simbolul lui Hristos, dar şi lao reconsacrare a lui în religia laică a poeziei roma-nescului. Noul pozitivism al noii generaţii (îi spunemaşa fiindcă are un iz nou, aduce seriozitate şi multă

muncă) ni se pare, tutto somato, de bun augur pen-tru recercetarea serioasă a culturii literare româ-neşti; un echilibru necesar între studiul aplicat şiexaltarea fără limite a valorii.

Din punctul nostru de vedere, stilul cărţiipăcătuieşte prin prezenţa, mult prea frecventă întext, a persoanei celui care scrie, cu opinii şi nu cuargumente, evitând chiar şi pluralul modestiei şi alobiectivităţii, prin expresii ca: „nu m- aş hazarda săafirm că…”, „Risc să anticipez”, „mai observ atât şitrec la altceva”, „Mie unuia sursa aceasta… mi separe…”, „Nu aş paria că Inorogul…” etc. Protocolulcercetării obiective este astfel încălcat în chip, dacănu de- a dreptul supărător, cel puţin solicitând pealocuri oarecare indulgenţă pentru îndrăznelileaşa- zicând postmoderne care aduc în prim- plan, fărăcomplexe, persoana cercetătorului.

Complexa personalitate a lui Dimitrie Cante-mir redevine, în orice caz, fascinantă prin aceastăcarte pe care i- o dedică Bogdan Creţu şi cu atât maimult, opera sa principală, un roman filosofic- ilumi-nist, gen Montesquieu, cu personaje- măşti, un fel depersona vitrea, de rol, implicate direct în viaţa auto-rului lor. e o carte nu doar deosebit de instructivă, cişi foarte atractivă ca lectură şi, mai mult decât atât,cum am şi încercat să sugerăm, o ofertă întrutotulincitantă. r

■ semnal editorial ■ EuroPress Group

► dan perşa, Viaţa continuă

► Frank Wedekind, Teatru

► Mircea ioan casimcea, Misterul cărţii

bogdan creţu

17

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

DECEMbRIE 2013

Am crezut că după căderea comunismu-lui, în condiţiile unei depline libertăţide exprimare, literatura va renaşte, căRomânia va deveni, exact ca în visuri-

le mele de adolescent, un paradis al literaturii. Cedeziluzie! După 1989 a predominat o foame de infor-maţii, asemănătoare cu spasmodica foame de aer pecare o manifestă cineva salvat de la înec. Pe de oparte ziarele, pe de altă parte cărţile de istorie, dememorii, de impresii de călătorie, de convorbiri, dedezvăluiri referitoare la culisele vieţii politice auajuns lectura predilectă a milioane de oameni.

unii scriitori au făcut şi ei greşeala să- şi iarevanşa împotriva interdicţiilor din timpul comunis-mului, publicând povestiri erotice deocheate, pamfle-te politice insolente, poezii de inspiraţie religioasăobscure etc. Rezultatul? un teanc de documente aledefulărilor la scenă deschisă în locul literaturii bunemult- aşteptate. Puţinii scriitori care, asemenea unordon Quijote, şi- au urmat steaua lor de scriitori –Marin Sorescu, Ana Blandiana, emil Brumaru,Nicolae Breban, Ioan groşan, Mircea Cărtărescu,Matei Vişniec − n- au reuşit să schimbe atmosferaculturală. S- a ajuns astfel la o situaţie dezolantă, şianume la o ignorare cinică a literaturii de către con-ducătorii ţării şi la o ignorare naivă a ei de cătrepublicul larg.

Sunt la ordinea zilei discuţiile despre impor-tanţa canonului literar. Sintagma preluată cu fer-voare de criticii români de la Harold Bloom se refe-ră, printre altele, la un sistem de aşteptări care i- arfi propriu publicului dintr- o anumită epocă, în raportcu literatura. Dar publicul din epoca noastră nu maiaşteaptă nimic de la literatură. lui îi este totunadacă o carte de versuri ilustrează o concepţie moder-nă sau una postmodernă despre poezie. Pentru elcartea respectivă pur şi simplu nu există, chiar dacăa fost tipărită cu o mare cheltuială de energie şi seaflă în vitrinele tuturor librăriilor.

Cei care citesc astăzi literatură sunt exclusivcei care o produc. li se adaugă − ocazional şi fărănici o semnificaţie − elevii şi studenţii obligaţi deexamene să parcurgă o anumită bibliografie. Aceştiaau sentimentul că îndeplinesc o formalitate, care

ţine de birocraţia accesului lor la condiţia de oamenimaturi. Când citesc (dacă citesc şi dacă nu cumva semulţumesc cu ceea ce află despre cărţile de pe listăde la cititorii profesionişti), nu intră cu adevărat înjocul lecturii, nu se lasă în voia emoţiei estetice, nudevin dependenţi de literatură.

un critic literar afirmă că Ion D. Sîrbu a fostsubevaluat înainte de 1989. Alt critic literar susţinecă Ion D. Sîrbu este supraevaluat în momentul defaţă. Subevaluat de cine? Supraevaluat de cine?Oamenii de pe stradă, aceia luaţi în considerare de

anchetele de opinie, nu ştiu cine a fost Ion D. Sîrbuşi nici nu- i interesează. Ierarhizările le fac exclusivliteraţii.

faimoasa anchetă iniţiată de observatorul cul-tural, pe tema „primele zece romane ale literaturiiromâne”, s- a adresat unui număr relativ mare depersoane (peste 150), dar toate aceste persoane eraucritici literari sau tineri cu veleităţi de critici literari.Ideal ar fi fost ca la anchetă să participe şi nespecia-lişti în literatură, cititori propriu- zişi, puri, dezinte-resaţi, dar… de unde să iei asemenea cititori? unnespecialist în literatură nu poate mărturisi caresunt primele zece romane pe care le preferă, întrucâtzece romane n- a citit cu totul, de- a lungul întregii luivieţi.

unii critici literari cunosc această situaţie, darnu o consideră alarmantă. eu o consider mai multdecât alarmantă, o consider o primejdie de moartepentru identitatea culturală a românilor. Dacă ardepinde de mine, aş activa un cod roşu de avertizareîn spaţiul public românesc.

Când societatea nu mai are nevoie − indiferentdin ce cauză − de serviciile scriitorilor, creaţialiterară se transformă într- o îndeletniciremaniacală, fără şanse de- a mai cunoaşte momentede avânt. eu nu cred, ca Nicolae Manolescu, că„puterea de creaţie nu scade (nu creşte) în funcţie decondiţiile externe” şi că timpul poate fi „prielnic saudimpotrivă numai pentru publicarea operelor, nu şipentru scrierea lor”. După părerea mea, producereaunor opere literare depinde în mod direct de măsuraîn care este nevoie de ele. Se întâmplă exact ce seîntâmplă în armată în timp de pace şi în timp de răz-boi. În timp de pace, când se fac mii de exerciţii cusentimentul inutilităţii, când se simulează lupta înperimetrul cazărmilor, iar militarii îşi dau note uniialtora, scade până aproape de zero probabilitateaapariţiei unor genii militare. În schimb, în regimulde urgenţă instituit de un război, când armata devi-ne în sfârşit necesară, creşte spectaculos inventivita-tea producătorilor de armament şi a şefilor de statmajor, se afirmă personalităţi care rămân ulterior înistorie.

Scriitorii de azi îşi lustruiesc la nesfârşitbocancii, învaţă să bată pasul de defilare şi poartă înspate zdrăngănitoare pistoale automate, având casingură satisfacţie calificativul „foarte bine” acordatde comandantul de pluton. eficacitatea şi utilitateapregătirii lor rămân neverificate.

ei nu s- au mai confruntat de mult cu publicul,cu publicul real, nemilos în aprecieri, nu cu acelaanemiat şi tendenţios, format din ei înşişi.

este foarte trist că se întâmplă aşa. este ca şicum medicii s- ar trata doar între ei, ca şi cum

avocaţii şi- ar acorda numai unii altora asistenţăjuridică sau ca şi cum profesorii şi- ar face educaţiereciproc, îmbătaţi de frumuseţea metodelor pedago-gice folosite.

Tudor Arghezi, căruia îi plăcea să joace come-dia modestiei, a definit foarte bine statutul cărţii deliteratură: „robul a scris- o, domnul o citeşte”. În vre-mea noastră, însă, robul a scris- o, robul o citeşte.(Sau, şi mai rău, domnul a scris- o, domnul o citeşte,pentru că scriitorul nu se mai consideră nici măcarîn joacă un lucrător, ci are veleităţi de VIP.)

Am scris o amplă istorie a literaturii românecontemporane având sentimentul că sunt ultimulcititor al acestei literaturi. Bineînţeles că nu suntultimul. Mereu se vor mai găsi câţiva exploratori aicărţilor scrise în limba română în a doua jumătate asecolului douăzeci şi începutul secolului douăzeci şiunu. Dar ei vor avea atitudinea unor arheologi. Vordezgropa texte pentru a le expune într- un muzeu, şinu pentru a se bucura din toată inima de frumuseţealor.

În loc să se piardă în discuţii sterile despresupremaţia unuia sau altuia dintre curentele litera-re, despre eficacitatea sau ineficacitatea literaturiiîn perioade de criză a societăţii etc., etc., scriitorii artrebui să înceapă o campanie de recucerire apublicului. N- au prea multe şanse să reuşească. Darar fi păcat să nu încerce. Nimeni nu le poate spunela ce metode trebuie să recurgă în acest scop. urmea-ză să inventeze ei ceva, ceva nemaivăzut, un curcu-beu din cuvinte, care să captiveze publicul mai multdecât filmele cu împuşcături sau talk- show- urile.Sigur este că preocuparea lor de acum, aceea de a seierarhiza unii pe alţii şi de a se autoproclamageniali, necesari, de neînlocuit nu poate salva litera-tura.

literatura va putea fi considerată salvatăatunci şi numai atunci când oamenii de pe stradă, cuprofesii neliterare, vor discuta cu însufleţire despreultima carte citită, fiind gata să se certe pentru a- limpune în vârful ierarhiei pe scriitorul preferat alunuia sau altuia dintre ei. Când întâlnind − tot aşa,pe stradă − un critic literar, acei oameni îl vor opri şiîl vor ruga să arbitreze el disputa.

Întrebarea este: cine are de pierdut din actua-la ignorare a literaturii? Scriitorii? Nu numai ei. ei,poate, chiar în cea mai mică măsură (fiindcă ceva dinelixirul literaturii tot le pătrunde în vene). Avem depierdut cu toţii. Suntem într- o situaţie dramatică.literatura ne lipseşte şi nu ştim că ne lipseşte.

Pe vremuri, când marinarii plecau cu lunile pemări şi oceane, se îmbolnăveau de o boală cumplită:le apăreau pete negre pe faţă, care îi făceau hidoşi.Cauza, necunoscută de ei, era absenţa vitaminei Cdin alimentaţie, aflată la originea scorbutului. Cevaasemănător se întâmplă cu noi în momentul de faţăîn plan spiritual. Ne urâţim şi nu ştim din cauză.este bine să se spună de multe ori, ca să audă toatălumea, că ne urâţim, în primul rând, pentru că numai citim literatură. r

Alex ŞtefănescuCine mai are nevoieazi de literatură?

n Literatura română după o revoluţieÎntrebarea este: cine are de pierdutdin actuala ignorare a literaturii?Scriitorii? Nu numai ei. Ei, poate,

chiar în cea mai mică măsură (fiindcăceva din elixirul literaturii tot le

pătrunde în vene). Avem de pierdut cutoţii. Suntem într- o situaţie dramatică.Literatura ne lipseşte şi nu ştim că ne

lipseşte.

alex şteFănescu şi două adMiratoare

alex şteFănescu şi treisprezece adMiratoare

18

ANUL XXIV t Nr. 12 (741)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Am prelungit, în prima parte a acesteicronici, în mod voit comentariul asu-pra principiilor şi aspectelor metodolo-gice, deşi cartea lui gabriel Andreescu

acordă prioritate în special analizei minuţioase aunor cazuri exemplare din perspectiva manipulăriitendenţioase a documentelor din arhiva Securităţii.Adesea, concluziile sunt mai mult decât surprinză-toare, răsturnând cu totul imagini şi reputaţii apo-crife. Numele sunt dintre cele mai vehiculate nu atâtîn studii de specialitate, realizate de cercetători obiş-

nuiţi cu viclenele capcane ale dosarelor, ci în specialîn presa angajată politic şi neprofesionistă. e vorbadespre Adrian Marino, Constantin Noica, NicolaeBalotă, Alexandru Paleologu, Mihnea Berindei,Mihai Botez şi Nicolae Breban. fiecare dintre aceştiintelectuali au fost, la un moment dat, ţinta unoratacuri de intensitate diferită. În mod paradoxal,reiese din cercetarea convingătoare a lui gabrielAndreescu, cu cât compromisul a fost mai neînsem-nat, cu atât tratamentul mediatic a fost mai dur; şiinvers, de înţelegere, ba chiar de admiraţie au avutparte tocmai cei care au colaborat mai abitir cu orga-nele de represiune comuniste. Măsurile diferiterezultă din modul în care au fost făcute public date-le din arhive şi, mai ales, de cum au fost confecţiona-te, de la caz la caz, de către inamici sau de către dis-cipoli, ciraci, admiratori ai celor în cauză, imaginileacestora.

Destine postume în oglindă: Adrian Marino şi Constantin Noica

Probabil cazul cel mai frapant de denaturare aadevărului îl reprezintă cel al lui Adrian Marino.După opt ani de puşcărie politică şi alţi şase ani dedomiciliu obligatoriu într- un sat ctitorit de comu-nişti în Bărăgan special pentru a- i izola acolo pedeţinuţii consideraţi periculoşi, după ce- şi ispăşiserăpedepsele, fostul asistent al lui g. Călinescu reintrăîn viaţa literară la peste 40 de ani cu o obsesie justi-ficată de a recupera anii irosiţi. Îşi impune un ritmde lucru care inhibă şi se specializează în domeniuldispreţuit la noi al teoriei literare. Scrie carte după

carte, studiu peste studiu, face stagii de specializareîn străinătate, călătoreşte des pentru a se documen-ta. Acest fapt, dublat, de bună seamă, de caracterulretractil al cărturarului, creează suspiciuni. Suspi-ciunea poate fi şi ea un simptom al invidiei. Prinurmare, imaginea de personaj dubios, care şi- a con-struit cariera nu doar prin muncă, ci şi prin sprijinulSecurităţii, care i- ar fi facilitat călătoriile,atribuindu- i, în schimb, misiuni importante în exilulparizian deja funcţiona înainte de 1989. A fost însănevoie ca, în 2010, să apară memoriile criticului,care deranjau pe foarte mulţi şi care loveau şi înmitul Păltiniş, pentru ca Marino să cadă victimă,chiar şi aşa, post mortem, unei aprige campanii depresă. lui gabriel Andreescu nu îi scapă „coinciden-ţele”: cum au ieşit în unele gazete pasaje dure dinViaţa unui om singur, cum au început să apară şireacţiile, culminând cu imunda campanie a MireleiCorlăţan, care, deşi a consultat dosarele de laCNSAS, a conturat imaginea informatorului cinic,pentru care stagiile din bibliotecile pariziene repre-zentau simple pretexte pentru a putea culege infor-maţii despre Mircea eliade ori Monica lovinescu.Mai era un pas până la formularea concluziei că, defapt, monumentala operă a teoreticianului nu aveaalt miză decât la a- i sluji de acoperire. Mergând laaceleaşi documente, nu îi este greu lui gabrielAndreescu să demonteze, punct cu punct, întru totulcredibil, acuzaţiile grave, explicabile fie prin lipsa deexperienţă, prin necunoaşterea contextelor, fie, maidegrabă, printr- o atitudine din start tendenţioasă,formulate pe un ton atât de sigur de sine de către deatunci căzuta în anonimat Mirela. Cercetătorul nuezită să formuleze un verdict tranşant: este vorbadespre „înscenarea unui «flagrant de colaborare»,care poate fi documentat până la detaliu”. Herme-neutica documentelor o demonstrează fără posibili-tate de tăgadă.

Rămâne de văzut care ar fi mobilul acestui lin-şaj post mortem. Puse cap la cap, mai multe „coinci-denţe” conturează un răspuns. Pe de o parte, un arti-col datând din 1992 al lui Adrian Marino despresuprapunerile dintre cărţile lui Noica şi orientărileideologice ale ceauşismului, în care concluzia erascandaloasă pentru liderii de opinie ai opoziţiei deatunci: Noica ar fi fost, prin ideile sale naţionaliste,prin reflexele sale antioccidentale, prin unele aspec-te ale colaborării sale cu vechii amici din exil, nicimai mult, nici mai puţin decât „un aliat obiectiv alregimului”. gabriel Andreescu trage concluzia justă:un atare punct de vedere era extrem de incomod,echivalând cu o blasfemie în cercul intelectualilordin centrul gDS- ului, care şi- ar fi confecţionat dinnumele filosofului „un capital simbolic instrumenta-lizat, instanţa legitimatoare.” Aşa se explică şi con-

flictul deschis dintre Marino şi gabriel liiceanu, aşase explică şi marginalizarea şi apoi excluderea teore-ticianului din grupare, deşi acesta ar fi putut fi, prinlucrările sale dedicate gândirii liberaliste, ideologulmişcării. Dacă adăugăm la aceste conflicte de intere-se (cum să le numesc altfel?) şi evidenţa că, în memo-riile sale, Adrian Marino lovea în fruntea intelighen-

ţiei române, dar mai dur în adversarii săi din jurul(şi mai ales din centrul) gDS, atunci campania pur-tată împotriva sa de mulţi dintre aceşti autori, por-nită în cotidianul care le era arondat („evenimentulZilei”) nu mai poate fi socotită pură întâmplare. eaeste o adevărată reglare de conturi, înscenată însă lacinci ani de la dispariţia unuia dintre combatanţi.Concluzia lui gabriel Andreescu ar trebui să zgudu-ie lumea intelectuală autohtonă, dar nu a făcut- o şinici nu o va face: „Campania împotriva lui AdrianMarino a dus la o paradoxală inversare de roluri.exploatând logica Securităţii din materialele dearhivă pentru a cuceri încă un etaj simbolic, intelec-tualii publici implicaţi au răsturnat relaţia tradiţio-nală. Dacă înainte de 1989 Securitatea dirija jocul,în anii 2000 o fac cei care utilizează arhivele. Dacăofiţerii de Securitate manipulau dosarele oamenilor,astăzi există intelectuali care manipulează dosareleelaborate de fosta Securitate.” este unul dintre ade-vărurile fundamentale, pentru care opinia publică,docilă şi necritică, nu prea are apetit. Din păcate!

Cazul Noica reprezintă o performanţă de eva-luare pioasă, de ocultare a unor informaţii, care acondus, în cele din urmă, la impunerea sa de cătreciraci ca model nu doar intelectual, ci în măcar egalămăsură şi etic. Similar, într- o oarecare măsură esteşi scenariul care- l are în centru pe Alexandru Paleo-logu, deşi aici e vorba de o autopropulsare spre cen-

Bogdan CreţuMoştenirea Securităţii:manipularea arhivelor (II)

Adesea, concluziile sunt mai multdecât surprinzătoare, răsturnând cu

totul imagini şi reputaţii apocrife.Numele sunt dintre cele mai

vehiculate nu atât în studii despecialitate, realizate de cercetători

obişnuiţi cu viclenele capcane aledosarelor, ci în special în presa

angajată politic şi neprofesionistă. E vorba despre Adrian Marino,

Constantin Noica, Nicolae balotă,Alexandru Paleologu, Mihnea

berindei, Mihai botez şi Nicolaebreban. Fiecare dintre aceşti

intelectuali au fost, la un moment dat,ţinta unor atacuri de intensitate

diferită. În mod paradoxal, reiese dincercetarea convingătoare a lui

Gabriel Andreescu, cu câtcompromisul a fost mai neînsemnat,cu atât tratamentul mediatic a fostmai dur; şi invers, de înţelegere, ba

chiar de admiraţie au avut partetocmai cei care au colaborat maiabitir cu organele de represiune

comuniste.

n O carte- eveniment Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Editura Polirom, 2013

trul canonului etic. Despre acesta din urmă am scrisdetaliat cu ceva ani în urmă, când am comentatmonografia lui Tudorel urian. Din analizele luigabriel Andreescu, eseistul iese şi mai şifonat. Spreregretul meu, o mărturisesc repetat, căci în adoles-cenţă cărţile lui au fost un reper, iar figura sa unadintre cele mai admirate. Am suficientă maturitatesă rămân fidel acestei febleţi, fără să ignor aspecte-le mai sulfuroase ale unei biografii din păcate nuîntru totul exemplare. Discuţiile despre legăturilelui Noica cu regimul comunist sunt mai delicate. Auapărut deja câteva lucrări care pun pe masă uneledocumente din arhivele Securităţii, girate de uceni-cii păltinişeni ai magistrului, dar despre o dezbatereserioasă nu poate fi vorba până la lucrarea pe care ocomentez aici. În orice caz, nu verdicte înguste inten-ţionez să emit şi nici despre o coborâre de pe piedes-tal a lui Noica nu poate fi vorba. În filosofia noastră,atâta câtă e, el ţine prim- planul. Autorul povestirilordespre om a devenit o figură legendară nu doar gra-ţie operei sale (de necontestat, aceasta, dar accesibi-lă, prin titlurile ei importante, mai ales specialişti-lor), ci şi datorită mitului pe care l- a ţesut în jurulnumelui său Jurnalul de la păltiniş, cartea- cult a luigabriel liiceanu şi, după 1990, discipolii săi, în spe-cial gabriel liiceanu şi Andrei Pleşu, care au căpă-tat şi o legitimare publică, nu doar profesională, ci,culmea, prioritar morală, prin ucenicia lor nobilă.Imaginea- tip, care a invadat spaţiul public al ultimi-lor 24 de ani, este cea a lui Noica, filosoful rupt derealitate, dezinteresat de valorile lumii, confiscatexclusiv de cele ale spiritului, trăind în mandalapură a marii culturii. Aparent, nimic mai diferit şimai evazionist în raport cu sistemul comunist. Dacănu a avut chemarea de a fi un disident, Noica arreprezenta cazul tipic al rezistenţei prin cultură.Interesat de aerul rarefiat al marii filosofii, ocupatsă- şi antreneze învăţăceii în marea cultură occiden-tală, maestrul părea, pentru un public câştigat demodelul său paideic (real, asta e indubitabil) a trăiatemporal. Ce ne spun însă documentele scoase lalumină din arhivele Securităţii? Surprinzător, de nuchiar şocant pentru cei mai mulţi, deranjant, de nuchiar catastrofal pentru cei care se revendică de laautoritatea morală a filosofului, Noica iese, din ana-lizele lui gabriel Andreescu, un „important agent deinfluenţă”. Pare o etichetă scandaloasă, dar docu-mentarea ei este dificil, de nu chiar imposibil de con-tracarat.

Recurgând la documente, gabriel Andreescuţine să demonstreze, e adevărat că şi cu o uşorpedantă satisfacţie, „ataşamentul victimei faţă detorţionari”. Încă din puşcărie, filosoful este binevoi-tor şi deschis faţă de organele de anchetă. Dar mă

tem că a- i reproşa aşa ceva e cel puţin nepotrivit. Defapt, e de- a dreptul imoral. faptul trebuie consem-nat şi atât, fără a fi supus unui rechizitoriu. Dar atrage concluziile logice în urma unor declaraţii (dateîn condiţii de libertate, nu în detenţie) de filosof saua unor rapoarte ale ofiţerilor care erau în legătură cuel nu mai constituie decât un exerciţiu hermeneuticnormal. Or, încă din 1966, într- o pagină care este, şistilistic, a sa, Noica îşi declara dorinţa de a- şi nota,cu toată sinceritatea, pentru organele de Securitate,părerile şi opiniile sale faţă de subiectele despre carear fi fost întrebat. Începând cu 1980, Noica va fi folo-sit de Securitate în vederea influenţării unor perso-nalităţi marcante ale exilului, precum Monica lovi-nescu, Virgil Ierunca, Mircea eliade. Ceea ce nuînseamnă că disponibilitatea sa de a colabora depă-şeşte o anumită graniţă a ceea ce el considera a firezonabil etic. În orice caz, informaţiile pe care le

oferă despre amicii exilaţi, pelângă care avea trecere, sunt deta-liate şi consonante cu intereseleSecurităţii. Să nu fi bănuit filoso-ful că imunda instituţie sefoloseşte într- un fel malefic de ele?Adevărul e că Noica credea în cespunea. Îşi consemna opiniileferme. Concluzia lui gabrielAndreescu pică firesc, în urmadocumentelor: „Noica interioriza-se verdictele opresorilor săi”. Şiîncă: „la Constantin Noica frapea-ză stilistica supunerii, într- ungrad cum nu am descoperit îndosarele altor oameni de cultură”.

În plus, ideile naţionalistecare se insinuează în scrierile târ-zii ale filosofului rimează suspi-cios cu orientarea naţionalistă pecare a cunoscut- o comunismul învarianta sa ceauşistă. Coinciden-ţă? Simplă „convergenţă de idei”,cum s- a considerat adesea?gabriel Andreescu socoteşte că evorba chiar de „planuri concretede susţinere a tezelor dubioase aleregimului urmate de Noica punc-tual.” În acest punct, interpreta-rea părăseşte terenul sigur aldocumentului şi alunecă pe cel ris-cant al speculaţiei. eu unul nu potaccepta ideea că un cărturar pre-cum Noica accepta să realizeze, încărţile sale, temele trasate deSecuritate. la urma urmelor,cazul său este, ca al atâtor altepersonalităţi ale culturii din acestdement veac XX, unul tragic. Căs- a lăsat folosit ca agent de influ-enţă nu e exclus. Că a cedat,uşor- uşor, la presiuni, că s- a lăsatchiar momit, atras pe aceastăpantă de viclenia unui sistemexersat, e aproape limpede. Cert eînsă că nu şi- a vândut benevolsufletul. Că nu şi- a pierdut uma-nitatea. Autorul acestui studiu nuomite acest aspect şi bine face:„Marea surpriză a dosarelor de

Securitate este de a- l dezvălui pe Noica drept unuldintre cei mai harnici agenţi de influenţă, care aemis enormităţi în favoarea regimului şi a asumatun discurs al docilităţii depline; şi, simultan, dreptun om de o corectitudine şi o blândeţe covârşitoare”.De aceea, afirmaţia că el „nu poate fi pe deplin res-ponsabil” de traumele psihologice pe care i le- au cau-zat toate experienţele la care a fost supus adaugă unbemol etichetei obiectiv valabile, tehnice, de „agentde influenţă”. Cine consideră că astfel de cazuri potfi cântărite în termeni de bine şi rău, fără o zonăintermediară între aceste extreme, greşeşte profund.În orice caz, oricât de dur sună verdictul, el se spri-jină pe documente de netăgăduit. În plus, nu are unton justiţiar. Noica nu e un profitor al regimului, niciun colaborator cinic. e un naiv, poate. unul care acrezut că negoţul cu diavolul e posibil. Că utopia cul-turală pe care o gândise e realizabilă sub comunism.Nimic de genul acesta nu a fost posibil sub comu-nism.

A fost posibil însă ca cedările sale conştiente,naivităţile sale, efuziunile care l- au dus la colabora-rea, fie şi informală, fără angajament, cu Securita-tea să fie trecute sub tăcere, iar el să devină simbo-lul legitimator al unui grup cultural care a dominatşi a creat opinia publică în domeniul culturii noastrevreme de cel puţin două decenii. Întâmplător, exactacelaşi grup care a întors pe dos adevărul, confecţio-nând şi cazul Marino. Cele două destine postume seîntâlnesc şi- şi răspund în măsura în care sunt dis-torsionate în acelaşi punct. r

(Va urma)

19

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

DECEMbRIE 2013

gabriel andreescu

20

ANUL XXIV t Nr. 12 (741)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Existenţa prin cultură (I)

n Aura Christi în dialog cu Gabriel Andreescu

Modele

Dincolo de limita culturală impusă de autorităţi

Aura Christi: dragă Gabriel andreescu, cumvă explicaţi faptul că disidenţii reali, care s- au opusfăţiş regimului Ceauşescu, în condiţiile unei dicta-turi sălbatice, prin acţiuni radicale, au fost daţi la oparte după 1990, prim- planul ocupându- l „eroii decatifea”, anticomuniştii vehemenţi din postcomu-nism?

gabriel Andreescu: În ce sens să fi fost disiden-ţii „daţi la o parte”? la sfârşitul lunii decembrie1989 erau întâmpinaţi cu reverenţă, iar mulţi (din-tre cei puţini) au intrat în Consiliul frontuluiSalvării Naţionale. Majoritatea s- au distanţat însăde centrul de putere creat în jurul preşedintelui IonIliescu. Doina Cornea a fost prima care şi- a datdemisia din fSN, în aprilie mi- am dat- o şi eu dinConsiliul Provizoriu de unitate Naţională ca protestfaţă de încercarea de reprimare a Pieţii universită-ţii. Majoritatea disidenţilor a jucat un rol central înevoluţia postdecembristă. Mircea Dinescu a asiguratdistanţarea uniunii Scriitorilor din România decampaniile antimaghiare din primele luni ale anului1990. Acelaşi lucru l- au făcut alţi foşti disidenţiintraţi în grupul pentru Dialog Social: s- au plasatferm pe baricada reconcilierii româno- maghiare. Săne amintim că susţinerea dată de uniunea Scriitori-lor şi Academia de Ştiinţe din Serbia politicii extre-miste a lui Miloşevici fusese hotărâtoare pentru tra-iectoria spre dezastru a fostei Iugoslavii. Or, poziţiadisidenţilor, atunci cu greutate, în chestiuneamaghiară, a diminuat şocul incitărilor interetnicedin 1990 şi din anii următori. lumea nu prea reali-zează cât a contat contracararea ultranaţionalismu-lui din acea perioadă pentru evoluţia ulterioară aRomâniei.

Doina Cornea a participat la înfiinţarea fron-tului Democratic Antitotalitar, din care a crescutConvenţia Democratică din România, formaţiuneapolitică căreia îi datorăm schimbarea pro- europeanădin anul 1996. Disidenţii au fost între iniţiatoriiorganizaţiilor neguvernamentale (de la ComitetulHelsinki până la Alianţa Civică), forme de solidari-tate care au reuşit să blocheze acţiunile regimuluiIon Iliescu de îngustare a mecanismelor democraţiei.Pe atunci, societatea civilă era mai puternică, maiadaptată şi mai consistentă decât partidele istorice.Veţi găsi o panoramă a acelor timpuri în două cărţipe care le- am publicat cu peste zece ani în urmă:ruleta. români şi maghiari, 1990- 2000 (edituraPolirom, 2001) şi Solidaritatea alergătorilor de cursălungă (Polirom, 1998). În 1993, când aţi venit înRomânia, lucrurile se aşezaseră deja pe linia careducea la saltul politic din 1996. Cei trei ani anteriorifuseseră extrem de tulburaţi şi au contat cât oîntreagă epocă.

Tocmai pentru că au contat, începând cu lunileianuarie- februarie, presa fSN a lansat împotriva

disidenţilor campanii teribile – tip „Doina Cornea eamanta lui Corneliu Coposu” şi alte enunţuri ignobi-le. la nivel popular, macularea, desigur, a funcţi -onat.

fiecare disident şi- a urmat un traseu de careera deplin răspunzător. De ce ar fi trebuit să ocupe„pe vecie” un prim plan? Ca şi democraţia, primulplan este o scenă ce se apără zi de zi. Oamenii cares- au opus regimului Ceauşescu au fost nişte curajoşi,dar temeritatea nu te face nici mai frumos, nici maiinteligent, nici mai elocvent, nici mai eficient. Aşadăuga că disidenţa nu- ţi asigură neapărat un maibun discernământ moral. Am cunoscut oameni lip-siţi de curaj a căror fineţe, devoţiune ori subtilitatepsihologică le asigura credibilitate etică.

Rămâne întrebarea, dacă înţeleg, de ce se aflăîn prim plan personalităţi a căror vehemenţăanticomunistă s- a manifestat doar după cădereacomunismului. e de văzut de la caz la caz şi dacăîntr- adevăr, anti- comunismul ajută cariera. Întreba-rea îmi pare relevantă cu privire la instituţiile meni-te să ne dezvăluie secretele vechiului regim: cums- au ocupat poziţiile decizionale ori onorifice în Insti-tutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului,Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989,CNSAS, IICCMeR sau Comisia Prezidenţială pen-tru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Şi, totuşi, e o observaţie – îndepărtarea disiden-ţilor din viaţa socială şi culturală – făcută şi de alţiscriitori. nu susţin că ei, indezirabilii de altădată, arfi trebuit să se afle mereu în lumina reflectoarelor. Întimp ce unele disidenţe sunt inventate peste noapte,se fac filme documentare despre suferinţe exagerateetc., personalităţi ca de pildă Virgil tănase, paulGoma, nicolae Breban sau dumitru ţepeneag nusunt tratate cum se cuvine. mă refer, în special, ladisidenţii veniţi din domeniul culturii, fiindcă acestspaţiu îmi este familiar. Comparaţi modul în care afost primit acasă Soljeniţîn cu… modul în care nu eprimit acasă paul Goma.

Deseori, neînţelegerile apar din utilizarea dife-rită a cuvintelor. eu folosesc cuvântul „disident” pelinia literaturii de specialitate, din anii `70 pânăastăzi: el defineşte acei opozanţi care au condamnatpublic regimul comunist pentru încălcarea drepturi-lor omului – sau în termeni mai tari, pentru caracte-rul său criminal. Cu excepţia lui Paul goma, seriascriitorilor la care vă referiţi face parte din altă cate-gorie, a rezistenţei prin cultură sau ceea ce numescîntr- o carte în lucru, a „existenţei prin cultură”. Defi-nesc „rezistenţa prin cultură” ca trecere dincolo delimita culturală impusă de autorităţi. Interesant înce- i priveşte pe Nicolae Breban şi Dumitru ţepeneage faptul că au împins limita a ce era permis,negociind- o „în inima sistemului” (cu oameni din

nomenclatură şi Securitate). frontiera dintre „da” şi„nu” era nesigură şi relativă, arăta ca o bandă mailată. În funcţie de personalitatea creatorilor, regimulmai făcea un pas înapoi, lăţea banda. Am documen-tat pe larg cazul Breban în volumul Cărturari, opo-zanţi şi documente. În Cartea albă a Securităţii aparcâteva pagini care reproduc dialogul dintre Dumitruţepeneag şi un general al instituţiei, din aprilie1969 (pp. 19- 25), exemplu spectaculos pentru bătăliaîmpotriva „limitei acceptate”. generalul îi ziceascriitorului: „Auzi, domnule ţepeneag, ţi- ai făcut decap în ţara Românească. Să ştii că te avertizez, înce-pând din momentul ăsta, dacă nu- ţi vezi de treabă, eultima oară când te chem aici”. la care teoreticianulonirismului replica: „De pildă, dv. ştiţi foarte bine căexistă o cenzură mai mare decât ar trebui să fie”.

Standardele culturale ale comunismului seputeau mişca, nu şi cele privind legitimitatea regi-mului.

În cazul lui Paul goma, conducerea din 1990 auniunii Scriitorilor poartă ruşinea de a nu fi discu-tat şi eliminat, în prima şedinţă, decizia de exclude-re din uniune a disidentului (din 1977). În rest însă,goma putea să vină oricând în România – cetăţenianu- i fusese retrasă, cum s- a tot spus. Pur şi simplu,nu a făcut- o, motivat probabil şi de statutul său derefugiat. la revista 22 s- a creat o situaţie penibilă înanul 1996, când goma a anunţat că va candida laPreşedinţia România şi a rugat redacţia să- i promo-veze anunţul. Solidară, revista a adunat mai multemateriale de susţinere, deşi totul părea aventuros şiconfuz. În sfârşit, goma trebuia să facă gestul ele-mentar să vină în ţară, să dea continuitate unui pro-iect care pusese deja o greutate pe umărul unoroameni. A refuzat. Or, a te adresa votanţilordintr- un apartament din Paris nu este o dovadă deprea mare respect nici pentru alegători, nici pentrususţinători, nici pentru instituţii.

Critica, semn de maturitate a unei comunităţi intelectuale

În 2013 aţi publicat două cărţi, MISA. Radio-grafia unei represiuni şi Cărturari, opozanţi şi docu-mente. Manipularea Arhivei Securităţii. prima esteun document al încălcării drepturilor omului înromânia postdecembristă, a doua, o panoramăamplă a modului în care Securitatea de altădată tri-umfă prin instituţii ale statului românesc şi, curios,prin unii intelectuali publici. În ce măsură jocul de- amanipularea arhivelor este periculos? Vorbeaţi des-pre compromiterea demersului de studiere a arhive-lor securităţii…

cu gáspár Miklós taMás, 2013, bucureşti

21

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

DECEMbRIE 2013

Deşi se referă la radiografia represiunii împo-triva MISA, prima carte este o radiografie a întregiisocietăţii româneşti, a continuităţii de oamenidinainte şi după revoluţie, a alianţelor de putere şiinterese, a funcţionării lamentabile a presei, de- alungul deceniilor; a lipsei de cultură democratică apopulaţiei care o face vulnerabilă şi manipulabilă.Cartea vorbeşte despre destinele unor oameni, des-pre evenimente dramatice şi istorii impresionante. Ocolegă de universitate, de altfel bună cunoscătoare alumii în care trăim, îmi scria în timpul lecturii:„Citesc şi mă crucesc!”

Cartea este rezultatul unei documentări care aînceput în 1996 şi s- a terminat cu două săptămâniînainte de trimiterea la editură (a apărut în aprilie2013). Cantitatea de informaţie o face utilă celuiinteresat de realităţile României postdecembriste.Subiectul motiva atenţie şi întrucât fusese anteriorobiectul a mii de materiale (nu este o exagerare) scri-se sau televizate. Din mISa. radiografia unei repre-siuni a apărut un fragment în Contemporanul, Şte-fan Borbély a făcut o trimitere la carte, iar OvidiuPecican o recenzie. A beneficiat de lansarea lui IonBogdan lefter şi William Totok. Doar atât. Politicastruţului faţă de monografia represiunii MISA vor-beşte despre o ipocrizie cuprinzătoare.

În ce priveşte cartea despre manipularea Arhi-vei Securităţii, ea vă răspunde întrebării: manipula-rea arhivelor este periculoasă întrucât lucrează ca ooperaţie de distrugere a modelelor socio- culturale,rescrie istoria, tulbură judecata etică.

Cât de gravă se arată a fi una dintre bolileincredibile ale societăţii postcomuniste: decimareaelitelor creatoare ale acestei ţări? printre victimefigurează vârfuri ale culturii româneşti, a căroroperă face parte din patrimoniul cultural al româ-niei: adrian marino, nicolae Breban, augustinBuzura, nicolae Balotă, mihnea Berindei, mihai

Botez, eugen uricaru, Ioan Groşan, Virgil tănase,Cezar Ivănescu, mircea Iorgulescu. ultimii doi scrii-tori îmbrânciţi – de acuzaţia nefondată, conformcăreia ar fi fost colaboratori ai securităţii – în boală,iar mai târziu în moarte.

Punerea în discuţie a personalităţilor cultura-le, analiza comportamentului lor dintr- un unghicivic, politic şi etic constituie un semn de maturitatea unei comunităţi intelectuale. Cu atât mai mult cucât „la noi sunt mulţi oameni talentaţi şi puţinioameni de caracter”. Doar că, deseori, campaniile

declanşate împotriva unor creatori nu arată a „pune-re în discuţie”, ci manifestare a unui fel rudimentarde a gândi condiţia umană.

Ar putea fi şi o tradiţie a corpului profesional,sugerată de formidabila premoniţie a lui AdrianMarino, din Viaţa unui om singur: „O declar pe faţă:nu mă tem nici de «dosare», nici de Securitate, nicide SRI, nici de un alt serviciu asemănător din lume.Dar de ura, invidia şi veninul scriitorului românadversar am început, într- adevăr, să mă tem. fiin-dcă este capabil oricând de reacţii iraţionale, impre-vizibile şi mai ales, lipsite de scrupule. Megaloma-nia, egocentrismul şi orgoliul rănit al scriitorului[sunt] capabile de adevărate ravagii”.

Scriaţi, la un moment dat, de ciudăţeniile, con-torsionările, lumea de o bogăţie umană de necrezut,găsită în arhivele securităţii: „Nu se poate imaginace complexitate, ce ciudăţenie, ce contorsionăriumane povestesc documentele despre viaţa lui Bre-ban. Inclusiv «minunea» că nu a fost un «om al orga-nelor», în ciuda tuturor acelor situaţii care puteausugera contrariul”.

Volumul Cărturari, opozanţi şi documente.manipularea arhivei Securităţii acoperă trei catego-rii de situaţii. una a avut în vedere personalităţidespre care cu greu m- aş fi aşteptat ca arhiva să dez-văluie ceva în esenţă nou. la Mihnea Berindei oriMihai Botez, detaliile reţinute de Securitate nuaveau cum să reflecte altceva decât viaţa lor desuprafaţă. Nu am făcut decât să documentezmanipularea. În ce- i priveşte pe Adrian Marino şiAlexandru Paleologu, documentele erau chemate săaducă un fel de aşezare, de clarificare a lucrurilorcunoscute. Au completat – nu şi reaşezat – ce ştiamanterior. Marile surprize au fost dosarele lui Con-stantin Noica şi Nicolae Breban. După cercetarea dearhivă, portretele lor capătă o coerenţă de negândit– rămânând în acelaşi timp paradoxale – dacă avem

în minte cât de sparte în bucăţi erau imaginile lorpublice. Noica mi- a devenit mai straniu, Breban maiuman.

Cum trataţi documentele din arhivă: cu suspi-ciune sau încredere? În ce măsură poate fi credibil unraport al unui angajat al securităţii? Cum poate ofilă de dosar răsturna o cercetare? mă refer la cazu-rile adrian marino şi nicolae Breban.

Tratez documentele cum sunt: ca o preţioasăsursă de informaţii. Despre „neîncredere” se poatevorbi în legătură cu susţinerile unui informator

într- o notă, a unui ofiţer de securitate într- un raportetc. Dar nu cu privire la documentul ca atare. el nuare de ce să inspire neîncredere ori încredere: el esteutil sau lipsit de utilitate în funcţie de posibilitateape care ţi- o oferă să extragi „adevăruri”. Toată discu-ţia despre falsitatea dosarelor porneşte de la viziu-nea, greşită, că ce găseşti în înscrisuri este de luatad litteram. În nici un domeniu nu se întâmplă aşaceva. Dacă nimereşti peste craniul unui animal, cuun dinte acoperit de smalţ, nu vei trage concluzia căanimalul are un corp acoperit de smalţ. Afli că esteerbivor sau carnivor, că a trăit mulţi ani sau foartepuţini. În orice caz, altceva decât ce vezi.

Materialele din arhivă pe numele lui AdrianMarino şi Nicolae Breban acoperă partea semnifica-tivă a relaţiilor lor cu regimul. Au o completitudinecare ne permite să vorbim cu siguranţă despre sem-nificaţia lor. există şi file care contrastau cu restul,dar cu puţină muncă, a ajuns la suprafaţă şi moti-vul.

Sunt uimită de răbdarea, pasiunea şi atenţiacu care parcurgeţi zeci de dosare, sute, mii de paginidin arhive. după ce a citit câteva file din dosarulsău, alcătuit din 13 tomuri depozitate la aCnSaS,autorul Buneivestiri, s- a plictisit şi a renunţat. mi separe un detaliu antologic. Se întâmplă să vă plicti-siţi, în timp ce studiaţi un dosar anume?

Antologic pentru cât de diferit ne funcţioneazăminţile. Înzestrate diferit sunt ele de la început, darspecilizarea de- a lungul vieţii duce la paradoxuriprecum cel căruia i- a fost victimă Nicolae Breban,iar beneficiar, eu. este de înţeles de ce unui scriitorcreator de lumi şi de caractere, rândurile unui dosar,repetitive, lemnoase, îi pot părea de- a dreptul indi-geste. Pentru o minte analitică însă, cu cât maimultă zgură dată la o parte, cu atât mai preţioasăinformaţia culeasă. (Iată de ce nu mă plictisesc.) Amamintit de câteva ori despre necesitatea de a distin-ge straturile de text în funcţie de voci şi adăugândcontextele. Doar că aceste adevărate coduri de lectu-ră nu pot fi cumpărate de la vreun magazin. Trebu-ie să le descoperi singur în timp ce studiezi docu-mentele. Iată, de abia după câteva sute de volumeam înţeles că, printre altele, unii ofiţeri mută spuse-le din gura unei surse în gura alteia. O făceau casă- şi rotunjească dosarele la care lucrau. În spateleaurei lor de cerberi, agenţii se comportau birocratic.Oamenii care aveau de făcut note, cereri şi rapoartecăutau soluţiile cele mai comode să demonstreze căsunt activi, că sunt disciplinaţi, că sunt eficienţi.

Comentariul anterior îmi pare a demonstra şicât de eronat este să vezi în cunoaştere şi creaţieopera unor genii înconjurate de mediocri. Minţile, cuperformanţele lor variate, se completează şi sepotenţează chiar atunci când par adverse. Inamici-ţiile ori asimetriile în cultură afectează sufletele, nuşi intelectul.

Cine stă la originea compromiterii ideii de stu-diere a arhivelor securităţii?

Cu siguranţă, marii jucători sunt serviciile deinformaţii. Şi Comisia de control a SRI. Primul Cole-giu al CNSAS a avut un rol decisiv, de asemenea. Numă refer doar la membrii Colegiului, ci şi la oamenide decizie din departamentul de Investigaţii. (Şiastăzi, şefa Investigaţiilor dă vina pe fosta lege nr.187/1999, care aplicată cu bună credinţă, asiguratoate condiţiile deconspirării şi accesului la propriuldosar).

Din Colegiu, contribuţia de frunte a aparţinutdirectorului gheorghe Onişoru. După câte ştiu, Oni-şoru a fost susţinut (în discuţiile din spatele uşilorînchise) de Alianţa Civică. Cine a obligat Alianţa săfacă o asemenea propunere? greu de prevăzut a fostlovitura dată respectabilităţii CNSAS de către Mir-cea Dinescu şi Andrei Pleşu: au intrat în Colegiu,deşi legea interzicea foştilor membri ai PCR să ocupefuncţia. Astfel, CNSAS era compromis înainte săînceapă să funcţioneze.

Aveau să afecteze studiul colaboraţionismuluişi rezistenţei aşa zişii cercetători care parcurg dosa-rele doar parţial şi trag concluzii globale. Sau inte-lectualii care ne spun despre ce se află în arhivă fărăs- o fi deschis. Se află la rând oamenii dezinformări-lor, precum Mihai Pelin, ale cărui relaţii de altădatăcu fosta Securitate nu permitea semnarea unui con-tract de colaborare cu CNSAS (cum a avut). Pelin afolosit sistematic arhiva ca să intoxice opinia publi-

22

ANUL XXIV t Nr. 12 (741)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

că. În volumul Cartea albă a Securităţii, selecţiadocumentelor urma o reţetă fin elaborată, capabilăsă rescrie, chiar şi cu materiale autentice, istoriarelaţiei dintre oamenii de cultură şi regim. În carteaoperaţiunile meliţa şi eterul, prezentarea făcută deel postului de Radio europa liberă avea accente dinrevista Săptămâna a anilor `80. Cum se poateînţelege oare faptul că Horia- Roman Patapievici,membru al Colegiului atunci, i- a elogiat contribuţiala valorificarea arhivei CNSAS?

În seria ratărilor vin la rând acei ziarişti pen-tru care dosarele reprezintă ocazia unui scandal depresă. Apoi oamenii de cultură care preiau necriticalegaţiile şi le folosesc în bătăliile lor de prestigiu. Înacest sens, compromiterea ideii de studiere a arhive-lor securităţii este o operă colectivă.

Este nevoie de mai multă „exegeză existenţială”

antologic în sens malign în această ordine deidei rămâne a fi un număr al revistei Românialiterară (nr. 13- 14, aprilie 1999), dedicat „cazului IonCaraion”. Scriam şi altădată: cum să judeci un colegde breaslă condamnat de două ori la moarte? Cum săjudeci un scriitor, care, după ani de privaţiune, rede-venit, în sfârşit, liber, mânat de voinţa de a- şiconstrui o operă, s- a înzidit în destinul literaturiiromâne, asumându- şi izolarea, sărăcia şi singurăta-tea? Cum să girezi un reprezentant al organelorrepresive de altădată, care îşi arogă cu o obrăzniciefără seamăn dreptul de a da lecţii unui mare poet, alecărui oase au putrezit în puşcăriile stalinisto- dejiste?un călău de pe vremuri îi dă lecţii unei victime, iarcolegii de breaslă ai acestei victime încuviinţează lec-ţiile, trăgând de urechi un confrate mort? nu înţe-leg…

„Reprezentantul organelor represive de altăda-tă” despre care vorbiţi este evident Mihai Pelin lacare m- am referit mai sus. Interpretaţi publicarea„cazului Ion Caraion” în românia literară drept unact malign. Am o perspectivă diferită: orice fiinţăpoate fi judecată, deci, şi poetul. Dacă noi nu cuprin-dem faptele în termeni etici, cine să o facă? e adevă-rat, „cazul Caraion” are o complexitate neobişnuită.Putem afirma că reprezintă o provocare pentru gân-direa morală.

Ion Caraion a suportat ani de puşcărie şi a fostcondamnat de două ori la moarte. Dacă nu ai trecutprintr- o astfel de experienţă, e greu să- ţi imagineziimpactul pe care îl poate avea asupra unei fiinţeumane pronunţarea sentinţei capitale. Cine nu astat o zi în închisoare, în condiţiile acelei epoci, nuare dimensiunea recluziunii. faptul că un om aacceptat să colaboreze cu organele represive dupăastfel de încercări este de înţeles. Norma juridicăexonerează victimele de colaboraţionism. Dar le exo-nerează şi „legea morală”? Specific în cazul lui Cara-ion este caracterul frenetic al notelor sale informati-ve. există în ele o pasiune a maculării, o atracţiepentru bârfă cum vedem rar – şi în nici un alt caz cuo asemenea stilistică. Ce este mai firesc decât să puiîn discuţie asemenea fapte? Să le observi excepţiona-litatea şi dificultatea integrării lor în portretul poe-tului „înzidit”, cum spuneţi, în destinul literaturiiromâne?

nu contest nevoia de a pune în discuţie aseme-nea fapte. mi se pare stranie înverşunarea cu care afost condamnat un confrate. apoi, mi s- au părut celpuţin stranii lecţiile de moralitate date de dl pelin şireacţia unor colegi de breaslă.

Ar fi nevoie de mai multă „exegeză existenţia-lă”. În ce priveşte judecarea morală a poetului,găsesc în spusele Monicăi lovinescu (insultată deCaraion în jurnalul său) principala mea referinţă:„Pe un astfel de scriitor victimă a iubirii sale pentruorice cuvânt scris de el (…) se pot supăra cel multprietenii în nici un fel menajaţi de el, nu însă şiobservatorul unei stări sociale şi politice cliniceunde, ca în 1984 al lui Orwell, ochiul stăpânului teurmăreşte până şi în cea mai mică intimitate,violând- o, şi oricât ai fi de reabilitat, dacă ai fostdeţinut politic, rămâi virtual arestat pe tot restulvieţii, în stare de anchetă permanentă. Într- o astfelde situaţie incredibilă, victima se poate purta maimult sau mai puţin bine, tot victimă rămâne. Singu-rul mod de a ne păstra cât de cât sănătatea moralăîntr- un astfel de context este de a şti să nu ameste-căm vinovăţia sbirilor cu slăbiciunile posibile ale vic-timei. Toate răspunderile revin celor dintâi. Sbiri-lor.”

de vreme ce ideea de studiere a arhivelor estecompromisă, ce e de făcut? Ce ieşiri din impas vedeţi?

Nu ideea de studiere a arhivelor poate fi com-promisă, ci scrierile ratate despre conţinutul arhive-lor. Confuzia actuală obligă la mai multă cercetare,la coordonarea între specialişti, la construcţia unuicorp profesional de studiu al documentelor Securită-ţii.

autorul romanului parabolic Despre clovni.Dictatorul şi artistul, norman manea, nota, întrealtele, că „bolşevismul anticomunist (nu întâmplător,şi post- comunist) îmi displace la fel de mult cabolşevismul însuşi… n- ar trebui să uităm niciodatăavertismentul lui nietzsche către cei care privescmultă vreme în ochii diavolului şi s- ar putea, treptat,transforma ei înşişi într- unul”.

Ce atitudine aveţi faţă de ultradisputatul şiultracontestatul raport tismăneanu?

Am scris pe larg despre Raportul final al Comi-siei Prezidenţiale de Studiu al Dictaturii comunisteîn România în capitolul raportul: ansamblul şi deta-liile (volumul editat de Vasile ernu, Costi Rogozanu,Ciprian Şiulea, Ovidiu ţichindelean, Iluzia antico-munismului. lecturi critice ale raportului tismă-neanu, editura Cartier, Chişinău, 2008.) Raportuleste o sursă bogată de informaţii privitoare la socie-tatea românească sub regimul comunist, o sintezăunică şi azi. În acelaşi timp, am o mulţime de opiniicritice privind formarea Comisiei care a lucrat laRaport (după o schemă oportunistă), conceptulRaportului a cărui funcţie era să pregătească decla-raţia politică a Preşedintelui (trebuia să fie unMemorandum, nu o scriere istorică), noţiunile utili-zate (a fost criticată aplicarea inadecvată a eticheteide genocid), stângăciile de construcţie începând culocul excesiv, de nemotivat, acordat vieţii nomencla-turii. În concluzie, Raportul are merite şi defecte.Astăzi, aş adăuga că alegerea în fruntea comisiei alui Vladimir Tismăneanu s- a dovedit neinspirată.

În ce priveşte formula scriitorului NormanManea, „bolşevismul anticomunist”, aş evita- o, ca şialte atribute puse înaintea cuvântului „anticomu-nist”. Anticomunismul reprezintă o atitudine etică

elementară. Nu anticomunismului îi sunt de ataşatetichete stigmatizatoare, ci gândirii celor caretratează viaţa în comunism într- un mod rudimentarşi la fel, atitudinea moralizatoare faţă de trecut:înţelegerea anticomunismului ca atitudine inchizito-rială ceea ce, un om cu experienţă etică, ştie că nuare de ce să fie.

Mă îndoiesc că domnul Norman Manea arfolosi o formulare de tipul „nazismul antinazist”,deşi pe aceeaşi logică, sintagma ar putea fi alimenta-tă cu destule exemple.

numai puţin. Vorbind de anticomunismul înpostcomunism, cred că se are în vedere cu totul altce-va, un alt aspect esenţial, şi anume: sunt vizaţi vite-jii şi eroii de după război, adică anticomuniştii carecondamnă virulent comunismul peste decenii dupăce acesta a căzut, folosind demagogic anticomunis-mul real, ca să zic aşa. nu sunt sigură că m- am făcutînţeleasă.

Ca să condamni anticomunismul în vremea luiînsemna să accepţi excluderea socială, represiunea,iar dacă o făceai virulent, riscai viaţa. Nu văd nimicproblematic ca cineva să insiste asupra caracteruluicriminal al comunismului astăzi, deşi tăcuse la tim-pul oportun. Avem nevoie de o etică a memoriei, iaraceasta presupune menţinerea memoriei. Pare cuatât mai firesc discursul anticomunist la noi, undefoştii nomenclaturişti şi securişti beneficiază de peurma trecutului lor (poziţii în serviciile de informa-ţii, în aparatul birocratic al statului, pensii sfidătoa-re etc.); când academicianul Dinu giurescu face pro-pagandă (chiar recent, la târgul de carte gaudea-mus) textelor toxice ale lui Aurel Rogojan, fostul şefde cabinet al generalului Iulian Vlad, aflat în frun-tea Departamentului Securităţii Statului în ultimaperioadă a regimului Ceauşescu.

Revin la ceea ce am spus: „adversarii” uneiinterpretări decente a istoriei sunt nu anticomunis-mul, ci gândirea şi atitudinea rudimentare, oportu-nismul, instrumentalizarea temei comunismului încompetiţiile simbolice sau pentru beneficii materialeşi de putere.

…Valul anticomunist a fost folosit abuziv şidemagogic în perioada postcomunistă de oportuniştiivremurilor noi.

Orice ideologie permite instrumentalizarea, iarpentru probă, revin la observaţia lui NormanManea. Câţi dintre foarte vehemenţii acuzatori,astăzi, ai antisemitismului ceauşist au luat poziţiipublice în anii regimului? Câţi dintre ei au vorbitdespre tragedia din Transnistria în deceniile opt şinouă? eu nu ştiu; mai grav e că până şi istoriciiromâni nu au fost ajutaţi să cunoască realităţileascunse de oficialităţi în depozite secrete, dar păs-trate în memorie de comunitatea evreiască.

Şi antinazismul este o atitudine etică elemen-tară, dar există şi antinazişti care au interiorizatpsihologia nazistă. M- am simţit obligat să protestezpublic faţă de afirmaţiile fostului secretar de stat laCultură, Horvath Andor (enunţate tot în Iluziacomunismului), că reeducarea de la Piteşti esteopera legionarilor. Nu a autorităţilor comuniste.legionarii s- ar fi torturat între ei, deci, responsabili-tatea cade pe umerii lor. Reeducaţii n- ar fi fost victi-me, întrucât purtau microbul violenţei.

Rar am văzut scris ceva de un asemeneacinism. Să negi unor oameni striviţi de istorie drep-tul la recunoaşterea suferinţelor aminteşte de psiho-logia extremiştilor interbelici.

Tot categoriei „antinaziştilor” aparţin cei careduc o campanie de susţinere a acuzaţiei absurde căRomânia s- a făcut vinovată de crime împotriva păciiprin trecerea Prutului în 1940. Ocuparea Basarabieiprin forţă de către uRSS era un casus beli tipic. la5 decembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a achi-tat membrii lotului Antonescu pentru agresiunea„contra popoarelor din Rusia Sovietică” aflată înfruntea rechizitoriului din anul 1945, pe baza căruiaTribunalul Poporului stabilise sentinţa capitală. Darinstanţa a păstrat celelalte capete de acuzare, subli-niind că legitimitatea războiului împotriva uRSS nuexonerează în nici un fel criminalii de război pentruatrocităţile din teritoriile cucerite de Armata româ-nă. Curtea de Apel Bucureşti luase o hotărâreremarcabilă: elimina o pată aberantă în interpreta-rea evenimentelor din 1940, a istoriei statuluiromân; în acelaşi timp, crimele de genocid şi împotri-va umanităţii de care erau responsabili membriilotului Antonescu fuseseră stabilite într- un procesechitabil, de o instanţă cu adevărat independentă –atribute străine Tribunalelor Poporului din 1945.

Nu doar Ministerul Afacerilor externe alfederaţiei Ruse s- a simţit ofensat de hotărârea de laBucureşti, ci şi, în numele unui grup care luptă pen-tru interpretarea sovietică a războiului mondial,sociologul Radu Ioanid – autorul, mai târziu, a exe-cutării simbolice a disidentului Mihai Botez. Artico-lul său publicat în ziarul le monde caracteriza hotă-rârea Curţii de Apel drept „un pas înapoi în ce pri-veşte voinţa reală a României de a apăra valorileumaniste şi europene“. era doar un semnal al pre-siunii care a determinat ICCj să răstoarne opiniainstanţei inferioare. r

la berlin cu WilliaM totok, sMaranda enache şi Marcus Merkel (rândul doi), 2008

23

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

DECEMbRIE 2013

„Cultura dell’ incontro e l’ unicomodo per fare andare avanti lafamiglia e i popoli ( Cultura întâl-nirii este unicul mod de a face să

înainteze familia şi popoarele)” – ne spune cardina-lul jorge Bergoglio, în prima carte publicată după cea devenit Papa francisc, volumul Il nuovo papa siraconta. Conversazione con Sergio rubin e Frances-ca ambrogetti (Salani editore, Milano, 2013, p.105).Se stabilesc astfel câteva repere ale noului pontificatşi, desigur, ale acţiunii unei instituţii cu ponderemajoră în orientările culturale şi în viaţa oamenilorde azi. Căci, chiar şi pe fondul secularizării conştiin-ţelor şi al expansiunii unei religiozităţi artificioase,care a pierdut contactul cu personalismul iudeo- creş -tinismului sau nu l- a avut vreodată, poate tocmaidatorită acestui fundal neprielnic, felul cum concepecreştinismul şi lumea Suveranul Pontif de la Roma,are importanţă covârşitoare pentru cine vrea să înţe-leagă încotro se îndreaptă societatea timpului nos-tru.

Cunoaşterea reflecţiilor din acest volum inau-gural devine şi mai importantă dacă se ia în seamăîmprejurarea că noul pontif provine, ca o premierăistorică, din cultura religioasă neobişnuit de bogatăîn consecinţe a iezuiţilor, el vine din Argentina, cul-minând cariera unui tânăr care s- a dedicat slujiriicelorlalţi, a devenit psiholog şi a pregătit un doctoratdespre Romano guardini la frankfurt am Main,pentru a deveni episcop auxiliar şi, în 2002, arhiepis-cop de Buenos Aires şi cardinal al Bisericii RomanoCatolice.

Totuşi, încă un fapt sporeşte importanţa cuge-tărilor din primul volum al noului Papă. Ştim preabine că fiecare dintre pontifii aleşi după Al DoileaRăzboi Mondial s- a profilat prin prestaţii de cotiturăpentru creştinism, Biserică şi societate. Bunăoară,Ioan al XXIII- lea, înţelesese, peste toate rafinamen-tele atât de ramificatei teologii din timpurile mainoi, nevoia acelui „aggiornamento” al abordăriloreclesiale şi teologice, care a dus la convocarea Conci-liului Vatican II. Succesorul său, Paul al VI- lea, afolosit calificarea extraordinară a noilor generaţii deteologi, precum Henry de lubac, Congar, Karl Rah-ner, Ratzinger, Kung, pentru elaborarea celebrelordeclaraţii ale Vatican II, care au stabilit interpretăriînăuntrul cărora ne aflăm şi astăzi. Ioan Paul I a puscapăt simbolisticii devenită prăfuită în epoca demo-craţiilor de masă şi a lansat tema angajării Bisericiiîn democratizarea din societate. Ideile pe care le- aschiţat în scurtul său pontificat au fost lărgite deIoan Paul al II- lea, care a readus în mijlocul eveni-mentelor chemarea biblică „nu vă fie frică!” şi a con-tribuit la restructurarea geopolitică a lumii. PrinBenedict al XVI- lea, pontificatul a fost exercitat decel mai mare teolog ajuns pe scaunul Sfântului Petruîn ultimele patru secole. Acesta a redat actualitatepreceptelor de bază ale învăţăturilor biblice, precum„Dumnezeu este iubire”, „speranţa salvează”, „iubi-rea în adevăr este calea de urmat”, „ecologia omuluitrebuie să întregească ecologia naturii”, „catalogul

drepturilor civile se cere completat cu catalogulîndatoririlor”, „drepturile şi libertăţile fundamentalese asigură mai profund într- o lume în care se asumăcă Dumnezeu este atotputernic şi prezent”. CuBenedict al XVI- lea, s- a ajuns la etalonul neobişnuitde înalt care pretinde ca Pontifex Maximus să fie nudoar un teolog de cea mai mare anvergură, ci şi ungânditor ce- şi asumă să caute dezlegări la marile fră-mântări ale umanităţii.

Din evocarea de mai sus se poate sesiza cât demare este solicitarea ce se adresează celui care aurcat în 2013 pe scaunul petrin. Care este răspunsulPapei francisc? Vom putea, fireşte, da un răspunsdetaliat abia cu trecerea timpului, citindu- i cărţile şiobservându- i iniţiativele. Deocamdată putem, însă,observa câteva opţiuni ce vor particulariza pontifica-tul său. Să le rezumăm.

Se citează frecvent faptul că la conclavul carel- a ales pe Benedict al XVI- lea, cardinalul Bergoglioa tranşat scrutinul, cerând adepţilor săi să- l votezepe cel mai bine plasat – cardinalul de atunci josephRatzinger. faptul nu reprezintă doar uzanţa în

situaţii de evidentă preferinţă pentru un candidat, cişi preţuirea aparte pentru cel pe care îl socotea „lamente teologica (mintea teologică)” a lui Ioan Paul alII- lea. În conclavul din 2005, cardinalul Bergoglio aatras voturi având un profil distinct, caracterizat deausteritatea ţinutei personale şi devoţiune ( „la suaausterita e frugalita, assieme a una intensa dimen-sione spirituale, sono elementi che lo elevato semprepiu alla condizione di «papabile»” – nota atunci zia-rul „l’ espresso”). Nu numai că în cursul conclavului

nu a scos o vorbă ce putea aduce a campanie de ale-gere, dar primatul argentinian de origine piemon -teză s- a comportat în linia modestiei sale devenitenotorie. el continua să răspundă personal la telefon,să circule cu tramvaiul şi trenul, să- i viziteze penevoiaşi, să contacteze oamenii, să meargă în carce-rele închisorilor, după ce, de pildă, atunci când a fostales în fruntea curiei de la Buenos Aires, nu acomandat straie de ceremonie noi, ci le- a îmbrăcat pecele ale predecesorului decedat, iar locuinţa sa arămas foarte modestă (de fapt a rămas astfel până laora de faţă, când Papa francisc locuieşte într- un micapartament ocupat altădată de cei veniţi cu treburila Vatican!). După instalarea lui Benedict al XVI- lea,comentatorii vorbeau de un „timido”, care a simplifi-cat la maximum ceremonialul vieţii curente a Papeişi a alocat timp cercetărilor din bibliotecă. Acum,după instalarea noului pontif, comentatorii vorbescdespre o persoană discretă şi deschisă, preocupatăde ceilalţi. Papa francisc lasă să se întrevadă, prinmulte indicii, un pontificat ce vrea să accentuezeimportanţa hotărâtoare a felului personal de aasuma viaţa pe Pământ şi a întâmpinării celuilalt.

Această orientare este confirmată şi de alteopţiuni. Dintre papii care l- au precedat, francisc îlcitează cu predilecţie pe Ioan al XXIII- lea, care „era,de asemenea, un păstor care ieşea în stradă”(p.75).Iar dintre iezuiţii vestiţi, îl elogiază neprecupeţit pecardinalul Cassaroli, care, fiind secretar de stat alVaticanului, circula cu autobuzul şi- şi petrecea sfăr-şitul de săptămână vizitând încarceraţi. Doctoratullui jorge Bergoglio este o cercetare a scrierilor luiRomano guardini, care lansase formula celebră –„secolul XX va fi secolul Bisericii” şi iniţiase reflecţiaasupra unui „aggiornamento” al acesteia. Tânăruljoseph Ratzinger îşi asumase la doctorat, subaceeaşi fecundă inspiraţie, lămurirea sensului Bise-ricii în relaţie cu poporul lui Dumnezeu, iar la habi-litare, clarificarea locului redempţiunii în istoriauniversală. Papa francisc anunţă un pontificat ce îşipropune, înăuntrul tradiţiei teologice mai noi deabordare a Bisericii, să recupereze dimensiunea pas-torală a acesteia.

Noul suveran pontif afirmă răspicat, în Ilnuovo papa si raconta, că, în momentul actual, Bise-rica trebuie să facă o alegere şi „să coboare în stradăpentru a căuta oamenii, a cunoaşte persoanele penume” (p.71). Biserica trebuie să evite autoreferen-ţialitatea. „O Biserică – spune el – care se limiteazăla a administra travaliul parohial, care trăieşte

închisă în comunitatea sa, ajunge exact ca o persoa-nă izolată: se atrofiază fizic şi moral…. O Bisericăautoreferenţială ajunge exact precum o persoanăautoreferenţială: devine paranoică, autistă” (p.72).Biserica are a- şi reafirma caracterul misionar carei- a fost încredinţat de la început. „Trebuie să recon-siderăm viaţa internă a Bisericii pentru a merge înîntâmpinarea poporului credincios al lui Dumnezeu.Conversiunea pastorală ne cheamă să trecem de la o

Andrei margaCultura întâlnirii. Despre pontificatul lui Francisc

„În acest moment, sau ne aşezăm pecalea culturii întâlnirii sau suntempierduţi” – spune suveranul pontif.Aceasta înseamnă a da curs acelei„nostalgii (nostalgia)” către altă

realitate, ce rămâne caracteristicăfiinţei umane (Hölderlin este luat aicica referinţă), şi a manifesta „iubirea

(amore)” în sens precis, ca „a daspaţiu celorlalţi (dare spazio agli

altri)”.

Biserică ce «reglementează credinţa», la o Biserică ce«transmite şi activează credinţa»” (p.74). Papa fran-cisc se opune explicit „clericalizării (clericalizzatio-ne)” Bisericii şi pretinde sacerdoţilor să fie nu „admi-nistratori”, ci „păstori” în înţelesul genuin al cuvân-tului. el este de acord cu observaţia pe care Benedictal XVI- lea a făcut- o în Spania, când a arătat că reli-gia catolică nu este un „catalog de interdicţii”, ci oorientare spre acţiune, şi cere, la rândul său, „să sedea prioritate întâlnirii între persoane, mersuluiîmpreună (incontro tra le persone, al camminareinsieme)” (p.76). Papa francisc anunţă deja un pon-tificat ce vrea să scoată Biserica din ritualismprintr- un angajament împrospătat şi inspirator alpreoţilor în relaţie cu viaţa credincioşilor.

Deja adolescentul jorge Bergoglio a fost con-fruntat cu experienţa proximităţii morţii, când a fostnevoit să traverseze dureri de nedescris, ce s- auîncheiat cu ablaţiunea părţii superioare a unui plă-mân. Atunci a căpătat percepţia mai acută a „limite-lor umane” proprii, care a întărit, cum spun intervie-vatorii săi din volumul Il nuovo papa si raconta,„capacitatea sa de a distinge lucrurile importante alevieţii, de cele accesorii” (p.36). Pe acest curs tânăruljorge Bergoglio şi- a însuşit deviza „urmează exem-plul lui Iisus”, pentru ca, mai târziu, să intre în rân-durile celor aflaţi, cum spune noul pontif, „în primalinie a Bisericii”, pentru a- i îndeplini misiunea –Compania lui Iisus. Papa francisc prefigurează unpontificat în care se va căuta ca iisusocentrismul şivalorile ce- l însoţesc, precum moderaţia, devoţiunea,supunerea, disciplina, caracteristice iezuiţilor, săcapete relief în viaţa creştinilor.

Trebuie făcută mereu distincţia între austeri-tatea morală rezultată din cumpănirea lucidă a sen-sului vieţii şi cultivarea, colorată adesea mistic, asuferinţei. Trecând el însuşi la un moment dat prindureri fizice aproape insuportabile, pontiful actualvrea să scoată, la rândul său, durerea din îmbră -ţişarea misticii şi să- i redea gravitatea în existenţaumană. Papa francisc afirmă că „durerea nu estevirtute în sine, dar poate fi virtuos modul în care noio înfruntăm. Vocaţia noastră este la plinătate (allapienezza) şi la fericire, durerea reprezintă olimită”(p. 36), Iisus din Nazaret rămânând exempli-ficarea supremă a înţelegerii sensului durerii. el ple-dează pentru reasumarea culturală, în întreaga eigravitate, a „morţii” ineluctabile şi derivarea de con-secinţe pe planul întâlnirii cu celălalt, în condiţiileunei societăţi care are „tendinţa de a oculta moar-tea”(p.4o). Papa francisc anunţă un pontificat preo-cupat să aducă din nou cultura la a- şi asuma datelefundamentale, indepasabile, ale condiţiei umane.

una dintre acţiunile lui Ioan Paul al II- leaînăuntrul Bisericii a fost izolarea „teologiei eliberă-rii”. Constituit de discipoli ai lui Karl Rahner aflaţila studii teologice în germania, sub inspiraţia direc-tă a lui j.B. Metz şi sub presiunea gravelor problemesociale din America de Sud, acest curent eclesial s- aapropiat de stânga marxizantă a timpului şi a tinsspre identificarea mântuirii din creştinism cu revo-luţionarea societăţii. Papa de atunci l- a însărcinat pecardinalul joseph Ratzinger cu examinarea amă-

nunţită a tezelor lui gustavo gutierrez, leonardoBoff şi alţii. Cardinalul responsabil cu doctrina alVaticanului a supus unei respingeri foarte bine ela-borate, în piese de rară strălucire ale polemicii din-totdeauna (vezi joseph Cardinal Ratzinger, politikund erlosung…, 1986), a acelei apropieri a religieide politică ce ajunge să le suprapună la un momentdat, şi a apărat teza după care mântuirea transcen-de orice istorie concretă şi fiecare subiect al acesteia(pentru consideraţii detaliate vezi Andrei Marga,absolutul astăzi. teologia şi filosofia lui Joseph rat-zinger, eikon, Cluj, 2010, pp.229- 232). era de aştep-tat ca Papa francisc să abordeze, de asemenea,tema. În volumul Il nuovo papa si raconta avem treiexprimări concludente – acordul cu teza lui josephRatzinger, observaţia că în acea respingere a„teologiei eliberării” s- a mers mai mult pe partea„limitelor” acesteia, fără a se epuiza astfel poziţiaBisericii (p.78), şi îmbrăţişarea tezei că Biserica face„politică, în sensul evanghelic al cuvântului”, la dis-tanţă de opticile inevitabil înguste ale partideloraflate în competiţie (p. 79). Papa francisc lasă să seîntrevadă un pontificat în care politica este asumatădrept preocupare cuprinzătoare pentru soarta oame-nilor, ce vrea să evite „infiltrarea ideologică” de oriceextracţie. Denunţarea violării drepturilor omului, aoprimării şi excluziunii sociale, a educaţiei insufi-ciente şi a alimentaţiei carente deţin locul central înaceastă politică, după cum „cultura muncii (la cultu-ra del lavoro, unita al sano riposo, e insostituibile)” şi

a „capacităţii de creare (la capacita di crea-re)” sunt temele „nesubstituibile (insostitui-bile)”(p.103) ale ei.

Benedict al XVI- lea a obişnuit lumeacu un pontif care oferă, prin reflecţiile şiintervenţiile sale publice, o interpretare sis-tematică a evenimentelor majore. În scrieri-le sale avem cea mai amplă abordare a lumiiactuale ca fiind una secătuită de sens. Altfelspus, oamenii timpului nostru produc incom-parabil mai mult decât oricând înainte, darnu mai găsesc sensul. Papa francisc vedesocietatea actuală ca una căzută sub domi-naţia „consumismului” (p.77) – un „consu-mism” care a urcat, între timp, până la nive-lul perceperii religiei, care este văzută, larândul ei, ca obiect de consum. el acuză fărăezitare pretenţiile de confort puse în faţareligiei şi vorbeşte de apariţia unei „religionealla carta” ca fenomen ce trebuie respins.Papa francisc prefigurează un pontificatce- şi asumă să promoveze distincţia dintreautentica religiozitate şi formele noi şi difu-ze ce ocupă scena în deceniile recente.

Conceperea relaţiei cu religiile diverseşi cu celelalte denominaţiuni ale creştinis-mului este un teren inevitabil de specificarea unui pontificat. Papa francisc derivă con-secinţe din viziunea sa generală organizatăîn jurul conceptului de „iubire (amore)”, care,aşa cum observa Marele Rabin de BuenosAires, îşi trage sursele din deuteronom („Tuvei iubi, aşadar, eternul”), leviticul ( „Îl veiiubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”) şi,desigur, din continuarea acestei optici înevanghelia după matei. În chip evident,Vechiul testament şi noul testament suntasumate în unitatea lor indestructibilă şiasigură, împreună, temelia pentru o aborda-re preocupată să valorifice ceea ce au încomun religiile şi denominaţiunile. Papa

francisc anunţă un pontificat ce continuă linia ecu-menică a rezoluţiilor Vatican II.

Vederile unui suveran pontif interesează nunumai sub aspectul teologic, conceptual, ci şi subaspectul programului acţiunilor sale concrete. Dacă

este să reunim sub un termen sintetic acest pro-gram, atunci termenul nu poate fi altul decât „cultu-ra întâlnirii”. „Construirea unei culturi a întâlnirii(la construzione di una cultura dell incontro)” este,de altfel, şi titlul unuia dintre capitolele cele maisubstanţiale ale primei cărţi a noului pontif, Ilnuovo papa si raconta. Aici, Papa francesco argu-mentează pentru o alternativă energică la oriceformă de atomizare a vieţii din modernitatea actua-lă. el acuză, de altfel, abordările secolului anteriorca fiind „uniformizatoare”: ele transformă persoanaumană în „atom pasiv”. Din perspectiva sa, „sfidareamai umană este propriu- zis organicitatea” (p.107).el însuşi „un uomo degli incontri personali”, cum s- aspus de către mulţi observatori, noul pontif pledeazăpentru „întâlnirea cu Dumnezeu” (care trebuie săpornescă „dinăuntrul” persoanei, p.46), „întâlnireacu Iisus” şi întâlnirea cu celălalt, de fiecare datăîntâlnirea semnificând „ieşirea din noi înşine” (p.72).„În acest moment, sau ne aşezăm pe calea culturiiîntâlnirii sau suntem pierduţi” – spune suveranulpontif. Aceasta înseamnă a da curs acelei „nostalgii(nostalgia)” către altă realitate, ce rămâne caracte-ristică fiinţei umane (Hölderlin este luat aici ca refe-rinţă), şi a manifesta „iubirea (amore)” în sens pre-cis, ca „a da spaţiu celorlalţi (dare spazio agli altri)”(p.120). Papa francisc prefigurează un pontificatorientat spre repunerea în drepturi a comunităţiirezultate din angajamentele profunde ale inimii. r

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

24

ANUL XXIV t Nr. 12 (741)

25

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

DECEMbRIE 2013

Sub aspect strict tehnic, literar, ne aflămîn faţa unui proces de dedublare: un omperfect şlefuit de către Sistemul căruia is- a consacrat fără să- şi pună prea multe

întrebări stânjenitoare se îndepărtează de sine înmod tulburător, devenind Străinul care n- a aspiratniciodată să fie. un detaliu micuţ, introdus în modrepetat de către Zamiatin în text, sugerează foartelimpede mecanismul dionisiac al alienării. „ŞtiinţaStatală unică” l- a învăţat pe D- 503 că „fericireamatematică” a Sistemului se bazează pe trecerea dela formele „nomade” (nelibere, necuantificabile) lacele „organizate”. geometric şi ca model urbanistic,„reducerea muzicii sferelor” la o tonalitate unică,perfect comprehensibilă echivalează cu eliminareacurbelor în favoarea liniilor drepte. Oraşul de Sticlăîn care protagonistul trăieşte reprezintă, într- ade-văr, triumful rectiliniului asupra curbelor înşelătoa-re: casele sunt perfect drepte, bulevardele şi străzilede asemenea, dreaptă fiind şi privirea care îţi treceprin zidul apartamentului cu pereţi de sticlă, pentrua putea vedea ceea ce fac vecinii (cu excepţia cazuri-lor când ei au programate orele erotice şi „trag storu-rile”). Această organizare perfect transparentă –constată D- 503 – se tulbură iremediabil atunci cândapar x- urile, sau intersecţiile. În tabelele salematematice, x- ul reprezintă, colac peste pupăză,necunoscuta ce se cere a fi rezolvată, nefiind deloc demirare că superba şi senzuala I- 330 îi apare demulte ori ca un trup construit pe principiulstructurant al x- ului erotic, tulburător. Obsesia pen-tru x ca indiciu al dezorganizării vine, la Zamiatin,din amintirea lui xénos („străinul”) din sintaxa dioni-siacă; aşa cum vom vedea, el nu este singurul caretrimite la zeul orgiastic grec, manuscrisul pe care- lreprezintă romanul fiind tocmai documentul uneiekstaze, sau „ieşiri din sine”.

În economia de gândire a lui D- 503 (care con-struieşte Integralul de sticlă, asistat de o echipă şide un Constructor Secund), transparenţa reprezintăcucerirea supremă la care poate aspira o civilizaţie.Natura – meditează el – „te împiedică întrucâtva săgândeşti logic” (6), fiindcă are tendinţa de a se dez-volta necontrolat, în toate direcţiile. Dimpotrivă,„sticla trainică, eternă” din care sunt făcute obiecte-le din oraşul Statului unic şi Zidul Verde care îlînconjoară, separându- l de lumea organică din jur,reprezintă o garanţie de perfecţiune. Cupola cerului– sunt indicii în acest sens – filtrează dansulnecontrolat al norilor, oferindu- le orăşenilor imagi-nea perfectă a cerului albastru, „steril şi impecabil”,aşa cum este Civilizaţia însăşi: lipsită de mişcăriimprevizibile, dezordonate, luminoasă. „Străzile[sunt] absolut drepte, pavajul de sticlă scânteietor deraze, divinele paralelipipede ale locuinţelortransparente…” S- a recurs la sticlă fiindcă e sub-stanţa cea mai dematerializată, mai luminoasă cuputinţă: „totul pare durat dintr- o materie unică,luminoasă, zâmbitoare”. (8) lobotomizaţi de preamultă transparenţă, locuitorii se tem de „nebunii”,evită „tulburările” şi acceptă doar ideile „clare”, logi-ce, o notaţie pasageră a lui Zamiatin sugerând căsunt adoratori ai Soarelui, efigia principală a Siste-mului, purtată pe ecusoanele de aur ataşate de „uni-fele” albastre, fiind un soare „minuscul”, desenat „cao jucărie de copii” (8).

Toată lumea din oraş ştie că dincolo de ZidulVerde care împrejmuieşte oraşul se află nu numai onatură anarhică, tulburătoare – romanul începe cumirosul îmbătător al polenului pe care D- 503 seabţine să- l inspire, fiindcă „tulbură logica” –, ci şioameni: „cioburi disparate” ale unei civilizaţii stră-vechi, cu corpuri neregulate, contorsionate şi un „părlucios, de culoarea fildeşului, ca patina vremii” (117).Odinioară, în preistoria fericirii pe care o preconizaBinefăcătorul Statului unic, ei au izbutit să se sus-tragă încarcerării în sistem, rămânând pe dinafară.Îi caracterizează elanul frust, viermuiala „nebună” adezorganizării şi sălbăticia, opoziţia lor faţă de Inte-gral neînsemnând, cu tot dinadinsul – aşa cum amvăzut – distrugerea acestuia, ci confiscarea lui îninteres propriu.

Complementaritatea antagonică a celor douăsisteme – i se explică lui D- 503, ajuns dincolo deZidul Verde datorită atracţiei exercitate de cătreI- 330 – „se datorează faptului că în lume sunt douăforţe: entropia şi energia. una tinde spre beatitudi-nea repausului, spre un echilibru fericit; cealaltă –spre distrugerea echilibrului, spre o mişcare nesfâr-şită, chinuitoare.” (122) Aşa cum demonstrează func-

ţionarea imprevizibilă aNaturii, facerea lumii a ini-ţiat un proces de tip ener -getic, tensionat; nici nu s- aunăscut bine, că Adam şi evaau fost izgoniţi din Paradis,semn că Dumnezeul Vechiu-lui Testament a dorit con-fruntarea, nu calmul aşezatal valorilor şi entropia. Isto-ria a moştenit această neli -nişte, extrapolând- o în sufe-rinţă, competiţie interumanăatroce şi nesiguranţă; dinnou, Dumnezeul „clasic” nu aintervenit, lăsând impresiacă în acest fel se exprimă

voinţa sa, nefavorabilă Sistemului ca atare, dar con-vertibilă în relaţii de dominanţă şi de putere. Bine-făcătorul – entitatea supremă a Statului unic – acorectat această voinţă egoistă, îndreptând- o înspreentropie. Aşadar, notaţiile lui D- 503 (care constituie,de fapt, corpul ca atare al romanului) pornesc de laprezumţia unei religiozităţi corective, deschidereafiind nu numai socială, ci prioritar metafizică. „l- amînvins pe Dumnezeu de odinioară” (8) – scrie în modexplicit D- 503 –, referindu- se la Sistemul din jurulsău ca la o demiurgie voluntar- corectivă. Proiectulenergetic duce în mod necesar la „o înghesuială nău-citor de pestriţă, încâlcită, de oameni, roţi, animale,afişe, copaci, culori, păsări” (8- 9), pe care muzeeleStatului unic o prezintă ca pe o mostră de retardare;dimpotrivă, mişcarea a fost disciplinată prin legea„libertăţii nelibere” în noul sistem, ajungându- se laalbastrul strălucitor, limpid, luat ca normă.

Ne oprim puţin aici, pentru a pune frâu uneiispite: aceea de a interpreta romanul ca pe o structu-ră de tip gnostic: să rămânem la neoplatonism,transcenderea asigurată de acest sistem ne ajunge…Tezaurul de la Nag Hammadi va fi descoperit doar în1945, fiind, aşadar, puţine indicii că Zamiatin ar ficunoscut gnoza. Oricum, ea nu ajunsese, încă, obse-sie publică, deşi câteva coincidenţe calendaristice, cuvârful lor de lance în Anglia, i- ar fi putut atrageatenţia lui Zamiatin. Dintre cele trei mari corpuri detexte evident gnostice de dinainte de Nag Hammadi,două se aflau în Albion: Codex Askewianus la Bri-tish library, iar Codex Brucianus la Oxford, la Bod-leian. Achiziţionate spre sfârşitul secolului alXVIII- lea, abia de începeausă- şi dezvăluie secretele. Altreilea codex, Akhmim, este şiazi la Berlin, începutul desecol XX fiind şi acela în careCarl Schmidt declanşeazăpublicarea principalelor sec-ţiuni, din care se distinge pis-tis Sophia, în 1907. Cu altecuvinte, o molcomă şi foartespecializată efervescenţă gnos-tică se întrezărea în debutulsecolului al XX- lea, dar mareleboom va veni abia după celde- al Doilea Război Mondial,când va intra în circulaţie cor-pusul esenţial de la Nag Ham-madi. Prin urmare, e puţinprobabil ca Zamiatin să fi asi-milat în detalii sistemul gnos-tic, cum la fel de puţinverosimil e şi faptul că şi- ar ficonstruit romanul pe cores-pondenţe gnostice.

Cu toate acestea, similitudini există în modneîndoios, suspiciunea mea fiind că ele se datoreazăunor reziduuri nesistematizate de neoplatonism.Iată aceste detalii:

a. teza celor doi dumnezei: unul tradiţional, alVechiului Testament, şi unul de tip nou, Binefăcăto-rul, care corectează opera dezorganizată a celui din-tâi, construind o civilizaţie rectilinie perfectă, făcutădin materie solară, sticla. Am amintit deja că prota-gonistul spune la un moment dat că „l- am învins peDumnezeu de odinioară”; … şi tot despre teza celordoi Dumnezei va ajunge să vorbească el spre finalulromanului, atunci când va fi convocat de Binefăcă-tor. Asimetria de aici face în mod evident referirenegativă la Iahweh, fiindcă glasul Binefăcătorului„nu bubuia ca un tunet”, nu „asurzea”, ci era cât sepoate de normal, „omenesc” (156). Întrevederea pre-cizează raportul celor doi Dumnezei: cel creştin –spune Binefăcătorul –, deşi iubit de către credincioşi,este „un călău” (156), fiindcă îşi impune respectulprin suferinţa generalizată a ecclesiei şi, foarte ade-sea, prin moarte. „Întreb – vocea îi aparţineBinefăcătorului –: pentru ce s- au rugat oamenii –chiar din scutece –, ce au visat, pentru ce s- au chi-nuit? Pentru ca cineva să le spună o dată pentru tot-deauna ce este fericirea – după care să- i ferece culanţuri de această fericire.” (157) Spre deosebire deordinea străveche, noua civilizaţie condusă de Bine-făcător tocmai asta face: realizează „anticul vis alParadisului”, unde „nu se mai cunosc dorinţe, nu secunoaşte mila, nu se cunoaşte iubirea – acolo toţifiind fericiţi”. (157)

b.Binefăcătorul, ca „dumnezeu străin”, este alb.Însemnarea a 25- a consemnează „pogorârea dinceruri” a entităţii albe, care va corecta lumea: „Toţiochii erau aţintiţi într- acolo, în sus: în albastrulimaculat al dimineţii, umed încă de lacrimile nopţii– o pată abia vizibilă, când întunecată, când scălda-tă în raze. Din ceruri pogora spre noi cu aeroul1 el –noul Iehova, la fel de înţelept, de iubitor şi de crud caşi Iehova celor antici: noul „păianjen cosmic”, „Bine-făcătorul, îmbrăcat în veşminte albe, care ne- a legatcu înţelepciune de mâini şi de picioare în plasabenefică a fericirii.” (104- 105) Rolul „păianjenului”2

este acela de a decortica „albul” esenţial al oameni-lor şi lucrurilor, ordinea cristalină obţinându- se prindesprinderea de tot ceea ce reprezintă „materie”.

c. teza celor două jumătăţi ale corpului şi alelumii: în capitolul dedicat celor două forţe care exis-tă în univers (entropie, respectiv energie), se vorbeş-te şi de „partea netransparentă a corpului” (şi alumii…), pe care noua civilizaţie a surmontat- o, reţi-nând doar jumătatea de sus, luminoasă; altfel spus,distopia controlată de Binefăcător „scoate” din omfiinţa de lumină, omniprezenţa sticlei indicândtransmutaţia. Dubletul e asociat unui proces funda-mental creştin, acela al trecerii de la corpul naturalla corpul duhovnicesc, prin credinţă. Aşa cum se ştie– din modelul clasic al răstignirii lui Iisus –, mutaţiase produce tranzitând prin moarte. Calendaristic,evenimentul clasic coincide cu ritul pascal, referinţe-le la Paşte fiind obsesive în noi. un capitolintermediar (Însemnarea a 24- a) se intitulează limi-ta funcţiei. paştele. Să şterg totul (101). În el se rela-tează preparativele anuale prilejuite de „Ziua una-nimităţii”, „care este pentru noi – consemneazăD- 503 – cam ceea ce pentru antici era «Paştele»”:ziua consubstanţializării, când „ne aminti[m] căalcătuim un organism unitar, viguros, milionocelu-lar, că noi – ca să folosim cuvintele din evangheliaanticilor – suntem unica Biserică.” (102) Aşa cumspuneam, de altfel, referinţele analogice care au învedere Paştele revin adesea pe parcursul romanului:pornind către Biroul Păzitorilor pentru a se autode-nunţa, protagonistul constată că pe caldarâm „auapărut de undeva nişte crenguţe, cu frunze verzi,chihlimbarii, zmeurii”, siluetele din jur având„mâini ce agită crenguţe”. (!!: p. 165) În searaprecedentă, hotărârea de a- şi mărturisi vina (care- lva condamna definitiv) se conturează pe fondul uneicrize de autosacrificiu: îmi era clar: totul e hotărât –

mâine dimineaţă voi face asta.era totuna cu a mă ucide pemine însumi…” (164) – şi dacăcineva mai are dubii că trimi-terile se fac în mod explicit laritul pascal, iată continuareacitatului: „.. tocmai atunci voiînvia. pentru că nu poate înviadecât ceea ce a fost ucis.” (165)3

d. un ultim detaliu pecare- l vom discuta vizeazărolul perturbator al feminită-ţii, analogic cu cel gnostic, alSophiei – dar nu numai, dioni-siacul reintrând aici în scenăprin referinţele la bachante şila comportamentul lor asiste-mic, maniacal. În noi, entro -pia Sistemului şi a lui D- 503sunt zdruncinate de comporta-mentul senzual al unei femeineînregimentabile, imprevizi -bila I- 330, aflată în evidentăcontradicţie cu „drăgălăşenia

trandafirie” a frumoasei cuminţi O- 30. Contrastuldintre cele două marchează şi separaţia dintre ero-tismul matern şi cel stihial, risipitor, hainele vechipe care I- 330 le îmbracă provocator, sfidând „unifele”Sistemului, modul dezlănţuit, neprogramat în careface dragoste, apartenenţa la MefI, organizaţiaclandestină şi obsesiva vizitare a Casei Antice indi-când o „străină” de sistem şi un factor de disoluţie aordinii. În economia de simboluri religioase a roma-nului, ea e dublată de „femeia cu părul de aur” pecare D- 503 o vede cu prilejul unei escapade în afaraZidului Verde: „femeia cu părul de aur, o făptură dinatlas auriu, mirosind a ierburi” ţine în mână „o cupă,pesemne din lemn. După ce soarbe din ea „scântei”(vin transformat în lumină!), i- o întinde vizitatoru-lui, care, bând la rândul său, simte dintr- o dată o„uşurinţă” care- l face să „zboare”: „sângele din mineşi întreaga lume sunt de o mie de ori mai rapide,pământul uşor zboară ca un fulg. Şi totul îmi apareuşor, simplu, limpede.” (116) r

Ştefan BorbélyStructuri religioase în romanul Noi de Evgheni Zamiatin (II)

1 aerourile sunt vehiculele electrice ultramo-derne cu care se circulă pe bulevardele de sticlă aleStatului unic; oricine poate apela la ele, D- 503 şiI- 330 conduc un asemenea vehicul atunci când vizi-tează Casa Antică, vestigiu al civilizaţiei de odinioa-ră, ţinut la păstrare sub o cupolă protectoare de sti-clă.

2 „… totul este cea mai fină pânză de păianjen,o pânză întinsă, care tremură…” (105)

3 Sublinierile îmi aparţin – Şt.B.

26

ANUL XXIV t Nr. 12 (741)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

ecuaţia modernism– postmodernismreprezintă la oraactuală una dintre

cele mai incitante probleme desintaxă culturală de pe mapa-mond, cu implicaţii estetice şiteoretice multiple, exigentanalizate într- un volum apărutîn 2012 la editura eikon dinCluj- Napoca, disputa moder-nism – postmodernism. o intro-ducere în teoriile contemporaneasupra artei (ediţia a II- a, revi-zuită şi adăugită), sub semnătu-ra lui Dan eugen Raţiu. Trans-gresând cadrul concret al demer-sului sintetic, studiul se structu-rează în funcţie de o reflexivita-te vie, de o dexteritate herme-neutică perfect compatibilă curigoarea metodică a specialistu-lui, rezultatul fiind o sofisticatăanaliză a teoriilor contemporaneale artei în raportul ei cu practi-ca, dar şi „cu disputele filosoficeasupra limbajului, adevărului,tradiţiei şi subiectului uman(creator)”, sau „cu ideologiileradicale ori conservatoare care le însoţesc”.

Criteriul prim al ordonării tabloului estetic dela începutul modernităţii este furnizat de modelullimbajului, ilustrat atât de contestarea discursuluitradiţional de legitimare de către avangardele înce-putului de secol XX, cât şi de consecinţeleteoretico- estetice ale centralităţii limbajului din lin-gvistica structurală sau filosofia heideggeriană. Însiajul ultimei ramificaţii, prima parte a volumului,Structuralismul şi arta ca sistem de semnificare seconcentrează asupra paradigmei structuraliste – câtse poate de ispititoare graţie promisiunii de obiecti-vitate ştiinţifică –, începând cu pionieratul semiologal lui ferdinand de Saussure şi cu programul de uni-ficare a ştiinţelor umaniste din discursul antropolo -gic al lui Claude lévi- Strauss, trecând prin scientis-mul semiologic al lui Roland Barthes şi cel ideological lui louis Althusser, pentru a se încheia cu tenta-tiva lui Pierre francastel de a construi o teorie aartei ca sistem de semnificare şi cu teoriile lui louisMarin privind ştiinţa artei ca semiologie.

Hermeneutica filosofică şi ontologia operei deartă: Hans- Georg Gadamer, cea de a doua secţiune avolumului, începe prin a sublinia mutaţia gândiriilui gadamer în raportul ei cu estetica modernă desorginte kantiană şi cu cea a structuralismului fran-cez, în ciuda faptului că hermeneutica gadamerianăîmpărtăşeşte cu semiologiile structuraliste apelul lapreeminenţa limbii/limbajului în elucidarea naturiiartei. „el – scrie Dan eugen Raţiu despre filosof – aatribuit înţelegerii şi interpretării o dimensiune onto-logică, arătând că acestea nu sunt simple virtuozităţitehnice, ci constituie o experienţă autentică, definito-rie pentru modul de a fi al omului în lume”. Investi-garea criticilor lui gadamer la adresa ideilor moder-ne de ştiinţă, cunoaştere şi metodă generează alter-nativa: replierea hermeneuticii înspre ontologie.filosoful german respinge definiţiile limitative alecelei dintâi, considerând că adevărata ei preocupareţine de o filosofie practică, ceea ce, în ultimă instan-ţă, justifică pretenţia ei de a fi un tip specific decunoaştere şi adevăr.

Într- un discurs comparativ în care referinţaimpecabil administrată este estetica modernă de sor-ginte kantiană, secvenţa analitică secundă a acestuicapitol este dedicată principalelor contribuţii aleontologiei gadameriene a operei de artă: concepereaexperienţei artei drept cunoaştere şi transmitere aadevărului, determinarea temporalităţii specificeartei şi a statutului ontologic al operei de artă, cuajutorul conceptelor de joc, simbol şi sărbătoare, şireconsiderarea mimesisului drept categorie esteticăuniversală.

Consacrat unei figuri controversate, mitizate,cel de- al treilea capitol al volumului, modernismulestetic american: Clement Greenberg, mută dezbate-rea estetică de cealaltă parte a Atlanticului, odată cuea schimbându- se şi axa ordonatoare a teoriilor con-

temporane asupra artei, mode-lul limbajului fiind înlocuit deceea ce Dan eugen Raţiunumeşte a fi (jucându- se cu ter-menii unui fenomen culturalclasic) „cearta postmodernilorcu modernii”. Dezvoltată oare-cum nesistematic pe parcursula aproape trei decenii (de lasfârşitul anilor ‘40 până la înce-putul anilor ’70), teoria canoni-că a modernismului estetic, for-mulată de către greenberg, esteurmărită de la background- ul eifilosofic până la influenţele salepolitico- istorice şi la aspectelepolemice care- i modelează evo-luţia, de la confruntarea dintre„avangardă” şi „kitsch” la ceadintre abstracţie şi figuraţie, dela confruntarea dintre moder-nismul american şi cel „clasic”european (ecou al expansionis-mului economic şi politic ameri-can postbelic) la cea din interio-rul artei americane, între„abstracţia post- picturală”, ve -chiul expresionism abstract şinoile tendinţe artistice minima-

liste sau pop. un parcurs agitat, la capătul căruiaconcepţia greenbergiană a artei şi a istoriei s- adeplasat de la „afirmarea virtuţilor critic- subversiveale formei artistice la purismul auto- criticii”, de la oistorie „grea”, „care înglobează şi deter-mină formele aristice, la o istorie inte-grată artei ca factor intern”, consecinţăfirească a glisării filosofice a lui green-berg dinspre Marx înspre Kant şi a„conversiunii angajamentului său poli-tic de extremă stângă în apolitism”.

Revenirea centrului de forţă aldezbaterii în europa odată cu generaţia‘68 este atent decriptată în a patra sec-ţiune a disputei modernism – postmo-dernism, „French theory” şi criticaradicală a valorilor estetice moderne,consacrată unei subtile analize a posts-tructuralismului şi deconstrucţiei.esenţial în economia acestui moment alistoriei esteticii este contextul, marcatde discreditarea paradigmei revoluţio-nare şi de criza filosofiei raţionaliste, deo consecutivă repudiere a istoriei şi derelativism.

Impecabil documentată, graţieutilizării unor teme şi teze împrumuta-te din gândirea lui Nietzsche, Marx,freud şi Heidegger, analiza implicaţii-lor epigonale asumate de către filosofiipoststructuralismului generează tablo -ul clinic al curentului şi permite decu-parea atitudinilor fundamentale alegeneraţiei ’68 (tematizarea sfârşituluifilosofiei, adoptarea paradigmei genea-logice, disoluţia ideii de adevăr şi istori-zarea categoriilor) şi a unor efecte pre-cum cultivarea paradoxului, revendica-rea complexităţii sau afirmarea uneimarginalităţi asumate în mod eroic.Analiza urmăreşte apoi transformărileinduse de critica poststructuralistă, pedouă niveluri distincte de angajament –ştiinţific şi ideologic –, cu o aplicaţieexemplară în traseul urmat de RolandBarthes de la semiologie la „practicascriiturii” sau a Textului, „altfel spus,de la asumarea limbajului ca obiect alştiinţei la utilizarea lui ca instrumental revoltei, a cărei miză – „ocultată decătre cei care se mulţumesc doar cu o interpretare desuprafaţă a criticii barthesiene – o constituie subver-siunea fundamentelor culturii occidentale”. undemers aplicativ secund îl are ca protagonist pe jac-ques Derrida şi urmăreşte impactul deconstrucţieisale asupra neo- avangardismului.

A cincea secţiune a volumului, postmodernis-mul „rezistent” şi reevaluarea conceptelor estetice

moderniste, are în centrul ei una dintre cele maiinfluente figuri ale actualei teorii estetice americane,Rosalind Krauss, promotoare a „criticismului demi -tologizant”, angajată într- un proces de reevaluare ateoriilor estetice moderniste (mai ales a celei elabo-rate de către greenberg), secondată de o serie de teo-reticieni adepţi ai criticii reprezentărilor pure, altfelspus, ai unui „demers anti- estetic de recuperare adimensiunii practice/politice a artei”.

O cu totul altă atitudine faţă de tradiţia artis-tică etalează „postmodernismul neoclasic” teoretizatde către Charles jencks, protagonistul următoareisecvenţe a volumului, postmodernismul „neoclasic”şi reînvierea tradiţiei. În viziunea acestuia, postmo-dernismul reprezintă o mişcare de recuperare a lim-bajului şi a valorilor tradiţiei prin intermediul expe-rienţei şi valorilor moderne, rezultatul fiind o combi-naţie hibridă, dublu codificată.

Secţiunea finală a foarte solidului volum pro-pus de către Dan eugen Raţiu revine culturiiromâne, printr- o o radiografiere a postmodernismu-lui autohton, extensiv contextualizată politic şi isto-ric, cu o consemnare minuţioasă a genealogiei salecritice destul de eclectice (eugen Simion, Ion Bogdanlefter, Ovid S. Crohmălniceanu, livius Ciocârlie,

Monica Spiridon, Ioana em. Petrescu, Magda Câr-neci, Mircea Cărtărescu ş.a.), dar şi cu o accentuarea mizei sale polemice, agonale, asociată temperanţeicu care sunt receptate impusurile de sincronizare.disputa modernism – postmodernism e cartea dereferinţă a unui filosof şi estetician marcant, care sepoate lua în mână cu încredere. r

Constantina Raveca BuleuDisputa modernism – postmodernism

Impecabil documentată, graţieutilizării unor teme şi teze

împrumutate din gândirea luiNietzsche, Marx, Freud şi Heidegger,

analiza implicaţiilor epigonaleasumate de către filosofii

poststructuralismului genereazătabloul clinic al curentului şi permitedecuparea atitudinilor fundamentale

ale generaţiei ’68 (tematizareasfârşitului filosofiei, adoptarea

paradigmei genealogice, disoluţiaideii de adevăr şi istorizarea

categoriilor) şi a unor efecte precumcultivarea paradoxului, revendicarea

complexităţii sau afirmarea uneimarginalităţi asumate în mod eroic.

magda ursacheFile despre „arhipeleagul ororii”

Îi dau încă o dată dreptate lui Paul goma:martorul (deţinutul politic) poate scrie şibine, şi mai puţin bine; şi stângaci, şi păti-maş, şi privind înapoi cu mânie, cu scârbă,

cu iritare. Are dreptul la ură chiar. Şi asta pentru căexistă, tot după Paul goma, două stări/condiţii:„închisoare şi neînchisoare”.

Multe voci cu ceva background istoric, nu mult,nu suficient, ceea ce dovedeşte că opinia corectă nuse face fără informaţie, fără documentare, respingmemorialistica generaţiei al cărei destin a fost tem-niţa, ca să parafrazez titlul lui Ion Diaconescu, poli-tician cu stagii lungi în ocnele dejiste. Voci preasonore spun că astfel de testimonii concentraţionarenu rezistă (şi gata) din punct de vedere estetic. Dar,pentru a reconstitui faptele, pentru a cunoaşte teh-nica dezumanizării în lagărele comuniste, orice amă-nunt ivit „din cutele cele mai ascunse ale memoriei”(Cicerone Ioniţoiu) este de o importanţă majoră.

Banalitatea răului (mulţumesc, MariusOprea!) displace? e vorba, însă, de banalitatea tero-rii, de oameni ucişi încet ori repede. Arestat în 18nov. ’52, mort la jilava în 16 mai ’54, Monseniorulghika a fost torturat prin simularea a 80 de spânzu-rări. Ioan Ianolide (v. Întoarcerea lui Hristos (docu-ment pentru o lume nouă), ed. Christiana, Buc.2006) n- a avut, vreme de 15 ani, veşti despre familie;de moartea tatălui a aflat după un an; nu şi- a zăritmăcar prietenii aflaţi în aceeaşi închisoare. „Refrac-tarii” erau bătuţi cu ranga de fier, „să le sară carneade pe oase”, cum comanda „posedatul” eugen ţurca-nu, în închisoarea piteşteană.

Maiorul de Cercetări Penale, tov. jack Simon,co- religionar atunci cu Steinhardt, l- a călcat în cizmepe „ovreiul legionar”. Steinhardt a ieşit biruitormoral: Securitatea nu l- a putut determina să toarnepe careva. Dar rezistenţa a fost greu plătită în reclu-ziune, în multe cazuri cu crucificarea la propriu. Cinen- a cunoscut tipurile de bătaie să nu arunce cu piatraîn cei care au cedat: bătaie fără motiv, bătaie pentrua distruge credinţa, bătaie ca „moment coregrafic”(prototip: dansul satanicului ţurcanu pe şira spinăriiori pe sternul deţinuţilor) pentru plăcerea torţionaru-lui, dar şi pentru desfătarea privitorului prin vizetă.Cicatricile lăsate de lovituri îngrozeau. unii „piteşti-zaţi”, prin golirea creierului sub chin, mărturiseaucrime imaginare; dacă n- aveau ce „demasca”,născoceau. Trebuia găsită o cale să- şi protejezepărinţii, să- şi salveze, cumva, soţia, copiii, prietenii.un exemplu dat de D. Bacu? Cineva fredona omelodie: „Dar nu pot şi- alene trec anii,/aşteptândsă- nflorească iar castanii…” un delator l- a „demas-cat”, modificând versul: „aşteptând să sosească ameri-canii”. Câţi nu trăgeau de timp în închisori, sărămână în viaţă până să- i salveze americanii? Or,neînduplecaţii procurori condamnă, cerându- le să firezistat la tortură până- n moarte.

Chiar şi glumele de deţinuţi trebuie consemna-te: „Ai citit poemul pedagogic de Makarenko?”însemna: „te- au re- educat?” Carcera de la gherla eranumită mon caprice; mon jardin era camera neagră,fără aer şi lumină, 3 metri pe 3, unde se înghesuiau,în cămaşă şi izmană, nu trei, ci treizeci de persoane.Când ieşeau, dacă mai ieşeau, erau supranumiţi„oameni cu pension”.

la cele două stări, închisoare şi neînchisoare,trebuie adăugate cele două condiţii: schingiuit –schingiuitor. la Piteşti, erau schingiuiţi elevi şi stu-denţi care „uneltiseră” contra ordinii din Republică,iar pedepsirea „abaterilor” de la linia PMR/uTM s- apăstrat mult şi bine, chiar în perioada „relaxată”, ’62– ’70. Alex. Ştefănescu, în cartea dialog cu IoanaRevnic, istorisea despre un soi de tribunal public,prezidat de Ion Iliescu, prim secretar CC/uTM, orga-nizat în aula facultăţii de Drept, unde era studentîn anul V Dan Munteanu. A fost condamnat. De ce?Pentru că semnalase conducerii universităţii func-ţionarea proastă a instalaţiilor sanitare din cămin,abuzurile personalului administrativ etc. l- au ares-tat ca provocator, a sărit, la proces, pe geam în semnde protest, şi- a rupt picioarele, l- au închis, apoi DanMunteanu a dispărut.

Mai era lupta cumplită cu foamea: mâncai carâmătorii (comparaţia lui Radu Ciuceanu din preamult întuneric, doamne!) din gamelă, cu mâinilelegate de spate. Doctorul Nicu Ioniţă rememoreazăcum torţionarii închisorii Piteşti turnau cu sadismzeama fierbinte pe gât, mai punând şi sare în ea;porţia, oricum insuficientă, se măsura în funcţie de„demascare”: demascai – mâncai. Demasc, deci

mănânc. la carceră (fără a pune la socoteală că lipsade comunicare agrava trauma psihică, ruina psihic),mâncai o dată la trei zile, până nu mai mâncai deloc.

Postsocialist, nu faptele de arme ale „luceferi-lor negri din catacombe” (cum îi numeşte Petre Pan-drea pe capii Securităţii) sunt incriminate, ci căderi-le celor cu conştiinţa slăbită prin tortură. Oamenilorpolitici de rang înalt, teologilor, scriitorilor li se dimi-nuează creditul moral. Vă aduc aminte că, într- oetapă a anchetării, arestatul trebuia să răspundăunde a ascuns arme şi cărţi. În celule, percheziţiile lasaltea după „un muc de creion” (Radu Ciuceanu)erau la ordinea zilei. În etapa a doua, arestatultrebuia să dezvăluie ce- a ascuns în minte şi în suflet:pe Dumnezeu, pe Hristos, negaţi cu violenţă de bru-tele anchetatoare. Cum or fi suportat teologi ca D.Staniloae parodiile de slujbă de duminică şi pentrufiecare sărbătoare creştină? Şi nu sunt nişte nimi-carniţe cei care îl acuză pe marele teolog ortodox căar fi susţinut, în „glasul patriei”, ideea că regimulsprijinea biserica? Valeriu Anania, după 6 ani depuşcărie, nici la „glasul patriei” n- a fost acceptat.

În loc să administrăm şcolarilor secvenţe deistorie tabloidizată (ale cui erau buzele senzuale dinmanualul alternativ de istorie, că nu- mi amintesc: alelui Decebal, ale escăi, ale lui Tatulici?), măcar să tre-cem la bibliografia obligatorie despre anii terorii douăpropoziţii, atât, din jurnalul lui Traian Chelariu, Zile-le şi umbra mea: „Am lucrat la ecarisaj. După- amiazăam tradus din Verlaine.” Spun totul, cui vrea să audă,despre închisoarea eruditului (ştia 9 limbi), care nu seîncheiase după ce primise ordinul de eliberare dinpuşcărie. Închisoarea nu s- a terminat nici pentru gyr,mort în ’75, nici pentru Crainic, stins în ’72. Întrebarepentru istoricul Ovidiu Pecican: de ce era reprobabilpentru Nichifor Crainic să fi fost teolog şi ministru cupropaganda? Se înţelege, propagandă anticomunistă.Crainic ştia bine cât de lovită va fi intelectualitateainterbelică sub ocupaţie armată sovietică şi aşa a fost:dezcreştinare pe cincinale.

Crainic şi gyr au plătit scump dictonul AmorPatriae Nostra lex; la fel Vladimir Streinu. Soţia luigyr făcea nasturi de lemn pentru pâinea zilnică;lola Streinu – cutiuţe de lemn farmaceutice pentruunguente. gyr, Crainic, Streinu au fost „asiguraţioperativ” până- n moarte. Se ştie de cine?

Din închisoarea devenită ţara întreagă, primiiau evadat proletcultiştii, iar ultimul dintre ei, posto-cialist, Crohmălniceanu, ca persecutat politic. Înanii ’80, nu- l mai interesa ideologia, ci tehnica, scrii-tura, deşi mai scria în „Amfiteatru”, apr. ’81, pag. 4,articolul pledez pentru o intelectualizare energică aromanelor cu eroi comunişti. În memorii deghizate,reeditate recent cu tam- tam, nu predideşte să- l iro-nizeze pe Steinhardt, că hrănea în puşcărie un popălegionar din pachete primite din Israel. PastorulWurmbrand n- a fost salvat din boală şi din moartede sfântul închisorilor, Valeriu gafencu, pe careInstitutul Wiesel, prin directorul Alexandru florian,îl anatemizează?

Ca şi cum n- ar fi fost suficient lavajul cerebralal „piteştizării”, ne lăsăm seduşi de confortul amne-ziei; suntem sfătuiţi (de Sandra Pralong et alii) săfacem exerciţii nu de memorie, ci de iertarea călăilor.Cartea neagră a comunismului? Nu mai placesubiectul, pentru mulţi comunismul nefiind un sis-tem criminal. Realitatea memoriilor despre ororilegherlelor li se pare prea atroce, se arată saţiaţi dememorialul durerii. Cumplitele strigăte ale celorchinuiţi, întrebându- l pe Dumnezeu de ce- i îngăduiepe călăi, până când atâta suferinţă, nu- i cutremură.Datoria mărturisirii nu- i impresionează ca nefiind…estetică.

Trimit numai la trei confesiuni sfâşietoare:Nicu Păun, muntele suferinţei (pe care am stilizat- oeu însămi pentru editură), Institutul european, Iaşi,’97, Nicolae Marinică, Jurnalul unui bandit în închi-sorile comuniste, ed. Ramida, Buc. ’96, grigoreCaraza, aiud însângerat, (ediţie definitivă), ed.Conta, 2010.

Stărui în a afirma că sunt agreate mai degrabăistorisirile despre cedări, despre leziuni psihice. Depildă, că la „descinderile” de la Bucureşti ale organe-lor de control, erau „bandiţi” care mulţumeau că aufost reeducaţi, consecinţă a distrugerii echilibruluimental după bătaiebătaiebătaie.

„Reeducaţii” nu- i iubesc pe „nereeducaţi”.„Banditul bandiţilor”, Paul goma, primeşte reproşulcă n- a trăit Piteştiul, dar a scris patimile dupăpiteşti. unii sunt chiar dezgustaţi când se vorbeşte

de talentul său colosal, pentru a folosi epitetul luiRadu Mareş. Şi dacă uriaşul său talent începe să numai poată fi pus la îndoială, atunci contestatarii searată scandalizaţi de documentarul Săptămânaroşie. Aşadar, dacă nu mai merge cu acuza (de sursăsecuristică) „n- are talent”, se trece la ideologie.Instanţa literară se schimbă pe instanţa PC – corectpolitică. Şi câţi mărturisitori întru adevăr nu suntetichetaţi astfel: ăia- s legionari, ăilalţi sunt antise-miţi, iar vituperările neargumentate se produc la felca- n vremi proletcultiste, deloc apuse.

Instanţa estetică s- a pronunţat şi în cazul măr-turisitorului Radu Mărculescu despre trenul depor-taţilor. Se murea mult în trenul siberian. Zeci decadavre rămâneau pe terasament. Spune mărturisi-torul (la 93 de ani, cerând să fie şi nefiind reprimit înuSR): „Am început să povestim. N- a mai muritnimeni.” Pentru aceste cuvinte merita să fie admisîn uniunea unde intră, de altfel, o droaie de noncăr-ţari, tipărind te miri ce, prin tehnica achiziţionatăcopy & paste.

Aşadar, unii nu vor nici document, nicidocu- roman de carceră, ca fiind prea atroce şi tulbu-rătoare de siestă. Alţii, instanţa morală, au ce au cuficţionarii, negând total literatura despre obsedantuldeceniu.

Reexaminarea / reevaluarea critică îi desfide(când nu- i desfiinţează) ca la un semn / semnal pe pro-zatorii temei gulagului: că ar fi făcut compromisuri cuPuterea comunistă, ca să n- o supere / enerveze, iarcenzura să nu le permită BT- ul mult dorit. Că Preda,Buzura, DRP, ţoiu, Ivasiuc ar fi aburit oglinda reali-tăţii. Cam aceloraşi nu le place nici oglinda lui goma,unde ne vedem aşa cum suntem. Că Buzura e preaaluziv privind realitatea abuzivă, că DRP e prea eso-pic, că Ivasiuc e prea puţin integru, mai toţi fiind eti-chetaţi prea prudenţi, inapţi pentru răzvrătire şi pen-tru adevăr integral. Mircea ţicudean (în Vârsteleminciunii, „Apostrof”, nr.3- 4 ’90) diagnostica la susnu-miţii un „proletcultism” întors pe dos, primind sarcinăde la PCR să dezvăluie (cât şi cum trebuie) anii ororiidejiste, în favoarea „epocii de aur”. Să le reamintescce- a pătimit Radu Cosaşu pentru încercarea de a cereîn literatură „adevărul integral”?

Sub eticheta „dezvăluism” (că- i „dubios”) sunttraşi de urechi ca impostori şi colaboraţionişti aiCeauşescului şi Preda, şi Buzura, şi ţoiu. Preda îlpune pe Petrini să spună oblu, deloc abuziv: „Suntliber dar de fapt sunt tot închis” şi asta pentru căgândirea era captivă. Paul georgescu, în dialog cu D.Micu, dezvăluia faptul că textele respinse de redacţiaGazetei literare erau cerute de ofiţerul Secu. Puteaifi arestat şi anchetat pentru un text respins. Niciscrisul aluziv nu scăpa de sancţiunea cenzurii. Într- onotă informativă (sursa: CNSAS, 10.09.2007) despreun articol din „Opinia studenţească”, dimensiuneavocativă, semnat M. ferapont (probabil NichitaDanilov) se sublinia: „a scris frumos, dar aluziv.”

Contestatarii cer, pe de o parte, memorialişti-lor să fie senini şi detaşaţi, iertători şi milostivi, iarprozatorilor şaizecişti şi şaptezecişti le reproşeazăcompromisul major de a fi retuşat ororile şi că n- audescris torturi. Dar s- a făcut: sunt în romanele luiAugustin Buzura destui anchetatori – brute, a creato galerie; au citit acuzatorii scena cumplită cu mamatorturată de securiştii satelor, ca fiii- partizani să- iaudă strigătele de durere şi să iasă din ascunzătoareca s- o salveze? Şi de ce trebuie „înfierat” ţoiu cămaiorul de Securitate Roadevin este un anchetatorelevat şi bonom, aşadar neverosimil? De ce n- ar fifost şi aşa? Poate că victima era mai lesne de vânatastfel. Călăul şi- a rafinat metodele, fără a fi maipuţin călău de vreme ce a provocat sinucidereaanchetatorului. Sau e altă moarte care nu dovedeştenimic? A demitizat Buzura rezistenţa luptătorilordin munţi? Poate personajul său, securistul din Feţe-le tăcerii, cel care a trimis trupele de comando să- idecimeze.

După atacuri concentrate, încet, dar sigur, s- aajuns la lipsa de încredere în reperele literaturii con-temporane. Nu susţinea „evanghelista” Mungiu căstudenţii săi nu mai aparţin etnicului românesc,fiind cultural globalizaţi? Vezi, Doamne, aleg ce leconvine lor din cultura universală şi o refuză pe ceade acasă, periferică şi nenobelizată. Se intră în uni-versal prin naţional, cum credea „depăşitul” de Căli-nescu? Ba nu: prin publicitate, prin reclamă agresi-vă. Ce Breban când ai Brown Dan? A- i ţine pe tineriîn ne- ştiinţă şi- n necunoaşterea valorilor reale e lafel de nociv ca şi refuzul datoriei de a re- memora. r

27

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

DECEMbRIE 2013

După atacuri concentrate, încet, dar sigur, s- aajuns la lipsa de încredere în reperele literaturii

contemporane. Nu susţinea „evanghelista” Mungiucă studenţii săi nu mai aparţin etnicului românesc,fiind cultural globalizaţi? Vezi, Doamne, aleg ce le

convine lor din cultura universală şi o refuză pecea de acasă, periferică şi nenobelizată. Se intră înuniversal prin naţional, cum credea „depăşitul” de

Călinescu? ba nu: prin publicitate, prin reclamăagresivă. Ce breban când ai brown Dan?

28

ANUL XXIV t Nr. 12 (741)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Cea mai recentă apariţie editorială a luiIronim Muntean, destoinic om de litereardelean, se numeşte romanul femi-nin contemporan, confirmând o preocu-

pare mai veche a sa pentru proză, şi, nu în ultimulrând, pentru autori de gen feminin. Să remarcăm, dela bun început, ţinuta grafică a volumului, apărut laTipo Moldova, editură care şi- a câştigat de cevavreme un prestigiu demn de toată stima în rânduliubitorilor de carte.

Volumul pe care- l supune, azi, atenţiei cititoru-lui Ironim Muntean, cuprinde atât articole publica-te, deja, în unele publicaţii literare de prestigiu(Contemporanul, tribuna etc.) cât şi inedite, marealor majoritate – rodica Braga, Florina Ilis, martapetreu, Corina Sabău etc. – dovedind, în mod convin-gător, grija autorului de a propune o imagine cât maiproaspătă a peisajului literar feminin, demersul săubucurându- se, în timp, de sprijinul generos al autoa-relor luate în discuţie.

O simplă privire asupra cuprinsului volumuluine revelă câteva detalii esenţiale pentru înţelegereademersului critic al lui Ironim Muntean: autoarelesunt prezentate sub semnul neutru al cronologicului,de la cele mai „în vârstă” (iertată- mi fie indiscreţia)– Nora Iuga, la cea mai tânără – Corina Sabău; cri-teriu, să recunoaştem, lipsit de valoare axiologică,un simplu gest de prevedere, credem, care- l pune peautor la adăpost de posibile contestări bazate peeventuale orgolii.

De asemenea, trebuie să subliniem că în lipsaunui text „program” substanţial referitor la calitateamai mult sau mai puţin particulară a prozei cultiva-te de romanciere – dacă această calitate particuala-ră poate fi identificată şi discutată – în care să întâl-nim unele coordonate comune prozei „feminine” deazi, volumul seamănă, mai degrabă cu un substan-ţial capitol de istorie literară, trădând o mai vechepasiune a autorului pentru acest gen literar „greu”.fiecare autor prezentat reprezintă o fişă de lecturăşi nu un studiu în sprijinul unei argumentaţii nara-tologice mai ample.

Ne putem întreba, fireşte, privind numărulautoarelor cuprinse între coperţile volumului, de cedoar acestea (16) şi nu, sa zicem, 20 sau mai multe,ori de ce nu doar 10 sau mai puţine. Asupra acestuidetaliu, autorul volumului nu ne lămureşte. Dacă,însă, acest amănunt, de natură cantitativă, este maipuţin semnificativ (autorul având deplină libertate,la urma urmelor, să aleagă cu cine „defilează”), estemai greu să înţelegem de ce lipseşte să zicem gabrie-la Adameşteanu, doar dacă, nucumva, cum ne promite IronimMunteanu, motivul s- ar găsi înplanul său de a dedica un volumseparat autoarei dimineţii pier-dute…

Volumul se deschide cuNora Iuga, cunoscută şi recunos-cută publicului cititor mai ales capoetă – „în momentele mele desecetă poetică mai scriu şi proză”,mărturiseşte aceasta. Cu atâtmai mult, îl atrage pe IronimMuntean romanele ei, care „aufactură poetică”. Sexagenara şitânărul, Polirom 2012, îi atrageatenţia criticului de data asta,roman construit conform proprieiafirmaţii, sub forma unui imensmonolog – confesiune rostită deprotagonistă – naratoarea Annaîn faţa Bărbatului cu privireaverde, care ascultă în tăcere,mut, fără să pronunţe vreuncuvânt, în cele 12 ore când este laAnna în vizită. Nu este greu sărecunoaştem că această formăprozastică – monologul – repre-zintă, în sine, o amplă şi generoa-să diversiune poetică. Munteanunu întârzie multă vreme asupra„tramei” romanului grăbindu- se,pragmatic, spre o concluzie plină de substanţă asu-pra esenţei obiectului studiat: „Osmoză a realului cuvisul, romanul nu doar portretizează şi configureazătipologii umane, ci evocă, rememorează, descrie pei-sajul (cu beţia ierbii) perceput tactil şi descifrându- i

misterul în formule stilistice cu structuriparadoxale, aforistice.” Recunoaştem în acestscurt demers critic una dintre calităţile deseamă ale stilului lui Ironim Muntean: capa-citatea de a surprinde în puţine cuvinte, înmod sugestiv, esenţa însăşi a unui text lite-rar. Aceeaşi propensiune spre concizie o întâl-nim şi în paginile dedicate Rodicăi Braga(prezentă cu romanul dincolo de dragoste), acărei evoluţii este pusă sub semnul „drumuluicătre sine”. Discuţia se încheie ca şi în cazulNorei Iuga, printr- o formulă exemplară princapacitatea de a surprinde esenţialul: „Roma-nul, afirmă Muntean, se constituie într- omeditaţie despre iubire, fericire, bucurie şiopusele ei în existenţa omului repede trecătorprin timpul etern, Rodica Braga aducândcapacitatea analitică remarcabil gradată,rememorare rafinată, arta autoscopiei şi aportretelor simbolice, descrieri plastice, darmai ales un stil reflexiv cu inflexiuni poeticeîn care paradoxul: exact atâta rău cât să parăuman şi exact atâta bine cât să nu pară mons-tru, aforismul, exprimarea eufemistică şiscânteieri metaforice nu- s puţine.”

Nu întotdeauna spiritul critic al luiMunteanu operează cu o concizie atât detranşantă. Temperament de istoric literar,autorul are adesea nevoie de spaţii mai amplepetru a se desfăşura, ca în cazul Aurei Christisau Danielei Zeca Buzura, de pildă.

După cum precizează Ironim Muntean,atent la elementele epice care formeazăampla tetralogie Vulturi de noapte, (Sculpto-rul, noaptea străinului, marile jocuri şi Zăpa-da mieilor), Aura Christi este „o voce expresi-vă” a literaturii române. Încă de la primapagină, este surprinsă esenţa acestei ample şiambiţioase creaţii romaneşti: relaţia maes -tru- discipol, relaţie dezvoltată cu mare inteli-genţă de Aura Christi, pornind de la o venă denatură biblică („Ajunge ucenicul să fie ca învăţătorullui şi robul să fie ca domnul său” Matei, 20:25). Peparcursul primului capitol al studiului, Ironim Mun-tean se opreşte cu răbdare şi atenţie asupra moduluiîn care este transpusă în pagină tema centrală avolumului Sculptorul: „Aura Christi, precizează cri-ticul, particularizează străvechea relaţie maestru –discipol (…) într- un context romanesc de o fascinan-tă actualitate, (această) cheie a umanităţii este sur-prinsă în condiţia unui sculptor al zilelor noastre ce

cunoaştea amplu lumea prin exerciţiul formativ,frecventând nu doar o realitate dinamică, mereuschimbătoare, căutându- şi vocaţia, glasul şi topindîn aliajul său sufletesc învăţăturile desprinse dincărţi, printr- un efort interdisciplinar…” etc. Dincolo

de corecta definire a teritoriului pe care se joacămiza romanului, Ironim Munteanu intuieşte cumare fineţe şi admirabilă precizie mecanismele depunere în operă a tramei romanului, pe care le ana-lizează cu subtilitate.

Cu aceeaşi răbdare şi matură chibzuinţă Iro-nim Munteanu trece la analiza celui de al doilearoman al tetralogiei, noaptea străinului, pe care- ldiscută într- un capitol separat – „Sub zodia ochiului”– plasându- l corect din punct de vedere culturalîntr- un context în care sunt prezenţi Homer, goethe,

Rilke, Platon, Aristotel, dar nudoar ei, concluzionând: „Arta con-strucţiei arhitectonice, rotunde,expresivitatea stilului în caretopeşte epicul, liricul şi dramati-cul (funcţia dialogului şi viziuneascenică) sunt elementele ce daurezistenţă romanului”. De aceeaşigenerozitate exactă în comentariişi aprecieri dă dovadă IronimMuntean în discutarea următoa-relor două romane ale AureiChristi, el întârziind asupraîncărcăturii lor de elemente sim-bolice, asupra maturităţii arteiprozastice a autoarei, a indicuscu-tabilei sale vocaţii de romancieră.

Nu altfel procedează IronimMuntean în cazul altor romancie-re, Ioana Pârvulescu, MartaPetreu etc. aspectul cel mai rele-vant al comentariului său, îngenere vorbind, fiind o mare şinedisimulată admiraţie faţă decreaţia acestor romanciere, dispo-ziţia sa mereu înclinată sprepunerea în lumină a acelor aspec-te care fac din romanele discutateadevărate pietre de hotar ale pro-zei româneşti contemporane. Şiaceasta fie că este vorba despreautoare sau autori, discriminarea

de gen, în această discuţie, fiind lipsită de relevanţă.În concluzie un tom substanţial, necesar, în înţelege-rea veritabilei dimensiuni a prozei de azi. r

Ion CreţuSe poate vorbi despre un roman feminin?

Nu întotdeauna spiritul critic al luiMunteanu operează cu o concizie atâtde tranşantă. Temperament de istoricliterar, autorul are adesea nevoie de

spaţii mai ample petru a se desfăşura,ca în cazul Aurei Christi sau Danielei

Zeca buzura, de pildă.

29

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

DECEMbRIE 2013

este de necontestat că george Almosni-no a fost unul dintre cei mai de seamăreprezentanţi ai mişcării experimenta-liste care începe să se manifeste în poe-

zia românească la sfârşitul anilor ‘60, reluând expe-rienţa avangardelor interbelice. lirica lui a fostasimilată, pe drept cuvânt, aşa- zisei poezii a obiecte-lor (Abăluţă, fati, grigurcu), care s- a manifestatsimultan cu activitatea grupului oniric. Spre deose-bire insă de onirişti, poeţii lucrurilor nu şi- au susţi-nut tendinţele novatoare printr- un aparat teoretic,iar poietica lor e dată implicit, în texte ce se îndepăr-tau semnificativ de retorica revolută a modernismu-lui.

Căci noua poezie experimentalistă este solida-ră cu o viziune nihilocentrică, luând locul perspecti-vei antropocentrice a modernităţii, cu sentimentulpierderii centrului, iar, după ce dobândeşte conştiin-ţa rostogolirii sale implacabile pe circumferinţă,actantul liric îşi pierde totodată aici orice veleităţiprometeice sau faustice, producându- se ceea ce teo-reticienii experimentalismului italian numeau„reducerea eului ca producător de semnificaţii”.Drama căderii din centru sfârşeşte prin a genera,mai mult decât un acut sentiment al alienării, ostare de perplexitate ontologică, de dubitaţie anxioa-să, legată de angoasa profundă a unei subiectivităţilirice care nu mai are certitudinea propriei existenţe,resimţită ca precară şi chiar îndoielnică. Poeţii expe-rimentalişti vor ajunge astfel la ideea unei „poetici aobiectelor” legată de explorarea fertilă a circumferin-ţei şi de contactul nemijlocit cu materialitatea realu-lui, care este perceput acum în el însuşi şi în „obsce-nitatea” lui superlativă, iar nu ca o textură de sim-boluri ce fac inteligibil metafizicul, ca în poezia „decunoaştere” a moderniştilor. Şi, la fel ca în NoulRoman francez – cu care poezia obiectelor are sufi-ciente puncte de convergenţă, această nouă prizăasupra realului presupune o ipostază umanăspecifică: voyeur- ul, a cărui privire încearcă să regă-sească realitatea în starea ei de „inocenţă primordia-lă”, dar şi o anumită ştiinţă de a privi, care extragelucrurile din textura conexiunilor stabilite prin obiş-nuinţă, le integrează în conexiuni insolite, în confi-guraţii pline de stranietate. O asemenea ştiinţă de aprivi este în legătură cu funcţia „textualizantă” aochiului (prezentă, mai târziu, şi în teoretizările opt-zeciştilor), ce dezmembrează şi reasamblează la nes-fârşit substanţa realului, care devine materia unorserii infinite de permutaţii şi combinări, o „lectură”sau „hermeneutică”, astfel încât poezia obiectelor vapresupune cu necesitate experimentele optice, culti-varea voită a unor „disfuncţionalităţi de percepţie”care să proiecteze asupra realităţii unghiuri insolitede reflectare. lucrurile vor deveni în felul acestaperfect izomorfe cu semnele în totalitate opace aleunei scriituri corporalizate şi ilizibile (prin urmaresemnele unui „text”), iar realitatea devine „materie”în sensul cel mai strict al cuvântului, e închisă însine, refractară la orice semnificat transcendent.

Pe această traiectorie se înscrie şi poezia luigeorge Almosnino, reeditată acum sub forma uneisubtanţiale antologii (Fotoliul verde. antologie depoezie 1971– 1995, editura Paralela 45, 2013), însoţi-tă nu doar de prefaţa lui eugen Negrici şi postfaţalui gheorghe grigurcu, ci şi de rememorările NoreiIuga, care constituie – prin ele însele – o lectură săr-bătorească. Această antologie impune încă o datăimaginea unui poet devorat (aşa cum spune eugenNegrici) de o „stranie voluptate a subestimării”, aunui om de o extraordinară modestie, care n- a urmă-rit niciodată laurii criticii, urmându- şi implacabildestinul de creator.

lirica lui înregistrează cu minuţiozi-tate disfuncţionalităţile unei priviri care adevenit „nefirească” şi percepe lucrurile dinperspectivele cele mai neobişnuite, este oprivire „din spate”, fascinată mai mult dereversul decât de aversul obiectelor, încer-când să descopere „urzeala” ascunsă a rea-lului, conexiunile şi configuraţiile: „Odăilesunt goale/şi din spatele jilţului înalt/capulbunicii, cucernica lână, /nu aduce nimic dinprimăvara/sturzului mort” (primăvarasturzului). Alteori vederea devine fragmen-tară, decupează secvenţe din filmul re -alului (decupajul constituindu- se într- otehnică opusă configuraţiei), se focalizeazăasupra unui detaliu şi, pe măsură ce îşi res-trânge aria, câştigă tot mai mult în intensi-tate. Disfuncţionalităţile privirii se asocia-ză în asemenea texte cu o conştiinţă acută

a alterităţii (omul şi lumea sunt – prin raportareunul la celălalt – „altele”), ceea ce este în legătură cuun presentiment al textului care este, în mod esen-ţial, alteritate. Căci – scrie în această ordine de ideilivius Ciocârlie – printre „germenii” activităţii pro-ducătoare de text se numără, înainte de toate, „peri-clitarea identităţii prin acţiunea diferenţei, a lui ace-laşi de către altul”, astfel încât în poemele lui geor-ge Almosnino sentimentul înstrăinării şi conştiinţaalterităţii sunt în legătură cu funcţia textualizantă aochiului, care transformă lucrurile şi lumea în text:„Prea străin tu ziua şi noaptea ceas/cotrobăit cudouăzeci şi patru de întrebări/şi una singurănecesară/la intrarea- n grădină doare/mâna care ţineumbrela de soare după care te poţi ascunde/când seface inventarul celor ce pleacă înainte de stingere/lainternatul de fete şi la cel de băieţi despărţite” (preastrăin…). De activitatea „ochiului textualizant” ţineşi percepţia alterată a distanţelor, care face cadepartele şi aproapele să se convertească unul încelălalt şi ca spaţiul să devină incert, problematic, săprovoace anxietate, în timp ce obiectele încep săterorizeze: „poate că apa s- a încălzit în pahar/darafară plouă/şi somnul îmi aduce aceeaşi nelinişte/cadrumul/până la fereastră sunt o sută de ani de- ntu-neric/până la unghiile mâinii/o oră de dragoste/poatecă apa o să- ngheţe- n pahar/mai devreme decât negândim/dar nu ştiu decât/să mă rostogolesc dinpat/până la piciorul mesei//mi- e frică de scaunulacela/pe care mi- am pregătit/hainele de duminică”(Şi somnul ca drumul). Sub acţiunea privirii care„mătură” suprafeţele lucrurilor, spaţiul va suferi dealtfel metamorfoze terifice, pierzându- şi verticalita-tea, se aplatizează la nesfârşit, transformându- seîntr- o filă inscripţionată; acest veritabil „complex alcâmpiei” exprima oroarea de text, de lumea bidimen-sională a semnelor, care a dobândit aspectul unuiosuar uriaş, e o colecţie de relicve, de obiecte mumi-ficate, printre care, redus la dimensiunile opera -torului textual, subiectul uman s- a contaminat elînsuşi de „mecanica” textului, căpătând aspectulmanechinului umanoid sau al marionetei dezarticu-late: „Vestitorii vor veni,/vor veni poate la noapte/şiglasul sturzului mort/bunica nu şi- l aminteşte./Degeaba o hrănim cu grăunţe/ţintuită în jilţ/cu faţaspre miazăzi/şi o obligăm să cânte/sub ameninţareapistolului- mitralieră” (primăvara sturzului). Poemule conceput acum după reţeta oniristă a configuraţii-lor, dar fără luxurianţele coloristice ale lui Dimov,„iluminările” din poezia lui Mazilescu sau freneziatextualizantă a lui Daniel Turcea. Căci poetizărilelui george Almosnino propun viziuni concepute canişte colaje, alcătuite din obiecte- semn de o maximăopacitate, care mai mult absorb lumina decât oreverberează, în timp ce „contorsionarea” expresieipare să trădeze prezenţa, în interiorul semnului, aunei energii tenebroase, iar sentimentul jubilaţiei înfaţa miraculosului este în totalitate inexistent,imaginaţia fiind concepută mai degrabă ca uninstrument „diabolic” care construieşte universuriplasate sub semnul derizoriului neliniştitor: „Omular vrea să se scarpine în urechi/dar e cu mâinile peoraş şi trebuie să- l ţină bine până îi vine schimbul/săi- l predea cu proces verbal./Cei câţiva poeţi din jurullui/ar vrea să- l distreze vorbindu- i/de fecioara cupărul de aur/născută din pântecul lunii…/Omul îitrimite la dracu şi se agaţă/mai vârtos cu mâinile deoraş şi- l tine/şi- l ţine gândindu- se la schimbul/careîntârzie pe drum probabil” (Cu mâinile pe oraş).există, în asemenea texte, o anumită „monotonie” afantazării, viziunile par să se nască din mişcărileunei imaginaţii „obosite”, astfel încât culoarea visu-

lui va fi, la george Almosnino, îndeosebi cenuşiul,decorurile sale fiind ex- sanguinate, lipsite de croma-tismul frenetic al oniricilor „pur sânge”: „Între aces-te linii de orizont/trecerea se face egal/de la pământla lună de la lună la pământ/fără o singură picăturăde sânge” (dacă toate). Analogul acesteifantazări/textualizări dezabuzate, care e pătrunsămereu de sentimentul propriei sale precarităţi, este,în planul experienţei cu lucrurile, „fuga spre zero”,legată de prezenţa ipostazelor meschine ale nimicu-lui, ce sugerează ideea unei „totalităţi negative” carese naşte dintr- o percepţie acută a vidului şi dintr- unapăsător plictis ontologic: „Să adunăm/doi cu trei/şisă scădem/cinci/aceasta e porunca//Apoi putem să nejucăm/cu cercurile alergând prin iarbă./Dacavrem/ne putem urca în copaci –/ amenda nu se plă-teşte/(…) Până la Paris sunt douăzeci şi cinci dedegete/până la mare/doar patru//Pasăre fără pene,cine/bate la uşa cu unghia?” (Joaca). Subiectul liricnu întârzie să- şi descopere deficitul de vitalitate,care este, ca la Bacovia, o boală a sângelui:răcindu- se, acesta se converteşte în cerneală, carereprezintă, prin excelenţă, umoarea minus- vitalită-ţii, scrierea şi moartea dovedindu- se astfel, ca în teo-retizările de mai târziu ale textualiştilor, perfect izo-morfe: „Totul depinde de călimări…/şi această feme-ie nu poate trăi/decât îmbracată în cerneală/şi acestcal şi această cheie/care păzeşte o pasăre împăia-tă.//Totul depinde de călimări,/totul depinde deculoarea cernelii;/aceasta este sărbătoarea/şi singu-rul gest de pudoare” (depinde). Plecând de aici, poe-tul va transcrie aventurile imersiunii într- o lichidi-tate thanatizată, descoperind magia cernelii şi ascrisului, prin care lucrurile trec din realitate în tex-tualitate, adică în moarte: „Am căzut în mare/şim- am transformat în iarbă./Peşti lucitori muşcaudin mine/şi mureau imediat./Deodată cei rămaşi/auînceput să se izbească de maluri şuierând: e un omprintre noi/morţii ne stau mărturie” (În mare). „Peş-tele dulgher”, invocat în contextul acestei mitologii aacvaticului, va constitui prin urmare o figurare ascriptorului, agentul trecerii nimicitoare a lucrurilorîn semne, intrând el însuşi sub incidenţa „legiinecruţătoare” a textului care îşi anihilează autorul:„Mi- am adus aminte de cele câteva ore/pe care le- ampetrecut în mare./Atunci am aflat povestea peşteluidulgher./era un peşte respectat şi iubit/făcea leagă-ne de copii şi paturi de nuntă./(…)Toate acesteapână- ntr- o zi/când o femeie şi- a aruncat trupul înmare/tulburând liniştea locuitorilor./Atunci toţi auvrut s- o spânzure/şi l- au chemat pe el să construias-că spânzurătoarea./A venit încet şi rotindu- se împre-jurul femeii/a repetat acele cuvinte pe carenimeni/nu şi le aminteşte prea bine/şi care au fostdăruite pescarilor./Târziu, i- au găsit trupulînfipt/într- o aripă de ancoră” (peştele dulgher). ele-giile vor fi, la rândul lor, poeme ale albului „vampi-ric”, care reprezintă culoarea morţii dar şi a paginiineinscripţionate. el e analog cu starea de latenţă alumii şi a limbajului, astfel încât „studiile în alb” alelui george Almosnino se nasc dintr- o nostalgie a stă-rii de increat şi surprind fenomenul dezarticulăriilucrurilor prin scrierea lor, regresul cuvintelor sprepropriile lor virtualităţi: „iarna totul în alb pur/dez-nodământ pentru seceta acelei veri albe/casele cren-gile copacilor grele de alb geamurile/poartanefirescul lor alb prezent şi- n cuţite/albe pălăriile şialb părul femeilor/neascuns de basmale de ce/mâini-le mele roşii pe pervazul ferestre închise/prieteneîngrijitor de lebede aduci/în casa mea încălzită fri-gul”. Astfel încât acţiunile „ochiului disfuncţional”nu fac în cele din urmă decât să „textualizeze” realul,iar poezia obiectelor capătă la george Almosnino (caşi la alţi poeţi ai lucrurilor) conotaţii textualizante,propunând o viziune a lumii „ca text” ce anticipeazăteoretizările de mai târziu ale textualiştilor. „foto-liul verde”, adeseori invocat, din care poetul scrutea-ză realitatea, devine, în acest context sinonimulvehiculelor textuale despre care vorbea cândvaMarin Mincu şi prin care se realizează trecerea dinspaţiul lucrurilor în acela al semnelor, metamorfozacorpului de carne în corp de cuvinte. Iar atunci cândse produce o asemenea metamorfoză, linia de demar-caţie dintre viaţă şi poezie este dinamitată în totali-tate, scrierea e asimilată proceselor misterioase dininteriorul celulelor vii. Aşa cum se întâmplă în liricalui george Almosnino – cu totul exemplară în aceas-tă privinţă. r

Octavian SovianyViaţa privită dintr-un fotoliu

Drama căderii din centru sfârşeşteprin a genera, mai mult decât un acut

sentiment al alienării, o stare deperplexitate ontologică, de dubitaţie

anxioasă, legată de angoasa profundăa unei subiectivităţi lirice care nu mai

are certitudinea propriei existenţe,resimţită ca precară şi chiar

îndoielnică.

george alMosnino şi nora iuga

***un bastard al vastelor pustii,piatră sunt din neamul omenesc-fiu al cuiva şi eu oi fi,dar am prins prin nord a rătăci, şi în burta eului îngheţ.

Meşteşugul mi-i împuţinat. Am trăit. Am înviat. Dar, vezi,Marea nu-i decât un luciu spartiară valea goală-i din azbest. Doamne, acuma încotro ne-ndrepţi?

Către care meandră-ntâmplătoare?Şi pe ce spirală ne-ai suit? Sunt eu hoţul sau sunt jefuit –Cine-mi poate spune-acuma oare?

Trenuri şuieră peste păduri ca săgeata dintr-un arc prea-ntins –spre niciunde – aleargă o ghiulea. Şi pe coada sunetului stins singuratică se zbate-o stea.

***

Ce-am să spun eu acuma? Că zbor? Nu, nu zbor.Dar cândva o făceam.Odată şi eu am zburat. Dar acum nu mai vreau decât să privesc la departele stolcare-aici m-a uitat.

Pe pământ unde-i loc mai puţin şi-i mai strâmt, ca-ntr-un tren deraiat. Iară luna, mireasă uitată,plânge cu stelele pe-o emisferă îndepărtată.

Ce-am să spun eu acuma?Că odată şi eu am crescut în ţinutul în care struguri se coc şi vinul se înroşeşte. Ca o-mpuşcătură pe câmpul de luptă-s uitat Care-o ţintă deja dispărută ocheşte.

***

Noapte-adâncă.Nimeni nu se vede.e pustiu. Din noru-ncercănatCurg şuvoaie,-o vorbă nu se-aude.Cerul e, se vede, încuiat.

Tainică, străină sfântă carte, umbră slabă-n lună tremurând,pentru ce mi te arăţi în noapteca o rană-n suflet sângerând?

Rugăciune cum să-ţi fac nu ştiu.Cartea să-ţi citesc n-am avut parte.Sunt nebun.Sunt trei în unitate. Sunt nebun.Şi obosit de moarte.

frunza în al galbenului chinfocul arămiu în baltă-l stinge.fără mască sunt un Arlechin ostenit să joace şi să strige.

Şi din nou noi n-am vorbit deloc.Nici iubit, nici judecat n-am fost.Noapte-adâncă.Nimeni nu se vede.Numai ploaia asta fără rost şi, la semafor, murat, un prost.

***Nici hrană şi nici adăpost nu implor. Pe acorduri de frunze-n cădere e-n flăcări un ploppe-a sticlei icoanăşi clăile Tale cu toatele mor.Afară e toamnă Şi eu chiar nimica, nimic nu implor.

e-n flăcări un plopşi timpul se duce încet spre octombrie.Iar eu, cu ploaia deolaltă-adevăr îngânând să „ nu-mi dai nimica” te rog şi „Ia-mi totul” îţi spun,căci astăzi trăiesc dăruind.

Rugaciunea ieşirii

Cineva la mine se holbează, mă pândeşte dintr-un nor bărbos şi nu ştiu-e spectator, iscoadă sau o fi numai un simplu hoţ.

Mă întind în pat nedezbrăcat şi mă zbucium ca un râu în vrie,cineva mă fluieră – amuzat din tavan, ca de la galerie.

Cerşetor, fereastră după storuri,ţintirim de ciori, sfios, m-ascundşi doar hoţii, din atâtea locuri,mă pândesc, doar hoţii, îndelung.

Cineva-n ureche-şi cântă cântul,despre o răsplată-mi tot şopteşte…Pare că aş fi sărac cu duhul şi împărăţia mea soseşte.

***Către Iisus vreau să mă duc unde în cumpănă stă luna, cât n-are încă nici un tâlc al nopţii hău de totdeauna.

unde ca fiara urlă,-n sânge, nisipul răscolit de vânt,cât încă testament nu-şi zice prin uşă furişat cuvânt.

Cât încă sus, pe malu-nalt,bisericile nu se văd şi ţintele nu s-au fixatşi nici măcar nu se-ntrevăd.

Cât încă Nazareth, în zori, în somn adânc stă cufundatşi Domnul pe nazarinean,ca fiu al Său nu l-a chemat.

la masa-ntinsă-acesta stând,e proslăvit şi prea hulitşi-i dă lui Iuda sărut blând ca unui prieten mult iubit.

***

e-n sânge-apusul,lupii-n sărbătoare,trosneşte focul, se prelinge zeama.Sunt ţăndări insulele mele, odoareduse pieziş şi repede, de-a valma.

Corăbiile mele, toate,le-am dat demult pe nişte bărci.Ca nişte târfe prea boite Scoruşi se freacă de fereşti.

Nimenea nu mai culege mere. ţara mea să fie-a renunţat. Numai luntrea lunii cea subţire,Precum Noe, se salvează-n larg.

Tu să nu m-aştepţi.Cu bucurie, s-or aduna supuşi la mâna ta toţi Araraţii ce-or să vieşi continente de-altădat.

Când totul va sări în aer,voi şti să lunec lin la fund,un peşte ce-a muşcat momealaşi se ascunde sângerând.

Traducere şi prezentare de Livia Cotorcea

30

ANUL XXIV t Nr. 12 (741)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Poeme de Efim Berşin

n Antologiile Conte

EFIM LVOVICI bERŞIN (berenstein), membru al uniunii Scriito-rilor şi al PeN Club din Rusia. S-a născut pe 16 octombrie 1951, laTiraspol, într-o familie de muncitori. A terminat facultata de jurnalis-tică a universităţii de Stat din Moscova „M.V.lomonosov”, în 1979,după care a lucrat în redacţia revistelor: „Krasnoe znamia” (Sîhtîk-var”,1979-1983), „Sovetskii ţirk” (1986-1991), „literaturnaia gaze-ta”(1991-1999). Debutează cu poezie în 1981, în „Komsomolskaia prav-da”, apoi, din 1987, este publicat regulat în revistele „Iunost”, „litera-turnaia gazeta”, „Novîi mir”, „Drujba narodov”, „Kontinent” etc. esteautorul volumelor de poezie „Zăpadă pe Peciora”, 1982, „Ostroave”,1992, „Monologul unei schije”, 1998, „Millenium”, 2011,„Aducătorul deploaie”, 2011, precum şi a două romane: „Măşti ale spiritului”, 2005, şi„Asistent de clovn”, 2011. După căderea uRSS, a fost corespondent derăzboi în Transnistria, apoi, în Cecenia, experienţa din Transnistriainspirându-i povestirea-document din 2002 „Câmp sălbăticit” şi adu-cându-i, în 1993, medalia „Pentru apărarea Transnistriei”. A tradus, cuun rezultat remarcabil, un volum de poezii semnat de Iana Djin, opoetă de limbă engleză din georgia, care a emigrat în SuA în 1980.Poeziile lui au fost incluse în prestigioasa antologie de poezie rusă„Strofele secolului”, i s-au tradus poeme în diferite ţări, între care SuA,germania, elveţia, Argentina.

eFiM berşin şi kiril kovalgi

MARILYN MOHRCHAItanKa pentru Stanley H. Barkan

Îţi ofer acest Chaifiindcă tu ai dat viaţăatâtor poeţi,atâtor şi atâtor cărţi;ofrandă operei mari.

TOAMNĂ I

Toamnă fără tineAnotimpul tău preferatfrunzele ruginii îmi sfâşie inima

II

Singurul martor al Toamnei,al paletei strălucitoare,al cuţitelor de galben şi oranj

III

Cer aprins peste copacii de aurîntinzându-se după soarele fugarsfredelind cu săgeţile-i strălucitoare

CAROLYN MARY KLEEFELD

Închinăciune momentuluiDedesubt marea suspină pe plaja însetată.

Deasupra, semnele dintâi înconjoarăoceanele nopţii de abanos.

Mirată privesc îndelung,ştiutor al aceastei existenţe vremelnice,azvârlindu-mi veşmântul străinînchinându-mă momentului.

Zorii vor veni, ah, aşa de curândvor măturaumbrele învăluitoare,şi stelele nevăzutemereu îşi vor arăta lumina dintâi.

Aici te afluTe aflu în dorinţa fierbine,în ultima chemare a amurgului,în siluetele copacilor care abia se mai vădîn îngăduinţa lucrurilor.

Când indiferenţa se arată în casa mohorâtă, fără şoapte, pereţii din sequoia îşi pierd nălucile.Pe moment doar linişteamai locuieşte marea cea întunecată.

Aici te aflu în sămânţă,în toate chipurile, fără chipuriîn umbrele învăluitoare, năvălitoare,

vibrând de viaţă,şi totuşi, în nimicnicie,în fântâna albastră a tihnei,în nemişcarea legăturii eterne.

(din psyche of mirrors: a promenade of portraitsThe Seventh Quarry&Cross-Cultural

Communications, 2012)

WILLIAM HEYEN

Primăvara mierlelor În miezul dimineţii, în plimbare pe ţărmuloceanului am descoperit o sută de mierleprinse sub gheaţă,arătându-şi doar capetele,cu ochi negri strălucitorideschişi, şi ciocurileforfecând într-un şuier scos pe jumătate.

fuseseră prinse, probabil, în capriciile apei în timp ce se hrăneaumasculi, toţi, grăbind spre nord,cu epoleţi stacojii aprinşila doar câţiva ţoli dedesubt. Am eliberato pasăre din strânsoare scobind în jurul ei cu opiatră,şi am ţinut-o în mâinile înmănuşate

sub soarele care se ridica până când,până când mi-am dat seama, până când mi-am datseama că nu ştiam nimic.Mareea s-a retras şi avea să se întoarcă.În locurile aspre,bântuite de starea de război şi cântec, sosise primăvara.

CapsulăApoi a urmat anul în care pescăruşii zburau în stol peste locurile noastre de baseball. Stadioanele fărăcupolă au amânat şi ulterior au anulat până şijocurile mai puţin interesante.la început jucătorii nu se sinchiseau de prezenţalor deşi se simţeau mereu încercuiţi însă cu timpul au venit aşa de mulţi încât nu aumai putut fi alungaţi şi nici nu se mai putea alergaprintre ei. Ne amintim de fotografia lui Arroyo ridicându-se după o nouă ciocnirecu faţa plină de sânge & pene în timp cearbitrul avea un pescăruş

aproape de gât, şi alţii la picioare. Strigătul luii-a adus pe cei doi manageri pe teren,& fiecare a izbucnit în râs. Apoi a urmat anul încare fotbalul a fost suspendat din pricina moliilor.A urmat anul NASCAR în care s-au testataruncătoarele de flăcări în cazul trilioanelor de furnici care mişunau peste tot,dar fără folos fiindcă nimic nu a ajutat. A urmatapoi anul în care Timpul nu se mai termina, deşinici noi nu credeam asta.

MARIA MAZZIOTTI GILLAN

Băieţii îi spun vorbe de ocarănepotului meu

În poză nepotului meu, pe care o am acum înportofel, de parcă ar fi cu mine, aş putea să îi fac pe băieţii de la şcoalagimnazială să îi mai spună vorbe de ocară.

În poză el stă cu braţele încrucişatepe piept ca şi cum asta i-ar împiedica pe oameni să observe greutatea pe care o pusese pe el în felulîn care mă îmbrac şi eu în negru

sperând că voi ascunde un lucru evident: că nu mai am 104 livre. Mama lui îmi spune că demulte ori îl ia de la şcoală nouă din Texas, plânge.

Prietenul lui cel mai bun din Carolina de Nord îlsună şi acumsăptămânal. Stau de vorbă la telefon o oră şi după voce îmi dau seama cât de fericit este când vorbeşte cu el,

cum se revarsă cuvintele peste eiatunci când vorbeşte cu el. Când închide telefonul,urcă în camera lui şi nu iese preţ de o oră.Ştiu că tot restul vieţii

îşi va aminti ce îi strigă acei băieţi, lucruri de care se ruşinează prea tare ca să le repete în faţa mamei şi tatălui lui, deşiei îl întreabă despre ce este vorba, ce se întâmplă.

Şi refuză să le spună. Mă gândesc la acele truse deardere a lemnuluicare se folosesc să arzi un nume de pe cabana delemn sau de pe o uşă, şi ştiu că vorbele de ocară ce i le strigau sunt arseîn memoria lui, cu litere groase şi întunecate caoricare altele, care s-ar aşeza pe o uşă, şi el vaduce cu el acele voci, chiar şi atunci când va fibătrân şi şi-a trăit viaţa, în felul în care cu toţii neamintim prima oară când alţi copii ne arătau cudegetul şi râdeau, şi singurătatea

unui teren de şcoală gimnazială unde nimeni nu teia în echipăşi nici nu te socoteşte prieten.

(din the place I Call Home, NyQ Books, 2012)

Ce ştiam eu despre dragoste?Aveam doisprezece ani. Ce ştiam eu despredragoste, despre cum aveam eu să îl iubesc pe băiatul dealăturipentru că era blând şi drăguţ, pentru cum se purtacu mine tot timpul, de parcă eram fragilă şipreţioasă, şi trebuia să fiu păzită, să mi se poartede grijă, deşi tatăl lui era beţiv şi îl bătea mereu, iar mama lui, ocostelivă, cu ţigara în colţul gurii.

unde a învăţat el tandreţea, ce colţişor nezdrobit îipăstra această tandreţe? Câteodată mă gândesc lael, primul băiat pe care l-am iubit cu adevărat, celcare a fost model pentru fiecăre bărbat de care amînceput să mă îndrăgostesc, păr auriu, ochi albaştrimari, piele albă, degete lungi delicate, mă gândescşi îmi amintesc cum mergeam acasă împreună

din PS 18 coborând trotuarele sparte şi crăpate depe 19th Street. Într-o noapte familia lui s-a mutatîn altă parte. Chiar înainte de venirea colectorilorde taxe, spuneau vecinii. Nu l-am mai văzut deatunci, însă îmi amintesc cum se oprise o clipălângă casa mea să vadă cum mă îndreptam cătreveranda din spate, şi apoi se întorsese spre casa lui,ezitând, dar găsindu-şi puterea să intre.

Din all that lies Between us (guernica,2 007)

Poeme selectate din BRIDgINg THe WATeRS. AnInternational Bilingual Poetry Anthology (Korean,American, Other. Co-edited by yoon-Ho Cho &Stanley H.Barkan. Co-published by Koreanexpatriate literature & Cross-CulturalCommunications. New york, uSA, 2013

Traduceri de Olimpia IACOb

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

DECEMbRIE 2013

31

Poeţi americani contemporani

n Antologiile Conte

■ semnal editorial ■ Ideea Europeană

► c. Miu, t. Mămăligan, c. ştefan, România în calea ameninţării teroriste

► petru demetru popescu, Prinţ şi spadasin, vol. 1

► petru demetru popescu, Prinţ şi spadasin, vol. 2

la a 58- a sa ediţie, festivalul Internaţio-nal al filmului de la Valladolid a făcuteforturi apreciabile pentru a se implicaîn bătălia dusă de toată suflarea cine-

matografică din Spania pentru recâştigarea publicu-lui şi diversificarea propunerilor estetice adresateacestuia. Rămânând fidel cinematografului de autor,Săptămâna cinematografică din capitala provincieiCastilla y leon (cunoscută prin iniţialele saleSeMINCI), a evitat însă elitismul şi a inclus în pro-gram, alături de secţiunile competitive, unele adre-sate mai ales spectatorilor tineri. Cu noile secţiuniValetud dVd (dedicată adolescenţilor) şi miniminci(dedicată copiilor), alături de retrospectivele cinefile(cea dedicată cineastului american Paul Schrader,ciclul cu filme marocane din secolul XXl, SpanishCinema) numărul spectatorilor a trecut de 100.000.Cifra are o semnificaţie aparte în ofensiva generalăde descoperire a unor soluţii care să împiedice fali-mentul sălilor de cinema, puse în dificultate de ridi-carea TVA la 21%, măsură viu contestată de toatebreslele cinematografice.

De altfel, javier Angulo, criticul de cinema careconduce SeMINCI de şase ani, a publicat în progra-mul tipărit un text cu valoare de manifest care pre-cizează obiectivele de urgenţă, adaptate situaţiei decriză, ale festivalului. el declară că strategia aleasă„susţine un cinema care are şi alte foloase decât dis-tracţia” în contextul în care este ameninţat cu dispa-riţia, nu numai de pe marile ecrane, ci şi din progra-mele posturilor de televiziune „acel cinema care ape-lează la sentimentele noastre şi ne ajută să cunoaş-tem mai bine fiinţa umană”. Iar vitrina festivaluluia fost folosită la această ediţie în mod deosebit pen-tru a asigura accesul spectatorilor tineri la acelepelicule care îi ajută „să- şi descopere propria identi-tate şi să înţeleagă lumea care- i înconjoară”.

Dacă ar fi să găsim otrăsătură comună pelicule-lor selectate la ediţia 2013în secţiunea competitivăprincipală şi în cea secunda-ră (meeting point) aceastaar fi probabil tendinţa mini-malistă. fidel căutării deopere personale, opuse for-mulelor dominante, festiva-lul a ales în special filmecare nu recurg la mijloacelede mare spectacol, ci îşi jus-tifică în primul rând exis-tenţa prin ideile, temele şipariurile estetice incitantepropuse publicului. O echilibrată proporţie întrenume cu prestigiu confirmat şi nume noi defineşteselecţia ediţiei 2013.

Câţiva dintre cineaştii premiaţi la ediţiianterioare au semnat lungmetrajul- omnibuz Centrulistoric, care reuneşte câteva scurtmetraje semnatede finlandezul Aki Kaurismäki, spaniolul Victorerice şi portughezii Pedro Costaşi Manuel de Olivei-ra, inspirate din viaţa oraşului guimares (Portuga-lia). Cei patru autori îşi confirmă originalitatea chiarşi când lucrează pe o temă dată. frapează mai alesumorul lui Oliveira, regizorul în plină vervă la cei102 ani ai săi.

Din categoria veteranilor face parte şi semna-tarul peliculei care a câştigat anul acesta MarelePremiu „Spicul de aur”, yoji yamada. el a dedicat ofamilie din tokyo maestrului său yasujiro Ozu, de la

moartea căruia se împlinesc în decembrie 50 de ani.De fapt, drama care a impresionat juriul de la Valla-dolid dar şi publicul, este o replică a celebrei opere alui Ozu tokyo Story, lansată exact în urmă cu 60 deani. Acest titlu se află în fruntea top ten- ului cu celemai bune filme din istoria cinematografului realizatîn 2012 de revista „Sight and Sound”. yamada adap-tează zilelor noastre povestea părinţilor la pensiecare vin din provincie la Tokyo pentru a- şi vizitacopiii. În versiunea sa, ecourile cataclismului produsde cutremurele urmate de tsunami din 2011 se regă-sesc în viaţa supravieţuitorilor. lipsa de comunicaredintre generaţii şi egoismul celor obsedaţi de prospe-ritate sunt abordate cu subtilitate de pelicula luiyamada care, în semn de omagiu pentru Ozu, folo-seşte şi faimosul său unghi de filmare care sugerea-ză perspectiva omului aşezat pe tatami, tradiţionalasaltea japoneză.

un alt senior a cărui prezenţă a marcat ediţia2013 a festivalului este americanul Paul Schrader,premiat cu „Spicul de aur” pentru întreaga activita-te. figură importantă a NouluiHollywood, acea epocă de înnoiricare au schimbat faţa mariicetăţi a filmului în anii `60- ̀70,el este scenaristul constant aso-ciat cu opera lui Martin Scorsese(taxi driver, taurul furios, ulti-ma tentaţie a lui Iisus) dar şiregizorul unor pelicule- cult pre-cum american Gigolo sau mishi-ma. Cineastul a prezentat, înafara competiţiei, noua sa creaţieCanioanele, o dramă despremizeria morală din lumea filmu-lui. După francis ford Coppola,liderul generaţiei care a făcutgloria Noului Hollywood, şiSchrader face apologia peliculeicu buget mic, care oferă şansaexprimării unui mesaj personal.

ediţia 2013 a festivaluluide la Valladolid se mai particula-rizează prin prezenţa pregnantăa regizorilor- femei. A fost remar-cată şi recompensată, cu „Spiculde argint”, cineasta Steph greenpentru run&Jump. Oscilândîntre dramă şi comedie, filmul urmăreşte procesul derecuperare al unui bărbat grav afectat neurologic înurma unui accident. el este monitorizat de psihiatruacceptat câteva săptămâni în sânul familiei acciden-tatului. felul cum noul venit destabilizează relaţiiledin acest microcosmos generează situaţii şi încurcă-

turi savuroase. Tradiţiacomediei realiste britanicereprezentate de Ken loachsau Stephen frears estedusă mai departe de acestfilm care amuză şi dă degândit.

Cineasta spaniolăMar Collar a oferit o altăcreaţie regizorală apreciatăprin comedia neagră Cutoţii îi vor binele, care areîn comun cu pelicula maisus amintită procesul derecuperare în urma unuiaccident, victima fiind aici

o femeie dintr- o familie burgheză înstărită. În acestcaz sunt însă observate şi ironizate tendinţele celordin jur (şi mai ales ale propriului soţ) de a decide înlocul eroinei „ce e mai bine pentru ea”, provocând orevoltă care sugerează că eroina îşi redescoperă, înacest context dramatic, identitatea. Nora Navas,interpreta femeii în luptă cu prejudecăţile şi falsacaritate, a câştigat Premiul pentru cea mai bunăactriţă.

lista cineastelor remarcate şi premiate laaceastă ediţie ar fi incompletă fără numele franţu -zoaicei Agnès jaoui, care a câştigat premiul pentruscenariul semnat împreună cu jean Pierre- Bacripentru filmul ei Sfârşitul poveştii. Atât ea, cât şi el,sunt prezenţi şi în distribuţia acestei comedii desprerelaţiile dificile dintre oameni care îşi caută pe căigreşite fericirea. Semnat tot de o regizoare, ameri-canca Kelly Reichardt, night moves a câştigat Pre-

miul pentru imagine (Christopher Blauvett). filmulspune povestea unui grup de activişti ecologişti carefolosesc mijloacele extreme pentru a- şi sluji cauza,aruncând în aer barajul unei hidrocentrale. Dinpăcate, cei trei tineri nu sunt pregătiţi să- şi asumeconsecinţele actelor lor care ţin de metodele teroriş-tilor.

Din palmares merită reţinut şi câştigătorulPremiului fIPReSCI (al criticii internaţionale)drama argentiniană reconstrucţie de juan Taratuto.Plasând în prim plan un personaj enigmatic şi soli-tar, un petrolist de 50 de ani care îşi ia un concediupentru a pleca la un prieten dintr- un orăşel dinPatagonia, filmul schiţează cu mijloace minimalisteun parcurs sufletesc radical. După ce prietenul îimoare într- o operaţie pe cord, eroul se vede nevoit sădevină protectorul unei familii rămase fără soţ şi

tată. Plasată inspirat într- undecor natural ostil şi rece,drama impune prin austeritateşi prin autenticitatea portretu-lui construit cu subtile mijloacedramaturgice şi actoriceşti (gra-ţie lui Diego Peretti).

Mai merită reţinut câşti-gătorul Premiului pentru debut,„Pilar Miro” – olandezul Die-trick ebbinge, pentru comediaextravagantă matterhorn saucâştigătorul Premiului publicu-lui tânăr, marina de Stijn Con-inx, povestea naşterii şlagăruluidin anii 50 care împrumutănumele său filmului, dar şi unstudiu asupra condiţiei emi-grantului.

În palmares figurează şipăpuşa de joanna Kos- Krauzeşi şi Krzysztof Krauze, poloneziicare au câştigat Premiul pentrucel mai bun regizor. foarterafinat filmat în alb- negru,acest biopic despre o poetă deetnie romă a câştigat şi Premiul

pentru cel mai bun actor, acordat lui Zbigniew Wale-ry.

Dintre cele aproape 200 de titluri ale ediţiei2013 am reţinut mai ales la casa emak Bakia deOskar Alegria, un extraordinar documentar din sec-ţiunea Spanish Cinema. Autorul întreprinde o pasio-nantă cercetare pentru a descoperi povestea din spa-tele realizării, de către fotograful, pictorul şi cineas-tul Man Ray, a unui scurtmetraj avangardist în1926. Regizorul a fost intrigat de titlul emak bakia,o expresie care în limba bască înseamnă „lăsaţi- măîn pace”, ceea ce l- a îndemnat să caute casa de peplaja unde s- a filmat pe coasta bască. A găsit- o pânăla urmă la Biarritz, pornind de la imaginea, păstra-tă de pelicula avangardistă a unei ferestre încadratăde stâlpi şi a unui balcon spre plajă. Descoperireasecretului vilei este relevant pentru istoria cinema-tografului, dar şi pentru România. Construită în1914 de aristocratul român grigore grădişteanu, peo colină izolată, casa de vacanţă a fost închiriatăunui milionar american care a sponsorizat filmul luiMan Ray. Casa construită în pur stil brâncovenesceste vizitată în film de un martor al trecutului,nepoata lui grădişteanu, prinţesa Maria Despina zuSeyn- Wittgenstein, care trăieşte la frankfurt. Acumîn vârstă de 94 de ani, fostă campioană de ping- pong,prinţesa născută în 1917 este de o vitalitate uimitoa-re şi mărturia ei imprimă un farmec aparte peliculeilui Alegria. Casa în care ea şi- a petrecut vacanţelecopilăriei a devenit acum reşedinţă de vacanţă pen-tru sindicaliştii care lucrează în aviaţia franceză.graţie excepţionalului film la casa emak bakia casaşi- a recăpătat numele afişat la intrare. Documenta-rul lui Oskar Alegria devine o dovadă vie că, intratpe mâna unor oameni talentaţi cinematograful poatesă creeze dar şi să dezlege mistere. r

32

ANUL XXIV t Nr. 12 (741)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Dana DumaBătălia pentru identitate

Cu noile secţiuni Valetud DVD(dedicată adolescenţilor) şi Miniminci(dedicată copiilor), alături de retros-

pectivele cinefile (cea dedicată cineas-tului american Paul Schrader, ciclulcu filme marocane din secolul XXl,

Spanish Cinema) numărul spectatori-lor a trecut de 100.000. Cifra are o

semnificaţie aparte în ofensiva gene-rală de descoperire a unor soluţii care

să împiedice falimentul sălilor decinema, puse în dificultate de ridica-

rea TVA la 21%, măsură viu contestatăde toate breslele cinematografice.

Festivalul internaţional alfilmului de la Valladolid

33

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

DECEMbRIE 2013

Dintre personalităţile filmului mondialpe care am avut prilejul să le întâlnescîn drumurile mele cinematografice,regizorul japonez Akira Kurosawa

ocupă un loc privilegiat. Pe René Clair, de pildă,l- am întâlnit o dată, în holul hotelului „Aro” dinBraşov (când mi- a împărtăşit, pentru revista „Con-temporanul”, câteva păreri despre filmul pe care- lturna în zonă, Serbările galante), pe Henri Colpil- am agrăit la Zărneşti (unde filma o „gară de pevalea Prahovei”, alături de steaua fără nume a Mari-nei Vlady, de bonomul profesor Miroiu al lui ClaudeRich şi de savurosul profesor de muzică udrea, al luiBirlic)…Pe Akira Kurosawa l- am întâlnit de maimulte ori, la festivalul cinematografic de la Mosco-va, unde era fie membru în juriu, fie „concurent”(cum s- a întâmplat în anul cu dodes’ka- den), şi câte-va dintre întrevederile noastre au rămas consemna-te în reportajele mele din revista „Contemporanul”.Îmi spunea, printre altele (a spus- o şi altora!) că, decâte ori aterizează la Moscova, în drumul de la aero-port spre oraş, opreşte maşina într- una din superbe-le păduri de mesteceni care înconjoară capitala, seîntinde pe o pajişte, şi respiră cu nesaţ puţin aercurat. S- au împlinit, în 2013, 15 ani de la moartearegizorului (şi câteva decenii de la întâlnirile noas-tre), dar amintirile întrevederilor de altădată aurămas extrem de vii, parcă s- au petrecut ieri, stăru-ie în memorie ca nişte imagini de neşters ale „cine-matecii personale”. Deloc întâmplător, mareluiregizor nipon Akira Kurosawa i s- a spus, prin anii’60 ai secolului trecut, în ţara lui şi peste hotare,Împăratul filmului japonez – dată fiind, desigur,maiestuozitatea sa şi a filmelor sale –, regizorulimpunându- se „împărăteşte”, ca o personalitate cuadevărat universală a arteia şaptea. Vestea încetăriisale din viaţă, la 88 de ani,în casa sa din Tokio, a făcutimediat ocolul lumii, a stâr-nit o emoţie deosebităîndeosebi la festivalul fil-mului de la Veneţia, unde,de fapt, regizorul, printr- un„leu de aur” dobândit în1951, cucerea, practic, cele -britatea mondială. Într- uncomunicat al Mostrei – datpublicităţii în toamna anu-lui 1998 – se spunea, pebună dreptate: „era uncineast universal, admiratpentru inteligenţa sa, pen-tru sensul spectacolului şipentru extraordinara sacapacitate umană şi artisti-că de a rescrie istoria japo-niei, cu dragoste şi ură, cu oprofunzime nemaiîntâlni-tă”. Acum, la împlinirea a15 ani de la dispariţia safizică, când filmele sale aurămas atât de vii şi aminti-rile atât de pregnante, mi separe potrivit – chiar necesar – un „memento” biogra-fic şi artistic al acestui adevărat Împărat al filmuluijaponez…

Născut în 1910, ca ultim fiu al unei familii desamurai cu şapte copii, Akira Kurosawa se înscria,

după terminarea studiilorsecundare, la Academia deArte frumoase, unde a stu-diat îndeosebi pictura, clasi-că şi modernă, a cărei influ-enţă va fi decisivă în operasa cinematografică (el vadesena filmele sale, nu odată, plan cu plan, cum s- aupetrecut lucrurile cu Kage-musha şi ran, de pildă). unanunţ publicitar din anul1936 avea să- i schimbe şisă- i „aşeze” drumurile vieţii:el reuşea la un concurs ini-ţiat de un studiou cinemato-grafic şi devenea asistentulregizorului Kajiro yamamo-to, scriind şi scenarii pentrualţi realizatori de filme.Prima sa realizare regizora-

lă datează din plin război: Judo Saga (legendamarelui Judo), povestea sentimentală a unui marecampion de judo din zorii ereiMeiji, a rămas în istoria arteia şaptea îndeosebi prin sec-venţele sale finale, antologi-ce, o luptă de judo abia între-zărită printre ierburi înaltebătute de vânt. Alte câtevapelicule ale sale din deceniulal cincilea al veacului trecut(Cel care calcă tigrul pecoadă, nu regret tinereţea, oduminică minunată, Îngerulbeat, duelul tăcut) au pregă-tit, practic, terenul pentruintrarea lui Kurosawa în„lumea bună” a cinematogra-fului mondial. Îndeosebi„momentul” Îngerului beateste de reţinut: se înfruntauacolo un „bun” (un medicalcoolic, de unde şi titlul fil-mului) şi un „rău” (un gan-gster, atins de tuberculoză);Kurosawa îşi începea atuncicolaborarea cu doi mariactori ai teatrului şi filmuluijaponez – care aveau săapară constant în opera sa,împreună sau separat –,Takashi Shimura (adicăforţa calmă a înţelepciunii, agândirii mature) şi vestitul Toshiro Mifune (exube-

ranţa, impulsivitatea, vio-lenţa, dar chiar şi comicul).„Marea lovitură” a lui Kuro-sawa, în epocă, avea să fiefilmul rashomon, un filmdin 1950, care, în anulurmător, dobândea, deopo-trivă, „leul de aur” la Vene-ţia şi Oscarul pentru cel maibun film străin. Sub poartaRasho din oraşul Kioto, înjaponia medievală, se adă-postesc de ploaie, printrealţii, un preot, un servitor şiun tăietor de lemne careevocă o întâmplare recentă:un samurai cu soţia lui, tra-versând pădurea din apro-piere, ar fi fost agresaţi deun bandit care l- ar fi omorâtpe nobil şi i- ar fi violatnevasta. Numai că respecti-va poveste este istorisită peecran în patru moduri diferi-te, de patru martori, fiecarecu subiectivitatea lui, astfelîncât nimeni nu va şti, nicio-dată, adevărul despre celerelatate. Acesta este filmulcare a sedus Occidentul la

începutul deceniului al şaselea din secolul trecut:rashomon, o peliculă considerată, pe bună dreptate,de o frumuseţe formală stupefiantă (director deimagine fiind ilustrul operator Kazuo Miyagawa, cel

care avea să filmeze, peste trei ani, şi capodoperaplastică povestirile lunii palide după ploaie de KenjiMizoguchi). Critica a subliniat paradoxurile „intrăriiîn lume” a lui Akira Kurosawa: cunoscut drept autoral unor filme de succes cu samurai, regizorul a des-chis cinematografului japonez porţile europei cu unfilm anti- samurai, reprezentativ pentru ceea ce s- arputea numi, fără teama de a greşi, „neorealismuljaponez”.

După rashomon, creaţia cinematografică a luiKurosawa a devenit din ce în ce mai ambiţioasă.Istoria şi actualitatea au continuat să dialogheze înopera cineastului japonez, creaţia fiind punctată,periodic, de incursiuni în literatura clasică universa-lă: Idiotul (1951), după romanul lui Dostoievski, tro-nul însângerat (1957) după „Macbeth” de Shakes-peare, azilul de noapte (1957) după gorki şi, mai târ-ziu, ran (1985), după altă tragedie shakespeariană,„Regele lear”. Ceea ce reuşeşte în mod exemplarKurosawa este „adoptarea” acestor valori clasice aleculturii mondiale: tragediile shakespeariene vin,parcă, din străfundurile istoriei nipone, de pe vre-mea sângeroaselor lupte dintre clanuri, iar opereleclasicilor ruşi devin impresionante drame sociale

japoneze. În deceniul al şase-lea şi al şaptelea al veaculuiXX, Akira Kurosawa şi- aîmbogăţit filmografia cu alteopere capitale. un mare filmeste şi Ikiru (a trăi), otragi- comedie în care suntrelatate avatarurile unuifuncţionar care, aflând cămai are de trăit numai treiluni de viaţă, hotăreşte să letrăiască într- un mod ieşit dincomun, extravagant. DespreCei şapte samurai – un filmaventuros, a cărui acţiune sepetrece la sfârşitul veaculuial XVI- lea – s- a spus că esteun „western japonez”, filmula repurtat, deasemenea, unOscar pentru cel mai bunfilm străin şi un „leu deargint” la Veneţia (în 1954).În Fortăreaţa ascunsă (1958),o prinţesă aflată în exil –acţiunea se petrece în evulMediu, într- o japonie diviza-tă – hotărăşte să se întoarcăîn patrie. Despre eroi solitarieste vorba în filme precumYojimbo (1961) şi Sanjuro

(1962). Barbă roşie (1965) este o dramă din veacul alXIX- lea, desfăşurată în mediu medical. dodes’ka- den(1970) este o poveste de actualitate dintr- un cartierperiferic, în care autorul intră în contact cunefericiţi ai soartei. Ajuns aici, mi- aş îngădui o„paranteză”. După cum am lăsat să se înţeleagă, amvăzut acest film la data premierei, în cadrul festiva-lului de la Moscova, atunci când l- am şi cunoscut peKurosawa. ei bine, deşi au trecut aproape 45 de ani,imagini din acest film continuă să mă obsedeze, zi şinoapte, cu un tramvai galben, real, şi cu un tânărhandicapat mintal, care conduce un tramvai imagi-nar (de unde şi titlul filmului, onomatopeic, încer-când să imite zgomotul de deplasare al tramvaiuluiimaginar). Închid paranteza…

Marile sale filme au continuat şi în aniiurmători. Coproducţia sovieto- japoneză Vânătoruldin taiga (1975) a însemnat un alt premiu Oscarpentru film străin, Kagemusha (1980) s- a dovedit a fio capodoperă picturală, un alt superb film pictural afost Vise (1990), au urmat alte titluri de notorietatemondială precum rapsodie în august (1991) saumadadayo (1993), după care, către sfârşitul veaculuitrecut, a urmat stingerea. Moştenirea cinematografi-că a regizorului Akira Kurosawa este un preţiostezaur artistic al omenirii, pentru toate anotimpuri-le vieţii… Iar pentru cei care l- au cunoscut, nunumai ca cineast, ci şi ca cetăţean al planetei, amin-tirea dialogurilor purtate în preajma Pieţii Roşii dinMoscova (consemnate, la vremea lor, în „Contempo-ranul”) este nepieritoare… r

Călin CălimanAkira Kurosava, împăratul filmului japonez

Dintre personalităţile filmuluimondial pe care am avut prilejul să le

întâlnesc în drumurile melecinematografice, regizorul japonez

Akira Kurosawa ocupă un locprivilegiat.

34

ANUL XXIV t Nr. 12 (741)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Istoricul, eseistul şi criticul literar FlorinFaifer ne- a restituit în „Pluta de naufra-giu” o întreagă galerie de figurine, cu ter-menul autorului; adică de portrete ale

unor scriitori, nu puţini cu o operă remarcabilă, pecare însă o posteritate nedreaptă ori, pur şi simplu,ignorantă i- a marginalizat sau i- a dat uitării. Întrecei pe care florin faifer i- a recitit şi i- a fixat apoi înrame noi cu o pană vie, mereu inspirată, îl regăsimşi pe bucovineanul traian Chelariu – CeReBRA-lul, cum îl caracterizează el, trăgându- l la mal depe „corabia naufragiaţilor”. un alt eminent critic şiistoric literar, mircea a.diaconu, crede că „TraianChelariu, azi, nu mai este un autor care trebuieredescoperit, ci unul care trebuie citit. Şi recitit”. Amreprodus din prefaţa pe care criticul sucevean o sem-nează la volumul „În căutarea Atlantidei”.

Prima ediţie a acestei cărţi datează din 1989,după ce, începând cu anul 1984, stătuse mai multtimp la editura Minerva. Avea să fie tipărită la edi-tura Dacia. Cea la care mă voi referi acum este multadăugită. Nu insist asupra odiseei ei, ci mă grăbescsă spun că este vorba practic de un jurnal de idei. elcuprinde, de fapt, reflecţii şi microeseuri pe care mir-cea Iorgulescu le considera „o revelaţie pentru cuge-tarea morală şi filosofică românească, pe deplin com-parabilă cu ceea ce a însemnat pentru proză publica-rea povestirilor lui V.Voiculescu”.

Avem în această carte ceea ce mircea a. diaco-nu numeşte „frânturi de gând” sau, cu o sugestie alui Traian Chelariu însuşi, „fragmente din purgato-riu” în care contează – scrie criticul – nu atât adevă-rurile generale prinse în spiritul şi litera lor, „ci fer-voarea existenţială implicată în ele, ardenţa trăirii,asumarea cumva eroic- sceptică a existenţei ca fapt.În realitate, nu e imposibil de reconstituit, dacă nuun sistem, atunci un corpus de principii generale,aflate şi ele în schimbare, pe care Traian Chelariu îşifundamentează existenţa (întâmplări concrete alevieţii sunt de recunoscut uneori în spatele cugetări-lor), dar e inadecvat să încerci o astfel de operaţie –căci ceea ce contează cu adevărat este pasiunea trăi-rii unui gând, a naşterii lui şi a sondării lui în ipote-tic”.

e necesar să reamintesc câteva date privindbiografia lui Traian Chelariu, mai bine zis destinultragic al acestui ilustru intelectual bucovinean(1906- 1966). Născut la Hatna, Suceava, într- o fami-lie modestă, învaţă la liceul „Aron Pumnul” din Cer-năuţi, studiază apoi literele şi filosofia la universi-tatea din acelaşi oraş. Se specializează la Paris(Şcoala Română de la fontenay- aux- Roses) şi laRoma, îşi însuşeşte 12 limbi, funcţionează ca asis-tent la universităţile din Cernăuţi, Iaşi şi Bucureşti,la disciplinele Psihologie şi logică. În 1950 este datafară din învăţământul superior. Dobândeşte cumari dificultăţi, succesiv, postul de profesor la maimulte şcoli. În cele din urmă ajunge muncitor la

Întreprinderea de ecarisaj Bucureşti! În „Zilele şiumbra mea” citim la un moment dat: „Am lucrat laecarisaj. După- amiază am tradus din Verlaine”. Din1960, a funcţionat ca lector la Institutul Pedagogicdin Suceava, după ce în 1958 fusese reprimit în uni-unea Scriitorilor la recomandarea lui Tudor Arghezi.A scris proză, teatru, poezie, eseuri, cronici literareşi de artă plastică, cugetări, note de călătorie, studiide psihologie şi pedagogie. A publicat mai multevolume în anii ’30 şi i- au apărut postum câteva cărţiprin strădania devotatei sale soţii ecaterina Chela-riu. A susţinut săptămânal rubrica „Note germane”la „universul literar”. A tradus din opera multor cla-sici ai literaturii universale. ecaterina Chelariu,care a murit la o vârstă venerabilă, (peste 90 de ani)a avut ca unic scop al existenţei sale de peste treidecenii, cât a mai trăit după moartea lui Traian Che-lariu, punerea în adevărata lumină a operei şi perso-nalităţii acestuia: valorificarea manuscriselor, dona-rea unei biblioteci de o valoare excepţională filialeidin Iaşi a uniunii Scriitorilor, peste care avea sătreacă urgia postdecembristă împuţinând- o substan-ţial (noroc că cele mai multe volume sunt în limbagermană, ceea ce i- a inhibat pe revoluţionarii jefui-tori, că altfel dispărea cu totul), ridicarea unui bustal scriitorului şi profesorului în faţa universităţii„Ştefan cel Mare” din Suceava (continuatoarea Insti-tutului pedagogic), în 1995; repede dat jos însă, fiin-dcă îl încurca pe un ciocoi din conducerea instituţieisă- şi parcheze maşina! În fine, şi faptul acesta mi separe tulburător în simbolistica sa, Traian Chelariu afost modelul lui Marin Preda pentru memorabilulpersonaj Victor Petrini din „Cel mai iubit dintrepământeni”, experienţa sa de muncitor la ecarisajinspirându- i marelui romancier, între altele, teri-fianta scenă a luptei cu şobolanii: „A doua zi echipanoastră se deplasă la uzina de tractoare. Aici şobola-nii îşi făceau de cap, circulau nestingheriţi prin sec-ţii, mâncau sendviciurile muncitorilor, se urcau pemaşini, speriau dactilografele prin birourile admi-nistraţiei. Ni se povesti că o funcţionară îşi scosesepantofii noi care o cam strângeau şi îşi văzuse delucrul ei şi când la un moment dat îşi căută cu picioa-rele pantofii sub birou găsi numai unul bun, celălaltfusese ros chiar acolo lângă ea de un şobolan. Altaavea un borcan cu dulceaţă în dulap, i se făcuse poftăşi vrusese să ia o linguriţă, deschisese uşa mică adulapului şi vârâse mâna. În clipa aceea fusese muş-cată de unul care îi sări şi în piept; leşină şi în câte-va minute i se roşi şi i se umflă braţul până sus”.urmează episodul distrugerii coloniei de şobolani.După terciuirea scârboaselor vieţuitoare, toţi dinechipa de ecarisaj se opresc la bufetul Tâmpa.Nimeni nu mănâncă, nimeni nu poate înghiţi nimicdecât ţuică. „După amiază tata îmi dădu un telefonsă trec pe la el. «e adevărat, zise, că lucrezi la dera-tizare?», mă întrebă îndată ce sosii (nici nu mă lăsăsă mă aşez bine pe pat). A, da, parcă uitasem, chiar

la uzina lui fusesem să distrugem colonia. «Da, eadevărat», zisei. «Şi în altă parte nu puteai să teangajezi?». «Nu, acolo am fost repartizat». «Şi chiarai întrebat dacă nu se putea în altă parte?». «Chiaram fost avertizat că dacă nu primesc, n- am decât sămă descurc singur. Braţele de muncă nu se vor maiocupa de soarta mea»... «Tu nu- ţi dai seama, conti-nuă el, că te faci de ruşine?». «Nu eu mă fac de ruşi-ne, zisei, ci cei care nu vor ca închisoarea mea să setermine. Sunt liber, dar de fapt sunt tot închis»”.

Traian Chelariu însuşi, precum alţi mari inte-lectuali, a rămas de fapt „închis” şi atunci când dejure era liber.

Temele cugetărilor şi microeseurilor din „Încăutarea atlantidei” sunt diverse: morala, libertatea,politica, revoluţia, statul, estetica, religia, idealis-mul, materialismul, socialismul etc. lectura cărţiieste captivantă datorită, în primul rând, acesteivarietăţi, dar e totodată şi un exerciţiu de gândire pecont propriu, căci nimic nu e mai provocator decâtgândul, ideea exprimate sentenţios. O lectură care seconverteşte într- o dezbatere tăcută din care nu lip-sesc replicile urgente, chiar dacă post- factum:

* Bieţii oameni, toţi cer libertate, iar când le- odai, nici unul nu ştie pentru ce este bună, ba, dimpo-trivă, fiecare simte că această libertate îl plictiseştesau îl face chiar rău şi, drept primă măsură pentruasigurarea liniştii personale, se bagă slugă la alt stă-pân. În fond, marile majorităţi înţeleg numai acestgen de libertate: libertatea de a te angaja mereu laalţi stăpâni.

* În persoana suveranilor iubiţi, popoarele îşiiubesc propria lor suveranitate. Întru aceasta rezidăşi miraculoasa ascensiune a dictatorilor.

* Când vezi strada, îţi vine să spui: „Iată de cenu trebuie să faci nici un fel de politică”. Dar cândvezi strada eşti obligat moralmente să spui: „Iată dece trebuie să faci politică”.

* O decenţă a cuvintelor le interzice să supor-te vecinătăţi nepotrivite. Printre vecinătăţi cele maipenibile nu sunt cele ridicole, ci vecinătăţile arogan-te. De exemplu: „Tovarăşul ministru”.

* Sunt oameni care, deşi uriaşi, se găsesc laposturi foarte modeste în viaţa socială plină de nuli-tăţi cocoţate sus, sus de tot. Când afli mai târziu cerang le fusese atribuit rămâi ruşinat. Şi, totuşi,aceşti oameni mari nu trebuie să se plângă nicioda-tă. Ceilalţi obţin numai surogatul măririi pe care ocunosc aceştia. eminescu e nemuritor. Ixigrec trebu-ia să se aleagă membru al Academiei ca să creadă căfigurează printre nemuritori. De altfel, Academiilesunt, de obicei, locul de întâlnire al celor ce nu maipot muri, căci sunt morţi.

* În afară de mamă, care are o rară distincţieşi duioşie în fizionomia cunoscută din fotografia păs-trată, eminescu nu a avut în jurul său femei caresă- l promoveze sufleteşte. Diferitele eufrosine dinprima adolescenţă au fost, se pare, marfă de bâlci;Veronica Micle – o femeiuşcă; Harieta, ca soră –geloasă ca o îndrăgostită fără nădejde, şi Mite acochetat în mod distins, deşi nu mai puţin lucid, decivinovat, cu ispita de a fi în atenţia unui poet desprecare i se spusese că este mare poet; însă doamnelegen emilian nu i- ar fi putut produce decât scârbă.eminescu confirmă adevărul că situaţiile şi femeilenu sunt just împărţite. Şi totuşi, toate femeileacestea s- au ridicat în spiritual, sau s- ar fi pututridica în spiritual prin eminescu, chiar dacă s- ar figăsit şi în mocirlă.

* Orice s- ar obiecta, limba noastră româneas-că are două rădăcini mari: cea latină şi cea slavă. Apune temei numai pe una dintre ele e semn de pro-stie şi pericol, căci tocmai în această dublă masă alimbii noastre rezidă puterea ei expresivă, registrulei, volubilitatea, elasticitatea, claritatea şi voalările,luminile şi necesarele- i umbre fără de care nici oadâncime nu este cu putinţă.

* Caracterul e, deseori, confundat cu compor-tamentul aşa zis rectiliniar al cuiva, şi deseori auziafirmându- se despre cutare prost că are caracter.Prostul însă nu are caracter, ci numai inerţie.

* Am citit „Made in germany” pe fabricate decea mai precară calitate şi „Copy right” pe „cărţi”publicate la Caracal.

S- a spus că atunci când pleci din Bucovina tot-deauna cobori. Chiar şi când, precum Traian Chela-riu, porneşti „în căutarea Atlantidei” şi trebuie sătreci prin germania, franţa sau Italia. r

Constantin CoroiuPopas în Atlantida spiritului

Temele cugetărilor şi microeseurilor din „Încăutarea Atlantidei” sunt diverse: morala,

libertatea, politica, revoluţia, statul, estetica,religia, idealismul, materialismul, socialismuletc. Lectura cărţii este captivantă datorită, în

primul rând, acestei varietăţi, dar e totodată şiun exerciţiu de gândire pe cont propriu, căci

nimic nu e mai provocator decât gândul, ideeaexprimate sentenţios.

Pe www.ideeaeuropeana.ro, la două cărţi cumpărate, a treia este GRAtIS!

Alegeţi oricare trei cărţi din catalogul nostru online şi plătiţi doar două!Oferta se aplică tuturor titlurilor din catalog,

inclusiv pachetelor promoţionale şi reducerilor deja existente!Oferta este limitată!

Fiţi printre primii care beneficiază de ea! www.ideeaeuropeana.ro

35

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

DECEMbRIE 2013

În ziua naşterii lui emil Botta, la Adjud,locul naşterii (născut 1911, mort 1977) aavut loc a II- a ediţie a festivalului depoezie care- i poartă numele, organizat de

Ion Catană, directorul Casei de cultură (cu banii Pri-măriei municipiului Adjud, condusă de inginerul Con-stantin Armencea) şi de poetul Paul Spirescu, profe-sor la liceul „emil Botta” din Adjud (e adevărat, s- asubliniat între organizatori şi numele lui AdrianBotez şi al celui ce scrie aceste rânduri; de altfel, amprimit o Diplomă de excelenţă „pentru contribuţiadeosebită în organizarea şi desfăşurarea festivalu-lui”, diplomă împărţită… tuturor invitaţilor) – atră-geam atenţia în numărul anterior, aici, în textul dedi-cat lui emil Botta. Paul Spirescu a recunoscut căorganizarea festivalului de la Adjud n- a fost tocmaiuşoară, fiind bani puţini, şi că a lăsat la o parte vani-tăţile, pretenţiile, concurenţele scriitoriceşti, într- olume literară care se canibalizează („dar e minunat cămai poţi fi prieten azi cu cineva”)… Sâmbătă, 14 sep-tembrie 2013, festivalul adjudean a început cu un„Remember emil Botta – Dan Botta”. Au vorbit, înafara organizatorilor, Valeria Manta Tăicuţu,redactor- şef al revistei Spaţii culturale, şi VirgilRăileanu (între evocări fiind recitate poeme ale luiemil Botta de către elevi de liceu coordonaţi de profe-soara Alina Zoltan), plus Tudor Cicu cu o parodiedupă poezia „Să fiu amurgul…” de emil Botta (înluna octombrie 2013, Tudor Cicu şi- a lansat la Buzăuun volum intitulat „Niciodată parodii…”, în care ecuprinsă şi această parodie). Adrian Botez a citit unamplu eseu intitulat: „Doi fraţi- poeţi, două destine.elemente eminesco- romantice în opera poetică a fra-ţilor Dan şi emil Botta”. Citez din Adrian Botez (elconduce revista Contraatac): doi fraţi, pe care i- a năs-cut, aici, la noi, în moldova de mijloc, la adjud, zba-terea apelor şi luncilor Siretului şi trotuşului…unulera alb, altul era negru. unul era „înalt, blond, fru-mos, şi zâmbetul lui era peste putinţă de descris (destatuie? de femeie? de copil trezit dintr- un vis cu ani-male cuvântătoare?)” – dan Botta – cf. mircea eliade,fragment pentru Dan Botta, text apărut în „prodro-mos“, nr. 7, iulie 1967, p. 19- 21; – celălalt era duhul„Întunecatului april”… – emil Botta. dan Botta estefratele cel mare. Se naşte, însă, într- o zodie a discreţieiucigaşe de renume – dovadă că, azi, puţini români ştiucă emil Botta a avut un frate. un frate născut pe 26septembrie 1907, în adjud, mort pe 13 ianuarie 1958,la Bucureşti… doar 51 de ani de epifanie… - „îşi înce-pe studiile liceale la liceul unirea din Focşani,continuându- le la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti.urmează, apoi, studii universitare clasice (limba lati-nă şi limba greacă) la Facultatea de litere a univer-sităţii din Bucureşti, fiind dublu licenţiat în educaţieFizică şi Sport. publică în diverse reviste: Rampa,gândirea, Vremea, la Nation Roumaine etc. partici-pă la conferinţele grupului Criterion şi este cooptat încomitetul de redacţie al revistei, apoi va face parte, subconducerea sociologului dimitrie Gusti, din comitetulde direcţie al enciclopediei româniei, proiectul debu-tând în 1938”… apoi, dispare din ochii oamenilorpreagrăbiţi, pe când cădeau zăpezile cataclismice, cos-mice, ale anului 1958… „în urma unui atac de cord”,cum îl expediază frivol şi abandonează misterului cos-mic, ziarele vremii… nu este drept ca dan Botta să fiedat uitării, numai pentru că a avut adânci şi sincerecrezuri şi înţelegeri naţionalist- legionare – nu estedrept să fie aproape complet dat uitării un atât desever şi iluminat poet, un eseist eremit, înţelept… unmare şi harnic savant tracolog (în anul 1944, danBotta începe lucrul la un laborios studiu filologic asu-pra genezei limbii române ca sinteză thraco- roma-nă- bizantină, care durează 14 ani şi însumează 1200de pagini). „de aici, pasiunea lui dan Botta pentruesenţe. de aici, de asemenea, convingerea lui că numai„clasicismul” (orice tip de clasicism, nu numai celgreco- latin) poate constitui sursa exemplară de inspi-raţie. pentru că, spunea Botta, familiarizându- te cuvalorile clasice, îţi revelezi esenţele şi înveţi să le des-coperi acolo unde nu le vedeai mai înainte”, scria mir-cea eliade. Despre poetul emil Botta, Adrian Botezspune: …este autorul unei poezii negre, existen-ţialiste, dar, totul, prins într- o horă carnavalescă, deSabat negru… a jocului de cuvinte (uneori profund,alteori facil! – dar, totdeauna, impresionant, rostitîntru gravitate!) – cu personaje dintr- o mitologie pro-prie a morţii, în consonanţă cu filosofia trăirismuluiinterbelic. e un poet al măştilor, eul lyric se devoalea-ză prin toate aceste personaje, rezultând o comedie amorţii şi a neputinţei. Şi citează, la final, din emilBotta: „de un dor fără saţiu- s învins/ şi nu ştiu ce sete

mă arde./ parcă mereu din adânc,/ un ochi răpitor deHimeră/ ar vrea să mă prade./ Şi pururi n- am pace,/nici al stelei vrăjit du- te- vino în spaţii,/ izvoare sublună, ori dornică ciută,/ nimic nu mă stinge, nimic numă alină şi parcă- aş visa o planetă pierdută./ e atâtanepace în sufletul meu,/ bătut de alean şi de umbrecuprins…/ un dor fără saţiu m- a- nvins,/ Şi nu ştiuce sete mă arde mereu…”. După colocviu a urmatdecernarea premiilor Concursului de poezie „emilBotta”, debut (juriu – lIS, preşedinte, şi membri: Cor-neliu Antoniu, lider al filialei uSR galaţi- Brăila,Paul Spirescu, Adrian Botez). Trei premii (cu plicuriconsistente, nu numai diplome), toate trei plecate laSuceava (unde profesorul gh.Cîrstean face minuni de ani dezile cu cenaclul său „Săgetăto-rul”): Premiul I pentru Anasta-sia gavrilovici, Premiul II pen-tru Daniela Bejinariu (amândo-uă eleve la Colegiul naţional„Petru Rareş”) şi Premiul IIIpentru Vlad Sibechi (absolventlitere la universitatea dinSuceava). Iniţial, acest festivaltrebuia să aibă loc în luna maia anului 2013, când s- au împli-nit 580 de ani de atestare docu-mentară a Adjudului (atuncis- a jurizat, au fost 53 de ma-nuscrise înscrise în concurs),dar n- au fost bani… A citit dinpoezia premiaţilor DanielaBejinariu. florentin Popescu,redactor- şef la revista Bucure-ştiul literar şi artistic a acordatşi el un premiu Danielei Beji-nariu. În altă ordine de idei,Culiţă Ioan uşurelu a acordatun premiu din partea revisteipe care o conduce, Salonul lite-rar, unei scriitoare din Vran-cea, Constanţa Cornilă. Maideparte a fost programată oconferinţă de excepţie a profe-sorului universitar doctor gh. Mustaţă, titular la Aca-demia Oamenilor de Ştiinţă din România (fost decanal facultăţii de Biologie la universitatea Al. I. Cuzadin Iaşi şi director al Staţiunii biologice marine de laAgigea, autorul mai multor cărţi de succes; are în cursde apariţie „logica viului şi a morţii în gândirea luieminescu”!), născut la Adjudu Vechi în 1938, savantde formaţie enciclopedică. O conferinţă intitulată„Mărul între realitate şi simbol” (o abordare eseisticăa păcatului universal mitologic; din care am aflat cămoartea a intrat în om o dată cu muşcătura mărului).Prima zi a festivalului de la Adjud s- a încheiat cu unrecital al creatorilor prezenţi: lIS, Corneliu Antoniu,Rodian Drăgoi, Valentin Talpalaru, Marin Ifrim,Adrian Botez, Tudor Cicu, Ion Roşioru, C. gherghino-iu, Valeria Manta Tăicuţu, Marin Moscu, N. Pogona-ru, Apostu Vultureanu, N. Tăicuţu, Virgil Panait,Valeriu Valegvi, Ion Croitoru, Ionel Marin, DanielaBejinariu, Doina Popa, Paul Spirescu. Au mai fost defaţă, în afara celor pomeniţi până aici, gh. Stroia şi g.Pătrăşcanu, criticii Stan Brebenel şi Cătălin Mocanu,prozatorii janina Vadislav şi Petre Abeaboeru, jurna-liştii Silvia Vrânceanu şi Radu Borcea. A doua zi, pe15 septembrie, în prezenţa primarului- inginer C.Armencea („băiat de profesor şi cu soţie profesoară”,cum a fost prezentat: iubeşte literatura), au fost acor-date Premiile de excelenţă ale festivalului de poezie„emil Botta” (cu lansarea cărţilor premiate) – lui lIS(„Substanţe interzise”), Culiţă Ioan uşurelu („Scrii-tori vrânceni contemporani în interviuri”; carte pre-miată şi de filiala uSR Bacău) şi Paul Spirescu(„Natură moartă cu iluzii”; lui îi acordă un premiu şiflorentin Popescu din partea revistei pe care o condu-ce). Totodată, Culiţă Ioan uşurelu a decernat un pre-miu din partea ligii Scriitorilor Vrânceni prozatoareiDoina Popa (pentru volumul „Pasărea cerului”). Toţiau avut parte de laude. Marin Ifrim e convins că avemmai mulţi scriitori decât cititori şi că în literaturaromână fiecare scriitor are clasamentul lui… A urmatîn program lansarea de carte: poezie, Valentin Talpa-laru (volumul „Cu amurgul în lesă”; el face publicita-te în direct festivalului, la Radio Iaşi, ia interviuricelor prezenţi, înregistrează recitaluri şi intervenţiicritice), Apostu Vultureanu („ecoul geamătului”),Marin Moscu („Pete de lumină pe fereastra vieţii”).festivalul naţional de poezie „emil Botta” având să seîncheie cu o lansare specială – cu antologia intitulată

„Punctul de întâlnire. Adjud – 580” (redactată de lIS,254+30 pagini, editura Docucenter”, Bacău, 2013),semnată de Adrian Botez, Paul Spirescu şi lIS, cupoezie, şi Vasile Anghelache cu ilustraţii (fiecare cufişa lui biobibliografică). O antologie de protocol (oraritate) care cuprinde în a doua parte a ei şi poemeale celor trei adjudeni pomeniţi traduse de Constan-tin frosin şi Rodica Spirescu, apoi linda Maria Barosşi Ştefan Stoenescu, cu prefaţă de Mircea Dinutz (dis-părut la 19 februarie 2013; probabil e ultimul lui textcritic scris). Prefaţa lui Mircea Dinutz începe astfel (eun citat mai lung, să se înţeleagă un pic din ceea ce arputea fi numit „fermentul creator adjudean”): adjudeste un agreabil centru urban din coasta de nord aVrancei care are, între alte merite şi puncte de atrac-ţie, reputaţia că edilii săi susţin actul de cultură, înlimitele de austeritate impuse de eclatantele vremuripe care le trăim şi, în aceeaşi măsură, îşi cinstesc, aşacum se cuvine, valorile. aici funcţionează douălicee/colegii purtând, cu mândrie, numele a două per-sonalităţi pregnante, afirmate în vremuri ceva maiîndepărtate, fii ai acestor meleaguri aflate la confluen-ţa trotuşului cu Siretul: emil Botta (1911- 1977), poet,eseist, actor şi Gheorghe Balş (1868 - 1934), inginerconstructor, dar şi autorul unor merituoase sintezeasupra arhitecturii mănăstirilor moldoveneşti, pre-cum şi asupra arhitecturii bizantine. de aici au plecatsă ducă în lume faima micii localităţi moldave două

soprane: nelly miricioiu (n.1952) şi angela Gheorghiu (n.1965), un pictor, Vasile anghe-lache (n. 1950), cu participăriîncununate de succes nu numaiîntre „graniţele” europene, untraducător, eseist, poet deexpresie franceză, ConstantinFrosin (n. 1952), a căruibiografie s- a interferat în maimulte rânduri cu oraşul – nodferoviar, în dubla ipostază deelev şi profesor, în sfârşit, unactor, Ion dichiseanu (n. 1933),al cărui şarm a cucerit câtevageneraţii la rând. dar, într- unnumăr semnificativ şi cu ooperă substanţială, aceastăzonă spirituală a născut, for-mat sau a împământenit, cudeosebire, în ultimele trei dece-nii, condeieri cu amprentă şievoluţie convingătoare, pe plannaţional, cel puţin. În perioadainterbelică s- au impus danBotta (1907- 1958), autorul„eulaliilor”, emil Botta, pome-nit mai sus, autorul „Întuneca-tului april”, ori – de ce nu?! –Ion larian postolache, autorulunor balade apocrife, ce şi- au

păstrat farmecul până astăzi, toţi trei născuţi laadjud, dar afirmaţi în capitala ţării. din această sec-venţă temporală interbelică, e bine să subliniem asta,vocea cea mai plăcut timbrată, cu momente de vibran-tă poezie, a fost cea a lui emil Botta. În vremurilesocialiste şi postsocialiste, cei trei poeţi, prezenţi înantologia de faţă, au ocupat autoritar prim- planul,intraţi într- un circuit din ce în ce mai larg şi mai fermconturat, prin prezenţa lor editorială şi publicistică,diligenţi şi responsabili, în egală măsură, faţă deactul scrierii, care îi ajută să supravieţuiască spiritualîntr- o realitate prea puţin prietenoasă şi prea puţinstimulatoare pentru actul de creaţie artistică: liviuIoan Stoiciu, adrian Botez şi paul Spirescu.

*extraordinar, tot la Adjud, sub patronajul ace-

luiaşi primar C. Armencea, două săptămâni mai târ-ziu, la Biblioteca Municipală, directoarea TatianaValea a cuprins în cadrul manifestării intitulate „Săp-tămâna Bibliotecii Adjudene” (ajunsă la ediţia a 30- a)o zi, marţi, 1 octombrie 2013 (în care a plouat alar-mant 48 de ore fără încetare, speriind invitaţii dinţară, mulţi renunţând să mai vină la Adjud), dedicatăscriitorilor – cu o conferinţă (Corneliu Antoniu, intitu-lată „Ieşirea din încercuire”; el a atras atenţia şi asu-pra „asasinării culturii scrise de către guvernanţi” şia faptului că „grădina Maicii Domnului e plină degunoaie”, sau că „poetul recreează lumea prin contem-plare”), lansări de carte (de poezie, de proză, de criti-că şi de publicistică, volume semnate de lIS, AdrianBotez, Doina Popa şi Paul Spirescu) şi lansări dereviste care apar în Vrancea (numere din pro Saecu-lum – director Nina Deşliu, Salonul literar şi Contra-atac) şi recital cu poeme ale poeţilor invitaţi (ţinut deelevi ai liceelor „emil Botta” şi „gh. Balş”). S- a lansatşi un album de artă, semnat de Vasile Anghelache(grafician din prima linie a uAP şi pictor de biserici;acum el pictează biserica nouă din centrul Adjudu-lui). r

n Pe cont propriu

liviu Ioan StoiciuO raritate: o antologie de versuri a adjudenilor

36

ANUL XXIV t Nr. 12 (741)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

„Vreau să alung/ iubirea târzie./Afară- i lapoviţă şi frig.”

(Buson)

eguchi află întâmplător,de la un prieten, că exis-tă undeva, nu departe decentrul oraşului în care

locuieşte, o neobişnuită casă a plăceri-lor: aici vin doar bărbaţi în vârstă, iarfetele sunt adormite în prealabil,nimeni şi nimic neputându- le trezi dinacest somn adânc ce seamănă, dupăcum i se spune potenţialului client,nici mai mult, nici mai puţin decât cumoartea. Convins că nu există nimicmai frumos pe lume decât o femeiefrumoasă adormită, eguchi se hotă-răşte să facă el însuşi o vizită în aceststraniu loc al plăcerilor interzise, deşideloc convins că ar putea să mai aibăparte de vreo experienţă în stare să- lmarcheze, la cei 67 de ani ai săi şidupă numeroase episoade erotice, maimult sau mai puţin convenţionale sauoficiale. Astfel începe cartea lui yasu-nari Kawabata, Frumoasele adormite,apărută de curând şi în limba română.

În contextul literaturii univer -sale, Kawabata (1899- 1972), prozatorde marcă al erei Showa, se prezintădrept o figură aparte, un mare scriitormodern, dar, cel puţin în egală măsu-ră, prin legăturile extrem de profitabi-le din punct de vedere estetic cu trecu-

tul cultural nipon, şi unul tradiţional,în cel mai bun sens al cuvântului. eleste, de altfel, şi primul japonez acărui operă a fost încununată cu Pre-miul Nobel pentru literatură, în anul1968, la exact o sută de ani de la înce-putul epocii şi Restauraţiei Meiji, pen-tru „deosebita afinitate pe care scrieri-le sale o prezintă cu tradiţiile nipone şipentru măiestria narativă cu careînfăţişează esenţa gândirii japoneze.”Ca reprezentant al literaturii specificnipone, Kawabata a fost considerat,adesea, drept ultimul nume mare. elaparţine structural tradiţiei nu doarprin limbaj, ci poate mai ales prindezinteresul – nu o dată total – faţă deintrigă, acţiunea romanelor sale fiindepisodică, în sensul pe care acest ter-

men îl are încă din perioada Heian. Vascrie, astfel, romane de atmosferă, îndescendenţa Doamnei Murasaki şi a

vechilor „nikki” şi „monogatari”, nudescriind, ci doar sugerând mereumutaţiile sufleteşti prin intermediulunei simbolistici a obiectelor şiprintr- o surprinzătoare comunicareafectivă cu peisajul. Coordonatele debază ale prozei japoneze, stabilite cumai bine de un mileniu în urmă, prinpovestirile din Ise, prin jurnalul curte-zanei Izumi Shikibu şi, mai ales, prinpovestea lui Genji, marea carte aDoamnei Murasaki vor continua, ast-fel, să existe, cu o nebănuită vitalitatepână în secolul XX, regăsindu- se înaproape toate paginile operei kawaba-tiene, străbătută, la tot pasul, de ace-laşi sentiment acut al naturii, aceeaşiafirmare senină a vieţii dublată dis-cret de recunoaşterea perisabilităţiituturor lucrurilor, de familiaritateauimitoare cu moartea. În fond, moar-tea, precum şi aşteptarea sau presim-ţirea morţii, adesea nuanţate sauîmblânzite de iubire constituie temelemajore ale principalelor sale romane.În acest sens, criticul Hisaaki yama-nouchi a remarcat o însuşire unicăcare poate fi observată în opera sa –tensiunea specifică între viaţă şimoarte, detaşare şi ataşament, abs-tract şi senzual, din care provine oconştientizare cu totul deosebită a fru-museţii învecinate mereu cu tristeţea.

Toate aceste coordonate sunt degăsit şi în Frumoasele adormite, textlipsit şi el de ceea ce critica occidentalăs- a obişnuit să numească acţiune sauintrigă. În locul acestui element,Kawabata aduce vraja şi sugestia, căci

alături de frumoasele adormite nu stăniciodată de veghe vreun bărbat înaşteptarea dragostei, ci unul în aştep-tarea somnului. Sau a morţii... este şi

Rodica GrigoreDespre frumuseţe şi moarte

n Cartea străinăn Corespondenţă din Ţara Sfântă

G. mosariA venit toamna…

frunzele nu prea vor săruginească la venireatoamnei în ţara Sfântă,dar pe undeva se simte o

schimbare de sezon. Dimineaţa şiseara este rece, însă în timpul zileicontinui să te topeşti de căldură. Tegândeşti, de exemplu, că la Tel Avivai două anotimpuri într- o singură zi:la prânz e vară, dimineaţa şi searatoamnă. Îţi trebuie de fapt şi douăfeluri de costumaţie pe zi: o cămaşăcu mâneca scurtă la orele amiezii, iaralta cu mâneci lungi, eventual unpulovăraş, pentru restul timpului dincele 24 de ore cotidiene. În general, văspun însă că diferenţa între vara şitoamna israeliană, ca şi cea dintretoamnă şi iarnă nu sunt prea mari,doar că atunci când se anunţă o„iarnă grea” plouă cam mult.

Aşadar, am pătruns în toamnaisraeliană care durează cam mult,teoretic până în decembrie, calenda-ristic la fel, dar practic te poţi consi-dera ieşit din toamnă în luna martiea anului următor, fiindcă am cuprinsîn ceea ce am intitulat „toamnă” şi…iarna israeliană. Se pare însă că amrămas în iarnă şi în sezonul cald, dincauza evenimentelor politice. În pri-mul rând ne reţine atenţia Iranul,care a anunţat că- şi schimbă politica,vrea o apropiere de Occident, dar pre-mierul israelian Bibi Netanyahu nu- icrede pe iranieni şi – fie vorba întrenoi – nici nu- i convine să- i creadă căciel preferă faţă de Iran o politică dură,permanent în pragul războiului. Camla fel s- a întâmplat şi cu Siria; politi-cienii noştri aşteptau contra Siriei unatac armat al americanilor, dar cândObama a anunţat înţelegerea paşnicăde a distruge armamentul chimicsirian, Bibi et comp., au lăsat să seînţeleagă că preşedintele americanObama e slab, dar era bine dacă urmapolitica lui Bibi! Deci atmosfera poli-tică din Israel nu e formidabilă;acum, la finele anului 2013, tratative-le cu palestinienii nu înaintează nicimăcar după teoria lui lenin, un pasînainte, doi înapoi, fiindcă nu s- afăcut în primele luni de discuţii nicimăcar un sfert de pas pentru înain -tare …

Dar israelienilor care- s obiş-nuiţi cu tot felul de probleme, unelegrave, chiar nu le pasă de nimeni şide nimic. Dar în domeniul care neinteresează pe noi pentru aceastărubrică totul se petrece normal şi fru-mos. Asta înseamnă că teatrele suntpline, filarmonica, după refacerea clă-dirii în care îşi ţinea concertele, arevenit la sediul ei, s- au mai construitcâteva zeci de săli de cinematograf, seaduc din străinătate solişti renumiţi,dar nici originarii din România nu selasă mai prejos.

În primul rând anunţăm cu plă-cere că fostul ambasador al Românieiîn Israel, edward Iosiper a plecat,ceea ce a însemnat o mare bucuriepentru emigraţia română de caresusnumitul nu s- a interesat deloc,niciodată. Avem un nou corp diploma-tic al României în Israel în fruntenoua ambasadoare, Dna. AndreeaPăstârnac, o femeie mult apreciată şiiubită în Israel, deoarece până înurmă cu zece ani a fost ataşat cultu-ral al ambasadei României şi a făcutnumeroase prietenii, toţi o stimeazădeosebit de mult. Revenind în Israelca ambasadoare, Andreea Păstârnacare toate şansele să rezolve excepţio-nal problemele misiunii ei, cunoscândIsraelul, vorbind la perfecţie limbaebraică. Iar originarii din Româniaştiu că au în această ambasadoare oiubitoare de cultură şi sunt convinşi

că relaţiile cu noua ambasadoare vorfi deosebit de bune.

Dintre cele mai recente eveni -mente cultural- artistice legate exclu-siv de emigraţia română, menţionămapariţia marelui ziar în limbaromână, Gazeta românească, care s- aimpus atenţiei încă de la apariţie.Ziariştii din România care au văzutprimele numere ale „gazetei” au fostîncântaţi de noul ziar, care a ridicatnivelul publicistic din Israel obligândşi al doilea ziar care apare să iamăsuri de îmbunătăţire a acestuia casă facă faţă concurenţei. În prezent,apar în Israel, în afara celor douăgazete, 3 reviste săptămânale, o altala două luni, în afara publicaţiilorcare apar la perioade mai mari, cumar fi revista „Izvoare” a AsociaţieiScriitorilor şi „Perspectiva” editată deH.O.R Nazaret Ilit.

la începutul lunii octombrie afost în Israel scriitorul român georgeRoca, redactor şef la publicaţiiromâneşti on- line, poet, care domici-liază la Sydney Australia. Cu ocaziavenirii acestuia, Asociaţia ScriitorilorIsraelieni de limbă Română şi- areluat activitatea după o lungăvacanţă, pentru perioada care urmea-ză anunţând editarea noii reviste„Izvoare” cu colaborarea unor scrii-tori din România, în afara scriitorilordin Israel, acordarea unor premii aleAsociaţiei (în valoare de 3.000 dolari)celei mai bune lucrări din 2013, unpremiu pentru debut. Se vor facenoile lansări de cărţi, colaborările cuuniunea Scriitorilor din România vorcontinua şi în special cu filiala Iaşi auniunii, care s- a situat permanent înprimele rânduri privind colaborareacu asociaţia israeliană.

la festivitatea de reluare a acti-vităţii, scriitorul george Roca a datun interviu răspunzând la câtevaîntrebări privind viaţa şi scrierilesale, dar având grijă să dea răspun-surile însoţite de umor ceea ce a con-tribuit la reuşita serii.

Să nu uităm Institutul CulturalRomân, ca de obicei, cu multe şivariate evenimente, unele împreunăcu Asociaţia Scriitorilor din Israel,dar şi cu teatrele de aici, în primulrând cu teatrul „Karov” condus de unvechi şi bun regizor şi actor NicuNitai. Activitatea comună de acum aICR – Teatrul Karov constă într- oseară dedicată celui ce a fost poetul şieditorul Ştefan Iureş – căruia i sepăstrează o frumoasă amintire înRomânia şi în Israel.

A venit toamna… Pentru înce-put de toamnă cred că am scris sufi-cient fără riscul de a depăşi spaţiul detipar acordat rubricii de faţă. r

cazul lui eguchi, care va trăi, în casa plăcerilor, cincinopţi – de altfel, cartea este împărţită în cinci capito-le – la capătul cărora va descoperi că a înţeles multmai mult (şi mult mai multe!) decât şi- ar fi pututimagina vreodată. Nu doar despre fetele pe care lecontemplă, ci şi despre el însuşi, despre propriultrecut pe care pare a- l recupera, încetul cu încetul. Şi,mai presus de toate, despre dragoste, viaţă şi moarte,căci somnul, aşa cum eguchi va vedea cu ochii lui,poate fi, uneori, foarte aproape de moarte. Dar şi dedragoste.

la fel ca majoritatea prozelor kawabatiene,Frumoasele adormite poate fi considerată şi o delica-tă poveste de dragoste, nota de noutate constând,acum, în faptul că nu va fi niciodată consumată învreun fel. În rest, textul e dominat de o atmosferăsenzuală, umbrită, însă, mereu, de neputinţa împlini-rii şi cuprinsă de melancolie. Numai că eguchi numai are doar rolul de simplu spectator sau observa-

tor, a cărui singură menire este aceea de a evidenţiatrăsăturile persoanjelor feminine, aşa cum se întâm-pla, de exemplu, în ţara zăpezilor, cu Shimamura, ciare pe deplin conştiinţa acută a efemerităţii tuturorlucrurilor şi fiinţelor, începând cu el însuşi, întocmaica în învăţăturile buddhiste. Desigur, totul porneştede la experienţa unică pe care el o trăieşte în casa fru-moaselor adormite, unde contemplarea se transformăîn meditaţie profundă asupra vieţii şi morţii deopotri-vă. Iar dacă, în proza lui juichiro Tanizaki, de exem-plu, exista doar căutarea obsesivă a feminităţii eter-ne, yasunari Kawabata aduce textului o notă de sub-tilitate şi profunzime în plus. Trebuie să menţionăm,de asemenea, că autorul îşi construieşte cartea pebaza principiului antitetic tangibil- intangibil, aşacum făcuse, anterior, şi în dansatoarea din Izu.Hisaaki yamanouchi consideră chiar că „numai sinte-tizând dualităţile paradoxale ale tangibilului şiintangibilului reuşesc personajele lui Kawabata săobţină un simţ durabil al frumosului.” În plus, Fru-moasele adormite demonstrează perfecta mânuire, decătre autor, a tehnicii narative provenite dintr- onoţiune specific japoneză cu origini în estetica

haiku- ului, şi anume „mono no aware” care, tradusăîn sens strict înseamnă „patos al lucrurilor”, dar con-ceptul reuneşte în sfera sa şi alte noţiuni cum sunt„fugaciatatea impresiilor”, „simţire adâncă”, „tristeţea lucrurilor”. Ideea pe care merge scriitorul, venitătot pe filiera tradiţiei nipone, este aceea că toatelucrurile din natură sunt frumoase, tocmai pentru căviaţa lor este atât de efemeră. De aici sugerarea per-manentă a melancoliei existente la tot pasul în lume,precum şi necesitatea pe care o resimte eguchi de aprivi fiinţele din jur cu înţelegere şi compasiune. Încasa frumoaselor adormite, el are mai multe vise, maimult sau mai puţin revelatorii. Întrucâtva asemănă-tor cu modalitatea estetică din teatrul no, prin vis,personajul atinge ţelul simbolicei sale călătorii şi ini-ţieri. Acesta este momentul în care realul şi irealul seîntrepătrund şi, folosind o expresie dragă japonezilor,ceea ce părea nălucire devine mai real decât realul. Înplus, visul din vis, „yume no yume”, spune adevărulprin dubla negaţie pe care o conţine, tot aşa cum îninterpretarea psihanalitică, a visa că visezi înseamnăîntotdeauna dezvăluirea unui adevăr adânc. Proce-deul e asemănător, întrucâtva, cu cel al teatrului înteatru, prin care dubla mistificare dezvăluie şidemască.

Concepută, la un alt nivel, ca o succesiune demomente lirice care se închid adesea în ele însele,Frumoasele adormite demonstrează capacitatearemarcabilă a scriitorului de a imortaliza clipa trăităcu maximă intensitate şi de a o ridica la rangul deeveniment. Iar cele cinci secvenţe ce compun cartea,luate separat, au cristalizarea proprie miniaturaluluipoem haiku, construind astfel, la nivelul textului, olume pur japoneză. De altfel, în alte romane, scriito-rul nu ezită deloc să citeze in extenso haiku- uri ale luiBasho sau ale altor autori niponi: de exemplu, înVuietul muntelui, lui Shingo îi vin, deloc întâmplător,în minte celebre versuri ale lui Buson. Astfel că, sim-boluri preluate din imaginarul colectiv nipon vor fidezvoltate pe larg, fapt evident şi în Frumoasele ador-mite. Între acestea, desigur că un loc important ocupăflorile, aici de camelie sau de cireş, contemplate deeguchi împreună cu fiecare din fiicele sale înainteaceremoniilor lor de căsătorie, şi rememorate după anide zile, alături de minunatele trupuri ale frumoaselor

adormite. Numai că, de fiecare dată, tot deloc întâm-plător, florile sunt ofilite iar, dacă nu, sunt pe punc-tul de a se scutura – desigur, încă o sugestie a morţiiascunse în lucruri sau în intimitatea adâncă a fiinţe-lor omeneşti, tema predilectă a operei lui yasunariKawabata. Şi modalitate, tot din partea acestuia, dea se raporta – din nou – de astă dată în ceea ce pri-veşte viziunea frumuseţii absolute, la tradiţia spaţiu-lui cultural pe care îl reprezintă, dacă ne amintimcâteva versuri japoneze celebre: „Dacă te întreabăcineva/ ce e în inima lui yamato/ răspunde- i:/ floareacireşului sălbatic,/ înmiresmată de soarele dimineţii”(Matoori Norinaga). r

■ Yasunari Kawabata, Frumoasele adormite. Traducere de Anca Focşeneanu, bucureşti,Humanitas, 2010.

37

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

DECEMbRIE 2013

►SemnalPunctul critic ■ Nr. 3 (9) 2013

Social-democraţia, încotro?Trăim înconjuraţi de fantasme. fantasme-

le trecutului, ale viitorului imaginat şi ale pre-zentului închipuit. Revista trimestrială de diag-noză socială, politică şi culturală punctul criticpriveşte prezentul fără intermediari şi cosmeti-zări. Dacă diavolul se ascunde în amănunte, răulse află în realitate. Pentru a- l înlătura, trebuiemai întâi identificat, iar pentru asta trebuie săavem curajul să privim realitatea în faţă. Revis-ta punctul critic este una dintre cele mai presti-gioase publicaţii româneşti cu o periodicitate tri-mestrială, o publicaţie de diagnoză socială, poli-tică şi culturală de tip academic, apăruta înurma iniţiativei unui grup de scriitori şi univer-sitari, preocupaţi de stabilirea corectă a caracte-risticilor societaţii româneşti postrevoluţionare,cât şi de identificarea căilor şi metodelor de ale-gere a „drumului bun” pentru această societate.fiecare ediţie beneficiază de contribuţii ştiinţifi-ce sau eseistice ale unor autori cunoscuţi, experţiîn domeniu sau tineri care se dedică studiuluitemei anunţate. De asemenea, publicaţia sebucură de participarea unor autori, în majoritateuniversitari, din străinatate care tratează temeindependente dar de mare interes şi semnificaţiepentru publicul românesc.

fondată de romancierul eugen uricaru,punctul critic are o circulaţie naţională şi inter-naţională, având printre semnatari mari perso-nalităţi româneşti, ca prof. Andrei Marga, Ioanes. Pop, Iacob florea, Radu Baltasiu, MihaiMilca, un Consiliu ştiinţific alcătuit din persona-litaţi naţionale şi internaţionale (Bernard Cas-telli, Institutul de Cercetare pentru Dezvoltare,IRD, din Paris, Septimiu Chelcea, universitateadin Bucureşti, Raffaela gherardi, universitateadin Bologna, Marco lucchesi, universitatea fede-rală din Rio de janeiro, Andrei Marga,universitatea Babeş- Bolyai din Cluj- Napoca,giacomo Marramo, universitatea Roma III,Vasile Puşcaş, universitatea Babes- Bolyai dinCluj- Napoca, gheorgh lencan Stoica, universi-tatea din Bucureşti. Colaboratorii de calitate,precum şi Consiliul Ştiinţific al publicaţiei noas-tre trimestriale, sunt o garanţie calitativă asu-pra conţinutului cât şi a obiectivitaţii analizelorşi studiilor publicate.

Din sumarul nr. 3 (9) 2013:

● Mihai Milca, mitul stângii● Cătălin Bordeianu, decenii dominante alesocial democraţiei în occident● Ioan C. Popa, Social democraţia sub presiuneatotalitarismelor în prima jumătate a secolului xx● Bogdan fartuşnic, Social democraţia europea-nă: între criza economică şi criza guvernării● Sebastian Simion, tribulaţiile socialdemocraţiei în epoca globalizării● Andrei Nicolea, Social democraţia românească– paşii spre „a treia cale”● Andrei Marga, după criză● liviu Mădălin Necaşu, rivalii americii● Silvia Branea, transporturile culturale clasiceşi digitale între favorizarea individualismuluişi extinderea globalizării● Andrei Alexandru, democraţia reprezentativă,o formulă alterată de natura umană● Paula Monica Dănălache, reflexii asuprasocietăţii civile româneşti● Anastasia Vinetti, Bianca Mitu, mass mediaşi societatea civilă

În contextul literaturii universale,Kawabata (1899- 1972), prozator demarcă al erei Showa, se prezintădrept o figură aparte, un mare

scriitor modern, dar, cel puţin înegală măsură, prin legăturile extrem

de profitabile din punct de vedereestetic cu trecutul cultural nipon, şiunul tradiţional, în cel mai bun sens

al cuvântului. El este, de altfel, şiprimul japonez a cărui operă a fost

încununată cu Premiul Nobel pentruLiteratură, în anul 1968, la exact o

sută de ani de la începutul Epocii şiRestauraţiei Meiji, pentru „deosebita

afinitate pe care scrierile sale oprezintă cu tradiţiile nipone şi

pentru măiestria narativă cu careînfăţişează esenţa gândirii japoneze.”

38

ANUL XXIV t Nr. 12 (741)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Prin toate dimensiunile sale, realitateaimediată pune, poate mai pregnant caniciodată, problema graniţelor, sau,mai bine spus, a disoluţiei lor. Într- o

lume în permanentă mişcare, acestea sunt mereuredefinite, devenind mai degrabă indicatoare mobileîn raport cu care se regândeşte situarea individuluidecât repere bine determinate. Timpul pare şi elsă- şi modifice paradigma într- un etern prezent alecărui cuvinte de ordine sunt relativul şi simultanei-tatea datorită înlocuirii sistemelor de valori cu repe-re personale şi posibilităţii, fără precedent, a rapor-tării individului la mai multe spaţii. Asta conturea-ză un mod de existenţă în afara limitărilor fizice, căcisituarea în spaţiu este redefinită prin raportarea lavirtual. la o simplă apăsare de buton, o lume întrea-gă se deschide şi informaţii din cel mai îndepărtatcolţ al globului devin accesibile instantaneu. fie căeste vorba de ultima producţie cinematografică japo-neză sau de evenimentele tulburătoare din Orient,individul are acces la toate fără vreo întârziere pecare ar presupune- o situarea doar în dimensiuneafizică a existenţei. lumea devine, într- adevăr, unimens holodeck în care totul este instantaneu accesi-bil.

Dar această abundenţă culturală devine apăsă-toare. Invadat de producţii culturale din diferite spa-ţii, individul este forţat să îşi lase în urmă casa şi săpornească într- un periplu între lumi. el devine cetă-ţean al satului global al lui Marshal Mcluhan,raportându- se la lume printr- o aşezare oblică întreculturi. existenţa devine prin aceasta un demersnomad de căutare de repere, dar care eşuează repe-tat, căci nu mai este timp pentru sedimentarea clarăa valorilor. Atât spaţiul, cât şi timpul, par să se com-prime, generând un sentiment al eşecului în cuprin-derea şi gestionarea informaţiei.

De aceea globalizarea, ca fenomen major alcelei de- a doua jumătăţi a secolului al XX- lea, gene-rează schimbări de paradigmă, necesitând pentruaceasta un nou vocabular care să exprime anxietăţi-le individului în raport cu relativizarea proprieilumi. Avem de- a face, aşadar, cu noi concepte deidentitate transnaţională, diasporă, nomadism, mul-ticulturalism, migraţie, etc., toate indicând aceeaşireconsiderare a poziţiei individului în raport cuschimbările rapide ale lumii din jur.

Din acest iureş al redefinirii nu scapă nici lite-ratura care, ca expresie a neliniştilor contemporane,răspunde tocmai acestor anxietăţi identitare printr- oînglobare ficţionalizată a experienţelor, deopotrivăindividuale şi colective. Prin aceasta, şi datoritătendinţelor socio- politice contemporane în cartogra-fierea lumii, literatura se îmbogăţeşte cu noi temeprin care se metamorfozează la nivel de discurs rela-ţiile fără precedent dintre indivizi, libertatea de miş-care şi situarea între culturile prezentului. Aceastănouă perspectivă implică un vocabular specific, otematică proprie şi ridică întrebări generate tocmaide conştientizarea relativizării reperelor. Din acestmotiv, literatura nu doar că se construişte pe expe-rienţa globalizării, dar şi creează, la nivel tematic şistilistic, un discurs narativ specific fenomenului.

În centrul acestui discurs se găseşte disputainterminabilă dintre local şi global ce obligă literatu-ra la o dublă raportare. generate în contexte trans-culturale şi multiculturale, operele literare ridică demulte ori întrebări referitoare la specificul local şidevin, în unele cazuri, veritabile depozitare de valoriculturale. explicaţia acestei nevoi de afirmare a spe-cificului se datorează tocmai pericolului diluăriipână la dispariţie a valorilor locale în contextul uni-formizării excesive la nivel global. este în cele dinurmă o încercare de legitimare a culturilor minore înraport cu culturile monopol, de afirmare a specificu-lui cultural ameninţat prin mimetism excesiv. Deaceea franco Moretti spune că, în atingerea dimen-siunilor globale, opera literară trebuie să treacăprintr- un dublu travaliu: acela de a supravieţui cul-turii natale, dar şi de a se afirma pe plan internaţio-nal în spaţiul competitivităţii acerbe ordonată deprincipii comerciale. Şi David Damrosch argumen-tează această idee susţinând că, în ciuda importan-ţei pe care opera o are la nivel local prin încărcăturaculturală pe care o poartă, aceasta trebuie să intreîntr- un set de relaţii (rizomatice, am completa noi),la scară globală, pentru a supravieţui în afara con-textului iniţial. Strategiile de supravieţuire sunt, din

acest punct de vedere, deseori incompatibile, căciopera trebuie să se plieze pe nevoile individului, atâtîn raport cu dimensiunea locală, cât şi cu cea globa-lă, a existenţei. Astfel se explică succesul imediat alunor romane scrise de autori puţin cunoscuţi, darcare au reuşit să răspundă prin naraţiunea loranxietăţilor imediate ale lumii contemporane, fărăsă piardă însă din vedere contextul local care a gene-rat naraţiunea. Dar şi opusul este valabil: opere aleunor scriitori arhicunoscuţi la nivel global, dar dis-creditaţi local, şi, cazul cel mai întâlnit, opere impor-tante pentru un spaţiu limitat, dar ignorate în exte-riorul acestuia.

Indiferent de locul în care se află, de contextulsocio- cultural la care se raportează, individul estebombardat în actul lecturii cu produse literare dintoate colţurile lumii, fiecare purtător al caracteristi-cilor culturii în care a fost generat. Prin aceasta, citi-torul este obligat la un proces de „autoglobalizare”.el trebuie să îşi redimensioneze lumea pornind toc-mai de la acceptarea simultaneităţii diferenţelor cucare vine în contact prin lectură. Cititul devine unact nomad prin care individul părăseşte spaţiul con-fortabilului „acasă” şi explorează lumi noi prin inter-mediul operelor literare pe care acestea le produc.Astfel, literatura creează un spaţiu de mediere întreculturi, cea a cititorului şi cea a scriitorului,dovedindu- se o realitate în egală măsură mobilă.

Dar libertatea de mişcare a operelor literareeste condiţionată de dimensiunea lingvistică. limba

în care este scrisă o carte poate deschide căi de acces,sau, dimpotrivă, se poate dovedi o graniţă. Traduce-rea devine vehicul prin care culturile călătoresc unacătre cealaltă, întâlnindu- se în actul lecturii. Prinaceasta, literatura devine ea însăşi teren al competi-tivităţii, nu numai între culturi, dar şi între limbilede circulaţie internaţională şi cele cu areal mai res-trâns. Din acest motiv, conştienţi că o operă scrisăîntr- o limbă vorbită în mai multe zone ale globuluiare şanse mai mari de popularizare, unii scriitori îşiconturează direct experienţele într- un idiom mairăspândit. Acest lucru poate fi în detrimentul încăr-căturii culturale pe care opera o poartă şi care sediluează prin transferul într- o limbă secundară scrii-torului. Şi totuşi, tocmai aceste opere au un rol foar-te important în dinamizarea idiomului în care suntconcepute, îmbogăţindu- l cu un specific aparte. Dealtfel, este cunoscut faptul că scriitorii care folosescîn crearea operelor coduri lingvistice nenative au operspectivă diferită asupra limbajului, descoperindnoi nivele de expresivitate acolo unde nativii vădgreşeli sau utilizări improprii.

Dar nu toate operele literare sunt scrise directîntr- o limbă de circulaţie internaţională. Aici se ridi-că problema traducerii care asigură accesibilitatea

culturilor străine, uneori în detrimentul expresivită-ţii şi semnificaţiilor implicate de utilizarea nativă aunui idiom. Prin traducere se pierde din coloritullocal, din conotaţiile implicate în actul scrierii. Cutoate acestea, există şi realităţi care se dovedescintraductibile şi care îmbogăţesc idiomul gazdă cuelemente străine, obligând cititorul la o regândire apropriei dimensiuni lingvistice.

Această contaminare reciprocă prin literaturănu se limitează doar la limba în care este scrisă ooperă. Realităţile intraductibile care călătorescdintr- o limbă în alta sunt însoţite de particularităţitematice caracteristice. Situarea prin scris într- oanumită cultură angajează un întreg arsenal deteme şi motive, de mituri şi simboluri. unele dintreacestea se generalizează, călătorind dintr- o culturăîn alta şi devenind caracteristici ale literaturii con-temporane, indiferent de locul în care aceasta esteprodusă.

Aşadar, în spaţiul generos al literaturii globa-le, operele se influenţează reciproc la nivel lingvisticşi tematic, construind o moştenire culturală genera-lă a individului transformat în nomad. Cu toate aces-tea, o problemă mult mai pragmatică se ridică: acce-sul operelor literare la spaţiul acestui tip de cititor.Prin aceasta, problematica literaturii globală se con-centrează pe moduri de globalizare a literaturii. Înacest context, globalizarea capătă conotaţii maidegrabă economice decât culturale, căci pentru aatinge dimensiuni globale, o operă literară trebuie săfie, pur şi simplu, vândută. literatura devine unspaţiu al disputei între culturile majore şi cele mino-re, dispută reflectată în instituţiile traducerii şi aledifuzării. Întreaga discuţie despre moştenirea cultu-rală, despre îmbogăţire reciprocă şi deschiderea denoi perspective, se rezumă la transformarea opereiîntr- un bun comercial care, pe lângă a încorporaanxietăţile individului în periplul său între lumi, tre-buie să producă profit. De aici o generoasă dezbateredespre agenţii economici angajaţi în acest proces şicare contribuie la globalizarea literaturii. În aceastălumină, a transformării produsului cultural în pro-dus comercial, dispare orice criteriu al valorii, căcisimultaneitatea culturală împiedică sedimentareaunui sistem de selecţie. Iar acest lucru face ca opereîntr- adevăr valoroase să intre pe acelaşi calapod,uneori chiar să se identifice, cu ceea ce se numeşte„popular fiction”. În această viziune, şi literaturaintră sub aceeaşi umbrelă a globalizării interpretatăde fredric jameson în 2008 ca o mediere corporatis-tă a lumii, în care naţionalul, gândit tot în aceeaşitermeni economici, nu este decât un „alibi pentruopresiunea corporatistă”. Mai mult, favorizareaculturilor minore, într- un joc de schimbare a atenţieidinspre centru către margini, este de asemeni inter-pretat ca o nouă formă de colonialism prin aceea căprodusele literare din aceste culturi devin „globale”doar în măsura în care vizibilitatea lor este garanta-tă prin legitimarea lor în interiorul culturilor majoretransformate în teren de luptă pentru afirmarea pro-duselor literare.

Considerente de ordin financiar, dar şi condiţii-le sociale şi politice par să fie criteriile de selectivita-te în alegerea operelor „globale”. Dacă modificărilepe scena economică şi politică a lumii sunt principa-lii factori responsabili pentru accesibilitatea unuiprodus literar, evenimente sociale aduc în prim plananumite opere cu care rezonează într- o anumitămăsură. evenimentele din realitatea imediată dic-tează o anumită tematică, un anumit subiect în aşafel încât literatura vine în întâmpinarea anxietăţilorcititorului. Dar şi opusul este în egală măsură vala-bil, chiar dacă mai puţin întâlnit: opere ce sunt res-ponsabile pentru declanşarea evenimentelor pe plansocial. Important este că literatura nu mai poate fiprivită izolat de lumea care o produce, şi mai mult,nu presupune distanţarea individului de realitate.Acestea sunt privite în strânsă legătură, rezonândputernic, reflectându- se una în cealaltă printr- ooglindă cu două feţe care este cititorul. Intrată înangrenajul economicului, al relaţiilor financiare din-tre industriile angajate în asigurarea mobilităţii,literatura se supune unui singur criteriu de selecţie,cititorul. De aceea afirmă David Damrosch că trăimîntr- o epocă post- canonică în care prin dimensiuneaglobală a literaturii se rezumă relaţiile generate deindivid în procesul lecturii. r

Oana StrugaruCătre o dimensiune globală a literaturii

Favorizarea culturilor minore, într- unjoc de schimbare a atenţiei dinspre

centru către margini, este de asemeniinterpretat ca o nouă formă de

colonialism prin aceea că produseleliterare din aceste culturi devin„globale” doar în măsura în care

vizibilitatea lor este garantată prinlegitimarea lor în interiorul culturilormajore transformate în teren de luptăpentru afirmarea produselor literare.

Absenţa dialoguluiA vorbi despre oamenii intelectuali din sfera

literară, psihologie, politică sau sociologie, nu esteprea uşor precum ar părea la prima vedere, întrucâtîn această zonă intelectuală omul devine „obiect” destudiu interiorizat cu tot arsenalul său psiho- socialşi cultural. Salvarea ne vine de la construcţia omu-lui nostru comun sub aspect profesional- lucrativ, celcare ar vrea să vadă şi să constate că, mai mult saumai puţin, starea lui socio- profesională tinde spre unfel de, să zicem, progres. Cine urmăreşte presa, înspecial cea culturală, îşi poate apropia crezul căsocialul diurn nu se promovează doar cu de la sine

putere, existând şi inconvenientul de a devenianemic ori pieri cu- adevărat.

Revenind la sfera de activitate a intelectualu-lui umanist, se constată că, de la o vreme, procesulcontinuităţii sub toate formele stilistice şi de conţi-nut se autopromovează. Problematica aceasta estevăzută de scriitorul- analist Daniel Cristea- enacheîn felul următor: „Adevărul e că nu prea mai merităsă fii un intelectual critic şi un cetăţean în deplinsens al cuvântului. Argumentele tale nu vor fi luateîn seamă, sau vor fi răstălmăcite. (…) Orice ar faceun intelectual român, orice atitudine ar adopta – nueste bine. Dacă el este de dreapta, va fi denigrat cafiind de extremă dreaptă, mustrat că nu s- ar fi opusmai mult comunismului. (…) Dacă este de stânga, va

fi denigrat ca fiind de extremăstânga (şi) întrebat, viclean, dece a fost comunismul atât derău. (…) Mi se va spune că şar-jez, că parodiez. (…) la noi, unintelectual autentic este real-mente preocupat nu numai deproblemele lui, ci şi de cele alesocietăţii”. (22, noiembrie 2013).

Acţionând în sfera culturiidiversificate, analista OltiţaCântec (idem) se referă lamanageri şi management înarta teatrală: „unul dintrereproşurile frecvente făcutefestivalului Naţional esteabsenţa unui dialog deschis,sincer, pe tema arzătoare dinteatrul nostru. Senzaţia genera-lă este de evitare a unor subiec-te care stârnesc dispute tocmaipentru că sunt fierbinţi, numaică ocolirea ori amânarea lor dela un an la altul nu foloseştenimănui. Concordia e bună, darnici dezbaterea nu e rea. (…) Nutoţi cei aşezaţi pe divanul prin-cipal sunt tocmai deţinătoriiunor potenţe manageriale dereuşită. Cristian Hadgiculea, depildă, şi Mircea Cornişteanuadministrează de ani buni T.N.Iaşi şi T.N. Craiova, despre carenu se poate spune că sunt întopul teatrelor din România.Dimpotrivă, o viziune inerţială,lipsită de anvergură, nu auadus celor două Naţionale preamultă strălucire (…) Acolo underegizorii au întâlnit o trupămaturată, unde propunerile lors- au întâlnit cu aşteptărilecomunităţii artistice, un fel deprogram de azi pe mâine, nu auadus celor două teatre preamultă strălucire. De mulţi ani,

unica reţetă, cea mai la îndemână, care nici nu preamai dă rezultate, e invitarea unor regizori cu cotă, pecare se bate toată lumea (…) Regizorii au lucratîntre două avioane, lăsând în urmă semi- reuşite orisemi- eşecuri care nu folosesc nimănui.”

Analista Marina Dumitrescu, (22, noiembrie2013), în articolul „Aşteptându- l pe Mecenna” seîntreabă la începutul eseului „Cum să facă operă de

binefacere culturalăpersoane care fie nuau noţiunea valorii,fie o ignoră fără scru-pule” – problemă pecare o abordează înmanieră personală,şi anume: „Dincolode lumea postmoder-nă şi criza economi-că, lumea occidenta-lă ne propune unmodel pe care,deocamdată, îl igno-răm – mecenatul

contemporan. Dacă în lumea Nouă, bogaţii inves-tesc mai ales în proiecte care să le consolideze cultu-ra relativ tânără, vechiul continent se axează pe con-servarea uriaşului patrimoniu euro- mediteranean acărui vechime îl face pe cât de valoros pe atât de vul-nerabil. (…) la noi, acum, răspunderea se împarteîntre ultrabogaţi inepţi culturali şi o clasăpolitico- administrativă majoritar semidoctă. Aceas-tă nefericită chimie explică absenţa prelungită aunei legi a mecenatelor într- o ţară cu atâta patrimo-niu periclitat sau desfigurat. Printre cei care nedatorează explicaţii sunt intelectualii rafinaţi ai pre-zentului, care îi lasă pe virtualii mecena, orbiţi delux şi insensibili la aşteptările noastre, să creadă căa fi este egal cu a avea”.

Impostura culturalăPoate că nu e cazul şi locul acestor pagini dedi-

cate intelectualului cultural, în principal, să invo-căm acum pe unii dintre literaţii noştri (auto)situaţiîntr- o zonă gri, foşti membri componenţi de bază aiICR, subvenţionaţi consistent de guvern şi PalatulPrezidenţial. Aceste personaje culturale continuă săfie încă obiectul unor analişti istorici şi critici lite-rari, precum Theodor Codreanu, criticul care scrieacid pe tema „imposturii culturale”: (Contempora-nul, noiembrie 2013).

Revista 22 (noiembrie 2013) găzduieşte şi eaun articol al d- lui Dorin Dobrincu, fost manager câţi-va ani la Arhivele Naţionale, articol care vrea săminimalizeze cât se poate directoratul general alinstituţiei întreprins de doi profesori universitari,respectiv Ioan Scurtu şi Cornel Mihai lungu, înmandatele cărora s- a îmbogăţit consistent tezaurulartistic cu fonduri documentare preluate dupăDecembrie ,89, documente cercetate şi de subsemna-tul, analizate şi publicate în câteva volume, precumScriitorii şi puterea în regimul comunist. Să nădăj-duim că asemenea defileuri uscate ni se vor arăta totmai rar pe traseul nostru intelectual umanist şi aşaîngreunat de mersul lumii acestul trai descumpă-nit… r

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

DECEMbRIE 2013

39

marin Radu mocanuIntelectualul umanist şi personalizat

n Revista revistelor

www.contemporanul.ro

Evidenţa informatizată a tirajelor şi produselor este realizată în sistemul internaţional GS1, administrat în România de

GS1 România.www.gs1.ro

Apare lunar 5 lei

Vă invităm să vă abonaţi la revista Contemporanul

AbONAMENT ROMâNIA: 60 LEI/ANAbONAMENT STRăINăTATE: 70 EURO/ANTaxele de expediere sunt incluse în această sumă. Asociaţia CONTEMPORANULAdresa: OP 22, CP 113, Sector 1, bucureşti Cod fiscal: 26718854 Cont Lei: RO61RNCb0072115479360001Cont Euro: RO34RNCb0072115479360002bCR Filiala Sector 1 bucureşti

Contemporanul nr. 8, 9, 10, 11/2013 au fost finanţate de AFCN

Adresa redacţiei: Asociaţia CONTEMPORANULC. P. 113, O. P. 22, Sect. 1,bucureşti, cod 014780 tel./fax: 4021 212 56 92; 4021 310 66 18E- mail: office@contemporanul.ro;

contemporanul@yahoo.comAbonamentele se pot face la sediul redacţiei, prin Compania Naţională „Poşta Română” S.A., Acta LegisSRL, Zirkon Media, S.C. Orion Press Impex 2000 SRL,S.C. Manpres Distribution SRL, S.C. MT Press Impex SRL.Revista este distribuită de Editura Regală SRL (tel.:021 317 90 81), Press Point Distribution SRL şi poate ficumpărată din magazinele InMedio, Relay, Octagon.www.contemporanul.rowww.ideeaeuropeana.rowww.librariapentrutoti.rowww.bibliotecaeuropeana.rowww.europressgroup.ro

Gala Premiilor

Într-o atmosferă distinsă, cu invitați aleși, alături de vechi prieteni, colaboratori, lectori fideli ai revistei și membri ai „tribului” Conte, romancierul Nicolae Breban, poeta Aura Christi și graficianul mircia Dumitrescu au decernat luni, 9 decembrie, ora 18.00, următoarele premii:■ Premiul de Excelență pentru documentarul și cartea „memorialul durerii” (vol. I-II) – lucia Hossu-longin■ Premiul de Excelență în cultură – Angela martin ■ Premiul pentru jurnalism de înalt profesionalism și onestitate civică – Cornel Nistorescu ■ Premiul de Excelență pentru excepționala operă de critic, istoric literar și editor – Eugen Simion■ Premiul pentru sprijinirea valorilor de vârf ale culturii naționale – Neculai OnțanuPrintre invitații Galei Premiilor revistei Contemporanul figurează personalități de prim rang ale culturii române: Augustin Buzura, Angela martin,mircea martin, Eugen Simion, Ion Ianoși, Janina Ianoși, maria-Ana tupan, Călin Căliman, Gabriel Andreescu, maya Simionescu, Sorin Ilieșiu,liviu Ioan Stoiciu, Silvia Radu, lucia Hossu longin, Dan Necșulea, mihai Gâdea, Vladimir Epstein, Dana Duma, Adrian ursu, Nicolae Iliescu,lucian Chișu, Ioan Cristescu, Cornel Nistorescu, Sorin Roșca Stănescu, Paul Cernat, Bianca Burța-Cernat

Eveniment organizat în colaborare cu Primăria Sector 2 București