UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE LITERE

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

cu titlul

METAMORFOZELE EULUI

ÎN PROZA LUI CAMIL PETRESCU

Conducător ştiinţific,

Prof. univ. dr. Ion Simuţ

Doctorand

Iolanda Iacob

ORADEA

2009

2

CUPRINS

Argument.................................................................................................................................5

CAPITOLUL I

STRUCTURI NARATIVE

1.1. Avatarurile romanului subiectiv.......................................................................................11

1.2. Omniscienţa......................................................................................................................13

1.3. Poetica lui Proust..............................................................................................................15

1.4. Relaţia autorului cu personajele.......................................................................................17

1.5. Migraţia, evoluţia şi diviziunea personajelor...................................................................18

1.6. Stilul anticalofil.................................................................................................................21

1.7. Scrisorile...........................................................................................................................24

1.8. Lumea în oglindă..............................................................................................................26

1.9. Nota de subsol...................................................................................................................30

1.10. Digresiunea......................................................................................................................33

1.11. Memoria involuntară.......................................................................................................33

1.12. Puterea verbului la imperfect..........................................................................................39

1.13. Simetria discursului narativ.............................................................................................41

1.14. Timpul, ca personaj literar.............................................................................................44

1.15. Comparaţia pentru adevăr...............................................................................................49

1.16. Renegarea visului............................................................................................................52

1.17. Eliberarea din propria identitate......................................................................................53

CAPITOLUL II

MĂŞTILE SINGURĂTĂŢII

2.1. Mărturia personajului.......................................................................................................54

2.2. Romanul singurătăţii........................................................................................................56

2.3. Onestitatea la persoana întâi............................................................................................58

2.4. Iubirea ca risc...................................................................................................................59

2.5. Creatorul de iluzii.............................................................................................................60

2.6. Singur printre oameni.......................................................................................................62

2.7. Pasiune şi posesiune.........................................................................................................64

3

2.8. Femeia, parteneră sau accesoriu?......................................................................................66

2.9. Principiul vaselor comunicante.........................................................................................67

2.10. Femei libere.....................................................................................................................70

2.11. Singuri printre obiecte.....................................................................................................71

2.12. Raportare prin modă........................................................................................................73

2.13. Supremaţia cuvântului scris.............................................................................................74

2.14. Măştile singurătăţii..........................................................................................................75

2.15. Privirea care metamorfozează.........................................................................................77

CAPITOLUL III

IPOSTAZE FEMININE

3.1. Eternul feminin.................................................................................................................79

3.2. „Sfântă a păcatului”..........................................................................................................83

3.3 Femeia lumii moderne.......................................................................................................84

3.4. „Condamnaţi ai voluptăţii”...............................................................................................87

3.5. Dezvăluiri.........................................................................................................................89

3.6. Misterul feminin................................................................................................................92

3.7. Metamorfoza.....................................................................................................................93

3.8. Paradoxul feminin.............................................................................................................98

3.9. Valoare şi kitsch..............................................................................................................108

3.10. Criza de comunicare......................................................................................................115

CAPITOLUL IV

EXISTENŢA AUTOMATĂ

4.1. Cartea a doua................................................................................................................129

4.2. „A cunoaşte altfel”.........................................................................................................132

4.3. Moartea lui Dumnezeu...................................................................................................135

4.4. Soldaţii de plumb............................................................................................................136

4.5. Alienarea........................................................................................................................138

4.6. Barajul bestialităţii.........................................................................................................140

4.7. Timpul subiectiv şi golul existenţial...............................................................................143

4.8. Psihologia războiului......................................................................................................147

4.9. Senzaţionalul banal........................................................................................................148

4.10. „O moarte care nu dovedeşte nimic”..........................................................................149

4

4.11. Bătălia pentru absurd....................................................................................................153

4.12. Moartea şi timpul..........................................................................................................156

4.13. Diversitatea umană a romanelor lui Camil Petrescu....................................................160

CAPITOLUL V....................................................................................................................171

CONCLUZII

CAPITOLUL VI..................................................................................................................191

BIBLIOGRAFIE

5

METAMORFOZELE EULUI

ÎN PROZA LUI CAMIL PETRESCU

-Rezumatul tezei de doctorat-

Studiul, Metamorfozele eului în proza lui Camil Petrescu, revine asupra celor două

romane, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi Patul lui Procust, ale lui Camil

Petrescu, pentru a dezvălui multiplele etape ale individualităţii, în periplul său de la trăirea

prin senzaţii la trăirea prin idei, la nivelul conştiinţei. În aceeaşi măsură, studiul vizează

problemele discursului narativ, impuse de renunţarea la omniscienţă.

Prin cele cinci capitole ale tezei, se definesc elemente în favoarea originalităţii şi

actualităţii operei, în intenţia cercetării fiind identificarea elementelor romanului de tip ionic,

conform clasificării lui Nicolae Manolescu. De asemenea, se argumentează înscrierea prozei

cercetate în modelul narativ experimental, stabilit de Gheorghe Glodeanu, şi se pune în

discuţie proustianismul operei, relevând paradoxul doctrinei.

Revenirile succesive asupra operei lui Camil Petrescu sunt tot atâtea semne că ne-am

însuşit tehnica autorului studiat de a sparge tiparele şi a completa mereu textul critic, de a

descifra şi a veni cu noi sugestii în analiza operei. Întrebarea care revine mereu în demersul

critic este dacă, deşi face parte din tribul lui Proust, după demonstraţia lui Iulian Băicuş,

autorul nostru se numără printre victimele numeroase ale lui Proust, cum credea G. Călinescu.

Ne întrebăm cât de proustian poate fi considerat Camil Petrescu, în ce măsură scriitorul român

îşi asumă proustianismul şi depăşeşte graniţele literaturii naţionale, sau în ce măsură păstrează

în contextul sincronismului, într-un cadru proustian, specificul literaturii române şi

amprentele culturale ale epocii din care face parte.

Perspectiva de cercetare a pornit de la o comparaţie cu romanul În căutarea timpului

pierdut al lui Marcel Proust dar şi de la analiza în detaliu a temelor şi stilului celor două

romane, în special aspecte legate de structuri narative şi tragismul subiectivităţii. Pe lângă

inovaţia narativă, tematica ce dezbate singurătatea, ipostazele feminine şi automatismul

existenţial, în condiţii extreme de supravieţuire, au dat noi indicii de stabilire ale actualităţii

operei.

6

M-au atras, în mod deosebit, abordarea filosofică a condiţiei intelectualului, feţele

paradoxului, răzvrătirea anticalofilă şi subtila organizare a materialului narativ, dezbaterea

asupra valorilor unei societăţi supuse dezagregării spirituale din cauza banului şi războiului,

aspecte ale naturaleţii feminine în opoziţie cu orgoliul cunoaşterii, şi nu în ultimul rând,

efortul eliberării din captivitatea temporală şi psihologistă.

Ipoteza investigaţiei s-a fixat pe două direcţii:

• Constatarea că destul de multe manuale şi studii critice încadrează cele două romane

strict în sfera analizei psihologice, fără a-i evidenţia tendinţa către romanul de

conştiinţă.

• Rezultatele cercetării au relevat faptul că, deşi scriitorul însuşi recunoaşte

împrumutarea unor tehnici proustiene, opera sa oferă aspecte stilistice originale, noi

concepte filosofice şi chiar studii de sociologie şi etică aplicate epocii din care face

parte.

Caracterul inovator al cercetării s-a focalizat pe evidenţierea modernităţii narative şi pe

relevarea actualităţii romanelor lui Camil Petrescu. Prin caracterul lor etic şi filosofic, acestea

s-au dovedit necesare la începutul secolului al XX-lea, secol ameninţat de războaie mondiale,

de non-valoare, de singurătatea individului, de criza comunicării, de moartea lui Dumnezeu.

Cercetarea de faţă aduce argumente în favoarea ideii că opera lui Camil Petrescu face

trecerea de la romanul psihologic la romanul intelectualist, de la ionic la corintic. Comparând

opera lui Marcel Proust cu a lui Camil Petrescu, Alexandru Paleologu declară că între cele

două opere diferenţa este ca aceea între clavecin şi ... orgă. „Nu e un decalaj de calitate, ci de

amplitudine.”1

Surprinderea unui astfel de decalaj este şi una din ţintele studiului de faţă pentru a

demonstra originalitatea, drumul singular al scriitorului nostru. Ne vom strădui să

demonstrăm că autorul nu este „un Proust deficient” (cum spune Eugen Ionescu citat de

Alexandru Paleologu), ci un scriitor cu mari posibilităţi pentru afirmarea romanului românesc

modern. Numai în acest context Camil Petrescu devine ceea ce Georgeta Horodincă numea un

scriitor surprinzător:

„Camil Petrescu este un romancier mai surprinzător decât ne-am obişnuit să credem”2.

Cercetarea relevă faptul că autorul se delimitează în mare măsură de proustianism

chiar păstrându-i coordonatele principale, textul camilpetrescian deviază către concepte

literare şi filosofice noi. Opera se înscrie cu siguranţă în seria marilor creaţii universale,

1 Alexandru Paleologu, Spiritul şi litera, Editura Eminescu, p. 136 2 Georgeta Horodincă, Structuri libere, Editura Mihai Eminescu, 1970, p. 29

7

aducând un plus de originalitate, îmbogăţind literatura cu specificul urban şi psihologic al

începutului de secol XX şi fresca realistă a războiului în context românesc. De asemenea,

opera deschide noi perspective ale tehnicii literare şi dă sugestii clare despre actualitatea ei în

timp. După aproape o sută de ani, regăsim aceeaşi problematică a omului modern, ceea ce

demonstrează valoarea ei radiantă.

Capitolul I, Structuri narative a fost dedicat cercetării anticalofilismului, tehnică preţuită

şi propovăduită de Camil Petrescu în plan teoretic, dar eşuată din punct de vedere

practic.

Sugestia ne-a fost dată de Alexandru George care suspecta pe Camil Petrescu de

îndepărtare de la doctrina pe care a susţinut-o:

„S-ar putea, în sfârşit, ca vreun exeget perspicace să găsească cu surprindere (cum s-a

întâmplat de atâtea ori în decursul istoriei literaturii) că doctrinarul contrazice pe creator şi să

extragă atunci din opera acestuia o altă „filosofie” decât cea pe care teoreticianul lucid şi

explicit a încercat s-o formuleze el însuşi”3.

Ceea ce autorul a dorit a fi scriere anticalofilă se dovedeşte tehnică literară organizată

cu minuţiozitate, cu succesive corecturi ale textului şi adăugiri menite să dezvolte semnificaţia

şi pluriperspectiva.

Arta romanescă provenită din simplă relatare, povestire, devine un mod de explorare a

fiinţei, în adâncurile ei, şi o artă de indiscreţie. În atenţia autorului, romanul subiectiv dă noi

valenţe în cercetarea ficţiunii, atinge coordonatele unui roman modern, construcţie epică

solidă, care răspunde cerinţelor de sondare a intimităţii individului.

G. Ibrăileanu nu greşea când amenda literatura de introspecţie a timpului său şi spunea

că pentru o astfel de literatură avem nevoie de condiţii naţionale, anticipând de fapt

necesitatea sincronizării literaturii române cu cea europeană. Condiţiile solicitate de critic au

apărut odată cu dezvoltarea ştiinţelor şi sincronizarea literaturii cu acestea. Cunoaşterea lui

Proust, al lui Bergson şi Husserl de către Camil Petrescu a făcut posibilă sfidarea oricăror

constrângeri şi înscrierea lui în „tribul lui Proust” (Iulian Băicuş) astfel încât să fie considerat

un proustian, mai ales pentru scrierea romanelor la persoana I.

Tehnica tradiţională balzaciană este combătută de către Proust şi Camil Petrescu cu

propriile sale arme. Căci scrierea la persoana I deviază către scrierea la persoana a III -a

printr-o formă verbală ce exprimă neutralitatea şi asigură discursul impersonal. Autorul

3 Alexandru George, Semne şi repere, Editura Cartea Românească, p. 93

8

omniscient din opera tradiţională devine în opera lui Camil Petrescu naratorul, care de astă

dată nu organizează -ca autorul- ci abordează dintr-o anumită perspectivă. Ceea ce Nicolae

Manolescu numeşte scriere de tip ionic se defineşte prin poziţia naratorului faţă de operă, faţă

de personajele sale. El este, potrivit lui Nicoale Manolescu „cusut în acelaşi sac cu semenii

săi”. Moartea autorului omniscient naşte personajul omniscient, care asigură pluriperspectiva.

În timp ce opera lui Camil Petrescu se constituie dintr-un colaj, din fragmente de viaţă

şi timp distincte, disparate sau antitetice, dar care, unificate, converg spre aceeaşi

semnificaţie, Marcel Proust re-creează o realitate compactă, aducând totul în prezent prin

forma de pastă groasă a textului, un fluid care menţine poetica textului în accente simboliste.

Obiectivul proustian este de „a re-crea” sau de a re-trăi şi a eluda ceea ce Camil Petrescu

numea tot trecutul, adică timpul cronologic, prin fenomenul esenţializării.

Ambii autori renunţă la tipul reprezentativ în favoarea tipului semnificativ. Ruptura de

scrierea de tip tradiţional nu este bruscă la Camil Petrescu, câteva personaje în primul roman

reprezintă tipul avarului, pentru a fixa fresca socială a vremii. Nae Gheorghidiu sau Tănase

Vasilescu Lumânăraru sunt personaje lăsate să se dizolve spre finalul primului roman sau să

se metamofozeze în al doilea, pentru a motiva mult mai pregnant nevoia intelectualismului şi

accederea justificată spre absolut. Dublul anunţă consolidarea pluriperspectivei, astfel

diviziunea personajelor în bune şi rele, bogate şi sărace, iubite şi marginalizate, pure şi false,

nu este doar oglinda unui spirit impulsiv şi contradictoriu, ci şi asumarea naturii duale a

realităţii pe care o trăieşte cu luciditate. Modelele din realitate, (lumea teatrală sau Leny

Caler) sunt pretexte pentru o filosofie aplicată pe care autorul o dezvoltă în opera sa.

Substanţialitatea se delimitează de formă, ca spiritul de trup, pentru a accede la esenţe

într-un aer de nepăsare formală, cum afirmă G. Călinescu despre stilul autorului, iar

susţinerea teoretică cu vehemenţă a anticalofiliei nu este altceva decât aversiunea împotriva

abstracţiei literare. Preocuparea principală a scriitorilor de a re-crea realul prin supunerea

timpului este o constantă în demersul literar. Efortul către absolut se face prin

supradimensionarea simţurilor, dar şi prin inducerea în starea de relaxare, în scrierea eliberată

din lanţuri gramaticale, în cazul lui Camil Petrescu, şi cu pretenţia de maximă sinceritate.

Frazei stufoase, preţioase, artificioase, a lui Proust, Camil Petrescu îi opune un discurs

natural, firesc, susţinut de onestitatea persoanei I.

Dacă la Proust madlena înmuiată în ceai recompune, în coordonate egale cu prezentul,

un moment din trecut, cu totul altfel, în opera lui Camil Petrescu, rolul madlenei este preluat

de scrisorile lui Ladima, sau de vreo dezbatere contradictorie, ca elemente ce declanşează

memoria involuntară. În ambele cazuri selecţia detaliului o face personajul care adaugă un

9

plus de afectivitate. În analiza memoriei involuntare, întâlnirea lui Camil Petrescu cu Proust

este de scurtă durată, căci în timp ce scriitorul francez exploatează senzaţia pentru re-trăirea în

prezent a unui moment din trecut, pentru autorul român memoria involuntară este treaptă către

conştiinţă. Fluidul în conştiinţă al analizei scrisorilor din opera camilpetresciană ţine de ceea

ce Peter Brooks numea „dinamica textului”, adică ceea ce îl face pe cititor să dea pagina.

Vitalitatea narativă e întreţinută tehnic de verbul la imperfect care permite alternanţe

temporale. Nici timpul acţiunii nedeterminat, nici ordinea cronologică răsturnată nu

descurajează pe cititorul romanului Patul lui Procust, câtă vreme o asemenea abordare face ca

între lumea reală a romanului în care se mişcă personaje vii şi lumea ireală în care domină

marele absent, poate exista comunicare întru conştiinţă. Iar axa comunicării este, paradoxal, o

reprezentantă a senzaţiei, pragul psihologist necesar. Se stabilesc astfel, ceea ce critica literară

numeşte, vasele comunicante ale operei. Şi nu nivelarea individualităţii o ţinteşte autorul ci

sentimentul metafizic al existenţei. Subiectivitatea rămâne o soluţie în atingerea metafizicului

iar căile sunt multiplicate prin polivalenţa punctelor de vedere la care contribuie atât cititorul,

implicat în proza interactivă a operei deschisă interpretărilor, cât şi autorul, prin nota de

subsol, secondat de personajul însuşi.

Timpul se prezintă în operele ambilor scriitori ca personaj literar, demonstrând

suspendarea duratei, câtă vreme oprirea devenirii nu este posibilă. Frica de moarte are astfel o

soluţie: detaşarea de timp prin suprapunerea planurilor temporale. Atât Proust cât şi Camil

Petrescu, cu mijloace diferite, creează timpul ca mediu prin repetiţie, căci amintirile succesive

produc fiinţarea-în-timp, îngăduită numai celor ultralucizi.

Mobilitatea compoziţională asigură palierul larg al interpretării dar şi flexibilitatea

temporală. Simetria părţilor în ambele romane precum şi independenţa lor prezumptivă dă

posibilitatea unui text aerisit prin interstiţiile căruia se pot insinua infinite interpretări.

Tematica are şi ea o cadenţă matematică. Dublul dragoste-război, alternanţa pace-

război sugerând paradis-infern, verificarea continuă între individual şi colectiv, perechi de

personaje asigură ordinea. Toate acestea echilibrează intenţia de anticalofilie sau libertatea

scrisului, în esenţă produs al sincerităţii. Anularea planurilor temporale este posibilă numai

prin efortul autenticităţii. Dezbaterea colectivă prin relativizarea punctelor de vedere a fost

insuficientă pentru aducerea unui moment trecut în prezent fără participarea subiectivităţii,

fără încărcarea afectivă a individului servită de vasele comunicante.

De aceea metoda corespondenţelor rămâne una hotărâtoare în acest demers de a

instaura omul, ca stăpân al timpului său. A resuscita ceea ce moare prin re-compunerea

timpului trecut este un act creator-salvator, căci eliberarea din temporalia a stat dintotdeauna

10

în intenţia individului. Iar revelaţia, pe care ne-o lasă Proust prin demonstraţia căutării

timpului pierdut, ne convinge când spune: „nu mă mai simţeam mediocru”, prin urmare

muritor.

Transferul în spiritualitate anulează planuri temporale prin obiectele la îndemână care

absorb spirit şi sunt conţinute într-un mediu ce îl conservă. Ele, obiectele, sunt purtătoare de

timp. Teoria sufletelor captive aduce noi argumente:

„Găsesc foarte înţeleaptă acea credinţă a celţilor ce ne spune că sufletele celor pe care

i-am pierdut sunt captive în vreo fiinţă inferioară, într-un animal, o plantă, un lucru

neînsufleţit, pierdute într-adevăr pentru noi până în ziua, care pentru mulţi nu vine niciodată,

când trecem din întâmplare pe lângă copac, când intrăm în stăpânirea obiectului unde sunt

închise. Atunci ele tresar, ne cheamă, şi, de îndată ce le-am recunoscut, vraja este sfărâmată.

Eliberate de noi, au învins moartea şi se întorc să trăiască împreună cu noi.

Aşa se întâmplă şi cu trecutul nostru. Zadarnic încercăm să-l evocăm, toate

strădaniile inteligenţei noastre sunt inutile. El este ascuns în afara domeniului şi a puterii ei,

în vreun obiect material (în senzaţia pe care ne-ar da-o acest obiect material) pe care noi nu-l

bănuim. Depinde de hazard dacă vom întâlni acest obiect înainte de a muri sau dacă nu-l vom

întâlni”4.

În cazul lui Camil Petrescu, şi datorită substratului cultural căruia îi aparţine, nefiinţa

dăinuie nu atât în obiecte cât în sufletele celor care încă mai poartă elanul vital şi care preiau

viaţa celor absenţi printr-un act de conştiinţă.

Aducerea unui moment trecut în timpul prezent presupune ieşirea din momentul

prezent. Tot astfel, ieşirea din timpul romanului necesită folosirea digresiunii ca mod de

răsturnare a planurilor temporale. Re-trăirea temporală este asistată de re-compunerea

narativă. Dacă la Proust paranteza dilată timpul până la aducerea lui în prezent, la Camil

Petrescu paranteza asigură o răsturnare temporală pentru căutarea autenticităţii. În timp ce

eul-obiect repetă amintirea, eul-subiect readuce amintirea, conferindu-i semnificaţie.

Fragmente ce par disparate, note informative, monolog sau dialog, fragmente din

articole gazetăreşti sau scrisori supravieţuiesc în plan literar datorită unui flux continuu al

semnificaţiei. În romanul Patul lui Procust semnificaţia nu mai este lăsată la voia interpretării

cititorului, ci este pregătită regizoral de autor prin nota de subsol, pentru a se asigura că

autenticul este păstrat.

4Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, Editura Univers, Bucureşti, 1987, p. 69

11

Continua verificare a personalităţii de către Ştefan Gheorghidiu nu este altceva decât

eliberarea din propria identitate, parcurgerea unor metamorfoze ale eului şi implicit eliberarea

de sub tirania timpului.

Capitolul al II-lea cu titlul Măştile singurătăţii relevă ceea ce Alexandru Protopopescu

numea „condiţia excepţiei umane”.

Cele două romane sunt produsul unui spirit corintic, speculativ, şi solitar, „inteligenţă

tumultuoasă”, de o „febrilitate adolescentină”. O conversaţie cu Camil Petrescu era ca un

„joc scăpărător de artificii”, cum spune Liviu Călin. Astfel a fost pusă în lumină o sensibilitate

de mare rezonanţă. Cercetarea autorului este impusă de întrebările vieţii iar personajele au

suport în lumea reală. Ni se demonstrează că romanele nu sunt pură ficţiune, „poze şi replici

schematice” (Mihail Sebastian), ci o re-compunere a realităţii pentru a limpezi autenticitatea

faptelor reale. Personajele, astfel create, depun în instanţa conştiinţei scriitoriceşti dosarele de

existenţă necesare analizei dar şi recuceririi unui timp pierdut pentru definitivarea experienţei

individuale. Romanele singurătăţii par a se construi singure ca un fluviu de stări interioare, de

imagini, de reflexii”, adică o permanentă spontaneitate. Îndemnul adresat personajelor de a

scrie ele însele romanul prin mărturii sau scrisori este în acelaşi timp un îndemn al scriitorului

la întoarcerea în apele sinelui, la privirea spre interior.

Procesul decantării eului serveşte febrilei căutări a adevărului absolut. Personajele lui

Camil Petrescu devin astfel parte a realităţii, scriitorul le atrage într-un joc, le convinge să

plece pe drumul fără întoarcere, nu lipsit de un pericol iminent, acela al căutării propriei

identităţi prin intermediul iubirii sau al războiului, care sunt mijloacele vieţii şi morţii, ale

supravieţuirii, într-un cuvânt. Toate acestea sunt posibile pentru că personajul solitar are un

important cuvânt de spus despre concretul vieţii şi noul mod de afirmare a personalităţii.

„M-ar interesa amănunte...” spune scriitorul, iar romanele în întregime sunt suma minuţioasei

analize a detaliului până la epuizare, în numele adevărului cu care să învingă „informul şi

nesubstanţialitatea vieţii interioare”(Al. Protopopescu).

În atmosfera literară a primei jumătăţi a secolului XX se înscrie scriitorul român

pentru care verificarea şi identificarea eului rămân pilonii principali ai creaţiei sale, iar

metamorfoza pe care o suferă individualul, în efortul realizării sufleteşti, rămâne pentru noi un

justificat motiv de studiu. Dislocarea eului din conştiinţa colectivă pentru stabilirea propriei

identităţi se dovedeşte un act creator complicat de o alchimie psihologică şi spirituală. Este

12

-după expresia autorului- ca atunci când „doi litri de apă şi sare puşi la distilat, dau un litru şi

jumătate de apă şi o jumătate de litru de sare”. Dar dacă „amesteci iar... iar ai doi litri de apă

şi sare”? Demersul literar al lui Camil Petrescu dovedeşte că definirea identităţii pentru

recuperarea unui „ego pur” nu este posibilă, dar curajul de a suporta rigorile individualităţii

este o victorie a modului superior de a gândi. Un tumultuos fluviu subteran al romanului lasă

în urmă aluviunile adevărului relativ şi se îndreaptă spre adevărul individual privit cu

scepticism, căci este de o „desăvârşită inutilitate” (Liviu Petrescu), câtă vreme adevărul

universal există, fără trup, dincolo de contingenţele obişnuite.

Autorul caută mijloace de realizare şi de verificare ale identităţii. Dragostea în relaţie

cu războiul, îmbină două aspecte de viaţă extreme care, îl scot pe individ din zona de

confort. Prozatorul caută definiţia pentru ceea ce noi omeneşte numim „o iubire mare”. Fie că

este solidarizare sau automatism, iubirea este în egală măsură supusă riscului schimbării,

metamorfozei, dar şi, paradoxal, însingurării, căci parcurge un proces complicat, accesibil

inteligenţei, implicit unui mod superior de gândire. Iubirea nu corespunde unei realităţi

individuale, dar importantă este experienţa în măsura în care poate esenţializa semnificaţia, iar

capacitatea de deosebire şi alegere în continua verificare a personalităţii este mereu pândită de

relativitatea punctelor de vedere.

Re-creerea realităţii presupune neapărat şi o funcţie creatoare de iluzii. Realitatea

semnifică în funcţie de atitudine. O muscă în farfurie poate fi un fapt banal sau o tragedie

cosmică, iar factorul determinant este, cu siguranţă, sensibilitatea pusă în joc. A fi „gingaş”,

cum este ironizat Ştefan Gheorghidiu, este mai cu seamă un atribut al celor care „prea văd

toate” dar şi al celor care văd doar lumea re-creată de ei, ca Ladima sau Fred, cu privirea

întoarsă spre interioritatea fiinţei. Intelectualii camilpetrescieni îşi asumă asceza ca mod de

multiplicare a iubirii şi obiectivare a ei. Iar posesiunea este îndepărtată din sfera pasiunii. În

fond, ambele stări presupun participarea unui ego pur.

A trăi singur printre oameni înseamnă a-ţi asuma vina tragică şi a suporta relativitatea

ordonată matematic. Cele patru personaje cheie ale romanului Patul lui Procust, simbolizează

nu doar patru puncte de vedere diferite, ci şi o ordine superioară a lumii împărţită în entităţi

contradictorii. Comunicarea concretă eşuează, implicarea aproximativă devine balast, iar

metamorfoza permite decantarea individualităţii.

Orgoliul, componentă a elanului vital se dovedeşte necesar în procesul genezei

personalităţii, câtă vreme acţionează ca o provocare datorită căreia saltul în conştiinţă este

posibil. Nici o bubă scârboasă nu trece de această vamă, ca garant al conştiinţei, supusă

exigenţelor formatoare.

13

Distincţia dintre Eros şi Agape, evidenţiată de Irina Petraş, este subtil realizată de către

Camil Petrescu. Autorul separă iubirea egoistă de iubirea împărtăşită şi dă câştig de cauză

primeia, privilegiind singularitatea. O tentativă de iubire împărtăşită ne prezintă autorul în

prima parte a romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, iubire care se

supune metamorfozei şi evoluează spre eros, rupând legăturile posesiunii în favoarea pasiunii.

Dacă Agape este iubirea aproapelui, Eros devine iubirea departelui, lăsându-i acestuia din

urmă moştenire timpul, „tot trecutul”.

Atât Eros cât şi Agape au ca factor coagulant principiul feminin. Rolul femeii în toată

această metamorfoză a iubirii este analizat de scriitor cu sagacitate. Este femeia parteneră

egală sau accesoriu în acest demers al personajului masculin aflat în căutarea propriei

identităţi? Distincţia o face diferenţa între pasiune şi posesiune. Emilia poate fi doar

accesoriu, dar nu este, datorită pasiunii lui Ladima, care se retrage atunci când vede ceea ce

nu a văzut înainte şi când timpul prezent relevă o tragică nepotrivire. D-na T. poate fi

parteneră egală, dar nu este, pentru că Fred se teme să nu fie atras de posesiune. Ela evoluează

de la stadiul de partenere egale la cel de accesorii, iar modelul ultim nu rezistă nici unei

tentative. Femeile camilpetresciene sunt considerate libere de patimă, iar posesiunea nu le este

permisă. Exhibiţionismul este condamnat, iar rolul lor este de a fi catalizatorul schimbării.

În toate cazurile pasiunea rămâne scop în sine, pentru a da un efect de singularizare.

Zborul a două suflete în nesfârşitul lumii exclude metafizica vulgară. Procesul este limpezit

de Fred care relevă această experienţă a desprinderii de concret:

„Nu vedeam mai înainte nimic, ca atunci când treci pe lângă un copac, plimbându-te

fără să-l vezi măcar, deşi nu eşti distrat, numai pentru că nici nu-ţi închipui ce ai putea vedea

la un copac.” Întreaga perspectivă se schimbă, lumea e învăluită cu o altă aură, aceea a altei

spiritualităţi devenind, până la confuzie, parte din spiritualitatea celui care priveşte. Astfel,

motorul schimbării funcţionează prin interacţiune iar autorul are meritul de a fi văzut acest

mecanism şi de a fi dat libertate personajelor sale în dezvăluirea fenomenului amintit. Efectul

interacţiunilor dăinuie imaterial iar metamorfoza, ca experienţă esenţială, este determinată de

tot ce este nesemnificativ, banal, spontan. O altă viaţă este o altă lume, cu toate acestea

interferenţa există pentru că se formează şi este exprimată de autor prin comparaţii şi

raportări. Personajele diurne sau solare (Fred, D-na T), cele nocturne (Ladima , Emilia), sau

cele care evolueaza de la solare la nocturne ca Gheorghidiu, Ela, sunt dispuse într-o relaţie de

complementaritate şi se completează reciproc după legea contrariilor.

Personajele relevă în flux continuu singurătatea lor printre oameni şi obiecte.

Temporalitatea poate fi supusă prin creaţie, viaţa continuă după moarte, căci în obiectele

14

create se regăsesc amprente spirituale. Ele creează un mediu care emană echilibru sau haos.

Ele stau mărturie tentaţiei de dominare a morţii. Irina Petraş explică rolul obiectelor în

ataşamentul omului pentru temporalia:

„Inutile din perspectiva străinului, sunt trepte succesive, ale unei existenţe şi posibile

instrumente într-un ritual al rememorării şi al reconsiderării prezentului prin trecut. Acest

ataşament pentru temporalia denunţă o specie cu totul aparte de avariţie. A te impregna în

lucruri, a le transforma acestora semnalmentele interiorităţii tale înseamnă a creşte,

proporţional, şansele durării dincolo de moarte. Un „imperialism” al fiinţei ameninţate,

extrem de productiv în plan cultural”5.

Moda e şi ea unitate de măsură pentru integrarea socială. Ieşirea de sub tutela

uniformizării modei este permisă atâta timp cât dincolo de aparenţă există valoare. Moda e

doar un mijloc de comunicare imperfectă, ca şi cuvântul rostit. Singurul mod de comunicare

în care scriitorul are încredere, pentru că este purtător de sinceritate, este cuvântul scris în

sigurătate. Dialogul eşuează, cuvântul scris recuperează timp.

Masca apare ca o delimitare între ego şi societate şi este o formă de apărare a propriei

identităţi. Măştile personajelor fac un deserviciu autenticităţii, dar imaginea în oglindă a

personajului ne dezvăluie ce se ascunde sub mască. Rolul acesteia este de a sublinia şi mai

mult izolarea de lume a personajului pornit în căutarea sinelui.

Capitolul al III-lea. Ipostaze feminine dezvăluie diversele feţe ale feminităţii

surprinse în cele două romane. Tematica abordată prezintă eternul feminin, frumuseţea

şi spontaneitatea feminină, senzualitatea şi notele picturale, implicarea afectivă şi

teatralitatea, misterul, pitorescul şi paradoxul feminin, rolul feminităţii în metamorfoza

afectivă, dezintegrarea şi noile tendinţe ale feminităţii.

Perioada interbelică, epocă de referinţă pentru modernitatea postbelică, determinată de

experienţele războiului, impune o nouă perspectivă de abordare a poziţiei femeii în societate.

Camil Petrescu expune câteva din atitudinile sale şi ale epocii din care face parte, în urma

unei minuţioase cercetări a feminităţii înseşi, semn că femeia îşi câştigă un loc important în

societatea modernă. Oricât de misogin ar fi considerat scriitorul, note romantice, nostalgii

5Irina Petraş, Camil Petrescu Schiţe pentru un portret, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj Napoca, 2003, p. 58-59

15

picturale răzbat din portretele feminine. Dintotdeauna eternul feminin a fost o temă centrală a

creaţiilor artistice. Femeia zeiţă sau femeia demonică au dat viaţă în egală măsură lumii reale

şi imaginare ca parte a principiului antropologic.

Vulcanic în creaţiile sale, iubind sau detestând femeia, Camil Petrescu, cel acuzat de

misoginism, aduce în scenă figuri feminine capabile să dea alt curs vieţii sau să îi dezvăluie

noi înţelesuri. Personajele masculine ale operei, „care prea văd toate”, pentru care ideea e

însăşi feminină şi mistuie în vârtejul ielelor, sunt atrase de feminitate ca spre un rău necesar,

fără de care viaţa afectivă şi intelectuală nu ar fi posibilă. De aceea, în confruntarea dintre

principiul masculin şi feminin, li se solicită personajelor feminine resursa lor fundamentală:

feminitatea.

Consecvenţa cu care personajele masculine solicită femeii detaşare de limitele lumii

materiale este notabilă. Mai cu seamă intriga primului roman, Ultima noapte..., se construieşte

pe această coordonată, iar implicarea femeii în rezolvarea cotidianului, izolat de precepte

morale, este aspru amendată de scriitor. Feminitatea este sintetizată în sinceritate,

spontaneitate, dependenţă şi frumuseţe, caracteristici suficiente pentru a crea acel automatism

numit nevoie zilnică. În lipsa decizională a femeii, îi este hotărâtă acesteia poziţia în societate:

cu un pas în urma bărbatului şi de aceea ea este prezentată de scriitor ca fragilă şi având

nevoie de protecţie. Ea însă dovedeşte independenţă şi delimitare de posesiunea care este

permisă doar personajelor masculine, ca punct declanşator în aria identităţii masculine.

Modern în viziunea estetică asupra feminităţii, Camil Petrescu este profund conservator în

percepţia socială, morală şi intelectuală a femeii.

Scriitorul se implică în surprinderea paradoxului feminin prin imaginea pitorească a

fetei “cu obraz verde de la Vulcan”, dar şi a altor personaje feminine în care întrezărim

contradicţii fundamentale şi răsturnări valorice. Imaginea în oglindă, ca prelungire a dublului

literaturii romantice, întreţine mecanismele paradoxului. Emilia este femeia kitsch, dar este

idealizată de Ladima ca o sfântă. D-na T. are calităţi pentru care este iubită şi tocmai aceste

calităţi îi atrag însingurarea. Ela este zugrăvită ca o madonă autentică, dar culoarea tabloului

se diluează în timp şi se transformă în “chip vulgar”. Arta scriitorului şi spiritul său impulsiv,

contradictoriu, au surprins, cu fineţea omului de teatru, impactul dedublării. Descrierile

minuţioase ale femeilor relevă calităţile autorului în arta picturală impresionistă şi, totodată,

saltul spre stilul contemplativ al romanului de conştiinţă. Ochii lacomi, luciditatea şi drama

cunoaşterii nu rezolvă descifrarea misterului feminin, căci “scapă oricărei investigaţii”6.

6 Camil Petrescu, Patul lui Procust, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 307

16

Condamnaţii voluptăţii sunt neapărat şi ultralucizi, singurul criteriu capabil să

despartă conştiinţa de elementaritate. Pretext de natură socială la începutul secolului al XX-

lea, ca semn de revoltă împotriva rigorilor etice, dezvelirea trupului în opera camiliană nu are

legătură cu psihologismul, ci cu un mod superior de contemplare, de ordin renascentist, a

trupului feminin. Oricum, „femei adevărate” sunt numai cele care rămân învăluite în mister şi,

prin misterul lor, pot schimba destine. Ele induc iubire şi suferinţă, agonie şi voluptate.

Misogin, însă, Camil Petrescu îşi avertizează cititorul că „oricum, femeile care înseamnă

destinul unui om, cele adevărate sunt foarte puţine”7.

Preocupat de dedublarea feminină, Camil Petrescu lasă în seama personajelor

masculine descoperirea exemplarului unic, într-o viaţă unică, pentru a le păstra importanţa şi

a le descifra semnificaţia. În opinia scriitorului, tocmai a miza totul pe o individualitate

invariabilă, care nu se supune legilor relativităţii lumii, are drept consecinţă desfiinţarea ca

personalitate. Personajul masculin camilpetrescian caută autenticul în toate manifestările

vieţii, experienţele esenţiale fiind iubirea şi războiul, ca mijloace de verificare şi definire a

propriei identităţi. Rememorarea, readucerea unor momente din trecut în prezent, trăirea

intensă a unor experienţe decisive şi legătura prin vase comunicante cu cei care conferă “alţi

ochi” îl determină pe personaj să devină “alt om”. Metamorfozele eului sunt astfel dovedite.

Tot ce este timp trecut suferă dezagregare, timpul recompus dă semnificaţii noi, schimbarea

este asumată ca o treaptă superioară, salt în conştiinţă, iar orgoliul devine un mijloc de

detaşare a personalităţii din lumea care nu e cea mai bună cu putinţă.

În toate prezentările feminităţii Camil Petrescu cultivă arta detaliului, a amănuntului

care esenţializează prin comparaţie. Tocmai această corespondenţă a lucrurilor, exprimată

stilistic de Camil Petrescu prin comparaţie, poate asigura acea fluenţă spirituală prin vase

comunicante. Autorul a studiat, mai ales în romanul Patul lui Procust, interacţiunile de

conştiinţă ale personajelor. Cel mai puternic impact sau flux al conştiinţei vine din partea unui

personaj idealist: Ladima, apoi din partea unui personaj condamnat la iubirea departelui, d-na

T. Ecoul în conştiinţa celorlalţi se produce mai ales prin absenţă, căci personajul care

absoarbe cel mai mult din spiritul celorlalte personaje, în cel de-al doilea roman, este Fred.

Legătura e posibilă însă numai la nivelul intelectual superior, căci comunicarea cu Emilia

cunoaşte un blocaj regretabil, „ca o clapă care nu sună”.

Nu numai personajele transmit comunicare şi eşec, ci şi obiectele, iar capacitatea de

alegere şi judecată a acestora rămân acte esenţiale de existenţă. Obiectele din mediul

7 Ibidem, p. 306

17

înconjurător al personajelor dezvăluie caracterul şi preocupările lor, epoca în care trăiesc.

Automobilul, telefonul, radioul sau chiar avionul sunt elemente definitorii pentru începutul

unei ere moderne.

De aceste lucruri se înconjoară eroii camilpetrescieni, dându-ne senzaţia, citind

romanele, că ne mişcăm printre iniţiatorii lumii noastre de azi. Actualitatea lui Camil Petrescu

rezidă nu numai în modernitatea stilistică detaşată de stilul proustian, ci şi în sugestiile

tematice ale erei actuale. Nu doar obiectele noi, rezultate ale descoperirilor secolului al XX-

lea, sunt înglobate în text, ci şi noul stil de viaţă, reflectat în comportamentul cotidian: femeile

nu gătesc sau gătesc mai puţin, au preferinţe precise şi solicită un brand, simboluri ale unei

lumi industrializate, supusă comerţului, dependentă de publicitate şi capacitatea de alegere a

consumatorului. Femeile nu se căsătoresc sau hotărăsc singure venirea pe lume a copiilor şi îşi

iau libertatea de a-şi hotărî singure destinul.

Adâncit în filosofii abstracte, autorul, reprezentat în personajele sale, sau cusut în

acelaşi sac cu personajele sale (Nicolae Manolescu), revine periodic în lumea reală cu

plăcerea de a studia concretul feminin. Obsesia de a reface androginul originar răzbate

imperceptibil romanele şi le înscrie într-un timp mitic, într-un prezent etern, ca timp

recuperat.

„...Soţul şi soţia sunt predestinaţi de la facerea lumii, ...peste catastrofele vieţii, uniţi şi

egali unul cu altul, faţă-n faţă unul cu altul, ca în această viaţă, vor fi şi în veşnicia viitoare...”8

Femeia va fi pentru erou, în acest cod moral, „tovarăşa lui şi moştenitoarea lui, a memoriei

lui, îi vor spune copiii lui mamă”9.

Reminiscenţe romantice, bilete şi scrisori legate cu panglici roz, la care se adaugă

fotografii, întregesc rememorarea şi captează în conştiinţă timpul liniar. Fixarea clipei în

rândurile scrise şi fotografiile înfrâng efemeritatea. Refugiul în arta decorativă, arta teatrală,

dans, modă, cuvântul scris sunt, pentru personajele lui Camil Petrescu tot atâtea tentative de a

supune temporalia şi de a păstra într-un fel unicitatea vieţii şi după moarte. În timp ce

cuvântul spus este imperfect, nu exprimă nimic sau şochează, căci nu se poate detaşa de

efectul superficial, cuvântul scris cu sinceritate este singurul care conservă autenticitatea

vieţii. Sugestia textului este că alienarea nu poate fi dizolvată decât prin păstrarea identităţii

şi dobândirea autenticităţii.

8Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 84 9Ibidem, p. 84

18

Personajele masculine ale lui Camil Petrescu nu iubesc femeia, ci iubesc iubirea.

Femeia devine un catalizator în continua verificare a personalităţii. Chiar şi trăirea intensă, de

către Ştefan Gheorghidiu, a clipelor de pe front este raportată la o iubire-etalon sau axă

sufletească.

Capitolul al IV-lea, Existenţa automată, analizează Cartea a doua a romanului

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, romanul de campanie, ca ultima vamă

a romanului psihologic de la care autorul pare să se detaşeze, atât din punct de vedere

tematic cât şi stilistic. Cartea a doua este jurnalul unei experienţe inţiatice în adâncurile

sinelui, pentru verificarea şi recuperarea propriei identităţi, dar şi pentru câştigarea

superiorităţii conştiinţei. Riscul căderii în existenţa automată, în condiţii existenţiale

extreme, este surprins cu acuitate de scriitor, demonstrând deschidere către literatura

absurdului. Actualitatea operei lui Camil Petrescu poate fi surprinsă în hermeneutica

textului.

Dacă pentru a te detaşa de un eveniment, trebuie mai întâi să îl trăieşti, în aceeaşi

măsură această parte a romanului, care are un rol important pentru întreg, conferă, prin trăire

şi detaşare de psihologismul său, calea de acces către romanul de conştiinţă.

G. Călinescu considera că „volumul II e un jurnal de campanie care ar fi putut să

lipsească, fără a ştirbi nimic din substanţa romanului.”10 Ne alăturăm lui Alexandru George,

pentru a susţine că există „o legătură organică între părţi, şi nu o cezură, aşa cum au văzut

majoritatea comentatorilor”11, şi că cele două părţi sunt sudate, astfel încât au însemnătate

împreună.

Ne-am pus întrebarea de ce a fost necesară această parte, care are o funcţie distinctă în

economia romanului? Câteva răspunsuri ar putea fi următoarele: nevoia încadrării sincronice

în realitatea timpului, un strigăt expresionist împotriva războiului, o prelungire a ecoului

puternic pe care l-a avut romanul Pe frontul de vest nimic nou a lui Remarque, scriitorul

acuzat de pacifism, o notă autobiografică, urmare a unei experienţe, ca aceea a războiului,

moment al verificării propriei identităţi sau replică dată romanului proustian. Credem că suma

tuturor motivelor enumerate a inspirat pe scriitor pentru a scrie această tulburătoare parte a

romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Acestea, însumate, dau o operă

de valoare, demnă de a face parte din literatura universală.

10 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundaţia Europeană Drăgan,, Editura Nagard, 1941, p. 658 11 Alexandru George, Semne şi repere, Editura Cartea Românească, p. 105

19

Înclinat mai mult spre tradiţia realistă decât spre viitorul romanului românesc, G.

Călinescu menţine o rezervă exprimată faţă de romanul de introspecţie, adică faţă de ceea ce

Nicolae Manolescu numea roman ionic:

“Proust face victimele cele mai numeroase. E de ajuns un stil opac, umbrit, o

exprimare discontinuă şi voalată, o atenţie mai mare către stările de conştiinţă şi avem de-a

face cu un proustian. D-na Papadat-Bengescu e proustină, d-l Camil Petrescu e proustian (…)

Popor nou şi sănătos, care abia începem să percepem viaţa, nu ne putem impune, fără

riscuri, să simţim cu o mână bătătorită de sapă fiorurile epidermei mişcate de sidef. Noi vom

putea fi tolstoieni, balzacieni, adică scriitori preocupaţi de sensul lumii şi de forma exterioară

a omenirii, şi nu vom fi încă în stare de introspecţie până ce nu vom cânta bucuria de a trăi şi

de a cunoaşte. Tipul firesc de roman românesc este deocamdată acela obiectiv“12.

Romanul lui Camil Petrescu depăşeşte firescul recomandat de G. Călinescu şi accede

la romanul de introspecţie, asumându-şi riscul de a nu fi corect înţeles câtă vreme este raportat

la Tolstoi sau Balzac. El se apropie de Marcel Proust, trasând însă liniile de demarcaţie de

opera proustiană. Nu ne-am înşelat când am pornit la drum cu gândul de a descoperi

caracteristicile principale ale textului camilpetrescian identificate de Perpessicius: doctrină,

poezie şi nerv dramatic. Textul studiat se înscrie pe deplin în modelul narativ experimental

descris ca atare de Gheorghe Glodeanu.

Drama războiului devine în proza lui Camil Petrescu, paradoxal, o experienţă

necesară, benefică într-o oarecare măsură pentru drumul iniţiatic al personajului. Raportarea

faţă de alţii, cei care au fost acolo, devine măsura tuturor lucrurilor, semn că omul este, şi în

aceste condiţii, o fiinţă socială. Proza subiectivă, prin repetatele verificări ale eului, dezvăluie

obiectivitatea lumii.

Replicii şocante a personajului lui Remarque, numit Paul, care spune: „Când ţi se cere

să mori pentru patrie, e mai bine să nu o faci”, îi simţim o extensie în textul camilpetrescian

astfel: cei care trec prin experienţa războiului nu devin eroi, dar nici nu rămân neschimbaţi, ci

îşi asumă metamorfoza eului.

Dacă prima parte a romanului urmează tehnica proustiană în rememorarea

evenimentelor, partea a doua, descrierea în amănunt a scenelor de război, schimbă total optica

asupra rolului experienţei trăite. Modernitatea, actualitatea operei rezidă în capacitatea

autorului de a surprinde cauzele alienării, trecerea de la monoideism la automatism,

mecanismele pierderii lucidităţii, căderea în somnul raţiunii, anularea personalităţii,

12

G. Călinescu, Romanul românesc faţă cu Proust, în Ulysse, E.P.L. Bucureşti, 1967, p. 123

20

dezvăluirea elanului vital care asigură lupta pentru supravieţuire în afara demnităţii

conştiinţei, surprinderea unui timp în devenire datorită experienţelor extreme din preajma

morţii.

Retrăirea trecutului nu mai este posibilă în acest punct experienţial al războiului, iar

Camil Petrescu ia, în această parte a romanului, distanţă faţă de Proust. Experimentul poate

demonstra că meditaţia proustiană şi magia senzaţiei, care impune retrăirea, sunt permise în

anumite condiţii, de relaxare sufletească, de adâncire în conştiinţă şi nu în condiţii extreme de

supravieţuire. Se instalează o barieră între prezent şi trecut prin senzaţia estompată de

prezenţa morţii, prin trăirea intensă a prezentului care se rupe de tot ce aparţine altui timp.

Personajul proustian este prezent în realitate pentru a reţine timpul, iar timpul său e mort,

personajul camilpetrescian se sustrage timpului pentru a nu-l împiedica să treacă, prin urmare

pentru a nu-i tulbura devenirea.

„Ştiu că timpul ca să treacă, fie doar câteva minute are nevoie de gândire şi absenţă de

la realitate...”13 -prin urmare de sustragere.

Ora şi locul, alcătuind cronotopul, sunt un medium, mijlocitori ai comunicării.

Conştiinţa este creată din suma tuturor evenimentelor trăite, care, în mod progresiv, a produs

metamorfoza eului. Prin urmare, retrăirea anumitor senzaţii la fel ca în trecut devine un

fenomen excepţional. Camil Petrescu intuieşte lumea în devenire, dinamica schimbării

caracterelor, prin înmulţirea perspectivelor. Prin discursul său epic, Camil Petrescu

argumentează că este posibil ca retrăirea evenimentelor din trecut să nu se mai poată plia cu

exactitate peste un moment prezent, responsabilă fiind experienţa care se depune ca aluviunile

unui râu acoperind malul. Nu e mai puţin adevărat că pentru aceasta este nevoie de un spirit

contradictoriu, veşnic iscoditor, căutând adevărul absolut sau dreptatea absolută, în fond

construindu-şi prin acest efort, o altă faţă. Timpul subiectiv poate fi înfrânt, timpul existenţial

însă este imuabil.

Senzaţiile trăite obsesiv pe câmpul de luptă, starea umilă de animal vânat, de gânganie

uşor de strivit, anulează personalitatea, scopul suprem fiind, găsirea unui adăpost pentru

apărare. Tactica de război este hilară sau grotescă, soldaţii devin de plumb într-o simbolistică

bine precizată, ca o replică la florile de plumb, ei nu mai sunt oameni, ci mecanisme ale

maşinăriei morţii. În aceste condiţii, alienarea impune dezintegrarea fiinţei. În proza de

campanie apare de mai multe ori sintagma : nu pot gândi sau abia mai înţeleg, întărind ideea

că, pusă în condiţii extreme, nevoită să-şi asigure supravieţuirea, fiinţa umană nu mai e

13 Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 252

21

preocupată de cum să trăiască şi de identitatea ei, ci se luptă pur şi simplu să trăiască. Toate

paginile din prima parte a romanului au în partea a doua un cu totul alt sens, cealaltă faţă a

fiinţei oferă o revelaţie, o nouă perspectivă asupra realităţii.

Cartea a doua, a războiului, care completează Cartea întâi, a iubirii, creează opoziţia

dintre romanul lucidităţii şi cel al bestialităţii. A nu gândi pare a fi starea de repaos a

conştiinţei sau asumarea morţii netede. Dacă ar fi să luăm în considerare aici cuvintele

autorului :”câtă luciditate, atâta dramă”, am crede că drama se consumă numai în preajma

lucidităţii, dar această parte a romanului ne arată că frica de moarte, durerea trupului, lupta

pentru supravieţuire pot pune în umbră sau pot estompa drama lucidităţii. Mai mult, drama

lucidităţii devine în aceste condiţii drama supravieţuirii. Demersul iniţiatic al lui Ştefan

Gheorghidiu pentru ca această experienţă să nu lipsească din viaţa lui se dovedeşte în final

mai mult decât o dramă a conştiinţei, o revalorizare a simţurilor şi o altă modalitate de

cunoaştere din perspectiva morţii. Drama, de această dată ca escaladare a forţelor vitale,

există dincolo de luciditate sau şi în preajma lucidităţii amorţite de angoasă. Ca o constatare,

vom spune că drama războiului nu potenţează luciditatea ci o diluează.

Pe front, Ştefan Gheorghidiu este la fel de singur ca şi în iubirea neînscrisă în absolut.

Fiinţa iubită e prea departe, în memoria estompată, mama pare o străină, iar Dumnezeu o

entitate fără corespondent în conştiinţă. Moartea lui Dumnezeu acoperă luciditatea precum

pământul lui Dumnezeu, un dezechilibru al fiinţei rupte din coordonatele normale ale

existenţei se instalează. Personajele care trăiesc ororile războiului sunt supuse unui proces

continuu de metamorfozare şi de sustragere nu doar din sfera lucidităţii dar şi a credinţei. Ele

sunt expuse ruperii de rădăcinile mitologice ale fiinţei, căci refacerea androginului originar

nu mai este posibilă. Solidaritatea întru suferinţă nu absolvă fiinţa de alienare şi înstrăinare,

câtă vreme violenţa războiului desface definitiv legăturile cu divinitatea şi implicit cu

conştiinţa. Acesta este mesajul textului camilpetrescian care îndeamnă astfel la pace şi la o

lume mai bună.

Nu doar moartea lui Dumnezeu, în accepţiunea nietzscheană, este luată în discuţie de

către autor ci şi moartea în sine care, în fond, nu dovedeşte nimic. Iniţiată ca un act necesar

din orgoliu, participarea personajului pe front nu e mai mult decât experienţa din preajma

morţii, care dezvăluie nimicnicia omenească, egoismul de a trăi, frica, angoasa, însingurarea,

dezintegrarea personalităţii. Ca o compensaţie, în al doilea roman, în Patul lui Procust,

autorul redă personajelor demnitatea de a muri, de a alege singuri momentul morţii şi nu de a

fi hăituiţi şi ucişi. În ambele cazuri însă, tentativei experienţialiste i se opune absurdul.

Modernitatea şi actualitatea operei lui Camil Petrescu sunt evidente.

22

Dacă în opinia lui James Joyce banalul devine senzaţional, textul camilpetrescian ne

dezvăluie o nouă relaţie între banal şi senzaţional prin răsturnarea raportului. O perspectivă în

analiza banalului transfigurat, încorporat discursului literar în discuţie, o dă legătura cu proza

modernă interbelică la nivel european. În anul 1922 apărea romanul Ulysses a lui James

Joyce. Proza irlandeză avea un cuvânt de spus în literatura modernă a vremii, mai ales în

abordarea banalului. Fenomenul este explicat de către R-M.Albérès:

„Intenţia lui Joyce e limpede: viaţa cea mai comună, mai banală, mai neînsemnată – o

zi din viaţa unui irlandez oarecare în 1904- posedă o structură poetică invizibilă care o

asimilează epopeii. Toate actele noastre au un sens. Realitatea familiară şi îngălată de fiecare

zi reprezintă, pentru un artist sau pentru Dumnezeu, un poem alegoric: mergând la birou, la

birt, nu contează unde, fiecare om trăieşte, în fiecare zi, o Odisee. Iar viaţa nu este ceea ce

pare, adică mediocritatea cotidiană a unui ins neînsemnat, deoarece în aceste mediocrităţi arta

poate regăsi „planul” invizibil al unui poem epic...”14

Observaţia lui Albérès ne clarifică acum viziunea autorului nostru şi ni se revelă faptul

că acesta răstoarnă teoria de mai sus. Senzaţionalul, în viziunea lui Camil Petrescu, tot ceea

ce este şocant, poate deveni, în anumite condiţii banal, iar din banal îşi poate urma drumul

sugerat de Joyce spre transfigurarea lui în „planul” invizibil al unui poem epic. Banală este,

până la urmă, moartea însăşi, căci nu poate da nicio justificare coerentă.

Mobilitatea cu care banalul este transfigurat în senzaţional şi invers este reamarcabilă

la Camil Petrescu. Până la urmă, textul parcurs nu este de reţinut atât pentru senzaţionalul

descris cât pentru solidaritatea umană pe care o lasă în conştiinţa cititorului. Privirea

naratorului nu este rece, obiectivată, ca la Proust, ci patetică, absorbantă. Personajul retrăieşte

suferinţa celui privit, are o atitudine participativă, recunoscând că tabloul sângeros îi dă „un

fior de oroare”.

Căutând mereu după dovezile prozei subiective şi după semnele proustianismului,

diversitatea umană a personajelor camilpetresciene a trecut neobservată. Acest segment al

textului din paginile de război pune într-o nouă lumină atât tehnica de lucru a autorului cât şi

empatia faţă de lumea pe care a înfăţişat-o sau din care a vrut să se retragă în conştiinţă.

Celebrarea vieţii unice, pentru personaj mai importantă decât războaiele pentru

cucerirea Chinei, ni se dezvăluie din paginile ce pun în lumină diversitatea umană a prozei

camilpetresciene. Contrastul cu literatura de introspecţie, a individului singur, este evident,

14 R-M. Albérès, Istoria romanului modern, Editura pentru literatură universală, 1968, p.219

23

sporindu-i forţa stilistică şi tematică. Aprecierea lui Alexandru George ne îndeamnă la un nou

argument:

„Ceea ce e surprinzător şi dă un accent atât de particular acestui comentar al

campaniei din Ardeal este absenţa aproape completă a solidarităţii eroului cu umanitatea din

juru-i, lipsa legăturii afective cu lumea care trăieşte, suferă şi moare alături de el”15.

Cartea a doua abundă de personaje diverse, personaje care ne par acum

surprinzătoare, căci nu suntem pregătiţi, ca cititori, să le întâmpinăm. Toate scenele de război

zugrăvite de Camil Petrescu sunt trăite „în agonie” de un personaj colectiv. Mai mult, după

calmarea atmosferei apocaliptice, naratorul iese din labirintul eului său pentru a se ocupa de

lumea din afară. După ce Gheorghidiu a trăit experienţe fără chip şi nume, de la un D.

nesemnificativ în prima parte a cărţii, spre finalul romanului, ca o reparaţie, oamenii prind

contur şi sunt numiţi, aflăm despre sau se dialoghează cu Orişan, Dimiu, Corabu, Mitică

Rădulescu, Tudor Popescu, Vasiliu, Floroiu, Corabu, Nicolae Zamfir, Marin, Ciorbagiu,

Paraschiv şi alţii. Se dialoghează chiar şi cu cei din tabăra adversă. Se conturează astfel un

personaj colectiv care pare să stea permanent în fundalul scenei, ca un cor antic, ca o oglindă

paralelă verificând mereu reacţiile sufleteşti ale personajului principal. Efortul integrării

personajului principal în conştiinţa colectivă ni se relevă deseori în paginile de campanie.

Opera urmează într-o oarecare măsură modelul lui Remarque în demitizarea

eroismului. Credem că, demersul lui Camil Petrescu, nu trebuie interpretat ca lipsă de

patriotism, ci mai degrabă ca survolare a unui spaţiu spiritual sensibil, de investigare a

psihologiei umane în condiţii extreme şi de dovadă a retragerii fiinţei în adâncurile sale

existenţiale în condiţii specifice. De observat că, atunci când abundă descrierile luptelor,

prezentă e doar vocea naratorului, celelalte personaje sunt foarte şterse, ele, cel mult, compun

personajul colectiv din fundal. Balastul angoasei acoperă, precum pământul lui Dumnezeu,

limpezimile conştiinţei, încercând nimicirea ei. Frica de moarte preia puterea fără a mai

permite triumful personalităţii.

Participarea spirituală a lui Ştefan Gheorghidiu la lupta comună are accente lirice în

povestea, devenită epifanie, a flăcăului ucis în timp ce cântă fericit. Empatia personajului se

cristalizează la nivelul conştiinţei şi devine revelaţie a unei realităţi sacre. Un suflu păgân

răzbate dintre rânduri, venit parcă din adâncurile întunecate ale spiritualităţii umane. Tema

este simplă dar scena este absolut notabilă. O bijuterie epică ne lasă Camil Petrescu, spre

15 Alexandru George, Semne şi repere, Editura Cartea Românească, p. 109, 110

24

meditaţie, în fragmentul flăcăului fericit, ucis. Mărturia lui Gheorghidiu dă prilej de adâncă

meditaţie asupra existenţei:

„N-a lăsat în urmă decât o dâră de sânge. Şi mă gândesc la glonţul rătăcit care vine de

la doi kilometri, ca să se înfigă în pieptul vreunui predestinat. Cine l-o fi iubit atât?”16

Episodul pitoresc al fetei cu obraz verde de la Vulcan, episodul misterios dar şi

anecdotic despre cele două spioane sau despre fata care dispare cu un soldat, scene naturaliste

cu răniţi de pe front sau despre cum se poate supravieţui imobilizat fără picioare, zâmbind ca

o icoană, sunt tot atâtea dovezi ale solidarităţii eroului camilpetrescian cu umanitatea. Prin

toate acestea, Camil Petrescu dezvăluie dinamismul psihologic al fiinţei umane, schimbarea

pe care o instituie experienţa, metamorfoza eului, după ce va fi trecut prin toate încercările

trupului şi spiritului, iar proza capătă în aceste pagini accente de roman etic. Privim de la o

anumită distanţă tabloul paginilor de campanie, de o vitalitate remarcabilă, în care nu a

prevalat moartea ci viaţa, în care timpul nu este o stratificare a unor momente pentru

recuperarea lui, ci eliberarea acestuia din limitele omeneşti ca să treacă, într-un context

dialectic.

În plan stilistic, această diversitate umană, din Cartea a doua, se poate interpreta ca o

revanşă a omului de teatru şi a autorului omniscient. Deteatralizarea romanului, despre care

vorbea Nicolae Manolescu, nu se verifică în acest text. Dialogul abundent e ca o revenire la

viaţă şi, mai ales, o ieşire din monologul interior al personajului. Ironizarea lipsei de

organizare militară, prin stilul tragi-comic, dă culoare în acest punct textului camilpetrescian,

iar fragilitatea umană, jocul de noroc, cu alte cuvinte hazardul, sunt puncte cheie ale textului.

Această a doua parte a romanului se remarcă prin stilul abrupt exprimat prin propoziţii scurte,

efecte sonore, scene naturaliste, fragmente lirice, alternanţa dialog-monolog, şi menţinerea

registrului nocturn ca o constantă. Pentru Gheorghidiu războiul exterior se mută în interior, el

fiind pe tot parcursul romanului în război cu sine însuşi, iar războiul exterior este mai mult un

spectacol şi trăire la nivelul senzaţiilor. Gestul literar al scriitorului coincide cu ieşirea din

proza subiectivă şi accederea spre romanul conştiinţei. Romanul romanului, a doua creaţie în

proză a scriitorului, Patul lui Procust, definitivează părăsirea prozei psihologice şi

deschiderea spre un nou tip de roman care se îndreaptă spre linia literară promovată de

Camus sau de Beckett. Această operă, aşa cum afirmă Alexandru Paleologu, „exprimă un

demers al conştiinţei întru revelarea sensurilor concretului”17.

16 Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 236 17 Alexandru Paleologu, Spiritul şi litera, Editura Eminescu, p. 143

25

Proza lui Camil Petrescu, opera cardinală a modernităţii româneşti, construită din

contradicţii şi contraste, căreia autorul, întocmai ca personajele vizavi de obiecte, i-a

transferat o spiritualitate penetrantă, radioactivă, are o viaţă interioară durabilă, care rezistă

timpului, niciodată pierdut, întotdeauna recuperat. Mărturism bucuria descifrării textului ca o

complicitate cu autorul, abstras din lumea materială spre a fi omniprezent în sfera spirituală.

26

Bibliografie

1. Ediţiile operelor analizate

Petrescu, Camil, Opere, Editie ingrijita de Florica Ichim, Editura Naţional, Bucureşti, 2003

Petrescu, Camil, Patul lui Procust, Editura Minerva, Bucureşti, 1982

Petrescu, Camil, Patul lui Procust, Editura Albatros, Bucureşti 1994

Petrescu, Camil, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Editura Minerva, Bucureşti, 1989 Petrescu, Camil, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război,

Editura Minerva, Bucureşti, 1984

Petrescu, Camil, Teze şi antiteze, Editura Cultura Naţionalã, Bucureşti, 1936

2. Bibliografie critică

Adămuţ, Anton, (Şi) filosofia lui Camil Petrescu, Editura Timpul, Iaşi, 2007

Albérès,R-M. Istoria romanuli modern, Editura pentru literatură universală, 1968 Alexandrescu, Ion, Persoanã, personalitate, personaj, Editura Junimea, Iaşi, 1988

Angelescu, Silviu, Portretul literar, Editura Univers, Bucureşti, 1985

Anghelescu, Mircea, Ionescu,Cristina, Lãzãrescu, Gheorghe: Dicţionar de termeni literari, Editura Garamond, Bucureşti, 1987 Bagdasar, Radu, Critică şi cibernetică, Editura Univers, Bucureşti, 1983

Bahtin, M.: Probleme de literaturã şi esteticã, trad. de Nicolae Iliescu, Editura Univers, Bucureşti, 1982 Bal, Mieke, Teoría de la narrativa, Editura Cátedra, Madrid, 1998

Baldensperger, Fernand, Literatura: creaţie, succes, durată, Editura Univers, Bucureşti, 1974 Balasa, Ariana, Camil Petrescu şi paradoxurile actului creator, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2005 Balotă, Nicolae, Romanul românesc în secolul XX, Editura Viitorul românesc, Bucureşti, 1997 Barthes, Roland, Plăcerea textului, trad. de Marian Papahagi, postfaţã de Ion Pop, Editura Echinox, Cluj, 1994

27

Barthes, Roland, Romanul scriiturii, antologie, selecţie şi traducere de Adriana Babeţi şi Delia Sepeţean-Vasiliu, Editura Univers, Bucureşti, 1987 Bataille, Georges, Literatura şi răul, trad. de Vasile Zincenco, Editura Univers, Bucureşti, 2000 Battaglia, Salvadore, Mitografia personajului, traducere de Al. George, Editura Univers, Bucureşti, 1976 Barry, Peter, Beginning theory, Manchester University Press, New York, 1995 Băicuş, Iulian, Dublul Narcis. Influenţa lui Marcel Proust şi Andre Gide asupra prozatorilor români interbelici, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003 Bălu, Andi, Patul lui Procust de Camil Petrescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001 Bălu, Andi, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001 Biemel, Walter, Expunere şi interpretare, studiul: Proust ca personaj principal, Editura Univers, 1987 Blanchot, Maurice, Spaţiul literar, trad. şi prefaţã de Irina Mavrodin, Editura Univers, Bucureşti, 1980

Bojin, Alexandru, Însemnări despre limba şi stilul lui Camil Petrescu, Societatea de stiinte istorice si filologice din R.S.Romania, Bucureşti, 1966 Bojin, Alexandru, Studii de stil şi limba literară, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1968 Booth, Wayne C., Retorica romanului, trad. de Alina Clej şi Ştefan Stoenescu, Editura Univers, Bucureşti, 1976 Brătescu, George, Psihanaliza în România, Editura Humanitas, Bucureşti 1994 Bremond, Claude, Logica povestirii, trad. de Micaela Slãvescu, prefaţã de Ioan Pânzaru, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991 Camil Petrescu interpretat de…: Ediţie îngrijitã de Paul Dugneanu, Editura. Eminescu, 1972 Călin, Liviu, Camil Petrescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1972 Cãlin, Liviu, Camil Petrescu în oglinzi paralele, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976 Cãlinescu, Al., Anton Holban - complexul luciditãţii, Editura Albatros, Bucureşti, 1972 Călinescu, G., Istoria literaturii de la origini pânã în prezent, Fundaţia Europeană Drăgan, Editura Nagard, 1980

28

Cãlinescu, Matei, Cinci feţe ale modernitãţii, Editura Univers, Bucureşti, 1996 Cãlinescu, Matei, Eseuri despre literatura modernã, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970 Cãpuşan, Maria Vodã, Camil Petrescu - Realia, Editura Cartea Româneascã, Bucureşti, 1988 Cheie-Pantea, Iosif, De la Eminescu la Nichita Stănescu, Editura Excelsior, Timişoara, 2002 Cheie-Pantea, Iosif, Repere eminesciene, Editura Excelsior, Timişoara, 1999 Cheie-Pantea, Iosif, Literatură şi existenţă, Editura Excelsior, Timişoara, 1998 Cheie-Pantea, Iosif, Istoria literaturii române (1920-1944), Timişoara, 1981 Cheie-Pantea, Iosif, Palingeneza valorilor, Editura Facla, Timişoara, 1982 Cicort, Constantin, Camil Petrescu, dramaturgul: Camil Petrescu şi arta actorului, Editura Universitaria, Craiova, 2007 Ciocârlie, Corina, Pragmatica personajului, Editura Minerva, Bucureşti, 1992 Ciocârlie, Corina, Femei în faţa oglinzii, Editura Echinox, Cluj, 1998 Cioculescu, Şerban, Aspecte literare contemporane (1932-1947), Editura Minerva, Bucureşti, 1972 Ciopraga, Constantin, Personalitatea literaturii române, Editura Junimea, Iaşi, 1973 Codreanu, Theodor, Provocarea valorilor, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1997 Constantinescu, Pompiliu, Figuri literare, Editura Minerva, Bucureşti, 1989 Cornea, Paul: Aproapele şi departele, Cartea Româneascã, Bucureşti, 1990 Cosmovici, Andrei, Psihologie generalã, Editura Polirom, Iaşi, 1996 Creţu, Nicolae, Construcţie şi semnificaţie în romanul românesc modern, Iaşi, Editura Universităţii, 1978 Croce, Benedetto, 1970, Estetica, Editura Univers, Bucureşti. . Crohmãlniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura pentru literaturã, Bucureşti, 1967 Crohmălniceanu, Ovid. S., Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Cartea Românească, Bucureşti, 1989

29

Crohmălniceanu, Ovid S., Literatura română între cele două războaie, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, vol. 1 şi 2 Crohmălniceanu, Ovid S, Amintiri deghizate, Editura Nemira, Bucureşti, 1994 Crohmălniceanu, Ovid. S., Prefaţă la Swann, Editura Minerva, BPT, Bucureşti, 1968 Derşidan, Ioan: Mateiu I. Caragiale. Carnavalescul şi liturgicul operei, Editura Minerva, Bucureşti, 1997 De Unamuno, Miguel, 1937, Sentimentul tragic al vieţii, Gallimard, Paris Dicţionar enciclopedic de psihologie (p-z), vol. III, coordonator principal prof. dr. Ursula Şchiopu, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de istorie-filozofie, catedra de psihologie, Bucureşti, 1979 Dicţionarul de simboluri din opera lui Mircea Eliade, Editura Coresi, 1997 Dugneanu, Paul, Camil Petrescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1984 Dumitriu, Dana, Ambasadorii sau despre realismul psihologic, Editura Cartea Româneascã, Bucureşti, 1976 Durand, Gilbert, Figuri mitice şi chipuri ale operei - de la mitocritică la mitanaliză, Editura Nemira, Bucureşti, 1998 Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, traducere din limba franceză de Marcel Aderca, prefaţă de Cornel Mihai Ionescu, Editura. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998 Eliade, Mircea, Fragmentarium, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994 Elvin, Berstein, Camil Petrescu, studiu critic, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1962 Evola, Julius, 1994, Metafizica sexului, Editura Humanitas, Bucureşti de la mitocritică la mitanaliză, ed. Nemira, Bucureşti Florescu, Nicolae: Profitabila condiţie, Cartea Româneascã, Bucureşti, 1983 Forster, E. M., Aspecte ale romanului, traducere şi prefaţã de Petru Popescu, EPLU, Bucureşti, 1968 Foucault, Michel, Cuvintele şi lucrurile, traducere din limba franceză de Bogdan Ghiu şi Mircea Vasilescu, Editura Univers, Bucureşti, 1997 Foucault, Michel, Boala mentală şi psihologia, trad. de Dana Gheorghiu, Ed. Amarcord, Timişoara, 2000 From, Erich, 1995, Arta de a iubi, Editura Anima, Bucureşti

30

Frye, Northrop, Anatomia criticii, trad. de Domnica Sterian şi M. Spãriosu, Univers, Bucureşti, 1972 Gaultier, Jules (de), Bovarismul, trad. de Ani Bobocea, Institutul European, Iaşi, 1993 Genette, Gérard, Figuri, selecţie, traducere şi prefaţã de Angela Ion şi Irina Mavrodin, Editura Univers, Bucureşti, 1978. George, Alexandru, Semne şi repere, Editura Cartea Româneascã, Bucureşti, 1971. Georgescu, Paul, Polivalenţa necesarã, EPL, Bucureşti, 1967. Gheorghiu, Mihai Dinu, Ibrãileanu. Romanul criticului, Editura Albatros, Bucureşti, 1981 Ghidirmic, Ovidiu, Camil Petrescu sau patosul luciditãţii, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1975. Gide, André, Jurnal, Coordonator traduceri: Sorina Dănăilă, Traduceri de Cezar Sandu, Alexandra Sandu, Luiza Vasiliu. Raluca Vîrlan, Editura Cartier, Colecţia „Cartier Clasic”, 2008. Glodeanu, Gheorghe, Poetica Romanului Interbelic, Ideea Europeană, Bucureşti, 2007 Hagiu, Adela, Roman şi mit la Camil Petrescu, Editura Cronica, Iaşi, 2001 Hagiu, Adela, Romanul poetico-filosofic: (Din opera lui Camil Petrescu), Editura Institutul European, 1998 Holban, Anton, Pseudojurnal (corespondenţã, acte, confesiuni), Minerva, Bucureşti, 1978 Horodincã, Georgeta, Structuri libere, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970 Ilovici, Mihail, Tinereţea lui Camil Petrescu, (1894-1921), Editura Minerva, Bucureşti, 1971 Ionescu, Constant, Camil Petrescu, EPL, Bucureşti, 1968. Ionescu, Eugen, Nu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991 Iosifescu, Silvian, Reverberaţii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981 Jung , Carl Gustav, Arhetipurile şi inconştientul colectiv, Editura Trei, Bucureşti, 2003 Kernbach, Victor, Miturile esenţiale, Editura Univers Enciclopedic, 1996 Kristeva, Julia, Le temps sensible. Proust et l'experience littéraire, Gallimard, Paris, 1994

31

Lăzărescu, George, Romanul de analizã psihologicã în literatura româneascã interbelicã, Editura Minerva, Bucureşti, 1983 Lejeune, Phillipe, Pactul autobiografic, Editura Univers, Bucureşti, 2000 Lintvelt, Jaap, Punctul de vedere. Încercare de tipologie narativã. Teorie şi analizã, trad. de Angela Martin, Univers, Bucureşti, 1991. Lodge, David, Limbajul romanului. Eseuri de critică şi analiză verbală în câmpul romanului englez, trad. şi note de Radu Paraschivescu, Editura Univers, Bucureşti, 1998. Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol. IV, Bucureşti, 1928, cap. XXX Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane. Compendiu, Editura Minerva, Bucureşti, 1984 Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, Editura Minerva, Bucureşti, 1989 Lucács, Georg, Teoria romanului. O încercare istorico-filosoficã privitoare la formele marii literaturi epice, trad. de Viorica Nişcov, Editura Univers, Bucureşti, 1977 Magheru, Paul, Macovei, Zaharia, Vînturache, Mihai, Analize literare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973 Magheru, Paul, Literatura insignifiantului, Editura Modus P. H, Reşiţa, 1997 Magheru, Paul, Spaţiul stilistic, Editura Modus P. H., Reşiţa, 1998 Magheru, Paul, Noţiuni de stil şi compoziţie, Editura Coresi, Bucureşti, 1991 Magheru, Paul, Tratat de literatura universală şi comparată, Editura Universităţii din Oradea, 2003 Mancaş, Mihaela, Limbajul artistic românesc în secolul XX (1900-1950), Editura Ştiinţificã, Bucureşti, 1991. Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 1998 Manolescu, Nicolae, Lecturi infidele, EPL, Bucureşti, 1966 Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1990 Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, Editura Polirom, Iaşi, 1999

32

Manolescu, Nicolae, Teme, Bucureşti, Editura Universalia, 2000 Marino, Adrian, Dicţionar de idei literare, Editura Eminescu, Bucureşti 1971 Mavrodin, Irina, Romanul poetic. Eseu despre romanul francez modern, Editura Univers, Bucureşti, 1977 Mavrodin, Irina, Proust citit de Camil Petrescu în Modernii, precursori ai clasicilor, Editura Dacia, Cluj,1981. Mavrodin, Irina, studiul O mereu sporită uimire, pg. 23, prefaţă la opera Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, Editura Univers, Bucureşti, 1987 Melinte, Roxana, Dramaturgia lui Camil Petrescu, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2008 Micu, Dumitru, În căutarea autenticităţii, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1992 Micu, Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române, II, Editura Iriana, Bucureşti, 1995. Mincu, Marin, Critice, II, Editura Cartea Româneascã, 1971 Muşat, Carmen, Romanul românesc interbelic, prefaţă şi antologie, Editura Humanitas, Bucureşti,1996 Negoiţescu, Ion, Istoria literaturii române, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1991 Negoiţescu, Ion, Scriitori moderni (vol. II), Editura Eminescu, Bucureşti, 1997 Nemoianu, Virgil, O teorie a secundarului, trad. de Livia Szász Câmpeanu, Univers, Bucureşti, 1997 Oprea Alexandru, 5 prozatori iluştri, 5 procese literare, Bucureşti, Editura Albatros, 1971 Ortega y Gasset, José, Studii despre iubire, trad. de Sorin Mãrculescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995 Noica, Constantin, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987 Paleologu, Alexandru, Bunul simţ ca paradox, Editura Vitruviu, Bucureşti, 1997 Paleologu, Alexandru, Spiritul şi litera, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970 Paler, Ioan, Romanul românesc interbelic, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998 Pamfil, Alina, Spaţialitate şi temporalitate. Eseuri despre romanul românesc interbelic, Editura Dacopress, Cluj-Napoca, 1993

33

Panaitescu-Perpessicius, Dimitrie S., 12 prozatori interbelici, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980 Papadima, Liviu, Literaturã şi comunicare. Relaţia autor - cititor în proza paşoptistă şi postpaşoptistă, Editura Polirom, Iaşi, 1999 Papahagi, Marian, Eros şi utopie, Editura Cartea Româneasca, Bucureşti 1980 Papahagi, Marian, Fragmente despre criticã, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994 Pavel, Toma, Lumi ficţionale, traducere de Maria Mociorniţa, Minerva, BPT, Bucureşti, 1992 Pârvulescu, Ioana, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006 Pârvulescu, Ioana, Alfabetul doamnelor, Editura Crater, Bucureşti, 1999 Perpessicius, Patru clasici: (Eminescu, M. Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu), Editura Eminescu, Bucureşti, 1974 Petraş, Irina, Proza lui Camil Petrescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982

Petraş, Irina, Camil Petrescu Schiţe pentru un portret, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj Napoca, 2003

Petre, Cipriana, Didascalia în opera lui Camil Petrescu : (Ca o paranteză dezolată), Editura Idea Design & Print, 2001

Petrescu, Aurel, Opera lui Camil Petrescu, Editura didacticã şi pedagogicã, Bucureşti, 1972

Petrescu, Camil, Teze şi antiteze, studiul Amintirile colonelului Grigore Lăcusteanu şi amărăciunile calofilismului , Editura Minerva, Buc. 1971 Petrescu, Camil, Husserl, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1938 Petrescu, Camil, Eugen Lovinescu: Sub zodia seninătăţii imperturbabile, Editura Gramar, Bucureşti, 2004 Petrescu, Camil, Comentarii şi delimitări în teatru, Fundaţia Culturală "Camil Petrescu", Bucureşti, 2006 Petrescu, Camil, Note zilnice, Gramar, Bucureşti, 2003 Petrescu, Camil, Documente literare, ed. de Alexandru Bojin, Florica Ichim, Bucureşti, Editura Minerva, 1979

34

Petrescu, Camil, Rapid - Constantinopol – Bioram, Cluj, Editura Dacia, 1974 Petrescu, Camil, Modalitatea estetică a teatrului, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971 Petrescu, Camil, Teatru, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 2000 Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, Ediţie îngrijită, note şi indice de nume de Florica Ichim, Vasile Dem. Zamfirescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică , 1988 Petrescu, Camil, Proză scurtă, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Florica Ichim, Editura Fundaţia Culturală Camil Petrescu, 2007 Petrescu, Camil, Însemnări de război, Ediţie îngrijită şi cuvînt înainte de Ileana Manole, Bucureşti, Editura Militară, 1980 Petrescu, Lăcrămioara, Poetica personajului în romanul lui Camil Petrescu, Editura Junimea, Iaşi 2000 Petrescu, Liviu, Realitate şi romanesc, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969 Pillat, Dinu: Mozaic istorico-literar (secolul XX), Editura Eminescu, Bucureşti, 1971 Poetica romanului românesc, antologie, note şi repere bibliografice de Mircea Regnealã, prefaţã de Ragu G. Ţeposu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987 Pontalis, Jean, Vocabularul psihanalizei, Editura Humanitas, Bucureşti,1994 Pop, Ion, Avangarda în literatura română, Editura Minerva, Bucureşti 1990. Popa, Dorin, Jurnalistul Camil Petrescu, Iaşi, Editura Institutul european, 2007 Popa, Dorin, Camil Petrescu, Iaşi, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2003 Popa, Marian, Camil Petrescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1972 Popovici, Vasile, Lumea personajului, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1997 Poulet, Georges, Conştiinţa critică, trad. de Ion Pop, Editura Univers, Bucureşti, 1979 Protopopescu, Al., Romanul psihologic românesc, Editura Paralela 45, Piteşti, 2000 Proust, Marcel, Les Plaisirs et les Jours, Paris, Calman Levy, 1896 Proust, Marcel, A la recherche du temps perdu, Bibliotheque de la pleiade, Paris, Gallimard, 1954, 3 tomes Proust, Marcel, Swann, vol.I, Editura pentru literatură, Bucureşti,1968 Proust, Marcel, În căutarea timpului pierdut, Editura Univers, Bucureşti, 1987

35

Proust, Marcel, Timpul regăsit, vol.I, Editura Minerva, Bucureşti, 1977 Proust, Marcel, Contra lui Saint Beauve, traducere de Valentin şi Liana Atanasiu, Editura Univers, Bucureşti, 1976 Raimond, Michel, Le roman, Editura Armand Colin, Paris, 1989 Ralea, Mihai, Portrete. Cărţi. Idei, ediţie îngrijită de Petre Anghel, ELU, Bucureşti 1966. Ralea, Mihai, ,,De ce nu avem roman”, în Romanul românesc interbelic, antologie alcătuită de Carmen Musat, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996 Ralea, Mihai, Scrieri (vol. 2), Editura Minerva, Bucureşti, 1977 Ricardou, Jean, Noi probleme ale romanului, Editura Univers, Bucureşti, 1988 Romanul românesc interbelic, antologie, prefaţã, analize critice, note, dicţionar, cronologie şi bibiografie de Carmen Matei Muşat, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998 Romanul românesc în interviuri, o istorie autobiograficã (Antologie, text îngrijit, sinteze, bibliografie şi indici de Aurel Sasu şi Mariana Vartic), Editura Minerva, Bucureşti, 1986

Scriitori români, Coordonare şi revizie ştiinţificã: Mircea Zaciu în colaborare cu M. Papahagi şiA. Sasu, Editura Ştiinţificã şi Enciclopedicã, Bucureşti, 1978 Sebastian, Mihail: Jurnal (193521944), Editura Humanitas, Bucureşti, 1996

Scrisori către Camil Petrescu, Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi indici de Florica Ichim, Bucureşti, Editura Minerva, 1981 Sebastian, Mihail, 1972, Eseuri. Cronici. Memorial, Editura Minerva, Bucureşti, 1972 Simuţ, Ion, Diferenţa specifică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982 Simuţ, Ion, Incursiuni în literatura actuală, Editura Cogito, Oradea, 1994 Simuţ, Ion, Revizuiri, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995 Simuţ, Ion, Confesiunile unui opinioman, Editura Cogito, Oradea, 1996 Simuţ, Ion, Critica de tranziţie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996 Simuţ, Ion, Liviu Rebreanu dincolo de realism, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996 Simuţ, Ion, Arena actualităţii, Editura Polirom, Iaşi, 2000 Simuţ, Ion, La tiganci de Mircea Eliade in cinci interpretari, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001

36

Simuţ, Ion, Liviu Rebreanu, Monografie, Editura Aula, Braşov, 2003 Simuţ, Ion, Reabilitarea fictiunii, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004 Simuţ, Ion, Valenţe europene ale literaturii române contemporane, Editura Universităţii din Oradea, 2007 Sîrbu, Ion, Camil Petrescu, Iaşi, Editura Junimea, 1973 Solomon, Dumitru, Problema intelectualului în opera lui Camil Petrescu, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958 Spiridon, Monica, Melancolia descendenţei, Editura Polirom, Iaşi, 2000 Streinu,Vladimir, Pagini de critică literară, E.P.L., Bucureşti, 1968 Ştefănescu, Cornelia, Reacţii româneşti la inovaţia proustiană, prefaţă la Captiva, Editura Minerva, BPT, 1973

Tertulian, Nicolae, 1977, Substanţialismul lui Camil Petrescu, Editura Cartea Românească, Bucureşti

Todorov, Tzvetan, Littérature et signification, Librairie Larousse, Paris, 1967 Tomaşevski, Boris, Teoria literaturii. Poetica, traducere, prefaţã şi comentarii de Leonida Teodorescu, Univers, Bucureşti, 1973 Tomuş, Mircea, Romanul romanului românesc (În cãutarea personajului, vol.1; Despre identitatea unui gen fãrã identitate: romanul ca personaj al propriului sãu roman, vol. 2), Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 1999, 2000 Tomuş, Mircea, Romanul romanului românesc (În cãutarea personajului, vol.1; Despre identitatea unui gen fãrã identitate: romanul ca personaj al propriului sãu roman, vol. 2), Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 1999, 2000 Thibaudet, Albert, Fiziologia criticii. Pagini de criticã şi de istorie literarã, studiu introductiv, selecţie şi note de Savin Bratu, EPLU, Bucureşti, 1966 Ţugui, Pavel, Camil Petrescu şi colegii săi de la liceul "Sf. Sava", Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976

Valette, Bernard, Romanul. Introducere în metodele şi tehnicile moderne de analizã literarã, trad. de Gabriela Abãluţã, Editura Cartea Româneascã, Bucureşti, 1997 Vartic, Ion, Spectacol Interior, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1977 Vartic, Ion, Modelul şi oglinda, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982

37

Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Hyperion, Chişinău, 1991 Vianu, Tudor, Scriitori români, vol. III, Editura Minerva, Bucureşti, 1970 Vianu, Tudor, prefaţa la Swann, Editura Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1946 Zaharia Filipaş, Elena, Postfaţã în Camil Petrescu, Patul lui Procust, postfaţã şi bibliografie de Elena Zaharia Filipaş, Editura Minerva, Bucureşti, 1992 Zamfir, Mihai, Imaginea ascunsă. Structura narativă a textului proustian, Editura Univers, Bucureşti, 1974

Zarifopol, Paul, Despre metoda şi stilul lui Proust, în Încercări de precizie literară, Timişoara, Editura Amarcord, 1998

Zarifopol, Paul, Creatie şi analiză, în Încercări de precizie literară, Editura Amarcord, Timişoara, 1998

3. Ziare, reviste şi conferinţe

Bojin, Alexandru, O lucrare inedită a lui Camil Petrescu, Papuciada în Limba şi literatura, vol. VIII, Rusu, Gabriel, Camil Petrescu sau îndelungata tragedie a dubiului, în Luceafărul, 1998 mar. 25, Nr. 11, p. 11 Rusu, M. N, Camil Petrescu – teatrolog, în Dialog(Iasi), Volum v. 6, 1974 noi.-dec., Nr. 9-10 (44-45), p. 4 Rybiczka, Rudolf, Scriitori contemporani: Camil Petrescu, în Universul literar, Volum v. 47, 1938 dec. 17, Nr. 44, p. 1 Simion, Eugen, Camil Petrescu : un martir al lucidităţii, în Caiete critice, Volum v. 5, 1994 apr.-mai, Nr. 4-5, p. 5-7 Simuţ, Ion, Un confesiv paradoxal, în România literară, volum v. 37, 2004 sep. 22, Nr. 37, p. 13 Simuţ, Ion, Maturitatea criticului, în România literară Nr.43 din 27 Octombrie 2006

Spiridon, Vasile, Caragiale în vremea lor, în Ateneu, 2000 mar., Nr. 3 Pagina p. 12

Ştefănescu, Alex, Camil Petrescu - scrierile posbelice, în România literară, Volum v. 37, 2004 apr. 7, Nr. 13 , p. 10-11 Trandafir, Constantin, Pluralitatea perspectivelor / în opera lui Camil Petrescu, în Steaua, Volum v. 44, 1994 apr-mai, Nr. 4-5, p. 46-47

38

Vasilache, Simona, Musca din farfurie, în România literară, Volum v. 40 2008 apr. 11, Nr. 14, p. 30 Vârgolici, Teodor, "Notele zilnice" ale lui Camil Petrescu, în Adevărul literar şi artistic, Volum v. 13, 2004 sep 21, Nr. 735, p. 4 Vârjoghe, Sanda, Lirismul lui Camil Petrescu, în Literatorul, 1993 iul. 16, Nr. 28, p. 11 Vlădescu, Andreea, Istorie şi ficţiune în dramele lui Camil Petrescu, în Limba şi literatura, Volum v. 41, 1996, Nr. 3-4, p. 57-65 Voncu, Răzvan, Camil Petrescu şi Proust - paradigmele amintirii, în Luceafărul, 1991 nov. 20, Nr. 47, p. 4 Zalis, Henri, Note la anii din urmă ai lui Camil Petrescu, în Viaţa românească, Volum v. 99, 2004 nov.-dec. Nr. 11-12, p. 120-124

Timpul, Interviu cu Camil Petrescu, în 10 aprilie 1943, apud Camil Petrescu, Patul lui Procust, ediţie îngrijită de Florica Ichim, Editura Gramar, Bucureşti, 2007, p.I

România literară, nr.51, Interviu din 4 februarie 1933, apud Camil Petrescu, Patul lui Procust, Editura Gramar, Bucureşti, 2007, Ediţie îngrijită de Florica Ichim p.XIII

Fragment dintr-o conferinţă ţinută la Ateneul Român în 15 mai 1943, apud Camil Petrescu, Patul lui Procust, Ediţie îngrijită de Florica Ichim, Editura Gramar 2007, p. XV

39