ETICA JURNALISTICĂ

Etica jurnalistică a străbătut drum dificil, situate undeva la graniţa dintre teorie şi

practică.

Profesioniştii din mass media au datoria de a impune la locul de muncă

respectarea cu stricteţe a codului etic al jurnaliştilor.

DE CE NU VOR UNII SĂ AUDĂ DE ETICĂ?

Atunci când li se aduc reproşuri, jurnaliştii vorbesc mai degrabă de dreptul de a

publica informaţii, decât de motivele pentru care au făcut-o.

“A impune respectarea cu stricteţe a regulilor de etică în journalism este ca şi cum

cineva i-ar pretinde unei vaci să dea în fiecare sâmbătă o anumită cantitate de lapte de

capră degresat”.1

A pune în practică regulile expuse în codul eticii înseamnă în primul rand a-ţi

respecta statutul de jurnalist profesionist.

Câteva dintre explicaţiile pentru care etica în mass media nu se mai ia în

considerare sunt:

- cu cât cererea pentru presa de scandal creşte, cu atât normele etice devin mai greu de

aplicat;

- instituţiile de presă tind să caute reguli dintre cele mai flexibile, iar multe nici nu vor să

audă de etică;

- în numeroasele preocese de calomnie intentate jurnaliştilor şi instituţiilor media,

invocarea regulilor de etică, nu ar face decât să le dea apa la moară victimelor presei;

- nu în ultimul rând, companiile de presă diferă semnificativ între ele, având o diversitate

de standarde morale, în funcţie de cei aflaţi la conducere.

Trebuie să admitem că problemele de etică nu se regăsesc tocmai printre cele mai

intense preocupări ale patronilor si editorilor din mass media, cel puţin în România

începutului de mileniu. De aceea, responsabilitatea identificării acestor probleme cade

deocamdată pe umerii breslei jurnaliştilor. Ei trebuie să devină conştienţi de faptul că

1 Adrian Onciu, Probleme de etică în jurnalism, Editura “Asociaţia Jurnaliştilor Profesionişti din Iaşi”, Iaşi, 2001

5

luarea unei decizii concrete în probleme de etică este o abilitate la fel de importantă ca

îndemânarea de a scrie, edita şi fotografia bine.

FUNCŢIA JURNALISMULUI ŞI ACTIVITATEA SA ETICĂ

“Informarea şi comunicarea, aşa cum sunt transmise de către jurnalism prin presă,

cu un sprijin important din partea noilor tehnologii, au o importanţă decisivă pentru

dezvoltarea persoanei şi a societăţii. Ele sunt indispensabile pentru viaţa democratică,

deoarece dacă se doreşte ca democraţia să se dezvolte complet, aceasta trebuie să

garanteze cetăţenilor participarea la problemele publice. Este de ajuns să spunem că

această participare ar fi imposibilă dacă cetăţenii nu ar fi primit informaţiile referitoare la

chestiuni publice de care au nevoie şi care trebuie să fie furnizate de presă.”2

Cetăţeanul are dreptul să fie informat cât mai corect şi obiectiv de către presă.

Realitatea este din punct de vedere al unei prese cu adevărat libere, în acelaşi timp o

materie primă, dar şi un proces finit. Preluând din oferta haotică de fapte ale cotidianului

pe acelea care par a avea consecinţe sau par a răspunde ciriozităţii epistemice a

destinatarului, presa le încarcă cu semnificaţii şi elaborează din ele un “real” inteligibil,

mai mult sau mai puţin ordonat.

Acesta este şi motivul pentru care, atunci când evaluăm responsabilităţile(faţă de

cetăţean sau societate) pe care le fundamentează exerciţiul profesional, suntem obligaţi să

ne referim mai întâi la adevăr. Adevărul ca măsură circumstanţială a inteligibilului este,

deci, în ceea ce priveşte presa, o datorie fundamentală pentru jurnalist şi o garanţie de

credibilitate pentru cetăţean.

Orice fapt selectat şi devenit informaţie mediatică ar trebui, în principiu, să

răspundă într-o oarecare măsură curiozităţii de cunoaştere a destinatarului. Adevărul

mesajelor noastre este direct dependent de comportamentul nostru faţă de sursele de

informare, fie ele obiecte sau oameni.

Privilegiul reporterului nu îi poate niciodată scuti pe aceştia de responsabilitatea

de a cita corect, de a verifica informaţiile pe care le difuzează înainte şi nu după şi nici de

ale pune în circulaţie numai atunci când ele sunt confirmate de mai multe surse.

JURNALISTUL

2 Rezoluţia 1003 (1983) referitoare la etica jurnalistică

6

Primul martor al ştirilor este de obicei jurnalistul, deseori fiind singurul filtru al

informaţiilor în drumul lor către redacţie. Jurnalismul este un proces extrem de colectiv,

care - deşi presupune stabilirea priorităţilor şi editări preliminare - este aproape integral

dependent de un reporter. Bineînţeles, editorii sună deseori sursele pentru a verifica dacă

reporterul “a înţeles bine” în cazul in care li se pare ceva greşit. Dar şi aceasta este o

sarcină jurnalistică, nu una pentru eşalonul mai înalt al echipei editoriale sau pentru

patron.

Este evident că răspunderea iniţială a eticii jurnalistice cade pe umerii

jurnaliştilor. Seriozitatea cu care se pregătesc şi cu care cercetează toate aspectele unui

subiect, răbdarea cu care aşteaptă dovada sau momentul potrivit pentru a pune întrebarea,

respectul pentru intimitatea altora - toate acestea sunt probleme etice ale fiecărui reporter.

Editorii îi pot amenda atunci când ceva merge prost sau când există plângeri întemeiate.

Dar nici cel mai avid editor nu poate supraveghea toţi reporterii ziarului tot timpul. Etica

depinde în primul rând de reporter.

În multe ţări, jurnaliştii se angajează să respecte codul etic naţional atunci când

încep să lucreze în presă. Gradul în care respectă această promisiune este de fapt cea mai

importantă garanţie a standardelor profesionale, căci cele mai multe decizii jurnalistice se

iau la nivel individual. Editorii şi alţi colegi pot să ajute răspunzând la întrebări precum

“Cum trebuie descris acest eveniment?” sau "Am suficientă încredere în această persoană

pentru a o cita şi pentru a-i proteja identitatea?" sau "Ce alte informaţii sunt necesare?"

Dar ceilalţi nu pot răspunde la întrebările pe care şi le pune reporterul pe teren –

responsabilitatea esenţială aparţine jurnaliştilor înşişi.

Primul şi cel mai important pas către autoreglementare în mass-media este

angajamentul jurnalistului faţă de un cod etic. Un jurnalist nu îşi poate crea însă propriul

cod etic izolat de mediul său de lucru. Pentru a putea pune întrebări dificile fără teama de

represalii, un reporter trebuie să aibă în spate solidaritatea colegilor de breaslă, care este

generată de apartenenţa la un sindicat. În afară de solidaritate, un sindicat mai poate oferi

o platformă de discuţii pe teme etice.

7

RESPONSABILITĂŢILE JURNALISTULUI

Orice jurnalist , din orice colţ al lumii care işi face cu devoţiune şi onestitate

meseria, va fi de a cord că respnsabilitatea sa fundamentală faţă de public e aceea de a

spune adevărul. Principiul odată admis implică şi faptul că el va refuza să mintă sau va

recunoaşte că a dezinformat, atunci când fără voia lui a dat publicităţii o informaţie falsă.

Exactitatea şi obiectivitatea sunt elementele cheie ale jurnalismului. Opinia

publică are nevoie şi merită să primească informaţii uşor de desluşit. Calitatea,

autenticitatea şi lipsa distorsiunilor acestora fac ca în final beneficiarii informaţiilor să

înţelegă fenomenul vieţii cotidiene şi să ia decizii importante în deplină cunoştinţă de

cauză. “A spune lucrurile aşa cum sunt este o responsabilitate esenţială a jurnaliştilor şi a

instituţiilor de presă”, declară Adrian Onciu în cartea sa Probleme de etică în jurnalism.3

De multe ori jurnaliştii scapă o serie de amănunte chiar dacă acestea sunt uşor de

obţinut şi uşor de verificat.

Cu cât jurnalistul este mai responsabil cu atât erorile vor apărea mai rar. Astfel că

în funcţie de rata erorilor, organizaţiile de presă riscă pe termen lung sa-şi ştirbească

semnificativ credibilitatea. Este evident că în câţiva ani Internetul va pătrunde în

majoritatea caselor şi, printr-o singură atingere a tastelor, oricine va putea obţine

informaţii corecte, într-un timp record şi la un preţ derizoriu. Din ce în ce mai conştienţi

de legatura dintre informaţie şi preţul acesteia în bani, consumatorii de presă vor

sancţiona imediat lucrurile de proastă calitate.

În cazul în care jurnaliştii fac anumite greşeli, acestea trebuie îndreptate cât mai

repede, dar în primul rând trebuiesc recunoscute. Fie că percep sau nu erorile lor,

majoritatea jurnaliştilor nu-şi fac un obicei din a le recunoaşte. Dimpotrivă, atunci când

realitatea devine incontestabilă, ei continuă să-şi susţină punctul de vedere. “O ştire

eronată arată ca o ceaşcă fără fund, sau ca un şurub fără cap, ambele date la vânzare în

starea în care se află”.4 Cumparatorul dă bani pe ziar, îl citeăte şi îşi dă seama că e fără

fund, sau că nu are cap. Însă, cititorul nu poate fi inşelat la nesfârşit. El fie va lua un alt

produs, fie se va supăra într-atât încât va refuza să mai cumpere informaţii.

3 Adrian Onciu, Probleme de etică în jurnalism, Editura “Asociaţia Jurnaliştilor Profesionişti din Iaşi”, Iaşi, 2001

4 Ibidem, pag. 17

8

Ca în oricare altă activitate, şi în presa de calitate se pot strecura erori. Esenţial

este ca atunci când ele apar, organizaţia de presă să reacţioneze rapid, fără a-şi motiva

gestul, recunoscându-şi greşeala şi îndreptând-o.

Dar după cum am aflat jurnaliştilor le vine foarte greu să işi recunoască greşelile

şi să le îndrepte, cu toate că dau spre publicaţie informaţii care nu sunt adevărate sau care

sunt parţial adevărate. Două dintre sarcinile pe care le au de îndeplinit jurnaliştii este să

informeze corect publicul şi să trimită spre publicare informaţiile abia după ce acestea au

fost confirmate de mai multe surse, lucru care nu se prea întâmplă.

Ca şi exemplu am putea lua accidentul Ministrului Transporturilor.

În data de 16 decembrie 2007, pe şoseaua Cotroceni a avut loc un accident în care

a fost implicat Ministrul Transporturilor, Ludovic Orban. Chiar şi după mai mult de o

lună în presă se mai discuta acest caz.

Încă de la început jurnaliştii nu au relatat exact ceea ce s-a întâmplat în acea zi, şi

fiecare ziar scria despre accident mai mult din auzite şi nu din surse sigure cum ar fi fost

normal. Astfel s-a vehiculat în presă, cum că Ministrul ba ar fi lovit o fata , ba că nu, sau

cei de la ziarul Jurnalul Naţional scriau că Orban a lovit o fetiţă de 14 ani, pe când cei de

la Ziua au scris că aceasta avea 15 ani, iar în Ziarul de Iaşi se anunşa că victima

accidentului ar fi o tânară de 17 ani.

Datorită faptului că cetăţeanul are dreptul la informare corectă, jurnalistul are

îndatorirea de a respecta adevărul, având ca reguli principale “scrupulul şi grija faţă de

dreptate şi adevăr.”5

5 Carta drepturilor şi îndatoririlor jurnaliştilor, Franţa, 1918, rev. 1938

9

CE SE ÎNTÂMPLĂ ATUNCI CÂND APAR CONFLICTE DE INTERESE?

Un bun comportament etic, în general, cu precădere la capitolul conflict de

interese nu poate fi impus cu forţa, ci mai degrabă prin intermediul discuţiilor din

interiorul ficărei redacţii. Jurnaliştii pe lânga faptul că trebui să informeze correct

publicul, trebuie să dovedească şi loialitate faţă de acesta.

Cel mai adesea conflictele de interese apar atunci când reporterul nu este

independent. Conflictul fiind rezultatul divergenţei dintre necesitatea de a fi în slijba

publicului şi loialităţile faţă de o sursă, interesel proprii sau interesele economice ale

organizaţiei de presă.

Pentru a împiedica apariţia unor conflicte de interese real sau apparent, toţi

jurnaliştii, cameramanii, reporterii, etc. au interdicţia de a primi cadouri, favoruri,

excursii ce le-ar putea fi oferite, chiar dacă nu se aştepată ninic în schimbul acestora.

Atunci când aceste “ mici atenţii” sunt oferite, cel care le oferă poate că îşi dă sau nu

seama că astfel el îl influenţează la nivelul inconştientului pe jurnalist sau reporter.

Sau cei din presă mai pot fi influenţaţi într-un fel şi anume prin cumpărarea de

spaţiu publicitar. Oamenii de afaceri cumpără publicitate pe de-o parte în scop firesc,

pentru a-şi face reclamă, iar pe de altă parte în speranţa că vor fi trataţi mai puţin critic în

materialele de presă.

În cazul unor cadouri sau servicii mărunte, trebuie consultat directorul de ştire

dacă se impune sau nu acceptarea lor. Încălcarea acestui cod etic poate duce la sancţiuni

grave şi chiar la concediere.

Însă majoritatea instituţiilor de presă din România nu găsesc mai nimic anormal în

a le permite angajaţilor (jurnalişti, reporteri, cameramani) să beneficieze de facilităţile

oferita cu atâta generozitate de către politicieni sau oameni de afaceri, replica lor fiind:

“Trebuie să acoperim evenimentul şi ne costă prea mult deplasarea”.

În urma acestei dileme etice de a primi sau nu “atenţiile” ne apar în minteîntrebări

de genul: “În ce măsură presa va reuşi să informeze publicul în mod adecvat despre

aceste evenimente”? sau “Există o limită în acceptarea <favorurilor>”?

10

STUDIU DE CAZ – DANONE

În august 2007, un scandal fără precedent pentru producătorii de lactate lovea

producătorul Danone. Sute de kilograme de iaurt comercializate de companie erau

bănuite a fi fost contaminate cu dioxină, o substanţă foarte toxică, prezentă,

se pare, în cantităţi peste limita admisă într-un ingredient importat. Chiar dacă testele de

laborator au indicat ulterior că nivelul dioxinei a rămas, totuşi, în limitele de siguranţă,

era vorba de o lovitură extrem de puternică la adresa reputaţiei Danone în rândul

clienţilor, care ameninţa să afecteze vânzările. Pe lângă toate acestea, compania a primit

din partea autorităţilor şi o amendă de 10.000 de lei, pentru neanunţarea importului

ingredientului cu pricina.

De obicei, într-o companie mare, o astfel de criză pune pe jar departamentul de

PR şi alte departamente însărcinate cu marketingul, însărcinate cu limitarea daunelor şi

curăţarea imaginii.

În vremurile moderne, managementul de criză nu se face prin ascunderea prafului

sub covor, ci prin admiterea erorilor, informări cât mai transparente legate de măsurile

luate pentru îndreptarea situaţiei şi scoaterea în evidenţă a calităţilor produselor.

În cazul Danone, la scurtă vreme după apariţia în presă a relatărilor privind

scandalul dioxinei compania a început o campanie publicitară având în prim-plan o

cunoscută vedetă de televiziune, care consuma iaurt şi vizita fabrica pentru a înţelege

cum de produsele lactate ale companiei au o dată de expirare atât de îndepărtată.

În acelaşi timp, compania a iniţiat o serie de întâlniri cu ziariştii, invitaţi să

viziteze o fabrică, pentru a constata la prima mână tehnologia înaltă şi condiţiile existente

pentru ca totul să se desfăşoare într-un mediu total sterilizat.

Numai că în aceeaşi perioadă mai multe voci s-au ridicat din nou împotriva

companiei Danone, acuzată că transformă strategia de criză într-o campanie de mituire a

gazetarilor.

Există persoane care au făcut public faptul că cei de la Danone au mitui ziariştii

aflaţi în vizită la fabrică cu o geantă frigorifică plină cu diverse produse specifice dar şi

cu telefoane Nokia 6070 ce includeau şi o cartelă cu credit de 4 euro, în speranţa că de

acum încolo fabrica va menţine o comunicare mai bună cu aceştia. Doi dintre ziariştii

11

care s-au numărat printre cei prezenţi au fost Alex Mihaileanu şi Simina Mistreanu, care

de altfel au şi facut public acest caz.

La scurtă vreme după aceste episoade, compania a anunţat numirea unui nou

director de PR şi comunicare, fără să precizeze dacă înlocuirea s-a produs din cauza

modului în care acest departament s-a comportat în cazul crizei dioxinei.

De aceea instituţiile de presă au nevoie de reguli clare care să stabilească care sunt

limitele în primirea unor cadouri sau acceptarea unor favoruri, pentru ca pe viitor

jurnaliţtii să nu mai aibă de-aface cu astfel de dileme de ordin etic.

12