2

As i4ever @ http://blidaru.net

3

4

5

6

“Dedic acest experiment celor ce vor sa creada in existenta

lui.”

PROTEJÂND

TERRA

Capitolul I

7

Daniel Johnson stătea întins la soare în

hamacul său din curtea din spatele casei. Soarele

se zbătea să răzbească norii de pe cer, încercând să

continue tradiţia zilei de duminică, zilei de odihnă

lăsată zi de lenevit în moştenirea familiei Johnson.

Timp de patru generaţii, construcţia celebrei case

de pe strada Florilor, numărul 13, fusese întreruptă

în fiecare duminică din cauza acestui obicei, tratat

aparte de membrii familiei. În prezent, nimeni nu

mai ştia din ce motiv duminică, partea masculină

se odihnea în hamac, în spatele curţii. Cert este ca

nimeni nu vroia să renunţe la obicei, spunând

soţiilor, prietenilor, colegilor sau celorlalţi

apropiaţi că : “Un astfel de obicei de familie

trebuie tratat ca atare şi, prin urmare, trebuie să

avem grijă de vieţile demult apuse ale strămoşilor

noştri.”

Într-o duminică de mai, mai exact în duminica

Paştelui, Ioana, soţia lui Daniel Johnson, născuse

un băieţel cu ochi albaştri. Mulţi au spus că acest

copil fusese blestemat şi că , încălcarea dorinţelor

strămoşeşti au dus la un copil din flori. Daniel era

singurul care refuza să creadă aceste bârfe

născocite de atotştiutoarele cartierului, dar în

acelaşi timp era controlat de o aprigă dorinţă de

8

aflare a adevărului.

Lipsa de cunoştinte în ceea ce privea

transmiterea genelor la urmaşi, îl făceau câteodată

pe Daniel să fie cuprins de furie şi să nu ştie, ce se

mai întâmplă cu el. Îşi pierdea adesea controlul

până în ziua în care fiul său împlinise şapte ani.

Era ziua când trebuia să îi destăinuie acestuia

misterul amplasării hamacului în spatele casei şi

motivul pentru care trebuia să respecte tradiţia

strămoşilor şi să îşi petreacă duminicile în hamac

măcar câteva ore, necontând dacă citea, dormea

sau povestea scurte istorisiri amicilor, dar el stătea

acolo. Desigur că la şapte ani se puteau pune

puţine întrebări, dar odată cu maturizarea, fiul

trebuia să sacrifice întâlniri importante pentru

tainele familiale. Se vedea respins de prieteni din

acest motiv, putând ajunge motiv de râs în faţa

celorlalţi pentru că nu venea la aniversări,

petreceri, întâlniri.

Anii treceau, iar familia Johnson părea ruptă

duminică de civilizaţie. Aceeaşi monotonie în ziua

de duminică, aceleaşi întâlniri până când, într-o

dimineaţa, Ioana este victima unui accident. Şocaţi

de veste, partea masculină a familiei se repezi la

maşina, urmând calea spitalului. Clipele treceau

foarte greu, vorbele dispăruseră, iar bucuria părea

un concept abstract, nedefinit în viaţa lor.

9

-Băiete, trebuie să ştii ceva.

-Ce este tată?S-a-ntâmplat ceva cu mama?

-Nu.

-Dar ce este atunci?

-Ai 15 ani şi trebuie să afli ceva, ceva ce m-am

chinuit foarte mult să aflu, poate unul dintre

lucrurile cele mai tulburătoare pe care le vei afla în

întreaga ta viaţă.

-Este ceva rău?

-Nu ştiu dacă este de rău sau de bine.

Important este că vei avea o viaţă pierdută.

-O viaţă pierdută? Ce vrei să spui cu asta? Nu

înţeleg deloc.

-Băiete cu ochi albaştri,…

-Ce este tată? Îl întrerupse Albert cu o privire

de căţeluş.

-Te-ai născut într-o zi de Paşte, într-o

duminică magică. Nu semeni cu mine foarte mult

şi ai fost subiectul multor bârfe. Făcând o

paranteză, pot spune că ai fost popular de mic.

Acum eşti în primul an de liceu, duci o viaţa

normală cu excepţia duminicilor pe care ţi le pierzi

păstrând un secret al familiei, un mare secret al

familiei.

-Ce secret?

-Nu te grăbi. Ajungem şi acolo. Am aflat,

după o serie de documentări, că ochi albaştri nu

10

reprezintă altceva decât o genă de la bunicul din

partea mamei. Lumea nu ştie multe, aşa că nu

trebuie să te simţi prost când ţi se va spune că eu

nu sunt tatăl tău. Revenind, vreau să asculţi cu

mare atenţie ceea ce îţi voi spune. Acesta este un

moment magic, un moment de răscruce pentru

omenire, un moment ce a fost prevăzut la începutul

secolului al XX-lea de stră-străbunicul tău Jonas.

-Am avut un străbunic numit Jonas?

-Da. Originile contează mai puţin, importantă

este povestea lui. Jonas s-a născut cu un dar

nemaivăzut: putea să vadă în viitor. Tot atunci el a

lăsat o serie de scrieri cunoscute doar de partea

masculină a descendenţilor şi păstrate în scorbura

unuia dintre copacii de care este legat hamacul.

-Da, ce poveste de adormit copii. Fii atent la

drum şi, mai bine îmi spui totul după ce ajungem

la mama, la spital. Are nevoie de noi, iar un

accident este cu adevărat o veste şocantă, mai ales

că este vorba de familia noastră. O poveste cu un

hamac magic, cu o scorbură şi cu nişte pagini de

jurnal scrise acum o sute de ani nu reprezintă cea

mai mare problemă a omenirii.

-Ajung şi acolo. Mama ta nu ştie nimic despre

asta şi abia am reuşit să o păcălesc până acum să

nu întrebe de ce duminica petrec atâta timp stând

într-un hamac în curtea din spatele casei, casa pe

11

care am terminat-o eu. Jonas putea să prevadă ce

se va întâmpla în fiecare duminică, timp de câteva

clipe. În duminica Paştelui acesta a avut una dintre

cele mai groaznice previziuni. Văzuse un copil

născut peste câteva generaţii în familie care va

muri , descătuşând o bestie ce va distruge

omenirea, un troll magic, un adevărat monstru.

-Şi eu sunt tânărul care va muri?

-Foarte probabil da. Pentru a proteja familia de

acest eveniment, bunicul Jonas a stabilit ca în

fiecare duminică cineva să stea de pază pentru a

avea grijă că nu cumva troll-ul să iasă la suprafaţa

şi să găsească hârtiile cu previziuni. Altfel, nu mai

exista absolut nicio modalitate prin care această

creatură mai poate fi oprită.

-Frumoasă poveste, dar după cum vezi , eu nu

am descătuşat nicio creatură legendară sau nu care

ar putea pune punct evoluţiei umanităţii şi nici nu

am murit. Îţi dai seama acum că ai stat degeaba de

pază, fiindcă nimeni nu a reuşit să intre nici măcar

în curte, dar să fure nişte scrieri din scorbura unui

copac.

-Te înşeli, dragul meu. Încă nu ţi-am dat toate

puterile din această cauză. Membrii familiei

noastre au o capacitate specială prin care pot

realiza diverse lucruri. Fiecare dintre urmaşii

masculini au căpătat o putere magică, mai puţin

12

previziunea. Acestea s-au transmis din generaţie în

generaţiei până la tine, copile cu ochii albaştri.

-De ce îmi spui aşa?

-Cum? Copil cu ochi albaştri?

-Pentru că în previziuni, cel ce va dezlega

troll-ul va avea ochii albaştri şi va avea mai multe

puteri.

-Câte?

-Cele moştenite plus încă două.

-Şi, tată, tu ce puteri magnifice ai avut? Sunt

curios să aflu, pentru ştiinţa mea, aşa , din

curiozitate?

-Vrei să vezi?

-Da.

Daniel Johnson îşi luă mâinile de pe volan şi

închise ochii. În câteva momente, în faţa lor se

deshise un vortex şi, dispăruseră. Acelaşi vortex se

deschise undeva în parcarea spitalului şi maşina

cea verde cu parbrizul crăpat ieşi din acea

dimensiune. Tânărul Albert, uimit, îl întrebă:

-Asta-i tot? Doar atât? Credeam că se poate

mai mult.

-Se poate, dar nu avem voie să transmitem

celorlalţi decât puterea noastră, cele moştenite

fiind un secret. Nu pot încălca porunca strămoşilor,

doar pentru a-ţi arăta ţie ce puteri supranaturale am

şi ce aş putea face cu ele. Ar fi în primul rând

13

ilegal pentru noi, oamenii…

-Stai un pic. După ce că avem nişte puteri, de

care eu nu ştiam nimic până adineauri, ne mai

numim şi oameni? Deja încep să scap informaţii

printre degete şi nu aş vrea să mă trezesc cu nu ştiu

ce descoperire. Mai bine îmi povesteşti după ce o

găsim pe mama. Bine?

-Haide, discutăm mai încolo despre aceste

daruri înnăscute pe care le avem.

-Mama ce putere are?

-Mama ta este o muritoare de rând, neputând

face nimic.

-Vrei să spui că avem şi darul nemuririi?

-Nu. Am vrut doar să accentuez un pic.

Daniel şi fiul său, Albert, au coborât din

maşină şi, după ce au găsit ieşirea din parcarea

subterană către parterul spitalului, au început să

discute despre lucruri normale, banale. În drumul

lor, au întrebat un doctor de pe holul principal al

spitalului unde este secţia de terapie intensivă. Cu

o faţă zâmbitoare, acesta le-a spus că se află în

cealaltă parte a clădirii. Cei doi s-au îndreptat spre

partea secundară a spitalului unde se afla secţia de

terapie intensivă. Acolo, surprinzător , tocmai

ieşea din secţie Ioana, soţia lui Daniel şi mama lui

Albert.

-Mamă este adevărat că…

14

Deodată liniştea fusese întreruptă de un

zgomot insuportabil ce deruta urechile oricărei

fiinţe.

Capitolul II

Familia Johnson fusese derutată foarte mult de

un zgomot. Deodată, un geam fusese spart, iar o

fiinţă întunecată cu o faţă ce putea speria şi morţii,

apăru în locul geamului.

-Daniel, e timpul. Nu ezită şi dă-mi-l.

-În niciun caz. Nu voi face asta niciodată. A

crescut şi poate fi un adevărat păstrător al liniştii.

-Sau cheia ce mă va salva.

-Tată, cine este acest monstru, întrebă cu o

voce ce arăta dezorientarea Albert.

-Fiule, el este…un duşman al nostru, unul

dintre cei ce vor să aducă sfârşitul lumii,

ascunzându-se după mai multe nume, dar care, de

fapt, este un laş nemaivăzut, un amărât ce nu ştie

ce să facă pentru a-şi da o importanţă ce nu o are.

-Daniel, ai face bine să îmi dai băiatul sau o

vei păţi destul de rău. Gândiţi-vă la voi!

-În niciun caz. Nu te voi lăsa şi nu voi renunţa

15

aşa de uşor precum crezi tu. Niciodată nu am fost

un laş ca tine şi nici nu voi renunţa aşa de uşor.

-Daniel, ce se întâmplă?

Intervenţia mamei lui Albert fusese o greşeală,

o prea mare greşeală. Monstrul întunecat îşi lansă

nişte aripi spre ea şi dispăru. Nimeni nu mai ştia ce

se întâmplase cu ei, absolut nimeni.

-Tată, cred că ai să îmi dai nişte explicaţii,

multe.

-Da, fiule, ai dreptate, dar mai bine să plecăm

de aici. Nu aş vrea să îmi folosesc puterile să

evadez dintr-o închisoare.

Capitolul III

Daniel Johnson împreună cu fiul său Albert se

refugiaseră într-o peşteră, în Munţii Carpaţi. Deşi

era una dintre cele mai cunoscute peşteri din ţară,

activitatea celor doi nu putea fi observată. Vortexul

se deschisese tocmai în interiorul peşterii, într-un

loc puţin ciudat. Acolo se aflau o mulţime de

ecrane, computere, tot felul de dispozitive ale căror

rost era înţeles doar de Daniel. Albert se uită în

jurul său, neştiind ce să creadă şi parcă nedorind să

16

afle niciodată adevăratul răspuns la întrebările pe

care şi le pusese în gând, dar, cu o oarecare sfială,

îndrăzni să îşi întrebe părintele:

-Tată, cred că ai să îmi dai nişte explicaţii. Am

sosit aici, mama mea a dispărut, iar tu pari mai

mult un extraterestru decât un om. Deschizi nişte

găuri din senin şi parcă suntem teleportaţi. Am

înţeles că aceasta este puterea ta specială, dar ce

era acel monstru cu urechile de doi metri şi cu

trompă?

-Dragul meu fiu, acel monstru este un fost

duşman al străbunicului tău Jonas. Mayflower,

cum îi place să se numească, nu vrea altceva decât

să renască troll-ul, iar singura modalitate este să

captureze descendentul şi să îl facă să îl ajute. Din

nefericire, acum Mayflower a reuşit să o captureze

pe mama ta, o fiinţă umană nevinovată ce a fost

prinsă la mijloc, ea neştiind de ce stau eu în fiecare

duminică într-un hamac.

-Şi ce vrea de fapt?

-Probabil o va tortura pe Ioana?

-Tortură? Nu pot permite să se întâmple asta,

chiar nu pot permite. Este mama mea şi aş face

orice ca să fie bine.

-Fiule, exact asta vrea Mayflower. El încearcă

prin orice mijloace să te obţine şi, pe urmă,

împreună cu harta să localizeze punctul de unde

17

poate să readucă la viaţa troll-ul . Totul este

simplu. Nu putem risca să îmi salvez soţia, adică

mama ta, şi să fim complici la distrugerea

omenirii.

-Spuneai că Mayflower este un duşman al lui

Jonas, acel străbunic pe care nu l-am apucat şi de

care am aflat acum câteva clipe. Cum a reuşit

Jonas să îl învingă pe Mayflower? Bănuiesc că

dacă lumea este în siguranţă, el a făcut ceva pentru

a o proteja şi că soluţia rezolvării misterului se află

la el, nu?

-Aşa şi aşa. Bunicul nu s-a gândit mereu la o

eventuală reapariţie a troll-ului. El doar a ascuns

harta pentru ca ultimul moştenitor să o păzească.

De asemenea casa este construită sub însemne

magice, ea fiind un portal spre o lume paralelă.

-Tată, cum aş putea să…

-Tu nu poţi să o salvezi. Mayflower te vrea pe

tine, iar singura şansă de salvare a omenirii este

protejarea ta şi , în acelaşi timp, înfrângerea lui.

Dacă te vei expune, nu mai avem nicio soluţie.

Poate ţi s-a părut infantile povestea cu hamacul,

dar unele lucruri fatale şi compromiţătoare sunt

ascunse la privire.

-Dar cum o vom găsi?

-Liniste!!!

Strigătul lui Daniel Johnson fusese suficient

18

pentru a-l potoli pe Albert. Fiul său încerca cu

orice preţ să îl convingă să renunţe la tainele

familiei pentru a-şi salva mama. Era ceva normal,

ţinând cont că fusese o fiinţă nevinovată ce căzuse

în capcana unui monstru. Deşi nu era deloc

persoana potrivită pentru a putea să readucă la

viaţa troll-ul, Mayflower, îngrozitoarea creatură

întunecată credea că este suficient să o tortureze

pentru a afla un adevăr al familiei, impropriu spus.

-Fiule, trebuie să avem grijă cât de tare

vorbim. Putem fi auziţi oricând, deoarece ne aflăm

într-o peşteră din Munţii Carpaţi. Folosim la

maximum resursele ce le putem avea aici şi nu ne

putem permite să ne compromitem dintr-un nimic.

-Nu consider că dispariţia mamei poate fi

considerate un nimic. Să nu uităm că este soţia ta

şi aduci aminte ce ai jurat când, în faţa preotului,

aţi fost în faţa altarului. Unde este respectarea

promisiunii?

-Religia este doar o povară pentru cei slabi.

Cei puternici ori se folosesc de ea în cele mai

şocante moduri, ori nu vor să audă de ea. Eu nu

vreau să aud de ea. Mai importante sunt vieţile a

aproape şapte miliarde de oameni decât o singură

persoană sau o religie.

-Dar...

-Niciun “dar”.

19

Daniel Johnson devenea tot mai instabil

psihic. Alterna intre luciditate şi mânie. Nu ştia cu

exactitate ce se întâmplă cu el, dar bănuia că

folosirea de două ori în aceeaşi zi a vortexul .

Încerca să se stabilizeze, dar era vizibilă nevoia sa

de odihnă sau, de ce nu, de o altă zi. În decursul

anilor, după ce se născuse Albert în acea zi de

Paşte, Daniel nu mai avuse timp de stat , de testat.

Trecuse deja destul de mult timp de când venise

ultima dată în pestere. Spre norocul său, nimic nou

nu apăruse în sfera supranaturalului. Îşi amintea în

timp ce încerca să să se controleze şi să revină la

stabilitate de ultima dată când venise. Avusese

nouăsprezece ani, acum ceva timp şi fusese nevoit

să rezolve o mare problemă cu nişte apariţii

misterioase pe cer. Nimeni nu ştia de unde venea,

iar singura grupare de oameni care, într-adevăr,

putea afla adevărul era reprezentată de partea

masculină familiei Johnson. De atunci nu mai

făcuse nicio vizită şi , deşi nu mai upgradase

nimic, nu părea nimic demodat. Ba mai mult, acum

avea un avantaj constituit de puterea Internetului,

aceasta masivă interconectare de computere ce

reprezintă cea mai mare sursă de informare născută

vreodată. Acum orice informaţie se poate afla

foarte repede, fără a mai fi nevoie de o mulţime de

cărţi sau de drumuri pe teren pentru a afla

20

informaţiile.

Vremea când avea nouăsprezece ani rămăsese

foarte bine întipărită în mintea lui Daniel. Fusese

un tânăr demn de urmat, având calităţi ce rar

puteau fi găsite : inteligenta, răbdare, perseverenţă,

respect, combinate cu o putere inestimabilă şi un

spirit de sacrificiu ieşit din comun. Doar că

trecuse de examenul de Bacalaureat cu o notă

incredibilă, o notă pe care nici el nu crezuse că ar

putea să o ia, că un şoc avusese loc în familie.

Unul dintre părinţii săi, mai exact tatăl său, murise

într-un accident bizar : un obiect zburător

neidentificat îi căzuse în cap. Nu avusese timp să

îşi folosească nicio putere şi, în felul aceste, îşi luă

adio, nefiresc, de la lume. Fusese un om minunat,

un adevărat tată, demn de un fiu cu care se putea

lăuda. Daniel păstra amintirile cu părintele său

într-un loc foarte drag. Îi păstrase camera şi ,

termina construcţia case în memoria să. Avusese

moment când imaginea tatălui era neclară, dar de

fiecare dată, timpul petrecut duminică în hamac, îi

readucea poveştile sale şi moralele pe care a vrut

cu orice preţ să I le transmită. Aflase de la o vârstă

asemănătoare celei la care se afla Albert de

importanţa familiei. Avusese timp să descopere

destul de multe secrete până la decesul tatălui său.

Una dintre cele mai importante scene din viaţa

21

lui Daniel, la nouăsprezece ani, fusese legată de

rezolvarea misterului tatălui său. Moartea lui

Merlin reprezentase un punct de reper în viaţa sa.

Problema decesului fusese întotdeauna una greu de

amintit şi , cu toate acestea, Daniel a încercat să

rezolve misterul.

Într-o duminică de octombrie, la câteva

săptămâni după ce tatăl său fusese ucis de acel

OZN, Daniel renunţa la ziua pe care ar fi trebuit să

o petreacă la facultate şi se refugiase în munţi , în

aceeaşi peşteră unde se afla acum. Din curiozitate

sau controlat de o aprigă dorinţa de rezolvare a

misterului, acesta începuse să înveţe să folosească

aparatura de care dispunea laboratorul din peştera ,

aparatura despre care Merlin nu apucase să îi

spună prea multe informaţii cum ar fi locul de

provenienţă, întreţinere şi, cel mai important,

despre modul de funcţionare al acestora.

Îşi petrecuse până şi noapte umblând şi

apăsând pe toate butoanele până când , accidental,

găsi o înregistrare cu un mesaj primit de tatăl său.

Curios din fire, acesta nu ezită nici un moment şi

porni redarea:

“Merlin, nu ştiu dacă mă auzi sau nu, dar

trebuie neapărat să îţi transmit ceva urgent. Sunt

eu, Kreg, fostul tău coleg din bătălia a nouă pentru

protejarea vieţii pe Terra. Nu ştiu dacă ai aflat, dar

22

un nou val de invazii este pregătit de oastea lui

Mayflower. Nu ştiu ce vor, dar aceştia cred că tu

ascunzi ceva important şi vor încerca să facă orice

pentru a-şi atinge scopurile. Ai grijă ce faci. Îmi

vine destul de greu să te anunţ că trupele nu vor

putea veni în apărarea Terrei, aşa încât nu am nicio

idée în ceea ce priveşte modalitatea prin care ai

putea salva omenirea, această civilizaţie de suflet.

Jonas a reuşit mai demult să învingă troll-ul,

nimeni nu ştie cum, dar rămâne de văzut dacă

adevăratul scop al lui Mayflower este acelaşi:

renaşterea troll-ului şi distrugerea omenirii. Câţiva

supuşi de-ai mei tocmai au aflat că oastea lui

Mayflower pune mare accent pe resursele

Pământului şi I se pare că pământenii nu fac

altceva decât să le consume fără rost. Atât am avut

de spus. Sper că vei găsi soluţia cea mai potrivită

pentru a face faţa tuturor duşmanilor tăi şi că nu te

vei preda”.

Aşa a şi fost. După câteva căutări, Daniel a

aflat că tatăl său nu a ezitat deloc în a renunţa la

propria viaţă pentru a-şi dezvălui întreaga putere .

Căderea unui OZN a fost doar un pretext sub care

a fost ascuns decesul sau. Merlin a reuşit,

folosindu-se de superputerea să să provoace o

tornado cu care s-a înălţat la cer şi , de acolo, a

avut grijă să defecteze nava comandantului

23

Mayflower. A fost suficient. Din nefericire, nu a

mai avut putere să se protejeze şi, în consecinţă, a

căzut pe sol . O parte din nava s-a prăbuşit, iar

restul flotei stelare a dispărut într-un vortex.

-Ai dreptate, dragul meu Albert, ai dreptate.

Mi-am amintit de decesul bunicului tău şi cred că

cea mai bună soluţie ar fi salvarea mamei. Vino şi

ajută-mă!

Daniel era slăbit. Albert observa acest lucru şi,

cu o oarecare ezitare, încerca să îi transmită

părerea sa :

-Tată, nu crezi că ar trebui mai întâi să ne

odihnim?

-Si mama ta?

-Vom încerca mai încolo. Dar dacă te pierd pe

tine…

-Nu te gândi la aşa ceva. Sunt în stare să mă

protejez şi singur.

Şi deodată Daniel se prăbuşi pe jos. Albert se

uită în toate părţile şi, din nefericire, nu vedea

niciun loc unde ar fi putu să îşi aşeze tatăl şi să

aştepte să se trezească pentru a putea duce la bun

sfârşit acest joc. După un moment de tăcere, Albert

se gândi că ar putea să renunţe la hanoracul de pe

el pentru a improviza un culcuş pentru tatăl său.

Nimic nu este mai important pentru o persoană

decât sănătatea, iar pentru o sănătate de fier,

24

indiferent de cât de natural sau supranatural eşti, ai

nevoie de odihnă, sfânta odihnă. Fiul se aşeză la

capul tatălui şi încerca să facă ordine în gândurile

sale. Avusese o zi incredibilă pentru ochii săi

albaştri. Deşi era obişnuit cu neobişnuitul, acesta

fusese uimit de câte lucruri aflase până în ultimul

timp. Ziua începuseră cu câteva dezvăluiri ale

tatălui cu privire la rolul, culmea, al odihnei în

hamac ce reprezenta de fapt o metodă de apărare a

omenirii. O fiinţă necunoscută ce urmează să fie

readusa la viaţă, fiinţa învinsă o dată de străbunicul

Jonas, ar putea distruge omenirea. Albert încă nu

îşi dădea seama cum ar putea să distrugă omenirea,

dar cu un pic de concentrare îşi dădu seama că ar

putea fi vorba despre o epuizare a unei resurse

dacă nu este vorba de atentate, bombe şi alte astfel

de evenimente ce ar putea conduce la un masacru

de ordine mondială.

Mama sa era captiva şi mai mult ca sigur nu o

ducea bine, alături de o monstruozitate cumplită ce

doreşte să învie troll-ul, iar el , împreună cu tatăl

său, încearcă, într-o pestere din Munţii Carpaţi, să

găsească o modalitate de oprire a lui Mayflower şi

de salvare a Ioanei.

Timpul trecea, iar Albert părea din ce în ce

mai obosit. Nu ştia cum ar putea să iasă din peştera

pentru a-şi căuta hrană sau pentru a vedea cât ar

25

putea fi ceasul. Se uită în jur, dar pe niciun ecran

nu era afişată ora. Adormi…

Capitolul IV

-Femeie, ai grijă! Nu te mai opune atât pentru

că nu ai scăpare. Ori vei spune tot, ori vei avea de

suferit. Gândeşte-te la copilul tău, gândeşte-te la

binele tău. Spune acum tot ce ştii sau voi fi nevoit

să aflu informaţiile fără voia ta.

-Nu ştiu nimic. Sunt obosită, tocmai am ieşit

din spital şi , ai apărut tu, o …

-Fără jigniri! Nu este frumos şi mai mult, viaţa

ta este în mâinile mele. Nu ai de ce să fii aşa de

răzbunătoare.

-Dar,...

-Mai bine taci, o întrerupe Mayflower. Ştii

cine sunt eu?

-Un tâmpit ce se crede stăpânul unei lumi? Un

fluture sau un elefant cu probleme?

-Nu. Sunt comandantul Mayflower, unul

26

dintre cei şapte păzitori cereşti. Unul dintre ei este

soţul tău sau fiul tău. Oricum am avut grijă de toţi

cei ce au avut această funcţie până acum. Johnson

cel bătrân a murit salvând această planetă care ,

orice s-ar face, tot în mâna mea şi a ostaşilor mei

va ajunge, dar până atunci trebuie să curăţ această

planetă de bacterii şi nu exista decât o singură

posibilitate : exterminarea. Nu aveţi nicio şansă de

scăpare , oameni buni! Troll-ul vă va distruge pe

toţi, dar înainte trebuie să îl aduc la viaţă. Ai face

bine şi mi-ai spune unde este ţinută harta şi

manuscrisele unde a fost îngropat .

-Ce manuscrise?

-Nu te preface că nu ştii. Tot neamul vostru a-

ţi ştiut că soarta omenirii este în mâinile voastre şi,

chiar dacă aţi ştiut, tot oameni normali aţi vrut să

păreţi. Soţul tău s-a prefăcut să nu ştie de ce are

ochii albaştri ăla mic, dar tot el , să nu uităm, era

un elev model, o inteligenţă ieşită din comun când

tatăl său a fost omorât sau, mă rog, epuizat.

-Dar chiar nu ştiu nimic, absolut nimic.

-Ioana, parcă aşa te cheamă, iartă-mă dacă

greşesc, dar chiar m-am săturat de jocul acesta

copilăresc în care toată lumea pare bună,

neştiutoare şi nevinovată. Chiar te rog să încerci să

găseşti pe altcineva pe care să păcăleşti, nu pe

mine. Vrei să spui că nu ştii ce face soţul tău? Vrei

să spui că eşti o pământeancă oarecare la fel ca

27

orice femeie ce trece pe nu ştiu ce stradă? Nu, nu

eşti. Eşti soţia unuia dintre protectorii Terrei şi

acesta nu este un lucru de lăudat, ci mai degrabă o

povară, dar asta contează mai puţin, deoarece

scopul meu este lichidarea omenirii prin renaşterea

troll-ului?

-Wow! Ce poveste. Dacă nu aş fi legată într-o

poziţie aşa de incomodă şi parcă aşteptând tortura,

aş spune că eşti bun să te faci scenarist într-un

film, dar am impresia că în viaţă este mai ceva ca

în filme.

-Ai dreptate. Noapte bună! A început să îmi

fie silă să torturez oameni doar pentru că nu ştiu

nimic. Mă duc să mă concentrez şi poate găsesc un

plan prin care aş putea să înving pentru totdeauna

familia Johnson. Nu ştiu cum, voi oamenii, reuşiţi

să păstraţi un asemenea secret...

-Noapte bună, fluture!

-Mayflower! Şi nu mă duc să mă culc. Eu nu

dorm niciodată.

28

29

Capitolul V

Soarele răsărea peste Carpaţi, scoţând la

iveală numeroase peisaje mirifice, nemaivăzute de

ochiul uman. Razele sfioase transformau această

dimineaţă aproape perfectă într-una dorită de toată

lumea. Arborii, falnici cavaleri pierduţi în negurile

vremii, păzeau secrete nebănuite, neştiute şi

negândite de nimeni.

Un râu susura şi, asemenea unui balaur, îşi

trece mlădios formele sfidând solul şi uimit zeul

soare ce apăsă norii cenuşii de pe cer.

În peşteră unde se afla Daniel Johnson şi fiul

său, Albert, începeau să apară semne. Daniel îşi

recuperase puterile şi era gata de o nouă aventură,

o aventură ce putea avea un final tragic sau se

putea încheia într-un mod plăcut , omenirea fiind

salvată împreună cu soţia lui Daniel, Ioana.

-Albert, trezeşte-te!

-Ce e tata?

-Trebuie să găsim o modalitate prin care să îl

localizăm pe Mayflower. Ştii cumva dacă mama ta

purta la gât colierul pe care i l-am dat la

antepenultima aniversare a căsniciei noastre?

-Cred că da. Nu sunt sigur. De ce?

-In colier s-ar putea să fie un localizator,

evident unul mai arhaic, deoarece nu mi-am permis

30

să vin şi să fur tehnologie de aici. Dar etica este

mai puţin importantă acum, când fiecare clipă

depinde, iar noi nu avem timp de pierdut. Deloc!

-Vrei să spui că ştii întotdeauna esta mama şi

că de fapt o spionezi?

-Daca pui aşa problema, da.

-Dar cum se poate aşa ceva? Cum rămâne cu

respectul reciproc, cu încrederea?

-Dupa cum ţi-am mai spus nu am timp de

vorbit despre dilemele morale apărute. Ajută-mă.

Am nevoie de tine. Pentru a putea accesa

localizatorul este nevoie de două persoane , una

care să tragă maneta aceea roşie din peretele nordic

şi una care să introducă parola în timp ce maneta

este ţinută pentru a nu se retrage. Mă ajuţi?

-Evident. Cu ce mă ocup?

-Scrii parola.

-Nu ai încredere în mine? Crezi că nu pot să

trag o manetă?

-Da

Răspunsul afirmativ căzuse ca un tunet, ţinând

cont că Albert nu îşi imaginase niciodată că tatăl

său ar putea avea o astfel de latură. Acceptă

decizia tatălui şi se pregăti să primească parola.

Deşi era puţin complicată având o combinaţie cu

adevărat indiscifrabila, realizată din litere, cifre şi

simboluri, Albert reuşi să o memoreze şi să o

31

introducă în timp ce tatăl său ţinea maneta trasă.

Totul decurgea conform planului şi nimic nu părea

că ar fi capabil să strice bună desfăşurare a

evenimentelor. După ce au introdus parola şi au

căpătat accesul în deplinătate la acele computere

de vârf, localizarea locaţiei fu doar o chestiune de

timp.

-Tata?

-Da, Albert. Ce este?

-De ce punctul roşu clipeşte pe zona unde

locuim noi?

-Este imposibil!

-Ba nu. Mama este ţinută prizonieră în casa

noastră? Ce cauta acel Mayflower acolo? A

descoperit cumva manuscrisele şi renaşte troll-ul?

Ceva nu este în regulă, bănuiesc.

-Ai dreptate. Era ultimul loc în care putea să

aibă o ascunzătoare Mayflower şi, totodată, un loc

neanalizat de nimeni şi care ar fi putut constitui o...

-Ce?

-Ascunzatoare într-o dimensiune paralelă.

După cum ţi-am spus , casa noastră, construit în

decursul a patru generaţii, este construită pe

însemne magice. Ce înseamnă asta? Păi, cu

ajutorul unui text se poate deschide pentagrama,

iar intrarea în casă nu va fi altceva decât...

-Intrarea într-o altă dimensiune? Continuă

32

Albert fraza tatălui.

-Da.

-Chiar nu credeam că lumea asta nu este ceea

ce pare. Chiar nu credeam. Nu mi-am imaginat

niciodată. Adică mi-am imaginat, dar nu aş fi

crezut niciodată în existenţa unor oameni ce

salvează omenirea din când în când, a unor fiinţe

magice monstruoase sau a unui portal

transdimensional. Este incredibil. Sunt curios dacă

voi mai afla multe.

-Păi, puterile...

-Da, da . Dar deja ar trebui să moştenesc pe a

ta şi a bunicului. Mai trebuie să aflu puterea mea,

dar asta nu este ...

-Ţin să te contrazic. Nu vei putea să foloseşti

nicio putere până când nu ţi-o vei descoperi pe a

ta. Lucrurile sunt destul de simple.

-Mergem?

Îndemnul la plecare a lui Albert fu suficient să

îl stârnească din loc pe Daniel. Cei doi Johnson au

reuşit să ajungă în fata case folosindu-se de un

vortex declanşat de Daniel.

33

Capitolul VI

Ajunşi în faţa casei de pe strada Florilor,

Daniel observa lipsa hamacului. Ceva se

întamplase,dar nu ştia ce şi nici măcar nu bănuia.

Deodată , din spatele casei se înalta spre cer

Mayflower, rostind un fel de poezie. Părea un fel

de incantaţie :

„Sunt vlăguit

Speranţele de mult m-au părăsit

Aştept o provocare

Mi-e dor şi cer iertare.

Cu ce am greşit?

De ce oare m-am oprit?

Sunt oribilat, regret...

Nu sunt eu, regret.

Cântecul adormirii mele încă îl mai ştiu

Stau singur, într-adevăr mă simt în plus

Sunt singur, doar eu şi conştiinţa mea,

Regret, de ce oare am părăsit-o...

34

O lume dură, clipe scurte

O lume bună, clipe rele

Totul s-a dus, am adormit

Dar nu regret, nici ei nu-şi amintesc

Îmi amitesc, dar degeaba

Nimic nu mai contează acum

Toţi m-au sărit, chiar toţi

Eram în plus, mereu

M-am gândit, şi regret

Regret degeaba, nu mai simt

Nimic. M-am pierdut,

Iar trupul meu îl văd şi-acum.

E îngropat,

Mormane de pământ îl apăsă,

Dar gândurile dor mai mult,

Ah, conştiinţa, draga mea!

Memorii, vieţi distruse

Privesc în tăcere

Aş vrea să mai spun, măcar o dată,

"Lume, nu mă părăsi!"

Dar, nimic nu mai contează

Eu nu mai sunt,

35

Povara pe suflet dăinuieşte

O nemurire, eu voi suferi, doar o vecie...

Demoni, nopţi nesfârşite,

O clipă, doar o clipă,

Nu-mi ajunge, e prea puţin

Dar prea puţin e mult...e necesar...

Zilele s-au dus, zile trec,

Dar eu, eu sunt deasupra lor

Pentru mine, nimic nu contează,

Sunt superior, cum mi-am dorit mereu.

Însă , nu mă cucereşte,

Îmbătat de mortalitate,

Împăcat cu zeii tăi şi ai mei, ai noştri

Timpul e slujitorul meu, iar eu,

Iar eu , un biet apus de soare...

Vă simt, vă văd, vă aud

Voi însă m-aţi uitat,

Ce ghinion! Ce eu nu cred,

Încă mai sper, în vis mai sper...

Ţeluri distruse, vise spulberate,

Mesaj apocaliptic am vrut,

Apocalipsa am primit

36

Mai mult decât vroiam...

Regretele nu mai contează

Eu nu mai sunt,

Am dispărut o dată, doar o dată

Şi pentru voi , chiar nu mai sunt

Mă uit, mă minunez ,

Cum voi, încă mai credeţi,

Încă nu mă ştiţi, nu mă cunoaşteţi,

Şi nu veţi face , din nou, nimic.

V-am dat speranţe sau m-am înşelat

Eu m-am gândit, numele vostru,

Al vostru nume, iar l-am învăţat,

Eu vă aştept, sper să mă-ntalniti.

Aidoma vouă, viaţă fericită

Şi amintiri, drumuri curate

Sufletele voastre, demne

Îngerul vostru vă priveşte

Regret, regret că nu mă ştiţi

Nu-s fantomatic, nu am fost

Am căutat o şansă, în infinit

Nu am găsit, am obosit

37

Îmi pare rău sau nu?

Asta vroiam atunci

Singurătate, acum prea multă am

Lipseşte libertate, prietenie şi egalitate...

Pierind în ochii unora,

Dispărând din mintea altora

Voi îmi puteţi îmblânzi soarta

Chiar şi aşa, captivă...

Asemeni unui şoim rătăcitor,

Prins şi cu aripile obosite,

Asemeni mie, doar mie

Trăiesc, mă închid...m-ascund.

Vă mulţumesc, mă-nchin,

Îngenunchez în faţa voastră,

Şi, din inima vă spun,

"Mulţumesc! Mulţumesc!".

Mayflower, viejelios se înălţa spre cer.

Neştiind ce trebuie să facă şi parcă înlemniţi, cei

doi Johnson se uitau până când parcă se auzi o

38

voce de femeie.

-Daniel!Daniel!

-Da, Ioana, răspunse soţul ei.

-Creatura asta a întrebat unde stai tu de obicei,

i-am zis şi nu ştiu ce a făcut că a rupt hamacul, a

dat foc unui copac şi acum rostească aceasta

incantaţie...

-Văd. Nu te îngrijora.

-Albert e bine?

-Sunt bine mamă, dar tu cum te simţi? Sper că

nu ţi-a făcut nimic această monstruozitate...

-Dar unde aţi fost şi de unde vă ştie?

-E prea complicat. Te rog să pleci de aici şi...

-Vreţi să vă las aici? Albert este un biet copil.

Dragule, cum îţi închipui că voi putea să fă

părăsesc. În al doilea rând nici nu ştiu ce este cu

voi, ce legătură aveţi cu asta. Credeţi că voi

dispărea fără să ascult nişte explicaţii? Chiar aşa

credeţi? Vă garantez eu că voi vă înşelaţi.

-Mama, tata are dreptate şi, într-adevăr este

foarte periculos. Eu dacă aş fi în locul tău aş pleca

de aici...

-Si pe tine, un biet copil să te las aici? Nici să

nu îţi imaginezi. Aş fi cea mai rea mama...

-Nici dacă ţi-aş spune că tatăl tău are aflat că

are sindromul Parkinson? Cred că el ar avea nevoie

mai mult de sfaturile tale decât noi. Ne descurcăm.

39

Îţi promitem, jura într-un mod solemn Albert cu

mâna pe piept în dreptul inimii.

În timp ce discuţia familială începea să ajungă

la un compromis, Mayflower reuşise să termine de

rostit incantaţia. Cerul nu mai era inorat, dar în

jurul casei de pe strada Florilor unde locuia băiatul

cu ochii albaştri se găsea acum un fel de glob de

energie ce proteja ceva.

-Iubito, chiar te rog să pleci de aici. Mai mult

bine vei face aşa, decât dacă îţi rişti viaţa aici. Sper

să mă înţelegi, dar acesta nu este un scenariu de

film, iar eu nu sunt niciun actor faimos ce

realizează diverse scheme prin care încearcă să

fure inimile tuturor fetelor şi femeilor. Este o

situaţie gravă, critică, din care este foarte greu de

ieşit. Gândeşte-te la noi şi , după ce rezolvăm

problema , vom merge într-o vacanţă în Bahamas.

OK?

-Nu ştiu ce să zic. Totul pare aşa de riscant,

dar vacanţă în Bahamas sună destul de bine. Cum

aş putea să vă părăsesc...

-Haide, mama. Ce vrei să facem ca să te

convingem să ne laşi singuri? Soarta omenirii este

în mâna noastră...

-Bine. La revedere!

În ochii căprui ai mamei se simţea o durere de

neînchipuit. Biata femeie era nevoită să îşi

40

părăsească familia, să renunţe pentru o clipă care

se putea termina rău pentru a-i lăsa să îşi

îndeplinească misiune. Lacrimile începuseră să îi

curgă pe obraji, iar îmbrăţişările parcă durară

veacuri.

După ce urca în maşină, Ioana îi părăsi şi

refuza să se uite înapoi. Era dezamăgită, dar

totodată le ţinea pumnii strânşi celor doi pentru a

reuşi să îşi îndeplinească misiunea. Drumul se

pierdea în zare şi, odată cu el, şi urma unei mame

îngrijorate.

-Fiule, acesta este momentul decisiv. Trebuie

să ne concentrăm şi să ştim că întreaga omenire se

bazează pe noi, chiar dacă nu vom fi recompensaţi

şi nu ne va apărea numele nicăieri. Menirea

noastră nu este să ne lăsăm copleşiţi de laude,

meritate sau nu, ci să ne ducem misiunea până la

capăt. Este un moment decisiv, unul de importanta

aparte prin care a trecut şi bunicul Jonas. Tatăl

meu a pierdut lupta cu viaţa pentru salvarea

omenirii, dar nu trebuie să ne oprească nimic.

Avem o şansă şi trebuie să o ducem până la capăt.

Contez pe ajutorul tău, pe seriozitatea ta şi pe

perseverenţă de care ai dat dovadă în cei 15 ani de

existenţă. Mulţumesc şi succes. Nu se ştie

niciodată când voi mai avea ocazia să îţi transmit

acest mesaj încurajator, dar acum ştiu că pot. La

41

luptă!

-Da, tata. Asta este un moment foarte

încurajator.Dar cum vom reuşi să îl oprim? Nici

măcar nu avem arme secrete sau altceve gen

rachete, mitraliere, aruncătoare de flăcări...

-Nu, dar avem o echipă.

-Cine?

-Noi doi. Avem puteri moştenite pe care le

putem folosi .

-Dar eu încă nu mi-am descoperit puterea. Ce

mă voi face?

-Va veni timpul când vei putea să îţi controlezi

şi să îţi invoci toate puterile pe care le ai. Dar până

atunci, vino în casă.

-Cum?

Întrebarea pusă de Albert căzu exact în

momentul în care tatăl său deschise un vortex. Cei

doi intrară şi în câteva clipe erau în casă, exact în

camera de zi a lui Daniel.

-Haide în pivniţă!

-De ce?

-Este cel mai jos punct şi singurul de unde

poate renaşte troll-ul. Este posibil să ne întâlnim pe

drum cu Mayflower, dar nu să nu îţi fie frică ,

deoarece putem să îl învingem.

Nici nu termină bine de spus ceea ce dorise ca

în faţa lor apăruse creatura cu aripi de fluture şi cu

42

urechile de doi metri.

-Aţi venit? Am văzut că a scăpat la timp

femeia aia. Acum vă trebuie să vă distrug pe voi

pentru a afla cum poate fi readus la viaţa troll.

Imaginaţi-vă: tortura, ce poate fi oare mai frumos?

Răspunsul este foarte simplu: nimic. Cei mai mari

apărători ai acestei planete, cei mai mai apărători

ai unei civilizaţii ce nu ştie să îşi folosească

resursele de care dispun. Alţii ar face orice pentru

a le apăra şi a le folosi în cele mai utile moduri, în

timp ce aici, pe Terra, a treia planetă de la Soare

din Calea Lactee, oamenii, aceste fiinţe mizere, nu

fac altceva decât să îşi bată joc de ele. Este corect?

-Tu vorbeşti de corectitudine? replica Daniel.

Tu? Ce ţi se pare corect în a distruge şapte miliarde

de vieţi? Ce ţi se pare corect în a organiza răpiri?

Ţi se pare ceva normal? Ceva de bun gust? Nu ,

nimic nu este de bun gust. Eşti doar o molie ce

crede că poate face orice , dar se înşeală.

-Exact, tata are dreptate, îl sprijini moralizator

Albert.

-Taci , copile, taci. Nu îţi dai seama cu ce

blestem te-ai născut. Nu îţi dai seama de pericolele

la care te expui. Ştii cumva cu ţi-a murit bunicul?

Mai exact tatăl lui Daniel? Îţi dau eu răspunsul:

încercând să salveze omenirea, făcând această

gravă greşeală ce l-a costat viaţa. Putea foarte bine

43

să încerce să protejeze familia, să ajungă la un pact

cu mine, dar a preferat să îşi dea viaţa pentru

amânarea acestei apocalipse. Tipic uman. Chiar nu

pricep de ce vreţi voi să apăraţi omenirea?

-Nu trebuie să ai un motiv bine întemeiat

pentru a apăra, pentru a dărui credinţă, pentru a

încerca să fii mai bun.

-Daniel, mă laşi cu predici? Mai bine i le

spuneai lui Albert în duminicile când stătea tolonit

în hamac în spatele casei, nu acum, într-un

moment în care nu mai contează. Mai trebui să

spun o incantaţie şi voi reuşi să readuc la viaţa

troll-ul, adevăratul stăpân al acestor resurse.

-Nu te voi lăsa.

Albert începuse să fie spectator al acestei

conversaţii, când , deodată, o forţă ciudată parcă

începu să îi controleze mintea.

-Daniel, nu mă vei putea opri. Voi renaşte şi

voi pune punct acestei civilizaţii. Acum am şi

sacrificiu. În încercarea ta de al apara ai reuşit să îl

aduci direct în capcană. Copilul cu ochi albaştri va

fi motivul renaşterii mele. Fii fericit şi bucură-te de

contribuţia pe care ai avut-o. Jonas ar fi fost

mândru de tine. La fel şi Merlin.

-Stăpâne, se cobora Mayflower şi se aplecă,

bine ai venit. Îţi sunt slugă şi aştept poruncile tale.

Daniel se simţea în plus, dar era total afectat

44

de faptul că acum trebuia să îşi salveze pruncul

după ce el l-a adus în braţele pericolului.

Chestiunea devenise una de viaţă şi de moarte.

-Comandante Mayflower, îţi mulţumesc

pentru că ai deschis primul portal şi că acum

suntem într-o altă dimensiune, dar nu mai am

nevoie de tine. Acum am acest copil, aceste om

capabil să îşi ducă la pierire specia. Eşti în plus.

-Dar,...

Fu suficient pentru că Albert, controlat de

troll, să scoată un ţiuit şi să îl pună la pământ, de

tot, pe Mayflower. Daniel fusese şi el afectat de

acest ţiuit. Se pare că aceasta era puterea

incredibilă pe care o avea fiul său. Acum trebuia să

găsească o modalitate să îl elibereze de sub

controlul troll-ului , să îi salveze viaţa şi să aibă

grijă de portal. Troll-ul nu trebuia să fie readus la

viaţă.

-Multumesc pentru atenţie. Acum, vă rog,

trebuie să dispar. Îmi pare rău că nu vă pot

distruge, dar am nevoie de şapte zile pentru a putea

fi readus complet la viaţă. Mayflower, după cum

ţi-am spus, nu mai ce face cu tine. Ai devenit un

gunoi.Nu îmi pare rău de nimic.

Folosindu-se de o putere de-a lui Albert, troll-

ul deschise vortexul şi dispăru. Nimeni nu ştie

unde, dar timpul se scurgea foarte repede, iar

45

salvarea omenirii era o chestiune de secunde. Şapte

zile şi găsirea unei modalităţi de protejare a

omenirii. Lângă Daniel Johnson se afla unul dintre

cei şapte păzitori cereşti, mai exact un trădător,

căpitanul comandant Mayflower.

-Uite că ai fost ...pus pe liber.

-Taci. Îi promit că mă voi răzbuna.

-Nu mai bine lucrăm împreună?

-Sa nu crezi că dacă am fost trădat, nu mai

sunt un agent rău. Nu uita că sunt capabil de orice,

dar am jucat un rol foarte important şi mi se pare

degradanta o astfel de atitudine din faţa unuia ce

îmi datora viaţa.

-Încă nu este la viaţă.

-Dar nici mult nu mai are, îi replică scurt

Mayflower.

Doi păzitori cereşti, Mayflower şi Daniel

Johnson, se vedeau răpuşi de cel pe care unul îl

credea duşmanul numărul unu, iar celalat credea că

reprezintă o viaţă mai bună. Dorinţele lui

Mayflower s-au năruit destul de repede, troll-ul

reuşind prin mijloace necunoscute să controleze

fiul lui Daniel, Albert. Acum tânărul de

cincisprezece ani era o marionetă neştiutoare în

aţele unei puteri incredibile ce putea reprezenta

sfârşitul omenirii. Ce repede trecea timpul . Acum

câteva momente, Daniel o asigură pe Ioana ca

46

nimeni nu va păţi nimic şi făcea tot posibilul să o

trimită cât mai departe pentru a o proteja. Acum,

legătura dintre cei doi era controlată de forţele

răului.

-Mayflower, dacă mă gândesc mai bine, avem

o singură şansă. Tu ai fost trădat şi sunt singur că,

mai mult decât orice, îţi doreşti să te răzbuni, apoi

să priveşti răzbunarea omenirii. Avem şapte zile în

care trebuie să găsim o soluţie inteligenta, ce zici?

-Nu poate fi oprit.

-Mayflower, trebuie să există o modalitate.

Nimic nu este imposibil. Sunt mai mult decât sigur

că soluţia este mai evidentă decât pare, dar nu o

văd…

-Adica să îţi ucizi cu sânge rece băiatul? Nici

eu nu m-aş fi gândit la aşa ceva, dar dacă doreşti

asta, pot rezolva.

-Nu am vrut să spun asta. Cum îţi inchipipui că

aş vrea să îmi ucid fiul , singurul fiu pe care îl am,

în care mi-am pus toate speranţele, atât eu, cât şi

întreaga omenire. Aşa ceva este imposibil. Trebui

să găsim altă soluţie, una prin care să oprim

putere…

-Daniel, trebuie să îţi povestesc ceva. În urmă

cu mult timp, nu ştiu exact cât, făceam parte din

grupul celor şapte păzitori cereşti. Scopul acestui

grup era crearea unei armonii universale, egale

47

pentru toate naţiile din Univers, nu numai pe

această planetă sau din această galaxie. Eram toţi

pentru unul şi unul pentru toţi, nimic neputând să

actiuneze împotriva noastră, nimic neputând să ne

dezbine. Eram o forţă incredibilă, puterile noastre

unite salvând de fiecare dată fiinţele. Din

nefericire, unul dintre cei şapte păzitori a murit din

cauza mea. Numele lui era Darky, unul dintre cei

mai importanţi sau cel puţin aşa se credea. Darky

era şeful nostru, iar după moartea sa într-un

accident tembel mi s-a reproşat că sunt cel mai

vinovat pentru acest dezastru. Nu mai puteam să

fac faţă persoanelor care erau împotriva mea şi ,

am decis, cu jumătate de inimă, poate pare greu de

crezut , dar şi o molie ca mine are inima, să mă

retrag undeva unde aş putea să stau liniştit. Ceva se

întâmplase cu mine, deoarece îmi descoperisem o

altă latură, una mult mai ciudată, una intelectuală.

Începusem să scriu poezii, să meditez, să pierd

timpul admirând natura, încercând să gasest

totodată o modalitate prin care aş putea să mă

reîntorc în echipa celor şapte păzitori cereşti. Din

nefericire, anii petrecuţi astfel au fost fără folos.

Eram singur, mă transformasem complet. La un

moment am avut o motivaţie, dar, pe urmă, aceasta

a dispărut şi nu mi-a mai rămas decât o unică

soluţie, aceea de a începe un război interminabil cu

48

cei cinci rămas, unul dintre ei fiind Jonas. Am aflat

de existenţa unui tron îngheţat undeva pe o planetă

la o distanţă foarte mare, o distanţă prin care

puteam ajunge doar dacă aveam o putere ca a ta

sau dacă petreceam ani lumină căutând planeta.

Evident că soluţia acelei găuri de vierme a fost cea

pe care am ales-o. Ajuns pe acea planetă am

întâlnit un mag ce mi-a zis că trebuie să realizez o

lucrare prin care să analizez comportamentul uman

pentru a putea să îmi dea soluţia ce m-ar fi adus

aproape de cei ce m-au izgonit. Mi-a recomandat

să încerc să realizez un proiect sau să încerc să

scriu un roman. Am ales să scriu acel roman .

Păstrez încercarea mea şi aici , pe această foaie

tridimensională cu proiecţie hologramica. Uite:

***

„-Nu-mi vine să cred ce s-a putut întâmpla.

Tânărul se îndreptă din nou spre bucătărie, mânca

jumătate din micul său dejun şi se pregăti să îşi pună

un apa pe foc pentru a-şi face un ceai ca la mama

acasă, 100% natural, doar din flori de tei, izma ,

cimbru şi matasea-porumbului. Ieşea un deliciu pentru

completarea unui mic dejun excelent pentru o nouă zi

plictisitoare de muncă. Brusc se auzi soneria . Se

îndrepta repede către uşă şi deschise fără să verifice

49

măcar cine este.

-Politia!

-Da , da , da. Am deschis. Care este problema?

-Ai deschis televizorul? Da. Şi ai văzut ştirea ?

-Intrati vă rog!

-Domnule Rovert Popescu, mulţumim pentru

ospitalitate , dar nu ştim ce ne aşteaptă dacă vom intra

în acest apartament.

-Stati liniştiţi că nu am capcane prin casă şi nici nu

deţin arme.

-Atunci de ce acest infractor a lăsat un bilet către tine?

-Coincidenţă.

Cei doi poliţişti au intrat în holul apartamentului .

Erau o pereche destul de amuzantă. Un poliţist înalt,

slăbuţ, cu părul blond şi nişte sprâncene foarte arcuite

şi celălalt mic de statură, grăsuţ , cu părul castaniu şi

ochi albaştri. Comedia putea începe. Avem un om

plicitisit şi doi polististi speriaţi de o crimă petrecută

dimineaţa.

-Domnule Rovert , cum puteţi spune că este o

coincidenţă atâta timp cât crima a avut loc la locul tău

de muncă de la un supermarket, iar atacatorul a lăsat

un bilet, de fapt ţi-a lăsat un bilet. Ţie.

-In primul rând numele meu este Robert, nu Rovert. În

al doilea rând sunt doar un biet vânzător de 20 de ani

la un mic supermarket de lângă piaţă. Ce legătură aş

putea avea cu mafia sau cu orice alţi criminali şi

jefuitori?

-Dar domnule, dumneavoastră…

50

-Domnilor poliţişti, puteţi să îmi spuneţi Robert, Rovert

sau cum vreţi . Doar să nu mai vă adresaţi mie cu

pronumele de politeţe.

-Bine, Robert…

-Sefu, pot să adaug şi eu ceva? Îndrăzni să întrerupă

conversaţia agentul înalt.

-Spune, Păsărică, spune.

Tânărul abia se mai putea abţine din râs. Nu îi

vinea să creadă ce auzise. Numele unui poliţist era

“Păsărica”. Era atât de surprins în care nu îi vinea să

creadă. Un poliţist reuşise să îi îndulcească ziua.

-Sefu, de ce miroase a gaze aici?

Robert îşi aminti că a lăsat flacără de la aragaz

deschisă . Se repezi cât văzu cu ochii când auzi vocea

răguşită punând această întrebare. Reveni imediat,

transpirat.

-Am remediat problema. Acum puteţi să îmi spuneţi

care este motivul pentru care sunt onorat cu prezenţa

dumneavoastră?

-Da. Vă rugăm să ne însoţiţi până la secţie să

completaţi un proces verbal şi să ne răspundeţi la

câteva întrebări.

-Desigur. Cunosc foarte bine procedura. Însă am o

problemă.

-Ce problema?

-Nu mi-am băut ceaiul.

Cei doi poliţişti începeau să devină tot mai nervoşi.

Aveau de rezolvat un caz şi principalul lor suspect de

complicitate nu făcea altceva decât să le îngreuneze

51

munca. Acum aşteptau să îşi bea ceaiul de dimineaţă.

În timp ce Păsărica şi Kasai discutau despre caz şi

încercau să îşi facă o idee despre Robert uitându-se la

apartamentul în care sunt, studentul puse ceainicul pe

aragaz şi aşteptă. În 10 minute se făcu . Cât timp

aştepta să se răcească, merse către şifonierul sau şi se

uită să vadă ce haine ar putea purta azi. Îi făceau cu

ochii nişte pantaloni de stofa negri, cu dungi şi o

cămaşă casual, dar dovedi încă o dată că poate să

gândească în astfel de situaţii. Alesese o pereche de

jeans gri pe care o asorta cu un tricou adolescentin. În

acel moment îi apăru altă problemă. Cureaua cu care

îşi lega pantalonii începuse să se rupă.

“Cum pot să mă duc să dau un interviu la secţia de

poliţie cu cureaua ruptă? Vor râde şi deţinuţii de mine

sau cel puţin îngrijitoarea de acolo. Aşa ceva nu se

poate”. Ceaiul se răci suficient. Turnă într-o cană

câştigată la un concurs cu mult timp în urmă şi începu

să îl deguste. Îi plăcea fără zahăr. Bunicul său avuse

diabet , iar doctorul îl speriase spunându-i că are

glicemia ridicată. Chiar şi aşa evita înlocuitorii

zaharului, substanţe precum zaharina şi aspartamul

care erau mult mai periculoase decât dulcele

zahărului. Apăruseră în ultimul timp numeroase

speculaţii şi conspiraţii cu privire la acest îndulcitor

chimic .Se bucura de o mare celibritate prin natura

bolilor pe care le provoacă sau care sunt trecute pe

lista cu eventualele declanşări ale altora. Printre

acestea se afla un impresionant număr de boli printre

52

care se număra : tulburări de vedere, spasme

musculare, atacuri de panică, pierderea memoriei şi a

auzului, tahicardie, insomnie, depresii , dureri de cap,

tumori pe creier, scleroza multiplă, diabet, Parkinson,

Alzheimer şi lista poate continua. Îşi termina ceaiul şi

se duse spre cei doi poliţişti:

-Sigur nu vreţi ceai?

-Nu, chiar nu.

Cei doi erau mai mult speriaţi de ce s-ar fi putut

afla în ceşti. Erau obişnuiţi să consume numai ceaiuri

dizolvate din pliculeţe speciale, nu ceaiuri făcute de un

suspect de-al lor.

-Atunci să mergem.

Poliţiştii se ridicară de pe scăunelele pe care au fost

aşezaţi şi alături de Rob

din bătrânul apartament din perioada comunistă.

Robert rămase în urma să încuie uşa. Pe scări nu se

auzeau decât zgomotele tocurile pantofilor celor doi

poliţişti. Adidaşii studentului nu scoteau nici măcar un

zgomot, oricât de mic ar fi fost.

Afară Soarele bătea destul de puternic pentru o

dimineaţă obişnuită. Până şi astrele erau implicate în

acest accident. După o lungă perioadă în care nu a

scos vreun sunet, tânărul mai încerca o dată să testeze

răbdarea celor doi :

-Am uitat ceva.

-Ce mai e?

-La 9:00 începe programul meu de muncă. Nu trebuie

să fiu acolo să vând produsele? Dacă nu merg , şeful

53

mă va concedia. Neavând experienţă nu voi putea

găsesc foarte repede un loc de muncă bine plătit. În

plus de aceşti bani depinde viitorul meu. Sunt în anul

III la Drept.

-Tinere, fii te rog ascultător şi hai la secţie. Chiar şi

aşa te vei întâlni cu şeful tău acolo. Tu crezi că poate

intra orice cumpărător într-un magazin în care a avut

loc o criză la ora 7 fără câteva minute? Chiar crezi

asta? Dacă da, îţi garantez eu că te înşeli.

În faţa blocului era parcată o maşină de poliţie. Era

o Dacie Logan. Avea sirena în funcţiune şi nu era

parcată ilegal. Câţiva şoferi erau nervoşi că locul de

parcare era ocupat de o maşină de poliţie ce nu plătise

tichetul de parcare şi avea mai mult de jumătate de oră

de ocupat locul. Robert se îndrepta spre maşina şi avu

grijă să păşească în interiorul ei cu piciorul drept. Nu

era un loc în care era necesar să ţii cont de acest lucru,

dar cât de rea putea să fie situaţia. Poate chiar acest

dezinteres înnegrea desfăşurarea evenimentelor

***

Bancheta din spate a automobilului nu era

suficient de comfortabila, însă se putea ajunge cu bine

la destinaţie. În faţă, cei doi polististi aproape

adormiseră la volan. Doar legătura de covrigi pe care

o aveau lângă ei îi mai ţineau treji. Păreau că nu

54

dormiseră toată noaptea, deşi nu aveau cearcăne sau

alte forme de oboseală pe fată.

Atmosfera devenea tot mai încinsă. Deşi aveau toate

geamurile deschise, într-un curent de nedescris, exista

o căldură sufocantă în aer. Se simţea simţită în fiecare

secundă şi nimeni nu putea să o ignore.

Era 9 dimineaţa şi aproape ajunseseră la secţia de

poliţie . Se afla pe o stradă lăturalnică, nu la mare

distanţă de centrul oraşului . Cei doi poliţişti coborâră

cu o silă de nedescris din automobil şi abia mai erau

motivaţi de o eventuală prima pentru o bună

colaborare în rezolvarea acestui caz tulburător.

-Domnilor poliţişti, nu vă supăraţi, dar prefer să nu fiu

ţinut de mâine. În primul rând nu sunt arestatul

dumneavoastră şi vă asigur că nici nu voi fi.

-Totusi eşti suspect de complicitate. Avem de încheiat

un proces verbal. Colegul din faţa uşii te va sfătui în

continuare. Noi ne-am încheiat misiunea.

-O zi bună!

Fără să îi răspundă , cei doi dispăruseră. Doar fumul

maşinii se mai vedea. Robert pasi , totuşi un pic

speriat. Aceasta nelinişte apăru cam târziu, poate pre

târziu. Era lăsat în faţa secţiei de poliţie, aşteptând alte

persoane să îl îndrume. Brusc, din spatele lui se auzi o

voce autoritare:

-Domnule, te rog să intri în secţie.

-Imediat!

Tânărul răspunse fără a se uita la umbra care îi

vorbise. Cu o ezitare făcu un pas. Urcă scările şi din

55

mers văzu faţa celui din spatele său. Nu era în niciun

caz ce se aştepta. Era un poliţist tânăr, cu o privire

destul de blândă. Nu se poate spune că îi stătea bine în

uniformă, dar nu putea să o refuze. Era totuşi în timpul

serviciului.

-Luati loc, îi spuse pierzând din autoritatea vocii de

mai devreme.

Îi arătă un scaun destul de vechi, pe care se vedea că

au stat multe persoane. Biroul său era unul destul de

performant. Avea tot ce îşi putea dori : într-un colţ

lângă o sobiţa se afla cafetiera împreună cu un cuptor

cu microunde. Pe biroul său se afla un computer

performant, cu un monitor LCD foarte subţire. Alături

se găseau imprimanta , scannerul şi alte aparaturi

necesară în munca sa. În faţa lui Andrei se afla un

laptop, un model vechi cam de un an, dar care

satisfăcea orice nevoie în prezent. Mai avea de trăit.

-Probabil că nu ştii. Dă-mi voie să mă prezint . Marcu

Andrei, sunt şeful de post de aici, în cazul în care nu

ştiai.

-Atât de repede ai înaintat în funcţia aceasta?

-Întrebarea pare cam impertinenta şi adresată

persoanei nepotrivite, dar sunt mult mai bătrân ca tine.

Andrei îi spuse adevărata să vârsta : 32 de ani. Era

greu de crezut că era trecut de prima tinereţe .

Aspectul exterior îi ascundea cu siguranţă vârsta.

- Aveţi 32 de ani. Greu de crezut.

- Într-adevăr. Am doi copii acasă, gemeni .

- Fete sau băieţi?

56

- O fată şi un băiat. Au 7 ani. Acum sunt în clasa a

doua.

- Zilele astea. Pe mine m-au dat părinţii la şcoală la 8

ani. Acum la 7 ani eşti deja în clasa a doua. Ce repede

trece timpul.

- Este o bună remarcă. Bănuiesc că eşti student.

- Evident.

- Unde?

- La Drept.

- Aşadar nu eşti străin de ce se va întâmpla acum.

- Nu . Voi răspunde unui chestionar şi voi semna un

proces verbal. Cam atât ştiu.

- Exact.

- Aşadar, ai un act de identitate la tine? De preferat

cartea de identitate.

- Nicăieri nu plec fără ea. Nu aş vrea să dispar pe

undeva şi să mi se găsească cadavrul fără nici un act

de identitate asupra sa. S-ar cheltui o groază de bani

numai pentru aflarea identităţii victimei.

- Robert Popescu. Robert Calin Popescu.

- Prefer să mi se ignore cel de-al doilea prenume. Nu

îmi place. Nu l-am ales eu şi nici nu vreau să îmi

schimb numele.

Poliţistul se uită atent la fiecare detaliu de pe

cartea de identitate a suspectului sau. Îi lua toate

detaliile şi completă fisa. Între timp îşi deschise

notebook-ul , gata să trimită un email.

-Aşadar, unde ai fost azi-dimineaţă la ora 6?

-Eram într-un loc destul de ciudat. Îmi amintesc doar

57

câteva lucruri despre acel loc. Plajă, nisip, cred că în

visul meu despre Bora Bora.

-Aşadar dormeai.

-Cred, dar trebuie să precizez că se întâmplă să mai

merg şi în somn. Se notează şi acest lucru?

-Nu. Important este că erai în apartamentul tău. Ai

avut legături cu mafia, ai fost implicat în astfel de

acţiuni?

-De ce aş răspunde la această întrebare?

-Pentru a fi mai sigur de libertate, libertatea ta.

-La câte se întâmplă în lumea asta sau în ţara asta,

niciodată nu poţi fi sigur de libertatea ta.

-De ce?

-Vezi, tu , omenirea nu este cinstitita, niciodată nu a

fost. A fi cinstit într-o lume necinstită este un handicap

sau mai degrabă nebunie pură. Poţi fi adus cu capul pe

pământ imediat. Ai nevoie doar de medicamentul

potrivit şi de multe ori preţul vindecării este mult prea

scump. Nu merită să te vindeci sau nu ai posibilitatea

ca să ajungi la această vindecare ipotetică. Aşa că de

ce să rişti? Nu este oare mai bine să fii necinstit? Şi să

îţi mai spun ceva : eu nu fac parte dintre cei cărora le

place riscul, dar nici din rândul celor care îl urăsc.

Sunt la mijlocului drumului dintre a fi drept şi a fi

nedrept.

-Grozavă filozofare. Nu vrei toţi să spui răspunsul?

-Nu am avut nicio astfel de legătura şi nu ştiu în ce

măsură soluţionai cazul dacă răspundeam afirmativ.

În plus îţi trebuie dovezi, iar lupta pentru dovezi este de

58

multe ori, de foarte multe ori sângeroasă. Nu merită să

cauţi dovezi. Lumea este nedreaptă. Am mai spus.

Oamenii abuzează de putere. Tărâmul pe care ne

pierdem vieţile, natural sau nu, este plin de capcane.

Colega mea tocmai a căzut într-una. Nu vă supăraţi,

dar am auzit la ştiri ceva de un bilet?

-Ai auzit bine.

-Şi ce este cu el? Bănuiesc că după mesajul după el aţi

venit după mine, nu în calitate de un simplu angajat al

unui magazin dintr-un oraş plictisitor?

-Încă o dată ai dreptate.

Locotenentul îi înmâna cu o oarecare sfială un bilet

gălbejit. Robert îl luă şi fu şocat de mesajul scris pe el.

Totuşi ceva îi distrase atenţia. Becul lămpii etern

aprinse de pe biroul lui Andrei icepuse să fâlfâie. Cei

doi au trecut repede peste această situaţie demnă de

filmele de groază. Tânărul luă biletul îngălbenit şi se

uita, destul de încet la el. Mesajul era unui care îl

învinovăţea destul de clar. Niciodată nu credea că ar fi

putut fi implicat într-o astfel de situaţie - una

criminală.

- Nu vrei să citeşti biletul?

- Ba da, vreau să mă conving că nu am eu halucinaţii.

E bine dacă am aproba cineva.

- Dă-i drumul. Nu mai sta, îl încuraja poliţistul.

Temător, Robert începu să citească biletul . Sperietură

se simţea în glasul său, iar ochii aţintiţi în foaie de

hârtie arătau bizar, foarte bizar.

- "Dragă Diana, îmi pare rău că am ajuns să fac acest

59

lucru. Datoria ta nu a fost onorată, aşadar sunt nevoit

să ajung fac acest lucru murdar. Îmi pare rău." Semnat

: Rovert. Rovert Popescu.

- Te-ai convins de gravitatea situaţiei? Încă mai vrei să

fai misto-uri şi să îţi baţi joc de un om?

- Nu. Ai dreptate. Îmi pare rău. Cum pot ajuta?

- Vino cu mine.

- Acum?

- Da.

Răspunsul fusese unul scurt şi puternic. Robert îl urmă

. Locotenentul se duse într-o cameră mai îndepărtată.

În spatele lui era tânărul student, pierdut în situaţia în

care era implicat.

-Domnule poliţişti, mă nelinişteşte ceva.

- Spune!

- Unde aţi găsit biletul?

- În caseta cu valori a marchetului unde lucrezi. Un loc

la care ai acces şi tu. De asemenea , doar tre persoane

deţin cheia : tu, decedată şi patronul magazinului.

- Deci sunt principalul suspect al tău?

- Evident. Dar asta nu este un motiv de nelinistie. Care

este adevărata problemă?

- Numele cu care autorul s-a semnat.

- Ce este cu el?

- Nu este Robert Popescu, ci Rovert Popescu.

- Şi care ţi se pare problema? Pur şi simplu o greşeală

în grabă. Ar mai putea fi transliterarea din limba rusă,

unde "v-ul" se scrie precum un "b" romanesc de mână.

Sunt o mulţime de astfel de încurcături. Nu este nimic

60

clar.

- Aveţi dreptate.

- Am ajuns.

Cei doi se aflau în faţa unei uşi metalice vopsite în

albastru. Era un tunel de vreo 50 de metri de unde

plecaseră până la această uşă. Locotenentul apasa pe

clanţă, se auzi un scârţâit obosit , iar uşa se deschise în

câteva secunde. În încăperea ce se deschisese era

beznă. Nu se vedea absolut nimic. Locotenentul mai

făcu doi paşi şi duse mâna în stânga uşii unde apasa pe

ceva. Deodată se făcu lumină.

- Fiat lux!

- Într-adevăr. De ce am venit aici? Încăperea este

goală.

- Dacă nu vezi nimic nu înseamnă neapărat că nu este

nimic.

Pe jos era un praf de câţiva milimetri. Se vedea clar că

uşa avea o perioadă de când a fost ultima dată

deschisă. Încăperea era albă, nu se vedea nimic ,

înafară de praf, ce ar fi putut perturba vederea.

Deodată Robert observa un mâner roşu.

- Pentru ce este maneta aceea?

- Ţi-am zis adineauri că dacă nu vezi nimic nu

înseamnă că nu este nimic. Acum îţi voi demonstra.

Locotenentul se îndrepta spre maneta şi o apasa .

- Ce e asta?

- Pari surprins. Este rezerva de armament şi aparatură

a secţiei noastre. Suntem mai sus decât se crede. Nu

avem doar două pistoale amărâte şi un calculator pe

61

birou. Sunt în jur de 36 de muşchi, dacă îmi amintesc

bine , care se ocupa cu acest lucru. S-ar putea să mă

înşel, dar ultima dată când am făcut anatomie a fost în

clasa a 10-a. Ah , ce vreme! Veşnicii ani de liceu.

- Mai ai să mă surprinzi? Până acum erai doar un

poliţist din filmele americane , la fel ca breasla ta.

- Da. Sunt şase stări ce se cunosc încă din copilărie

depinzând de aceşti muşchi .

- Şi care sunt? Lasă-mă să ghicesc: bucuria, frică,

,tristeţea, furia ...

- Surprinderea şi mai este dezgustul. Poţi verifica.

- Mersi pentru informaţie. Voi ţine minte.

- Limbajul trupului este un tărâm necunoscut pentru

majoritatea oamenilor.

- Nu sunt surprins.

- Ba eşti. Expresia feţei indica surprinderea. Oriunde

ai merge pe planeta asta, vei vedea americani, englezi,

chinezi , locuitori ai sălbaticii Africi şi triburi din

Pacific care vor avea aceeaşi expresie a feţei pentru

anumite stări. Să îţi spun ceva: oamenii pot fi "citiţi" în

funcţie de fiecare pas şi semn pe care îl fac, voluntar

sau involuntar. Comunicarea se realizează într-un

procent foarte mic prin cuvinte. Să îţi dau câteva

exemple: voi lua câteva exemple ce aparţin mai mult de

domeniul atracţiei dintre persoanele de sex opus :

bărbaţii , fără să vrea, îşi întredeschid buzele când văd

o femeie pentru prima dată , pe care o plac; tot ei speră

să fie observaţi individual , despărţindu-se de grupul de

prieteni. De asemenea comunicarea nonverbala nu

62

înseamnă neapărat limbajul trupului, dar o mare parte

este ocupate de astfel de gesturi.

- Ştiam câte ceva de la amicii mei despre aceste lucruri

, dar credeam că sunt doar nişte tehnici de seducţie,

nimic altceva.

- Cercetătorii vor să afle cât mai multe despre această

comunicare. În orice caz, un bun cunoscător al

acestora vă putea să se descurce în faţa unor persoane

pe care le va "citi". Întotdeauna vor fi cu un pas înainte

şi nu vor aştepta ca fraierii să vină şansa la ei.

- Ai dreptate, curcane.

- Vezi că mă jigneşti. Apropo, intonaţia a fost forţată,

ceea ce înseamnă că te-am surprins destul de mult şi nu

îţi vine să crezi că eşti atât de uşor de "citit". Ai

dreptate, am întâlnit cărţi mai grele ca tine. Învaţă să

te controlezi, cu toate că s-ar putea să fie destul de

greu la început, dar cu un bun exerciţiu, lucrurile se

vor schimba cu siguranţă în bine. Dar nu uita un lucru

: dacă te iei prea des şi prea mult de aceste semne, s-ar

putea să te înşeli. Fiecare persoană are propria

personalitate, clădită în anii , prin intermediul

suferinţei, fericirii, muncii , speranţei , vocaţiei şi a

multor altor factori care au sau nu vreo legătură cu

viaţa lor personală.

- Să îţi spun ceva , eu când ţin mâinile încrucişate, nu

înseamnă că am schimbat stilul într-unul defensiv, ci

doar sunt mai atent la vorbele şi mişcările cerlorlalti.

Dacă nu fac acest lucru, nu mă pot concentra. Aşa mai

păţesc şi când scot pieptul în faţă. Lumea crede că sunt

63

arongant, dar eu vreau doar să nu mă cocoşez.

Amuzant, nu?

- Da.

- Ce facem cu acest armament? Ce vom face cu el. Ce

sunt dispozitivele acestea?

Robert începuse să îşi dea drumul al vorba. Fără să îi

răspundă, Andrei Marcu puse mâna pe o veste

antiglonţ pe care i-o azvârli. De asemenea lua două

pistoale şi câteva încărcătoare.

- Ce să fac cu ea?

- Îmbrac-o.

- De ce ?

- Mergem în misiune.

- Ce misiune? Nu merg nicăieri.

- Mergi sau te arestăm pentru complicitate la crimă.

Câţi ani vrei să petreci după gratii?

- În primul rând nu ştiu să folosesc niciun pistol.

- În al doilea rând, când vei avea nevoie de el, îl vei

folosi. Meri şi gata. Andrei îşi întări tonul vocii şi

continuă schimbul de replici rapide.

- Dar, ...

- Suficient. Ia vestea, ia două încărcătoare şi această

armă. Îţi ajung.

- Dar,

- Suficient, nu ştim cu cine avem de-a face . Singurul

lucru de care m-am convins este că eşti mult prea

nevinovat ca să fii vinovat.

- Vezi că devii incoerent?

- Nu e treaba ta. O persoană a fost ucisă şi nu prea

64

avem multe detalii legate de crimă, iar indiciile sunt

minime. Foarte puţine. Mergem să investigăm

apartamentul ei.

- Locuieşte la casă.

- Bine, casa ei.

***

Era ora 12 , la amiază. Robert nu îşi imaginase

niciodată că ar fi putut să fie acuzat de complicitate la

o crimă , că ar fi putut să sară peste gustarea de la ora

10 şi că ar fi putut să fie coleg de echipa în rezolvarea

unui caz cu implicaţii personale cu un poliţist, ajuns la

32 de ani locotenent.

Cei doi se îndreptau , alergând pe hol şi prin sălile

secţiei de poliţie, către ieşirea din clădire. În fata

scărilor îi aşteptau un Lamborghini Gallardo, o maşină

de lux, prima care se găsea în România.

- A cui este maşina asta?

- A mea.

- Îţi permiţi din banii de la stat să cumperi un

Lamborghinii Gallardo? Ştii măcar cât costă?

- Nu am cumpărat-o eu. A fost cadou de la un partener

de afaceri din Italia. Deţin o agenţie de turism, una de

transporturi, am fost vreo doi ani avocat şi am câteva

alte mici afaceri.

- Ce cadou. Aş vrea şi eu că playmate-ul anului 2009,

2008, 2010 , 20xx să fie prietena mea. Poţi rezolva?

- Nu.

- Dar măcar un Ferarri la uşă?

- Nici asta.

- Dar cum ai obţinut cadou un Lamborghini Gallardo?

- Nu îţi fă griji, 70 000 de euro am plătit. Restul a fost

65

cadou , reducere, metoda de ospitatalitate

- Ospitalitate? Să înţeleg că trebuie să îi dau câte o

Dacie românească, cel mai nou model, fiecărei rude

care vine din străinătate?

- Nu contează. Chiar şi aşa discuţia merge în direcţia

greşită.

Amândoi urcaseră în acea maşină de lux neagră,

într-un Lamborghini Gallardo nou.

- Cât prinde ?

- Până la 309 kmph, dar nu să nu îţi faci grijă ca în

această ţara ar fi o tortură să merg cu mai mult de 40

km/h. Autostrăzile sunt cam puţine, foarte puţini

kilometri . Drumurile sunt într-o stare jalnică încât mai

bine te sinucizi. Pierzi o groază de timp.

- Şi de când ai acest model ? Din câte ştiu eu este

produs din 2003.

- Îl am abia de un an de zile. Să mergem.

Timpul trecea şi eu trebuiau să ajungă la cealaltă

periferie a oraşului în care locuiau. Chiar dacă aveau

o astfel de maşină sport în dotare, drumul dură tot o

veşnicie. Gropile erau foarte greu de ocolit, iar de

răbdare nici nu se mai putea vorbi. Câţiva nori

apăruseră pe cerul până mai devreme însorit. Fu

suficient pentru că Soarele să devină prizonierul lor.

Atmosfera se schimbă brusc, din cea plăcută privirilor

şi simţurilor, într-una răcoroasă. Crengile copacilor de

pe marginea bulevardelor începeau să se clatine. Un

pic mai lipsea pentru că acestea să cadă la pământ şi

să rănească pietonii sau să avarieze maşini şi alte

obiecte ce se aflau în calea lor. Cei doi se aflau pe

locurile din fata automobilului. Locotenentul Andrei

Marcu conducea maşina , în timp ce Robert , aflat pe

scaunul din dreapta şoferului, se ocupa cu setarea

GPS-ului pentru găsirea , cât mai rapidă a traseului

66

către casa Dianei.

- Gata. L-am fixat. Îi dau drumul?

- Bineînţeles. Trebuie să ajungem cât mai repede. Nu

avem timp de pierdut. Nu ştim nimic , nu avem niciun

indiciu sau vreo dovadă care să ne facă să înaintăm în

acest caz. Singura speranţă a noastră este găsirea

vreunui indiciu în imobilul victimei.

Discuţia era una alertă. Andrei uitase că şi-ar putea

distruge automobilul pe drumurile pe care mergea.

Viteza continua să crească, norocul lor era ca poliţistul

fusese acum câţiva ani la un training în care învăţase o

mulţime de manevre. În faţa unei străduţe mici

încetiniseră. Automobilul se opri în faţa unei porţi mari

de fier , având diverse modele sculptate .

- Cum intrăm, întrebă curios Robert?

- Stai liniştit. Poliţistul cobora din maşină şi privi în

jur. Începu să picure, dar nu asta era principala lor

problema. Atmosfera devenise cam vijelioasă. Deodată

observă un interfon într-un peretele gardului din jurul

porţii. Se îndrepta spre el şi se uită atent. Credea că

este o vilă personală, în niciun caz o locuinţă pentru

mai multe persoane. În partea de jos erau afişate

instrucţiunile alături de numerele şi numele specifice

fiecărui locatar. La numărul 13, ultimul din lista, era

scris numele Diana Ionescu. Polistul forma 13. Se auzi

o voce care răspunse după câteva semnale sonore ce

indicau lipsa vreunui răspuns.

- Aici locuinţa Dianei Ionescu, cine doreşte să intre?

- Poliţia...

- Imediat.

Poarta se deschise , iar Andrei urca imediat în

Lamborghini şi înaintă pe drumul ce ducea în parcare

din fata maiestuoasei clădiri. Locurile erau libere

aproape toate.

67

- Bună ziua! Cu ce vă pot ajuta? În faţa lor apăruse un

biet bătrân, care arată mai degrabă a servitor.

- Bună ziua! răspunseră cei doi în acelaşi timp.

- Ne scuzaţi că vă deranjăm, dar eu , locotenent Andrei

Marcu, împreună cu Robert Popescu am dori să

vizităm locuinţa Dianei, dacă se poate.

- Bineînţeles că da. Staţi să o întreb. Răspunsul

sexagenarului căzuse ca un trăsnet peste cei doi.

- Trăieşte? întrebă suspicios Robert

- Da. De ce să nu trăiască. A fost aici toată ziua. S-a

trezit destul de devreme , a plecat la muncă, dar a venit

acum două-trei ore. Aşteptaţi aici sau luaţi un loc pe

bancheta dacă doriţi.

Poliţistul îl luă pe Robert şi se îndrepta către o

banchetă construită într-un stil modern şi , evident, era

confortabilă. După ce se aşezară , cei doi au început să

vorbească unul cu celalat.

-Robert,sigur această este casa Dianei?

-Bineinteles. Am mai venit aici într-o zi, cu ea.

-Sigur?

-Da, de câte ori vrei să îţi spun.

-Ei, bine, eu am câteva îndoieli. În primul rând nu

arata ca o locuită a unei vânzătoare la un magazin.

Mă aşteptam la altceva, mai degrabă la o cocioabă

părăsită sau la un apartament micuţ de două camere, o

garsonieră, nicidecum o vilă aşa de voluminoasa.

-Si eu am fost surprins când am venit aici prima dată,

dar mi-a spus că părinţii ei au avut o situaţie

financiară destul de bună. Acest lucru i-a permis să îşi

construiască o asemenea clădire, demnă de admiraţia

celorlalţi.

-Domnilor, interveni majordomul, doamna soseşte

imediat.

-Doamna? întrebă , surprins, fostul ei coleg.

68

-Da. Este căsătorită de trei ani .

-Casatorita...aha...murmură îngândurat locotenentu.

Mulţumim, domnule, aşteptam. Nu ne grăbim.

-Eu vă las.

-Mai avem multe să aflăm?

-Nici nu mi-am închipuit că Diana este căsătorită. Dar

nu era ieri.

-Traim în secolul vitezei şi multe se schimbă.

-Ceva nu este în regulă. Deodată apăru o femeie cam

de 25 de ani , ieşind pe uşa principală . Era imbacata

cu o rochie eleganta albastră.

-Buna ziua!

-Buna ziua, doamnă! răspunse politicos locotenentul.

-Buna ziua, continua într-un mod destul de serios

colegul de muncă al Dianei.

-Doamna, nu ştiu dacă aţi aflat, dar dumneavoastră aţi

fost ucisă în această dimineaţă la locul dumneavoastră

de muncă.

-Si cum explicaţi prezenţa mea aici... Un gând îi

străfulgeră mintea şi chemă servitorul : Nea Marine, a

venit Adriana de la magazin?

-Nu, doamnă.

-Cine este Adriana, Diana?

-Este sora mea geamănă . Am trimis-o în locul meu

astăzi .

Diana îşi scoase dintr-o poşetă telefonul mobil şi

căuta numărul surorii ei. Îl găsi şi apasă tasta pentru

apelare. Ridică telefonul şi îl aşeză la 5 centimetri de

ureche. Sună o dată, sună a doua oară, apoi se auzi o

voce de bărbat : "Bună ziua, vă informez că posesorul

acestui telefon mobil a fost asasinat. Aţi sunat la secţia

de poliţie nr. 1 ". Diana scapa telefonul din mână şi

începu să se clatine. Robert se repezi şi reuşi să o

prindă în timp ce cădea. "Nu se poate, surioara, iartă-

69

mă!". Leşină. Nu mai era în lumea ei. Vestea fusese un

şoc. Atâtea amintiri împreună cu sora ei deveniseră

acum o povară. Din cauza ei, cea mai importantă

persoană , singura pe care se putea baza la orice

nevoie, murise. Un adevărat şoc. În timp ce doamna

zăcea în inconştienţă în braţele colegului ei ,

majordomul suna la salvare. Nu era absolut necesar,

dar cum nu ştia mijloacele de prim-ajutor, aceasta era

singura lui speranţă. În câteva minute , apăru la

poartă o maşină învechită. Era ambulanta.

-Ce s-a întâmplat? întrebă un asistent.

-Doamna a primit o veste şocantă şi a leşinat.

-Sigur domnule? Ar putea să fie mai mult decât un

lesit. Ce a păţit?

-Sora ei a fost asasinată.

-Mai bine o transportam la spital. Va avea nevoie de

linişte. O astfel de veste niciodată nu pică bine. Ar

putea rămâne cu sechele, mai ales dacă are vreo

implicaţie.

Discuţie a fost scurtă şi la obiect. În câteva momente ,

maşina de salvare dispăru.

-Va las singuri. Dacă doriţi vă pot aduce un ceai , o

cafea sau un suc.

-Multumim, domnule. Am dori doar nişte apă.

-Minerala sau plată?

-Plata, răspunse Andrei.

-Minerala, îl contrazise într-un mod destul de urât

Robert.

-Nu ţi se pare ciudată situaţia?

-Asa şi este.

-Pana ieri aveam o colegă, destul de înstărită, însă

care preferă să lucreze într-un magazin. Nu ştiam

nimic de familia ei. Acum aflu, după o bună perioadă,

că este căsătorită de trei ani şi că are o soră. Bănuiesc

70

că este sora geamănă, deoarece până şi poliţia a

confundat persoanele. Diana, Adriana, Robert, Rovert,

şi o situaţie ciudată.

-Sa refacem firul evenimentelor. De foarte multe ori am

fost ajutat, scos din confuzie , în multe cazuri, de acest

procedeu.

-Azi dimineaţă a avut loc o crimă la un magazin.

Colega mea şi sora Dianei a fost asasinată. Suntem

într-o vilă , vilă în care locuiesc cele două surori.

Diana, angajată şi presupusa victima este căsătorită de

trei ani, dar nimeni nu ştie. Acum este în spital.

- Totul este prea confuz, mult prea confuz. Este ceva la

mijloc ce poate rezolva întreaga ecuaţie.

- Ştiu. Problema este următoarea : Ce este?

Locotenentul Andrei Marcu şi acolitul său Robert

Popescu au plecat după această discuţie către secţia de

poliţie. Înainte de a ajunge la destinaţie au oprit la o

staţie de alimentare. Maşina lor nu mai avea

combustibil. "Nu acum" murmură Andrei cu ochii

aţintiţi către bordul maşini. "Lasă, rezolvăm noi

situaţia" îl compătimi , într-un mod plin de ipocrizei,

colegul de pe scaunul celălalt. Andrei cobora din

maşină la staţia de alimentare pentru a reîncărca

rezervorul cu combustibil. În acest timp, în maşină, pe

bord începu să îi vibreze telefonul. "Îţi sună mobilul!"

dădu alarma pasagerul, fără a se uita măcar o clipă la

apelant sau la număr. "Răspunde tu!" Spune-le că sunt

un pic ocupat", răspunse poliţistul în timp ce ţinea

pompă în mâna şi în cealaltă cheile de la maşină.

-Da!

O voce bizară răsună din telefon "Nu vă amestecaţi în

caz. Ştiţi despre ce este vorba. Diana a plătit pentru

nerespectarea planului. Nu repet. Îmi pare rău, dar

trebuie să închid". Un ultim ţiuit ieşi din difuzoarele

71

telefonului mobil. Imediat apăru şi Andrei, intrând

repede, fusese tulburat.

-Ce ai păţit?

-Nimic.

-Si de ce eşti palid?

-Problemele mele. Tânărul Popescu era foarte curios şi

voia să afle cât mai mult. Simţea ca şoferul nu se

simţea tocmai bine.

-Nu poţi să fii bine atâta timp cât eşti palid la faţă, pari

tulburat şi te ţii cu mâna de piept în dreptul inimii.

-Sunt OK.

-Nu, nu eşti. Ascultă ce îţi spun .

-De ce?

-Pentru a fi sigur că nu vei intra în altă maşină sau nu

vei provoca orice altfel de accident, care ar putea să

îmi afecteze starea de sănătate sau să ducă direct la

moarte.

-Stii să conduci?

-Da, dar încă nu am dat de permis.

-Dar ştii?

-Binisor.

-Asa zi. Treci în locul meu şi du-mă până la spital.

-Municipal sau judeţean?

-Judetean.

-Ce preferinţe ai. Mergi unde sunt condiţii mai proaste.

-Chiar dacă au salarii mici, foarte mici , prefer să nu

dau spaga pentru o injecţie. Lumea este anormală. Poţi

muri cu zile, doar pentru că ai uitat să laşi pe birou

sacoşă cu cafeaua, ciocolată, eventual câteva sute de

lei.

-Cum de nu dai?

-Si eu sunt bugetar. Salariul şi postul meu pot dispărea

cât ai spune "click".

-Dreapta sau stânga?

72

-Nu ştii drumul către spitalul judeţean, principala

clădiri a sănătăţii din acest departament?

-Ba da. Dreapta sau stânga era tipul de click.

-Nu mai glumi, chiar nu are rost şi nici nu mă simt

bine. Deloc.

Tonul vocii şi faţa lui Andrei se schimbaseră. În

rău, mult mai rău. Se vedea că are nevoie de o vizită

cât mai rapidă la medic. În acest timp, Robert nu

credea că va ajunge, măcar o dată în viaţă, să conducă

un Lamborghini Gallardo negru, al cărui proprietar

era un poliţist şi că maşina nu fusese furată.

Robert se afla la volanul uneia dintre cele mai

luxoase maşini sport din întreaga lume. Conducea

grăbit, uitând de unele reguli de circulaţie , către

spital. În dreapta să se afla un pasager diferit. Era

poprietarul maşinii, era un poliţist şi , mai rău, era un

poliţist care îşi ţinea mâna în dretul inimii. Viteza

legală fusese depăşită de mult timp, dar aceasta era o

urgenţă. Culoarul de arbori de pe bulevardul principal

al oraşului începea să se îngusteze în ochii ranitului.

-Rezista.

Niciun răspuns din partea lui Andrei Marcu, dar se

putea observa că este conştient. În faţa lor se vedea

spitalul. Ajunseseră mai repede decât îşi imaginaseră.

O clădire veche, care în decursul timpului îşi pierduse

măreţia, îi aştepta. Sau mai bine zis ei doreau să îşi

aştepte. Nu arată în niciun caz a spital modern şi nici

nu semăna cu majoritatea celor prezentate în filme.

Starea în care se afla clădirea era într-adevăr jalnică.

Construit în anii 70, spitalul a suportat cutremurul din

1977, din 4 martie, un incident natural care a zguduit

destul de rău capitala. Din fericire, părinţii lor nu erau

locuitori ai capitalei, şi nici ei. Ferestrele îi dădeau

acestui spital un aer post-apocaliptic. Jumătate dintre

73

ele erau sparte sua fisurate, cealaltă jumătate a

numărului total al ferestrelor fiind în starea bună. Erau

nişte geamuri clasice, dar care îşi făceau treaba . Mai

rău era pe timp de iarnă când temperaturile sub 20 de

grade Celsius transformau spitalul într-o închisoare

sau mai bine-zis într-un loc de tortură pentru cei ce au

îndrăznit să vină în el. Centrala termică nu făceau faţă,

iar din cauza fondurilor insuficienta erau zile în care

era pornită la capacitate redusă. Propunera

poliţistului fusese mai mult decât îndrăznească, aceea

de a veni la acest spital. Robert era mai mult decât

înspăimântat când vedea clădirea. Norocul lui fusese

că nu a avut nevoie de zile petrecute în spital decât în

debutul copilăriei sale.

Plăcută cu numele spitalului era vopsită în albastru.

Era înclinată într-o parte şi părea că în orice moment

putea cădea. Robert opri automobilul în curtea

spitalului, neparcandu-l regulamentar. Nici nu avea

unde. Parcarea era plină de rable.

-Am ajuns?

-Da. Poţi să cobori singur?

-Nu, nu cred.

-Bine. Atunci sprijini-te de mine. Te voi duce imediat.

Andrei se sprijini de ajutorul său în timp ce mergeau

către intrarea în spital. Deodată se auzi o bubuitură

puternică. Ce putea fi? Spitalul tocmai îşi pieduse

placă cu numele. În sfârşit căzuse. Norocul tuturor

fusese că nu se afla nimeni în acel moment în zonă.

Putea muri oameni dacă se aflau în preajmă.

-Incredibil. Aşa ceva nu se poate. Din câte ştiu ei

primisesera un aviz de înlocuire sau măcar de

coborâre...

-Nu ştiam. Bine că nu era nimeni.

-Bine că nu eram noi, replica Andrei. Dacă mă mişcam

74

singur acum eram cam turtit.

-Norocul.

-Nu există aşa ceva. Destinul poate.

-Hai să intrăm.

Holurile spitalului arătau mai bine decât îşi

imaginaseră. Erau luminate, chiar dacă se aflau în

mijlocul zilei. Nu era un spital de urgenţă , ci unul

regional, mai puţin important. Din nefericire

conducerea nu considera că vieţile oamenilor sunt

egale, deloc. "Ahhhh!" începu să spună cu o voce

slăbită locotenentul Andrei Marcu.

-Sa cheme cineva un doctor, urla pe hol tânărul

student.

Un doctor însoţit de două asistenta sosi imediat lângă

rănit.

-Ce a păţit?

-Se plânge de o durere sau o senzaţie asemănătoare în

dreptul pieptului...

-Din câte văd eu , ţină mâna în dreptul inimii.

-Andreea, hai şi tu, sa în urcăm pe targă. Cu grijă. Este

foarte periculos dacă bănuielile mele sunt corecte.

-Ce bănuieli?

-Ti le spun după ce îi facem câteva analize. Aşteaptă

aici.

În momentul dispariţie lui Andrei pe targa apăru de

afară un gardian şi strigă în gura mare "Cine nu şi-a

lăsat maşina în mijlocul drumului?".

-Eu, răspunse repede Robert.

-Tinere, mai bine te duci să o muţi. Ocupa loc, mai

sosesc şi ambulanţe aici. Nu cred că ai lăsat-o într-un

loc perfect. În plus ai lăsat şi uşile deschise.

-Ma duc imediat, domnule.

Robert se repezi şi deschise într-o clipă uşa spitalului .

Gardianul avu dreptate. Lăsase uşa din partea dreaptă

75

deschisă, iar automobilul se afla în mijlocul . Putea fi

parcat mai intr- o parte. Norocul său fusese ca în

momentul acela un bătrân cu părul alb, cu o privire

neputincioasă părăsi parcarea.

-Multumesc, domnule.

-Nu-i nimic, eu am fost externat. Mi-au spus că am

probleme la coloana , că am nevoie de o operaţie, dar

nu am dat niciul leu ca să mai fiu păstrat internat

pentru analize suplimentare şi eventual pentru o

operaţie.

-Veniti cu mine.

-Crezi că poţi face ceva din moment ce m-au respins .

Am o pensie din care îmi cumpăr medicamente pentru

alte boli. Am şi diabet zaharat. Ce mai pot face? Nu vor

să facă nimci fără mici atenţii. În ţara asta îţi convine

să mori sau mai degrabă mergi la spital viu şi te întorci

acasă mort.

-Vino cu mine, tataie.

-Bine.

-Stai un moment să dau şi la o parte maşina aceasta.

Nu pot să o mai las aici . Încurca.

-Astept.

Robert deplasa mai spre dreapta maşina şi se întoarse

către bătrân.

-Acum are loc şi coloana prezidenţială să treacă pe

aici.

-Buna glumă. Remarca moşuleţului fu puţin cam tristă.

În niciun caz nu dorea să asculte glume în astfel de

momente, când viaţa să atârna doar de decizia unui

medic de mâna a doua. Cei doi intrară în spital. Robert

se îndrepta către doamna de la recepţie :

-Doamna doctor, cum este posibil să externaţi acest

om, acest bătrânel ? Mai are şi el câteva zile de trăit şi

dumneavoastră nu i le acordaţi nici pe acelea.

76

Atitudinea aceastui spital este mai mult decât jignitoare

la adresa vieţii. Omul are dreptul să fie tratat. A

muncit toată viaţa , a contribuit jumătate de veac la

sănătate şi acum, la bătrâneţe , nici măcar de o

internarea nu se mai poate vorbi. Nu se mai poate

vorbi nici de un set de analize complete. Gândiţi-vă

numai cât a contribuit. O viaţă de muncă de pe urma

căreia au profitat sute de oameni se năruie doar prin

dorinţa sau neştiinţa unor doctor. Nu se poate aşa

ceva. Dorinţa nu cred că este, iar la neştiinţa nici nu

vrea să mă gândesc. Tind să mai cred că oamenii au

drepturi egale, tind să mai cred că trăim într-o

societate corectă, una lipsită de corupţie , una care nu

a auzit niciodată de cuvintele "spaga", "mita",

"atenţie". Chiar dacă văd zilnic contrariul, încă mai

sper că acest moşuleţ va putea fi tratat.

-Asteptati .

Rămase uimită de discurs. Robert părea jignit şi

dăduse de înţeles întregului public care auzise discuţia

acest lucru. Discursul fusese unul dătător de speranţe

pentru mulţi oameni. Pacienţii părea mult mai capabil

de mobilizare. Robert le schimbase percepţia asupra

vieţii şi asupra drepturilor, dar şi a îndatoririlor pe

care le au.

-Da. Comisia centrală permite internarea şi realizarea

unui set de analize acestui pacient.

-Vezi bătrâne, cât se poate schimba cu a atitudine

revoltătoare, sfidătoare şi ...

-...plină de dreptate, mobilizatoare. Mulţumesc tinere.

Cum te cheamă?

-Numele meu nu contează. Sunt doar un cetatea care

spera la mai mult bine, spera că va ajuta pentru a fi

ajutat. Spera la dreptate, nu la falsul ce ne înconjoară

în aceste momente.

77

Timpul trecea, iar Robert nu se deplasase de pe

scaun decât să citească afişele şi broşurile găsite pe

holurile spitalului. Ieşise afară doar pentru a-şi

cumpăra de mâncare o legătură de covrigi şi pentru a-

şi lua de băut o sticlă de apă plată. Uita-se de caz.

Aştepta acum, la ora 16 , doar o veste de la medic.

Privea adânc, până auzi o vocea. Încerca să revină la

realitate, chiar dacă avea pierdută privirea.

-Am o veste proastă. Vorbele veneau din gură

medicului care îl luase pe Andrei de la intrare. Robert

observa legitimaţia să.

-Domnule medic cardiolog, ce are?

-Apartine domeniului meu. Din nefericirea , amicul tău

are nefroza ischemică acută.

-Adica? Nu sunt medic , nu sunt student la medicină.

Puteţi să vorbiţi şi pe limba mea?

-Dupa primele cercetări, are simptomele unui infarct.

Din nefericire, am descoperit că nu este prima dată. A

mai avut astfel de probleme.

-Si ce este de făcut?

-Are nevoie de o nouă inimă.

-Cat de repede?

-Pai, este primul pe lista de aşteptare de ceva timp.

Azi-dimineaţă a sosit o inimă care se potriveşte.

Respectă toate condiţiile necesare inimii sale.

-De unde a venit?

-Am avut un pacient aflat în moarte cerebrală. Familia

sa a fost de acord cu prelevarea organelor în stare

bună de funcţionare. O parte din ele au ajuns în toată

ţara.

-Si ce mai aşteptaţi?

-Sunteti fratele lui?

-Nu.

-Dar dumneavoastră l-aţi adus?

78

-Da.

-Atunci puteţi să ne daţi o semnătură pentru a putea

interveni acum?

-Mai trebuie o semnătură ?

-Ne trebuie martori.

-Gata.

Semnătura îl neliniştea pe Robert. Îi era greu de

crezut că salvarea unei vieţi putea depinde doar de o

semnătură. Devenise destul de repede apropiat al unui

poliţist. Îl cunoscuse în urmă cu şapte ore, iar acum îi

devenise vital . Andrei Marcu, o apariţie destul de

rapidă în viaţa să , se afla acum pe masa de operaţie ,

aşteptând o inimă de la un pacient care se afla în

moarte cerebrală. Spital îl deprima. Robert îşi

amintise cum murise bunicul său, bunicul din partea

tatălui. Lucra într-o pădure din apropierea oraşului,

folosind un tractor. Defrişarea pe care o făcea bunicul

său îi fusese fatală. Un mic accident provocat de

căderea unui stejar îi rupsese mâna . Fractura nu

părea periculoasă la prima vedere, dar doctorii care s-

au ocupat de el au făcut o greşeală fata. Câteva zile

mai târziu bunicul său murise din cauza unei infecţii.

Abia trecuse de jumătate de veac de viaţă.

-Domnule , puteţi pleca. Pacientul va mai rămâne în

spital.

-El ce zice?

-Momentan aşteaptă operaţia. A zis că renunţă la acest

caz, ţinând cont de prolemele sale de sănătate şi vă

roagă să nu vă implicaţi. Mai spunea ceva de o maşină

care trebuie dusă în garajul sau .

-Bine. Transmiteţi-i sănătate din partea mea şi o

refacere cât mai rapidă.

-Il voi anunţa. Bună ziua!

-O zi bună!

79

Robert se ridică de pe scaunul pe care îl uzase. Nu

îi venea să creadă că acum fusese izgonit din spital

tocmai de persoana pe care o adusese, un locotenent în

cadrul poliţiei. Se resemnă, uitarea îşi făcea simţită

prezenţa. Ultimele clipe, discursurile auzise azi

fuseseră destul de mult de complicate , iar acum

dispărea încet, dar sigur. Se deplasa cu un pas încet pe

coridoarele spitalului către ieşire. Nu auzea şi nu

simţea nimic. Îl tulbura faptul că Andrei îl rugase pe

patul de spital să renunţe la orice implicare în caz,

chiar dacă el nu mai continua. Nici măcar un mesaj de

transmis unor subalterni sau unor colegi nu primise .

Nimic. Salută gardianul care îl avertizase adineauri

să facă loc celorlalte maşini să intre în parcare şi ieşi

în afara clădirii. Aruncă o privire în dreapta să către

panoul căzut mai devreme şi începu să râdă. Nu era un

râs oarecare, ci mai degrabă unul plin de ironie,

aroganta şi ipocrizie. O durere de cap începu să îl

deruteze , iar paşii pe care îi făcea îi se păreau tot mai

ciudaţi. Simţea ca asfaltul se învârte cu el. Se deplasa

destul de greu , dar refuza să creadă că ameţeşte.

Încerca să îşi controleze stările cu propriul creier. Era

adeptul unor practici mai vechi şi totodată noi prin

care omul se poate vindeca singur de orice boală. Mai

noi , tehnica poartă denumirea de efectul Placebo. "De

o săptămână nu am mai luat calciu. Iar acum am sărit

peste masă de prânz. Covrigeii nu au fost suficienţi",

erau singurele propoziţii care îi venea în minte. Lua

maşina de lux , dornit să respecte datoria lui Andrei.

Altă problemă apăru acum : nu ştia unde să o ducă.

"Probail a zis să o duc în parcarea secţie de poliţiei".

Discuţia purtată cu propria sa conştiinţă i-a fost de

folos. Introduse cheile în contac şi porni. În câteva

minute ajunsese în faţa secţiei de poliţie. Păsărica

80

consuma o ceaşcă de ciocolată caldă la intrare.

-Domnule, unde găsesc garajul?

-Iar tu? Vezi că este după bloc. Dar de ce conduci tu

maşina şefului?

-Seful tău este acum în cadrul unei operaţii de

transplant de inimă.

-Cum să fie? El nu are nimic. Iar se preface?

-Nu cred. Doctorii mi-au spus această informaţie, iar

eu , personal, l-am dus la spital.

-L-ai văzut pe masa de operaţie ?

-Nu.

-Ok. Du maşina.

Vorbele lui Păsărica îi dăduseră de gândit. Există

totuşi probabilitatea ca operaţia să fi fost o farsă a lui

Andrei. Dar cu ce scop? Lua maşina şi o duse în

parcarea din spatele blocului. Pe urmă se întoarse în

interiorul secţiei şi îi înmâna cheile lui Kasai care era

şi el acolo. Îi salută cu respect, cu un fals respect pe cei

doi poliţişti şi plecă către staţie de autobuz. În tot acest

timp se gândea la spusele poliţistului. Nu îi venea să

creadă că s-ar putea preface. " Nu se poate preface.

Dacă făcea acest lucru nu ar fi îndrăznit să îmi lase

mie în primire maşina, nu această maşină. Dacă era o

Dacie sau o maşină mai ieftină mai puteam crede.

Doar dacă nu m-a "citit"." Îşi aminte discuţia purtată

cu el în urmă cu câteva ore la casa Dianei. Acolo

apăruse alta încurcătură. Află că Diana fusese

căsătorită , deţinea o vilă şi lucra ca vânzătoare. În

dimineaţa aceasta îşi trimisese sora să îi ţină locul.

Adriana avusese un ghinion teribil. În loc să se

întoarcă acasă, nimerise la morgă.

Ajunsese în staţia de autobuz. Urcă în mijlocul de

transport în comun , îi plăti şoferului banii către ce-a

mai apropiată oprire de apartamentul său. Nu

81

trecuseră decât 10 minute şi coborî. Vechiul mijloc de

transport galben porni din nou la drum. Spre ghinionul

şoferului nu avusese decât câţiva pasageri. O

adevărată pagubă. Unul dintre ei fusese nimeni altul

decât Robert Popescu, un tânăr student la Drept. În

apropierea intrării în blocul în care locuia se izbucnise

un incendiu. Mai exact două maşini ardeau. Pompierii

făcea tot ce le stătea în puteri să salveze cele două

maşini. Era prea târziu. Proprietarii lor fuseseră

păgubiţi...destul de mult. Robert se opri şi întrebă ce s-

a întâmplat. Unul dintre pompieri îşi ridică casca de pe

ochi şi îi spuse că cel mai probabil cineva ar fi

provocat incendiul.

-Ce motiv ar fi avut? întrea mâhnit Robert?

-Cel mai probabil o reglare de conturi. În ziua de

astăzi întâlnim destul de des astfel de situaţii.

-Si cu cealaltă maşină?Au amândouă acelaşi

proprietar?

-Asta mă miră şi pe mine. Se afla la o distanţă

considerabilă. Nu au în comun decât faptul că

proprietarii locuiesc în acelaşi bloc. În timp ce vorbea,

pompierul îi arătă lui Robert cu degetul blocul

proprietarilor. Era o clădire aflată într-o stare jalnică

aflată pe partea cealaltă a drumului. De obicei evita să

circule pe acolo datorită unor mituri urbane.

-Multumesc pentru detalii.

-Pentru nimic . Şi aşa nu mai aveam ce să facem.

Blocul în care avea apartamentul Robert nu avea

interfon. Era un dezavantaj faţă de altele. În primul

rând iarna găseau tot vagabontii în scara , de multe ori

lângă uşă. Pe lângă faptul că băteau la usa oricând ,

până şi la ora 23, mai făcea şi mizerie. Siguranţă nu

era tocmai cuvântul perfect pentru realizarea unei

caracterizări a acestei clădiri. În al doilea rând,

82

numărul jafurilor din acest bloc era detul de mare.

Numai locatarii ştiau cu câte se confruntă.

De data aceasta nu se mai întâmplase nimic. Vecinii

obişnuiau să lase câte un bilet la intrare când avea loc

un nou jaf. Aşa erau avertizaţi toţi locatarii. Nu era

metoda perfectă, de multe ori fiind atraşi alţi hoţi. Cu

toate acestea, izbucnise aproape un război când

administratorul venic u propunerea instalării

interfonului. În cele din urmă cel care a venit cu

propunerea a renunţat la idee.

Robert paşi cu dreptul în propriul său apartament .

Primul lucru pe care l-a făcut a fost să meargă în

dormitor şi să deschidă televizorul. În continuare ştirea

de prim-plan era cea în care colega sa fusese

asasinată. Începuse să regrete că a deschis televizorul.

Se duse în bucătărie după ce se schimbă şi începu să îşi

pregătească ceva de mâncare. Îşi curăţă nişte cartofi şi

pregăti un piure pe care să îl consume cu un sos de

roşii. Era un fel de mâncare pe care îl prefera în

defavoarea unor gustări mult mai delicioase.

Se simţea neliniştit, un pic prea neliniştit pentru

situaţia în care fusese pus. Gândul că ar putea fi

arestat ca suspect într-o crimă cu care nu avuse nicio

legătură. "Dragă Diana, îmi pare rău că am ajuns să

fac acest lucru. Datoria ta nu a fost onorată, aşadar

sunt nevoit să ajung fac acest lucru murdar. Îmi pare

rău." Semnat : "Rovert. Rovert Popescu". "Cine îmi

putea înscena această situaţie? Oare cine? Cu ce am

greşit? " erau câteva dintre întrebările care se jucau cu

conştiinţa tânărului student.

Termină de mâncat şi se îndrepta spre camera unde

dormea. Primul lucru pe care îl făcut fusese să stingă

televizorul. Se pregăti de culcare şi imediat ce se aşeză

pe pat adormi. Dormea dus. Nimic nu l-ar fi mai putut

83

trezi, nici măcar mieunatul pisicilor din spatele

blocului, nici zgomotul tunetelor . Începu brusc o

furtună cu descărcări electrice. Din fericire, fâlfaitul

fulgerelor nu îi deranjau somnul.

În mod sigur Robert nu avea un somn liniştit. Nu putea

găsi o poziţie stabilă care să îi confere un confort

acceptabil, se simţea groaznic , iar patul nu era altceva

decât un mijloc de tortură modern. Tresări , trezit

brusc de un coşmar, şi se îndrepta spre laptop-ul sau.

În timp ce caută o foiţă pe care să noteze ideea venită

în somn, începu să sune telefonul. "Cine oare îşi bate

joc de mine la ora asta?" Aruncă o provire la ceasul de

pe perete şi îşi continua monologul "Nu ştie că este ora

două?"

-Da...

-Rovert?Rovert Popescu?

-Buna ziua! Eu sunt.

-Rovert, sunt eu , Dan Athens.

-Da, şefu'.

Situaţia se schimbase brusc. Robert era sunat în miez

de noapte de propriul său şef. Ce putea oare să fie aşa

de grav , încât să se ajungă aici?

-Imi pare rău , dar eşti demis. Trebuie să îţi reziliez

contractul de muncă.

-De ce?

-Fara întrebări. Mâine nu te mai prezinţi la locul de

muncă. Ai încălcat o clauză a regulamentului.

-Care este aceea?

-Sa nu divulgi informaţii despre magazin.

-Dar nu am spus nimănui astfel de lucruri.

-Am fost sunat de Adriana Ionescu, care a citit

raportul înaintat de agenţii Kasai şi Păsărica.

Raportul fusese citit şi agreat şi de şeful lor, Andrei

Marcu.

84

-Dar...

-Niciun "dar". Ţinând cont de ce a păţit Diana, este

foarte posibil să închid şi magazinul. Nu suport atâta

publicitate negativă. Cum se poate să moară un om

într-un supermarket dintr-un oraş oarecum mic?

-Aveti dreptate, dar am nevoie de o slujbă.

-Nu am ce să îţi fac. Fă-ţi un CV, trimite-l la mai multe

firme, cauta slujbe la târguri, participa la interviuri.

Sunt o mulţime de soluţii. Nu ai cum să nu găseşti

partea potrivită ţie.

-Si dacă nu o găsesc?

-E treaba ta. Ţi-am mai spus că nu mă interesează. Şi

stai deoparte. Era să uit : nu uita că ai semna azi că nu

mai dai nicio declaraţie poliţiei sau oricărei persoane

interesate de acest subiect. Am închis. Diana e moartă.

Convorbirea se termină brusc la tiutul telefonului

lui Robert. "Am semnat? Nu am semnat nimic azi,

absolut nimic. Este doar un coşmar. Ceasul este abia

ora două, iar eu sunt mort...de oboseală." Tânărul

student nu lua prea serios dialogul avut cu şeful său.

Era destul de obosit. Avuse o zi şocantă atât la propriu

cât şi la figurat.

Soarele îndrăznise de câteva minute să răzbată noapte

de pe cer. Afară era o privelişte superbă, iar aerul

putea să învioreze pe oricine. Nu era nici frig , nici

cald. Cerul senin anunţa o zi perfectă, o zi câştigată de

orice om. Atmosfera era perturbată doar de fumurile

unei fabrici de la periferie, una care trecea aproape

neobservată prin peisajul unei dimineţi superbe. Încet,

încet, oamenii se pregăteau să iasă în oraş şi să se

îndrepte spre locul de muncă. Mulţi îşi făceau

învigorarea făcând câteva zeci de minute jogging prin

parcul principal al oraşului.

O rază curajoasă de Soare pătrunse de câteva

85

minute prin geamul apartamentului lui Robert. Ceasul

arata ora 7 fără cinci minute, iar tânărul începu să se

indinda şi să încerce să îşi găsească motivaţia pentru o

nouă zi. "O nouă zi în care nu am greşit astăzi, o nouă

zi câştigată, una demnă de tot ce poate fi mai bun".

Robert nu ştia de ce avea un sentiment ciudat. "Să fi

fost visul avut azi noapte? Nu, nu poate fi. În niciun

caz." Întinse mâna după telecomandă şi găsi nimic

altceva decât telefonul. Curios, se gândi dacă nu

cumva coşmarul din noapte ce tocmani se încheiase

fusese adevărat. Cauta lista apelurile făcute şi , găsi

numărul şefului sau. "Nu se poate! A fost adevărat.

Acum chiar trebuie să îmi caut un job.". Motivaţia nu

mai avea efect. Aşa-zisul coşmar se dovedise a fi nimic

altceva decât adevăr. Primul lucru pe care îl făcu

tânărul student după ce îşi servi micul dejun fusese să

îşi deschidă notebook-ul şi aplicaţia de editat

documente. Îşi completă CV-ul pentru a treia oară în

viaţa sa şi îl uploada pe un site de profil ( primea câte

un email de fiecare dată când apărea o nouă

oportunitate). Desigur că aceea nu fusese singura să

soluţie. Putea să aştepte câteva luni până apărea vreo

ofertă, iar el trebuia să plătească următoare rată la

facultate în dousprezece zile. Norocul său era ca în

oraş urma să se deschidă un târg de joburi, o soluţie

mult mai avantajoasă pentru cei ce caută un loc de

muncă. Ţinând cont că până la prima zi de deschidere

mai era aproape o săptămână, iar cursurile de la

facultatea fuseseră suspendate din pricina unui nou

virus gripal, care se dovedise mortal, Robert hotărî să

meargă la ţară să îşi viziteze rudele. În acest mod

scapa şi de agitaţia din ultimele zile.

În drum spre autogara o întâlnire îi aminti că are de

făcut ceva, cu toate că putea plăti cu preţul vieţii sau

86

cine ştie ce se mai putea întâmpla. În faţa lui apăru

Diana, sora victimei din ziua precedentă:

-Hmmm! Cu cine am onoarea să mă întâlnesc...

-Ce vrei? Nu mai eşti cu curcanul acela?

-Mi-am dat seama că m-am înşelat, dar nu contează,

răspunse cu aroganţa ieşită din comun Robert, ţinând

cont că mi-am pierdut slujba şi am fo st tras pe sfoară

de câteva ori . Ce poate fi oare mai rău?

-Multe, dar nu îţi voi da exemple. Dan Athens te-a

concediat. Nu e de mirare, ţinând cont că te-ai implicat

într-o anchetă a poliţiei , iar tu nu erai alt ceva decât

un coleg de muncă care nu avea datoria morală şi

legală de a da o doar o declaraţie.

-Stiu şi eu ce trebuia să fac. Ideea este ca tu nu eşti

Diana, şi , îmi pare rău, dar abia acum mi-am dat

seama de acest lucru. Ai încercat să muşamalizeze

absolut tot dar ţi-a scăpat o pată.

-Nu am muşamalizat nimic. Sora mea chiar este

moartă.

-Da, Adriana, am înţeles, la fel de bine că legătura

dintre tine , fostul meu şef şi acel fals lucrător în

poliţie, care m-a convins,prin nişte metode actoriceşti

de nota 10 , să îmi semnez demisia.

-De unde ştii?

-S-ar putea să dureze ceva timp până îţi spun toată

povestea, dar în contractul de muncă prin care l-am

avut nu era specificata nicio clauză prin care eram

obligat să nu divulg nicio informaţie despre magazin.

Nu ştiu dacă ştii, dar am avut şi eu o copie după

contract, iar pentru a fi demis era stipulat, destul de

clar, că trebuie să semnez. Ieri nu am dat decât o

semnătură, şi aceea într-un spital, în favoare lui Andrei

Marcu, un alt şarlatan.

-Nu sunt acuzaţiile astea cam nefondate?

87

-Telefonul primit aseară, pardon, azi-noapte a fost

veriga lipsă care m-a făcut să îmi dau seama de câteva

lucruri, şi , surprinzător, care m-a făcut să îmi

amintesc câteva lucruri despre colega mea.

-Nu poţi demonstra nimic, dar văd că poţi să ameninţi.

Să ştii că ai putea avea mari probleme, continua falsă

Diana.

-Acum nu pot, dar văd că ai reuşit să îmi aprobi

ipoteza. În curând voi reuşi să demonstrez absolut tot.

-Ai grijă, căci s-ar putea să ...

-Sa ce? întrerupse Robert propoziţia Adrianei.

-Sa...nu contează. Te-am avertizat.

-Sau ameninţat.

-Vei uita.

-Nu voi uita. ŞI îţi voi arăta chiar acum din ce motiv nu

voi uita. Robert îşi introduse o mână în buzunarul drept

de la palton şi scoase din el un reportofon. Vezi de ce

nu voi uita, continua tânărul.

-Si ce poţi demonsta cu înregistrarea?

-Aproape nimic, ţinând cont că fiecare cuvânt se poate

interpreta în mai multe feluri, dar nu aceasta este

marea problemă. Problema va fi ca voi porni să

anchetez cazul.

-Tu şi cu cine?

-Singur. Aşa ştii că nu voi mai implica pe nimeni. Nu

mai am aproape nimic. Nu cred că este o problemă

pentru mine dacă se întâmplă ceva, dar pentru clanul

vostru cu siguranţă poate fi.

-Eu nu aş fi aşa de sigură, dar pentru ce vrei să îţi rişti

viaţa?

-Nu mi-o risc pentru că voi fi mai detectiv ca Sherlock

Holmes, spuse încrezător Robert.

-Ceea ce ai uitat tu este ca şi celebrul detectiv Sherlock

Holmes avea un ajutor, şi anume,

88

-Dr. Watson, continua Robert fraza Adrianei. Dar

acesta este motivul pentru care am şi specificat că voi

fi mai priceput ca Holmes.

-Daca aşa crezi tu, nu pot să te opresc. Adică pot, dar

nu acum. Mă grăbesc să ajung la o întrunire.

-Nu cred că va fi o mare problemă dacă vei întârzia.

Oricum te felicit pentru teatrul jucat ieri în faţa casei

tale. Ai leşinat destul de... Nu ştiu cum să spun, poate

real. AI fi fost o actriţă excepţională, dar ţi-ai ratat

meseria.

-Nu am ratat nimic. Şi chiar am fost afectată , şi sunt,

de moartea surorii mele.

-Asa de afectată încât ai plecat cu o ambulantă de la

spitalul unde l-am dus şi eu pe Andrei Marcu. Am

verificat să văd dacă ai ajuns, şi , surpriză! Nu erai pe

nicio listă, nici nu ai fost vreodată pacienta spitalului...

-Pentru că am vorbit cu şoferul să mă ducă la celălalt

spital.

-SI ce spui de neregularităţile sau ciudăţeniile

ambulanţei? Alegi tu cum vrei să spui.

-Ce ciudăţenii? întrebă Adriana încercând să pară cât

mai reală şi mai inocenta.

-In primul rând majoritatea ambulantelor se recunosc

după numere. De asemenea este folosită o anumită

vopsea , nu o nuanţă mult mai deschisă ca cea folosită

pentru vopsirea celei cu care ai plecat. Iar scrisul

"ambulanta" era de fapt "abulanta". Aşadar lipsea

litera "m", şi nu exist a nici spaţiul lăsat liber în cazul

în care se ştersese.

-Nu poţi demonstra acest lucru.

-Practic ambulanta nu mai exista, dacă am avut

dreptate, dar realismul informaţiile mele se pot

demonstra vizualizând înregistrările de pe camerele

video de la magazinele de pe bulevard.

89

-Nu înseamnă că puteam fi eu, replica Adriana

încercând să îşi păstreze calmul, dar şi nevinovăţia.

-Un fost coleg de liceu este designer. A ales să

investească bani şi timp într-o clădire pe care o

foloseşte pentru diverse prezentări de modă, singurile

de aici în cazul în care nu ştii, dar şi pentru a-şi

construi un magazin în care să îşi vândă creaţiile.

-Nu mă interesează ce fac în acest moment foştii tăi

colegi de liceu, replică scurt acuzata.

-Ba te interesează. Magazinul este împânzit cu camere

de supravegere, destul de performate. Veghează asupra

clădirii din absolut toate părţile , inclusiv dinspre

bulevard. Se văd foarte clar magazinele şi persoanele

din fata din toate maşinile care trec prin zonă. I-am

trimis un mail aseară acelui coleg să verifice dacă nu

cumva erai şi tu în ambulanţă.

-Pai bineînţeles că eram...

-Dar pacienţii nu stau pe locul din dreapta agitându-se

şi convorbind cu şoferul...

-Cum ţi-ai dat seama?

-Diana nu se comportă cum te comporţi tu. O

cunoşteam destul de bine, dar acum nu pot opri nimic.

Dar nu acesta a fost punctul care m-a făcut să îmi dau

seama de situaţia în care am intrat. Ceea ce m-a făcut

într-adevăr să mă gândesc la mai multe ipoteze a fost o

propoziţie a unui agent de la poliţie. Nu ştiu dacă a fost

Păsărica sau Kasai , dar cert este că mi-au spus că

Andrei Marcu obişnuia să se prefacă. M-a dus de nas

destul de uşor până l-au dat de gol colegii săi.

-Pa. Şi cu ce te ajuta demostratia ta? Diana este

moartă, dacă nu mă înşel împuşcată, iar cu aceste

afirmaţii nu demonstrezi decât ca eu sunt sora victimei,

că am legături de Dan Athens şi Andrei Marcu şi că ai

fost înşelat tu.

90

-Ai dreptate, dar nu mă voi opri aici. Oricum îmi iau

acum o mică vacanţă de câteva zile să mă odihnesc şi

să mă gândesc la alte ipoteze.

-Pai, succes.

-Fii sigură.

Cei doi se despărţiră fără să se salute. RObert îşi

continuă drumul către autogara, bucuros că ipoteza s-a

a fost confirmată de un acuzat.

În timp ce Robert se deplasa spre ţara, într-o sală de

conferinţe aproape goală discutau patru persoane. Una

dintre ele era Adriana , foarte agitată. În faţa ei stătea

sprijinindu-se de masă de sticlă, nimeni altul decât

Andrei Marcu , în timp ce lângă el stăteau un bătrân ,

iar în capul mesei era fostul şef al lui Robert, Dan

Athens.

În sala de conferinţe se făcu linişte camd bătrânul bătu

din palme destul de puternic şi se ridică în picioare.

Ceilalţi îl urmăriră atenţi şi îi copiau mişcările.

-Multumesc! Acum puteţi lua loc.

Dan Athens, Adriana Ionescu şi Andrei Marcu au luat

loc, fiind atenţi la tot ce se întâmplă în jurul lor.

-Dragii mei colaboratori, aş dori să ştiu care sunt cele

mai noi veşti. Evident dacă aveţi, deşi sunt mai mult

decât sigur că aveţi.

-Suntem urmăriţi? Întrebă curios Andrei.

-Adevarul este ca …da, sunteţi urmăriţi. Nu cred că vă

deranjează ceva ţinând cont că sunteţi la mâna mea de

acum 12 ore…Nu-i aşa ,domnule locotenent?

-Da, da. Da, aproba imediat, încercând să pară că nu

ascunde nimic.

-Dar tu Adriana? Ai ceva să îmi spui? Vreo veste

nouă?

Adriana Ionescu îşi împinse spre ureche o şuviţă

blondă ce îi venea în ochi şi , cu o voce autoritară, îi

91

răspunse sexagenarului:

-Da , domnule.

-Ei , bine , ce s-a întâmplat? Până acum erai foarte

tăcută la toate întâlnirile noastre de consiliu. Bănuiesc

că este ceva grav, îşi dădu cu părerea Dan.

-Pai este şi ar trebui să ştii. Ţinând cont că nu ţi-ai

îndeplinit indatoriile.

-Ce îndatoriri?

-Prietenul sorei mele şi fostul tău vânzător este mai

inteligent decât îmi puteam imagina. A făcut legătura

între mine, fostul său şef şi Andrei. Nu ştie nimic de

Maximilianus, dar nu cred că va mai dura mult timp

până va afla tot.. A fost destul de convingător şi ,

suspină femeia care avuse întâlnirea cu Robert în urmă

cu puţin timp, Robert m-a învârtit pe degete . Mă tem

că m-a făcut să îi aprob opinia, destul de bine formată

şi , după părerea mea, una foarte periculoasă pentru

toţi.

-Ce poate face un biet copil?

-Mister are dreptate. Fostul meu angajat nu poate fi

chiar aşa de periculos. Dacă era aşa de inteligent nu se

angaja ca vânzător într-un supermarket. Nici nu avea

de unde să ştie că magazinul meu era doar o faţadă

pentru trafic cu droguri.

-Cred că ai dreptate, îl aprobă fără nicio îndoială

Andrei.

-Din câte văd nu prea vă pricepeţi să mă convingeţi.

Mai aveţi de lucrat.

-Domnule, pot găsi o faptă ilegală pe care să i-o

înscenez. De după gratii nu are ce să facă.

-Andrei, Andreiutule, ţi-ai făcut treaba destul de bine.

Dacă nu erau agenţii Kasai şi Păsărică, probabil acum

Robert era în vacanţă la rudele sale de la ţară. Oricum

se vede că ai fost în liceu în echipa de teatru a şcolii.

92

Te pricepi destul de bine. De ce nu ai ales actoria după

ce ai terminat cele douăsprezece clase? Ce te-a oprit?

-Banii. Taxa, la fel ca şi acum ,este destul de mare

pentru actorie.

-Banuiesc ca acum nu mai ai probleme cu banii.

Oricum pentru treaba bine făcută ai văzut că dealer-ul

cu care luase legătura Adriana şi-a făcut treaba. Îţi

place acel Lamborghini, nu?

-Nu am ce să obiectez.

-Pari încordat. Ai păţit ceva sau ascunzi ceva? Parcă

nu eşti tu. Revenind la prestaţia ta, te-ai descurcat

destul de bine. Robert, după cum văzuse Dan pe

camerele de supraveghere, descoperise acea cutie. Nu

trebuia să o vadă, dar am acţionat la timp. Înscenarea

crimei Dianei a fost o idée genială. Bine ca Adriana nu

avea foarte multe sentimente pentru sora sa. V-aţi

jucat toţi rolurile destul de bine. Ai fost să investighezi ,

ai reuşit să îl faci pe Robert să creadă că într-adevăr

eşti interesat de acel caz, l-ai făcut să se ducă până la

spital şi să semneze . Nu ar trebui să ne mai încurce

nimeni. Vă felicit pe toţi, dar mai ales pe Andrei

Marcu. Propun san e ridicăm toţi de la masa şiş a

ridicăm un toast pentru el.

Dan Athens era un foarte cunoscut afacerist.

Aproape nimeni nu ştia de implicaţiile sale în mafie, iar

el nu lasa deloc impresia că ar ascunde ceva. Avea

suficiente afaceri de suprafaţă, de la conducerea unui

lanţ de magazine până la o fabrică de mobilă. Divorţat

de cinci ani de a doua sa soţie, Dan îşi creştea singur

un copil. Nu era un tată perfect, dar cu bani rezolva

toate problemele. Acesta fusese şi motivul pentru care

divorţase de prima sa soţie . Cu prima soţie se

căsătorise la 19 ani, imediat după ce termină liceul.

Dragostea dintre ei nu ţinuse prea mult, ţinând cont că

93

naşterea celui de-al doilea provocase un adevărat

dezastru în familie. Atât faţă, cât şi băiatul din primul

său mariaj erau crescuţi de prima sa soţie. Dan Athens

cunoscuse faima destul de repede, la 23 de ani

devenind unul dintre cei mai bogaţi o sută de oameni ai

ţării. Fusese lipsit de controverse, însă moartea

stupefiantă a celei de-a două soţii îl băgaseră într-un

mare bucluc. Invazia mass-mediei în viaţa sa personală

îi zdruncina viaţa. Avusese nevoie de un psiholog

pentru a-şi trata depresia survenită în urma morţii

soţiei sale. Devenise principalul suspect în acest caz,

dar lipsa unui motiv bine întemeiat cu care să fie atacat

fusese suficient pentru a rămâne în libertate.

Principalii săi duşmani deveniseră socrii, care îl

acuzase pe unde au avut ocazia de crimă, susţinând că

fiica lor ştia mai multe decât trebuia.

Socrii săi avea însă dreptate, adevărata ţinta a otrăvii

din mâncare fiind chiar Dan. O nesincronizare

datorată unei boli pe care o avuse cel de-al treilea sau

copil au făcut ca Theresa, a doua sa soţie, să consume

platoul cu mâncare otrăvit. În ziua imediat următoare,

Dan Athens afla de la clanul mafiot în care era

implicat că inamicii îi provocaseră această suferinţă.

Depresia în care căzuse fu atât de gravă încât a

frecventat cabinetul unui psiholog aproape doi ani.

Chiar şi acum mai avea mustrări de situaţie şi crize în

care era cufundat în acele amintiri. Nimeni nu putea să

intervină să îl ajute în acele momente.De când preluase

unul dintre cele mai importante lanţuri de magazine

din ţară, Dan descoperi o mână de aur. Lanţul

respective de supermarket-uri era în colaps financiar în

momentul când l-a achiziţionat, însă găsise repede o

soluţie de redresare. În urma acestei manevre, presa îi

schimbase numele în “Regele Profitului”, un nume

94

demn de inteligenta să în afaceri. Era un businessman

de clasă, dar care făcuse greşeală să colaboreze cu

mafia. Acum era prea mult implicat pentru a putea ieşi,

deşi ştia acest lucru.

Discuţia celor trei continua cu câteva lucruri

banale, despre afacerile lor mult prea preţioase.

Zilele se scurgeau şi Robert nu ştia ce să mai facă.

Gândurile sale erau zdruncinate de adevăruri

întunecate, dar totodată, dorind să răzbune moartea

uneia dintre prietenele sale, se simţea îndatorat să

rezolve acest mister, acest subiect de roman poliţist,

dar care era foarte real, parcă de un real absurd.

Trecuseră zece zile, poate unsprezece de ultima dată

când se întâlnise cu unul dintre complicii la asasinarea

Dianei, iar Robert începuse deja să creadă că a ajuns

într-o situaţie prea complicată, iar el să îşi dea seama

că nu este Sherlock Holmes, locotenentul Colombo, dr.

Gadget sau agentul legendar 007.

Între timp găsise un job part-time, unul care îi

convenea din orice punct de vedere. Timp liber avea

suficient, nu se încurca cu studiul la facultate şi mai

avea timp şi să studieze. Evident a fi chelner într-un

restaurant nu era tocmai jobul mult visat, dar îi părea

bine că îi ieşea, pe lângă clasicul salariul lunar pentru

cele patru ore pe zi prestatea pentru servirea clienţilor,

alţi bani, mai ales pentru muncă suplimentară depusă

în nopţile din weekend când îi ajută colegii de muncă

la organizarea nunţilor, servirea invitaţilor şi alte

treburi ce erau în aria sa de muncă.

Petrecerile de noapte din afara campusului universitar

nu mai erau o tentaţie ţinând cont că acum muncea

până aproape de ora unu noaptea pentru a-şi întreţine

studiile, dar şi pentru a putea supravieţui. Din când în

când făcea pe hârtie sau pe calculator “

95

***

De ce am spus că a fost o încercare? În

decursul scrierii mele am fost atacat de cei cinci şi

am rămas doar cu atât. Nereuşind să termini,

înţeleptul mi-a indicat calea întunericului. Am

căpătat această formă hidoasă şi, pentru a reveni la

normal, trebuia să renasc maestrul întunericului,

troll-ul.

-Si tu, dragul meu Mayflower, cum ai putut să

crezi aşa ceva?

-M-am gândit că înţeleptul va fi cel care mă va

aduce de partea celor buni şi că nu va mai fi nevoie

să mă lupt cu foştii mei colegi.

-Stai un moment. Vrei să spui că tu de fapt ai

fost personajul pozitiv?

-Exact. Daniel, dacă eram cel mai rău dintre cei

mai răi, până acum soţia ta era moartă. După cum

observi este bine, dar trădarea troll-ul m-a dezolat.

-Si, te-ai gândit la o modalitate prin care putem

învinge această creatură? Nu uita că eu vreau să

îmi salvez fiul?

-Baiatul cu ochii albaştri?

-Da.

96

-Pai , trebuie să găsim toţi acei păzitori cereşti.

Suntem şase, dar puterea a cinci este sufiecienta

pentru a răpune puterile troll-ului.

-Vrei să spui că ai amânat discuţia până acum,

deşi ştiai cum putem înfrânge creatura? Mare

figură mai eşti!

-Nu am amânat-o, doar ca idea mi-a venit în

timp ce îţi expuneam ţie povestea.

Ploaia începu să se înteţească. Cei doi se aflau

sub o cupolă de energie, dar care nu era sub

influenţa comandantului Mayflower, ci a celui pe

care vroia să îl renască.

-Mayflower, unde putem găsi păzitorii cereşti?

Doi sunt aici, restul? Mai avem nevoie de patru şi

tu eşti singurul care poate şti unde sunt.

-Daniel, mă tem că de mult nu am mai vorbit

cu ei, mai exact de când am fost atacat ultima oare,

acum mult timp. Dar cred că ai tehnologia perfectă

pentru a-i putea localiza.

Daniel Johnson şi căpitanului Mayflower s-au

îndreptat cât de repede au putut , ieşind prin

intermediul vortexului din cupolă, spre locul cu

pricina, mai exact peştera din Munţii Carpaţi.

Ajunşi acolo, aceştia au întâmpinat o altă

problemă: Un grup de speologi începuseră să

cerceteze mai adâncă în acea peşteră. Nu putea să

rişte să fie văzuţi de nişte oameni normali şi, prin

97

urmare, au trebuit să renunţe la ideea de a-i

localiza pe cei patru păzitori cereşti de acolo.În

acel moment, speranţa lui Daniel Johnson părea

lovită din toate poziţiile. Se simţea extenuate, afară

ploua şi era pus în faţa unei alegeri grele: să piardă

timp şi să se gândească la o altă modalitate de a

ajunge într-un loc unde se găsea o tehnologie

asemănătoare sau să rişte să fie văzuţi de oameni,

eventual să îi sperie, dar să apară pe urmă un

număr mult mai mare pentru a investiga sau doar

din simplă curiozitate. După o scurtă consfatuiere

cu tovarăşul său , decise că e mai bine să caute alt

loc sau altă modalitate de informare. Cei doi au

plecat imediat de acolo, dar Daniel folosindu-şi

deja de două ori puterea magică, nu mai putea să

se teleporteze. Erau puşi în situaţia de a merge pe

jos, prin pădure, prin locuri accidentate, fiind

nevoiţi să meargă pe jos. Mayflower nu putea

zbura pe ploaie, iar ploaie era din cei în ce mai

grea. Stropi mari de apă cădeau în faţa lor. Nu

puteau vedea la mai mult de zece metri, iar un pas

greşit putea să însemne căderea fatală într-o

prăpastie. Daniel s-ar fi gândit să folosească

superviteza, dar pe o astfel de vreme era sinucidere

curate , neştiind traseul.

-Daniel, trebuie să îţi spun ceva…

-Ce s-a întâmplat, tovarăşe? Sper că nu e ceva

98

grav…

-Ba da. Sper să întâlnim cât mai repede o

cabană în drumul nostrum sau un loc unde pot să

mă adăpostesc că altfel va trebui să renunţi la

mine. Ploaia mă topeşte şi nu pot să îi fac faţă. Voi

fi trimis, progresiv, într-o dimensiune paralelă, un

loc întunecat de unde nu mai pot veni înapoi decât

peste o sută de ani.

-Ce!!!! Daniel era uimit. La asta nu se gândise

niciodată. O sută de ani reprezenta prea mult

pentru el, iar fiul său avea nevoie de ajutor în cel

mult şapte zile până nu era prea târziu.

-Imi pare rău…

Vocea lui Mayflower se auzea tot mai puţin.

Începând cu picioarele începu să împietrească.

Daniel se vedea singur împotriva tuturor. Începu să

urle, ca o metodă de eliberare, dar disperarea

continua să îi apese pe umeri. Era singur.

Dispăruse şi cel de-al doilea păzitor ceresc şi nu

ştia nici unde să meargă pentru a căuta informaţii

cu privire la găsirea celorlalţi patru. Gâfâia, pletele

îi veneau în ochi, iar picioarele începeau să îl

părăsească, fiind luate de stratul de noroi care se

formase pe jos. Pădurea părea duşmanul său

numărul unul, iar ploaia încep, dar sigur îl extenua.

Văzu cerul şi o picătură ce îi picura pe fata…

99

100

101

Capitolul VII

Daniel deschise ochii şi mare îi fu uimirea când

se văzu într-un pat jalnic de spital. Avusese un vis

ciudat. I se păruse că trebuie să găsească patru

persoane, iar toată natura universală era împotriva

lui. Se uită în jur şi admiră albul varului de pe tavă.

Neonul începu să fâlfâie , când , deodată, un

amintire îi străfulgeră mintea. Îşi aminti imaginea

fiului său şi se ridică brusc din pat. Încerca să iasă

pe uşă, dar o găsi închisă. Tipa, bruscă usa, o lovi,

dar nimic nu se întâmplă. Se întoarse în pat şi se

aşezase ca pe un scaun, sprijinindu-şi capul în

palme. Trăgea cât putea de pletele sale şi murmură

un singur cuvânt: “Albert!”. Începu să plângă.

Lacrimile i se coborau lin pe obraz până îi

ajungeau în palme. Începu să ţipe şi , de data

aceasta, fusese auzit. O asistentă tânără, cam vreo

douăzeci şi cinci de ani, intra pe uşă şi cu blândeţe

îi spuse:

-Domnule, fiţi fericit!

-De ce?

-Norocul dumneavoastră a fost că nu v-au găsi

aceşti speologi, cărora trebuie să le mulţumiţi. În

timp ce îi spunea aceste lucruri, asistenta îi arătă o

poză în care erau doi bărbaţi. Deodată, îşi aminti

102

ce se întâmplase. Bărbatul mustăcios şi înalt,

alături de cel un pic mai scund, cu părul creţ erau

cei doi speologi ce înaintau în peşteră unde îşi avea

ascunzişul.

-Pot să plec?

-Îmi pare rău să vă spun, dar acum vă căutam

familia, dar nu găsim adresă din cartea de

identitate. Pare ciudat. Oamenii nostril, cei ce se

ocupa de aşa ceva, au fost pe strada Florilor, dar nu

au găsit nicio casa, ci doar o pajişte întinsă. Sigur

locuiţi acolo? Sau mai bine să vă întreb, aţi

falsificat actul de identitate?

-Nu, pot să plec?

-Stati calm. După cum v-am spus, domnului,

…

-Daniel. Daniel Johnson.

-Dupa cum v-am spus, domnule Johnson, nu v-

am găsit familia. Avem nevoie de un membru a-l

familiei pentru a semna nişte acte. Din nefericire,

nu puteţi pleca acasă acum. Probabil, dacă veţi fi

cooperant şi veţi răspunde cu amabilitate la

întrebările pe care vi le vom pune, procesul de

externare se va finalize mai repede decât vă

aşteptaţi.

-Dar cât timp ar mai trebui să mă stau aici?

-Una, două zile. Puteţi sta liniştit pentru că veţi

primi trei mese pe zi la cantină. Nu vă supăraţi, dar

103

am o nelămurire.

-Spuneti, domnişoară?

-V-am auzit adineauri ţipând şi rostind numele

Albert. Ce aţi păţit?

Se vedea ca asistenta încerca să îl atragă pe

Daniel într-o cursă şi să afle toate informaţiile de

care dispunea. Cavalerul, ezitant câteva momente,

îi spuse:

-Albert este fiul meu.

-A păţit ceva?

-Nu. Doar că aş dori să ştiu ce face…

-Putem afla. Unde îl putem găsi?

Întrebarea aceasta fusese cea care îl readuse pe

Daniel parcă dintr-o transa. Tremura un pic şi se

uită în ochii căprui ai asistentei. Aceasta fusese

prinsă într-un moment în care avea garda jos şi, îi

repetă aceeaşi întrebare, parcă simţind că prima

dată nu a fost auzită.

-Unde îl putem găsi pe Albert.

-Nu puteţi.

-Domnule, sunteţi bine? Sigur sunteţi bine?

Păreţi foarte deprimat. Putem să vă facem o

analiză psihologică?

-Nu sunt nebun, domnişoară. Uite-te în ochii

mei şi spune-mi dacă crezi că sunt dus cu pluta. Nu

am nicio doagă sărită şi nu voi avea până la

bătrâneţe. Într-adevăr sunt deprimat, dar cauza

104

acestei stări în care mă aflu acum nu poate fi

descoperită de nimeni. Îmi pare rău să vă anunţ,

dar nu mai pot sta aici.

-Nu aveţi cum să plecaţi. Sunteţi la etajul nouă

din zece,iar cea mai rapidă metodă de ieşire de

aici, este pe fereastră.

-Atunci pe fereastra să fie.

Daniel se îndrepta spre fereastră şi trase

perdeaua la o parte. Caloriferul nu îndrăznea să

emane căldura, iar el, printr-o mişcare rapidă,

deschise geamul.

-Nu sari, strigă disperată asistentă, dar Daniel

Johnson nu mai aştepta şi se pregăti să se arunce în

gol de la etajul nouă.

-De ce să nu sar? Gândeşte-te că am toate

motivele să realizez acest lucru. În plus în report se

va scrie că nu am fost sănătos şi că acesta este

motivul pentru care am decis să părăsesc această

lume înfrumuseţată artificial, nu?

-Nu e chiar aşa, domnule. Nu e. Spuneaţi că

aveţi un copil, Albert, gândiţi-vă la el, la viitorul

lui.

Daniel asculta asistenta şi în acest timp se

gândea ce ar fi putut face pentru a a-l salva pe

Albert din mâinile necurate al troll-ului, ale acelei

fiinţe îngrozitoare ce ar fi vrut cu tot dinadinsul să

facă rău acestei lumi. Îşi aminti că aliatul pe care îl

avusese până mai adineauri, mai exact până când

ploaia a început să apară în calea sa. Picăturile

105

reuşiseră să îi strice ziua, ba mai mult, uitându-se

la ceas afla că mai are şase zile pentru a-şi salva

feciorul. Îşi dădu totuşi seama de norocul care la

avut cu acei speologi care l-au ajutat să ajungă

într-o lume civilizată, chiar dacă nu era locul visat

de el, ci doar un amărât de spital. Acum lumea

credea că este nebun, iar el începea să se ia după

lume pentru a nu se opune.

-Domnule, nu vreţi să intraţi în programul nostru

prin care veţi putea fi eliberat într-o singură zi?

Mâine la apus veţi putea fi externat.

-Ce program?

-Un program dedicate persoanele cu probleme

mentale, o nouă metodă de studiu şi vindecare

bazată pe literatură.

-Literatura?

-Da, pe literatură. În acest program, în funcţie

de capacităţile intelectuale ale fiecărui pacient , li

se va da de lucru, pentru o zi, începerea scrierii

unui roman de cincizeci de mii de cuvinte sau a

unui volum de poezii. Evident că nu termină

nimeni într-o singură zi, dar pacienţii se simt mult

mai bine , mult mai distraşi şi mai umani, dacă

putem spune aşa ceva.

Daniel Johnson se gândi bine şi îşi dădu seama

că este o şansă unică. Era şansa să scape basma

curată din această situaţie şi în acelaşi timp să iasă

mai repede din spital. Îi rămâneau cinci zile la

dispoziţie să salveze băiatul, iar el nu mai intra în

conflict cu nimeni, înafară de timp. Îşi dădu

acceptul şi, în câteva ore, un moşuleţ intra în sala

106

în care stătea.

-Domnule…

-Daniel.

-Daniel, sper că pot să îţi zic aşa, am înţeles din

discuţia cu asistenta care a venit aici mai devreme

că eşti o persoană diferită de tot ceilalţi. Nu ştiu

cum ai ajuns aici, dar scopul meu este să te ţin sub

observare şi să îmi dau acceptul dacă poţi sau nu

pleca. Este o metodă mult mai simplă pentru a ieşi

din spital. Vreţi să începem?

-Da, doctore. Ce trebuie să fac.

-Vei primi aici un notebook cu un program

preinstalat de editare text. Tu vei trebui să scrii un

text de cincizeci de mii de cuvinte, dar , nimeni nu

a reuşit asta, aşa că ne mulţumim cu primele două

capitole şi cu o explicaţie pe măsură. Cum ţi se

pare?

-O idee bună. Când încep?

-Exact acum. Tema este la alegere, aşa încât nu

vei fi nevoit să amâni sau să pleci, deoarece vei

primi totul aici.

-Ok.

Daniel primi tot ce ceruse şi îi recomanda acel

bătrân şi începuse să se pună vcu burta pe scris.

***

Sunt singur. Nu mai văd pe nimeni, meditez

printre diverse concepte abstracte, neştiind încotro să

mă îndrept. Nu văd nimic. Sunt curios dacă am văzut

vreodată ceva corect sau dacă am înţeles ceva. Cum

107

oare am ajuns aici? Negru. Întuneric. Cu ce am greşit?

Timpul începe să se răzbune pe mine, nimeni nu ştie

unde sunt. Se gândesc oare la mine? S-au gândit

vreodată? Lipsa mea nu crează nimic, absolut nimic.

Un gând îmi alungă toate ţelurile, un singur gând: cum

voi ieşi de aici? Sunt captiv într-un tărâm întunecat,

sunt singur, nu văd nimic, plutesc, mă simt rău.

Oare se gândeşte la mine? Oare îşi mai aduc

amite de mine? Nu ştiu cât timp a trecut de când mă

aflu aici, ştiu doar că secundele nu mai au sens ,

ceasurile sunt inutile, iar eu parcă zbor. Nu credeam că

voi ajunge niciodată aici. Nu se poate. Parcă au trecut

secole de când am văzut ultima licărire în faţa mea.

Parcă au trecut milenii de când sunt prizonier aici. Dar

cum a început totul? Acea dimineaţă de septembrie...

Soarele bătea la fereastră parcă anunţând o nouă

era sau un pas important în viaţa mea. Trezirea, la fel

de inoportună, precum şi mic dejunul luat în fugă nu au

făcut altceva decât să îmi provoace o groaznică durere

de cap. Ajunsesem la şcoala şi ghici? Toţi erau deja

acolo. La fel ca anul precedent, începusem prima zi de

şcoală cu stângul. Nu pare a fi o mare problemă, dar

atâta timp cât soseşti ultimul, nu este deloc bine. Pierzi

începutul, festivitatea , istorisirile colegilor din vacanţă

şi te întrebi : Ce să le spun? Îţi dai seama că ai pierdut o

vacanţă nefăcând nimic şi începi să regreţi că nu ai

profitat din plin de timpul liber avut. Nu se poate.

Curtea liceului avea un aer apocaliptic, vrând să

108

anunţe ceva. Nu eram la locul meu, nu mă simţeam

bine, dar în acelaşi timp , nu aveam încredere în

semnele apărute din senin provocate sau nu de

ceva...sau de cineva. Am înaintat cu paşi grăbiţi ,

reuşind într-un final să găsesc sala de clasă. Eram

singur. Nu era niciun cunoscut acolo şi mă întrebam ce

căutam în acea lume? Liceul nu îl greşisem, fiindcă era

aceeaşi clădire plină de amintiri cu un aspect old-age şi

cu cărămizile rănite. Unde era toată lumea? Ceva se

întâmplase cu mine, dar , făcându-mi un pic de curaj,

am izbutit să intru în sala necunoscuţilor şi să întreb :

-Unde este toată lumea?

-Băiete, nu ai auzit de „Bună ziua!”?

-Îmi cer scuze, dar nu am găsit pe nimeni afară şi

nici în celelalte săli de clase. Cred că au dispărut şi...

-Noul an şcolar începe abia mâine. Ai venit prea

devreme. Azi este un mic schimb de experienţă între

două şcoli din alte judeţe. Ai greşit.

-Îmi cer scuze, dar credeam că astăzi...

-Ai crezut greşit.

-Mulţumesc! Bună ziua!

Am părăsit sala de clasă , controlându-mă să nu

încep să ţip şi să nu jignesc atitudinea acelei persoane

care , vrând-nevrând, a reuşit să îmi strice ziua.

Schimbul de experienţă şi ziua greşit reuşiseră să mă

facă să mă întreb dacă nu cumva trebuia să întreb pe

cineva înainte să iau aujtobuzul şi să cobor în faţa

şcolii.

109

Părăsesc de îndată curtea liceului şi mă îndrept

spre centrul oraşului. În drumul meu aflu de un

spectacol excelent la desfăşurat la teatrul municipal şi

aflu că intrarea era gratuită. Ziua era pe jumătate

pierdută aşa că nu mai avea niciun rost să încep o altă

activitate. Puţină distracţie nu strica, iar o piesă de

teatru vizionată gratuit şi pusă în scenă de unii dintre

cei mai buni actori ai României nu strică.

O adiere uşoară de vânt anunţa începutul unei

furtuni. De obicei asemenea intemperii nu au loc în

luna septembrie, dar , spre surprinderea mea, mă

înşelasem. Nu ajung bine lângă intrarea în clădirea

unde urma să se desfăşoare spectacolulul că un

spectacol de fulgere începu . Dansurile mortale ale

acestor zeităţi încălzeau atmosfera şi speriau cetăţenii.

Era de nepătruns prin înbulzeala creată la uşa clădirii,

luând decizia să aştep un pic afară. O ploaie vijelioasă

începu imediat. În câteva secunde era ud leoarcă,

nemaiconştientizând pericolul la care mă expuneam.

Fu suficient! Ultimul lucru pe care l-am auzit a fost

strigătul unei femei disperate : „Tânărul acela! Nu!

Chemaţi ambulanţa, oameni buni!”.

Acum mă aflu aici, într-un întuneric de nedescris,

dându-mi seama abia acum de ce s-a întâmplat.

Lumina orbitoare ce mi-a apărut deodată în faţa

ochilor nu reărezentat altceva decât moartea. M-am

dus, am plecat, am greşit şi i-am părăsit pe toţi cei

cunoscuţi.

110

„Tinere!” se auzi o voce strigându-mă. Nu ştiu ce

să fac. Să răspund sau să nu răspund? De când mă aflu

aici nu am curajul să deschid gura . Îmi este frică că mă

sufoc, îmi este frică de nu aş putea vorbi , îmi este frică

că nu voi fi auzit. Dar stai , se mai aude.

-Da!

-Ştii cine sunt?

Sunt uimit. Pe lângă faptul că sunt auzit, vocea mi-

a şi răspuns. Nu trebuia să ezit. Am aştept aici , într-un

întuneric profund parcă ani, neştiind ce să fac, neştiind

ce să aleg, neştiind să vorbesc. Acum era timpul să mă

fac auzit şi cine ştie ce se poate întâmpla.

-Nu.

O bubuitură se auzi şi urechile mele au avut un

moment de repaus. Nimic. Deodată în faţa mea apăru

un cap. Trei ochi ciudaţi se uitau la mine. Eram

încremenit, neştiind ce să fac. Speriat, am închis ochii ,

iar acea privire încă mai dănuia.

-Cine eşti?

-Dragul meu, eu sunt stăpânul tău, cel ce te-a

alungat în lumea pe care acum ţi-au dori-o, deşi până

acum mai mult o urai decât o iubeai. Sunt cel care a

avut grijă de tine cincisprezece ani, sunt singurul lucru

în care nu crezi, deşi tu eşti eu, iar eu sunt tu. Persoana

ta este a mea, suntem unul şi acelaşi lucru.

-Cum este posibil aşa ceva?

-Întrebarea aceasta este fără răspuns. Dar dacă

doreşti să afli câteva informaţii te pot ajuta.

111

-Cum?

-Zâmbeşte!

-Îţi bagi joc de mine? Acest joc de cuvinte începuse

să mă facă să îmi pierd răbdarea. Parcă această

creatură nu ştia decât să încerce să îmi fure ce mai

rămăsese din identitatea mea, poate conştiinţa.

-Eu nu mă râd de nimeni. Tu refuzi să trăieşti în

lumină, sacrificându-ţi fericirea pentru a trăi în

întuneric. Zâmbeşte şi vei fi mulţumit. Ai greşit mult,

acum este momentul să acţionezi.

L-am ascultat şi , brusc, un flash mi-a trecut prim

minte. Mă aflam într-un alt tărâm. Lumea arăta diferit.

Coborâm de undeva din cer şi mă îndreptam către un

punct. De la înălţime totul avea o altă nuanţă. Se

vedea patru zone : una dominată de foc, cea de-a doua

semănând cu un paradis tropical şi ultimele două

reproducând un tărâm al gheţii şi unul foarte avansat

tehnologic asemănător unei metropole reale.

Coborâm din ce în ce mai repede. Până acum

parcă locuisem într-un loc nesupus niciunei legi, acum

parcă activând gravitaţia. În coborârea mea vedeam

cei trei ochi din ce în ce mai mari , până am ajuns la

acelaşi nivel.

Creatura care îmi vorbise era mai drăguţă decât

îmi imaginasem vreodată. Cei trei ochi aşezaţi arbitrar

pe o faţa ce îşi schimba mai tot timpul poziţia

elementelor caracteristice, completau un corp

asemănător unui om, dar cu o piele albastră şi cu o

112

coadă ascuţită.

-Ce eşti?

-Dupa cum ţi-am mai spus, eu sunt tu. Sunt ceea

ce nu te-ai gândit niciodată că ai putea fi. Poate îţi par

ciudat, dar eu sunt singurul lucru pe care îl poţi

controla în totalitate.

-Dacă te pot controla în totalitate, de ce nu am

ştiut niciodată de tine?

-De câte ori te-ai gândit că aş putea exista? De

câte ori ai încercat să te controlezi şi să mă aduci la

viaţa? De câte ori te-ai gândit la altcineva? De cânte

ori? Poate aceste întrebări îţi par prea normale , dar şi

eu sunt o creatură normală. Eu sunt dualitatea ta.

Fiecare umanoid are o asemenea parte pe care şi-o

cunoaşte după moarte printr-o meditaţie profundă ce

durează câteva milenii.

-Adică au trecut câteva milenii din momentul

morţii mele?

-„au trecut” este impropriu spus, deoarece

această perioadă de timp nu are numai un aspect

continuu , ci şi unul reversibil.

-Vrei să spui că acum pot fi undeva în trecut?

-S-au în viitor...Când ai văzut ai observat patru

porţiuni. Tu poţi beneficia doar de acestea ,

reprezentând perioade diferite . Prima porţiune

reprezintă viitorul lumii tale în condiţiile pe care le-ai

părăsit. Chestiile acestea cu încălzirea globală sunt

minore. Viitorul acela este mult îndepărtat , având loc

113

în momentul când astrului vostru i se va apropia

sfârşitul.

-Şi cu paradisul tropical ce este?

-Undeva pe o insulă într-un ocea de-al vostru,

Pacific dacă nu mă înşel.

-Pare în prezent?

-Sau acum o mie de ani.

-Continuă...

-Teritoriul cu acei zgârie-nori este în viitorul

apropiat, undeva peste două sute de ani când

umanoizii vor coloniza spaţiul, iar tărâmul îngheţat

este rezultatul ultimei glaciaţiuni pe care ai trăit-o.

-Deja mai făcut să pierd din informaţii. Unde ne

aflăm acum?

-Într-un spaţiu atemporal unde vei avea

posibilitatea să faci alegerea . Asta este problema cu

voi oamenii. Încă nu ştiţi să vă folosiţi creierul. Credeţi

că le ştiţi pe toate şi când ajungeţi aici nu înţelegeţi

mai nimic. Cu excepţia câtorva...

-Cine?

-Unii : Unul Albert şi nu mai ştiu cum...

-Adică Einstein.

-Da, el. Aşa, Isaac Newton, Leonardo daVinci,

Michele de Nostradame , unul ce ne-a făcut câteva

computere pe aici şi un dac. Am uitat cum îi zicea.

-Şi ce trebuie să fac acum , creatură cu trei ochi

mişcători.

-După cum ţi-am mai zis, am trei ochi ce asi

114

schibă poziţia non-stop datorită ţie. Concentrează-te şi

fixează-i cum vrei tu.

-Acum e bine?

-Mi-a intrat un fir de păr un ochi. Ori mi l-ai pus la

spate?

-Da . Acum arăţi mai normal...

-Dar vor râde obsolut toţi de mine. Cum ai putut

să îmi faci asta? Revenind, aş dori să alegi unde vrei să

îţi petreci eternitatea?

-Singur?

-Depinde. Oricum vei avea vei arăta ca la 20 de

ani pe veci. Este posibil să mai vină câte cineva în

teritoriul tău ,dar sunt şanse mici...

-Nu vreau nicio eternitate, tot ce îmi doresc fiind

revenirea la viaţa mea monotonă şi plictisitoare cu

care am fost învăţat. Nu vreau să trăiesc alături de

Einstein şi de cine ştie cine. Vreau viaţa înapoi!

-Robert este cam imposibil. Aminteşte-ţi că din

vina ta eşti aici. Ai preferat să faci o faptă bună, ai vrut

să aştepţi , să fii răbdător şi ai dat greş. Eu nu am ce să

îţi fac. Pa. Gândeşte-te şi cheamă-mă când ai nevoie de

mine.

Am rămas singur . Trebuia să fac una dintre cele

mai importante alegeri ale vieţii mele, dar nu ştiam ce

să aleg. Eram pus în situaţia de a renunţa la familie,

prieteni, rude, cunoscuţi , până şi falşii duşmani pe care

mi i-am creat de-a lungul timpului în favoarea tinereţii

fără bătrâneţe şi vieţii fără de moarte. Prin absurd,

115

eram deja mort acum. Priveam pe cer mingile din

întuneric în care probabil, oameni îşi petreceau timpul

încercând să afle ce s-a întâmplat cu ei.

Ajunsesem într-un loc în care nu îmi dorisem

niciodată să mă aflu. Eram la mijlocul alegerii ce îmi va

schimba destinul pentru totdeauna , iremediabil. M-am

concentrat şi printr-o minune am reuşit să îmi chem

dualitatea.

-Te-ai decis? Întrebă creatura aruncând o privire

abundentă în forţări.

-Da.

-Şi?

-Vreau să mă întorc înapoi. Am doar 15 ani şi

merit să îmi continui viaţa, ţinând cont că nu am venit

aici din cauze acceptabile.

-Asta zic toţi : că nu e vina lor.

-Vreau acasă! Am început eu să ţip, nemaiputând

să mă controlez.

După o lungă pauză de linişte , dualitatea mea,

această creatură pe care am hotărât să o numesc

Buddy, mi-a răspuns pe un toc sec, dar în acelaşi timp

dătător de speranţă:

-Cred că există o soluţie, dar trebuie mai întâi să

îmi întreb şeful. Este foarte morocănos şi nu se ştie

niciodată dacă te arunca pe veci într-o zonă şi nu se

ştie dacă îţi mai da vreo şansă. Vino după mine şi ai

grijă pe unde calci.

-Sef? Aici există şef?

116

Întrebarea aceasta îmi picase într-un moment

greu. Mă aşteptam să fiu judecat sau să mi se

reproşeze, în cel mai bun caz, că nu am crezut

niciodată în existenţa unei fiinţe supreme. Până acum

mi se adeverise una dintre descoperiri , şi anume aceea

că fiecare dintre noi este propriu maestru, propriu

stăpân sau, dacă extindem, trebuie să credem în noi ca

în Dumnezeu. Existenţa unei fiinţe superioare mă

bulversase. Nu ştiam ce să mai cred. Fiecare religie,

doctrină sau credinţă, extinzând aria, avea propriu idol

sau propria fiinţă supremă, de la Dumnezeu la creştini,

Allah la musulmani, Zalmoxis la daci, Zeus şi lista poate

continua.

Am plecat , urmându-l pe Buddy şi îndreptându-

mă spre o peşteră puţin ciudată. Diferenţa era făcută

de forma piramidala, complexă, parcă având nişte aripi

pentru a se deplasa. În cele din urmă avea să am

dreptate. Formele lungi şi aerodinamice, nu erau

altceva decât nişte aripi.

-Tinere, aceasta este Nava, o construcţie

transportatoare diferită de tot ce ai văzut până acum.

Este singurul mijloc posibil de călătorit pe aici pe lângă

zborul prin concentrare, dar principalul avantaj este

reprezentat de viteza superioasa a Navei.

-Pare mai mult o piramidă cu aripi...

-Nava 666 nu este o piramidă cu aripi.

-666? Ce cauză 666 în Paradis?

-Ce repede poţi uita că nu te afli în Paradis. Eşti în

117

faţa celei mai importantă alegeri din viaţa ta, o alegere

ce îţi va decide eternitate. Trebuie să îţi mai aduc

aminte că moralitatea este cea care te-a adus aici?

Lipsa ta de voinţă şi de curaj te-au făcut o persoană

slabă în faţa celorlalţi. Nu am regrete. Iar în legătură

cu această număr care este consideraa „cifra

diavolului” nu este altceva decât un număr obişnuit.

Bănuiesc că nu ştii de vechimea acestuia şi că are alte

însemnătăţi încă dinainte de scrierea Bibliei. Preoţii

babilonieni venerau 37 de zeităţi. Fiecare avea

acordată câte o cifră cu excepţia zeului solar. Suma

tuturor cifrelor de până la 36 , inclusiv, era egală cu

666 şi acesta era numărul zeului solar.De asemenea

savanţi orientali ai Antichităţii au creat nişte amulete

bazate pe un fel de Sudoku , astfel încât suma celor

şase rânduri de pe ele dădea 666. Şi la ce erau folosite

amuletele? Pentru aducerea norocului, nicidecum

pentru Apocalipsă.Să mai spun că numărul 666 a

devenit un fel de simbol pentru Babilon? Sau ca

politeismul era considerat element păgân, iar

creştinismul, religie monoteistă, considera Babilonul,

deci 666, un element al răului?

-Si eu care credeam că nu ştii mai multe ca mine...

-Te înşeli.

Scurtă introducere în subiectul romanul ce avea să

îl scri e fusese suficientă pentru a-l convinge la raport

pe doctor că este o persoană normală. Deşi făcuse o

serie de greşeli flagrante, Daniel fusese scutit de orice

118

certuri.

***

-Domnule, Daniel, sunt mândru să vă spun că

puteţi pleca acasă, îi spuse medicul pacientului

urându-i în continuare succes şi voie bună.

-Multumesc, doctore. Salutări şi sper să vă mai

întâlnesc. Mă bucur că mi-aţi acordat şansa să ies

cât mai repede din acest spital şi că aţi avut

încredere în mine după o evaluare aşa de...după

această evaluare.

Daniel îşi luă jacheta din piele de pe scaun şi

părăsi imediat sala. Se plimba pe holurile spitalului

încercând să găsească o ieşire. Când o găsi se

deplasa spre o magazie şi intrând într-una declanşa

vortexul cu care se deplasa în peşteră să din Munţii

Carpaţi. Îl găsi în drumul sau pe Mayflower,

comandantul fiind împietrit şi ieşind în evidenţă în

priveliştea naturii.Mersese în peşteră să şi îşi luă

un scaun şi se aşeză la un computere gigantic ce

avea o tastatură cu o mulţime de butoane. Pentru

un necunoscător ar părea uimitor, dar pentru

Daniel Johnson, aceasta moştenire de familie, era o

banalitate şi acum avea nevoie mai mult decât

oricând de ea. Primise peştera moştenire de la tatăl

său, Merlin, care la rândul său o primise de la tata.

Scopul lui Daniel era să o upgradeze şi să o cedeze

fiului său, acum aflat sub mâinile celui mai mare

duşman al omenirii.

119

Daniel ştia că fiul său purta la mâna dreaptă un

ceas care la prima vedere părea unul destul de

învechit, unul care nu mai era de mult la modă, dar

pe care fiul său îl purta pentru că fusese primit de

la tata. Aprecia foarte mult acel ceas, însă ce nu

ştia despre el era că îi va da informaţiile necesare

pentru a afla unde este. Acum , în cazul în care

troll-ul se va gândi să se mute, va afla unde s-ar

ascunde. Partea cea mai grea era găsirea celor

patru păzitori cereşti care ar putea da o mână de

ajutor scopului comun, adică salvarea omenirii.

Toate documentele legate de toate misiunile pe

care le-a avut familia erau stocate pe harddiscurile

superincapatoare ale acestei tehnologii. Daniel să

gândi că ar fi bine să realizeze o căutare în funcţie

de câteva cuvinte cheie pe care şi le-a ales ca fiind

: „paznic”, „adresa spaţială”, „contact”. După ce

apăsă tastă „enter” îi apăru în câteva secunde o

listă măricică de rezultate, primul fiind legat de un

articol apărut în presă stelară în anul 1977.

Apropiindu-se de monitor pentru a vedea mai bine

un scris cu un font mic, Daniel apasa din greşeală

cel de-al treilea link. I se deschise o pagină din

arhiva locală în care erau trecute detalii despre

fiecare membru stelar. Curiozitatea îl împinse să

verifice fişierului comandantului Mayflower. Avu

surpriza să descopere că avuse dreptate şi nu

minţise în legătură cu trecutul său. Într-adevăr

fusese acuzat de trădare şi de faptul că a fost un

jucător decisiv pentru viaţa lui Darky, unul dintre

cei mai importanţi păzitori. În continuare deschise

120

fişierului unui gardian numit Dimiter Kreg Won

Alfond de Ponteveiro da Alexandria. Numele era

destul de lung, dar asta nu la împiedicat să îl

pronunţe până la capăt. Descoperi că era vorba

chiar despre Kreg, personajul care îi lăsase mesajul

tatălui său când avea Daniel nousprezece ani. Erau

listate toate detaliile acestor caractere, inclusiv

puterile pe care le stăpâneau. În josul paginii putea

fi observată adresa stelare prin care se putea

legătura printr-un fel de telepatie securizată, iar

lângă era un cod pentru vortexuri. „Incredibil!

Acum am ocazia să îi reunesc pe toţi şi să îmi

salvez fiul. Am făcut o promisiune nevestei şi nu

vreau să mă fac de râs sau să dovedesc cât de

incapabil am fost să salvez lumina ochilor noştri.

Aşa ceva nu se poate. Trebuie să îi adun pe toţi,

trebuie să îl readuc la forma umană pe Mayflower

şi trebuie să mă grăbesc. Timpul nu ţine cu mine,

dar nu asta este cea mai mare problemă pe care o

am acum.”

Încurajându-se într-un destul de ciudat pentru

o persoană ce are de salvat întreaga omenire,

Daniel începu să se relaxeze, să se concentreze în

etape pe urmă şi să deschidă un vortex. Accesa

codul pe care îl văzu în fişier şi plecă, lăsând toată

aparatura conectată.

121

Capitolul VIII

O nouă lume i se deschise în faţă. Până acum

Daniel nu părăsise niciodată planeta Pământ, nu

pentru că nu îndrăznise, ci pentru că nu avusese

nevoie de aşa ceva. Credea întotdeauna că nu

trebuie să îmbrăţişeze multe responsabilităţi şi nu

încerca să părăsească planeta. Totuşi, era frământat

de anumite probleme, una fiind neştiinţa

destinaţiei,care putea fi un loc neagreabil pentru

oameni, un loc în care nu ar fi putut exista viaţă.

Se afla pe un sol asemănător celui al planetei

vecine cu planeta casă, Terra, dar, spre deosebire

de Marte, planeta roşie, din locul unde se afla se

puteau vedea trei sateliţi naturali coexistenţi. În

depărtare se zărea un castel ce parcă ieşise dintr-o

bătălie pe viaţă şi pe moarte . Parcă fusese ciuruit

de nişte bile gigantice de foc. Daniel se afla pe

planeta destinaţie, dar nu ştia încotro să o apuce.

Se gândi că nu este necesar să se panicheze şi nici

să începe să strige, luând decizia să se deplaseze

către castelul aflat într-o ipostază post-

apocaliptica. Mergea cu paşi fiind atent unde calca.

Nu ştia caracteristici ale acestei planete, dar

renunţă la frică. În câteva momente se afla la

poarta castelului. Nu putea distinge turnul

castelului, fiind mic în comparaţie cu acea măreaţă

şi falnica clădire.

Se gândi să folosească superviteza pentru a

122

înconjura acest monumet arhitectonic pentru a

vedea dacă este vreo intrarea sau cel puţin un loc

prin care s-ar fi putut strecura, dar renunţă repede

când la câţiva metri de el ateriza o maşinărie

ciudată.Semăna cu un fel de raţă metalică sau

construită dintr-un material asemănător. O aripă se

desprinse şi din acea maşină ieşi un bătrânel mic şi

galben, dar cu o faţa zâmbitoare ce ar fi putut

alunga orice depresie.

-Tinere, cine eşti?

-Tanar? Poate tânăr în comparaţie cu tine.

-Spune-mi şi mie câţi ani ai, băiete?

-35 de ani.

-Aha, spuse răguşit bătrânelul, tu trebuie să

vii de pe Pământ. Numai acolo aveţi această

mentalitatea bolnavă prin care vă consideraţi

bolnavi de bătrâneţe la doar treizeci şi cinci de

anişori. Eu am şapte mii cinci sute şaizeci şi nouă

de ani. Ce mai vrei?

-Cat? 7569? Omule, cum trăieşti?

-In primul rând nu sunt om, dar nu cred că asta

este marea ta problemă. De ce ai venit aici?

-Troll-ul a fost eliberat, moşule.

-Te rog să îmi spui pe nume.

-Nume?

-Da. Dimiter Kreg Won Alfond de Ponteveiro

da Alexandria. Întreg numele până când îţi spun eu

cum să mă strigi.

-Da, domnule Jack Van Alfred de Pontevedra

din Alexandria.

-Nu. Văd că nu merge aşa cu voi pământenii.

123

Poţi să îmi spui Kreg, doar Kreg. Este mult mai

simplu şi mult mai uşor ca să mă numiţi. Sunt, de

fapt am fost, al doilea păzitor ceresc după Darky.

-Adica după cel mort.

-Exact. Mayflower a reuşit să elibere

trollul?Cum?

-Hai să plecăm altundeva. Nu îmi vei putea

povesti tot şirul acestor evenimente şocante pentru

prima oară aici, în mijlocul pustietăţii asteptan

parcă pe cineva să deschidă o intrare secretă într-o

iluzie.

-Iluzie?

-Da, o iluzie. Pe această planetă folosim o

serie de tehnologii de ultima generaţie, lucrate cu

multă măiestrie de tovarăşii noştri din lumea a treia

subterană, tehnologii care ne protejează, ne ajută

să părem o planetă locuită la suprafaţă. Este o

metodă de supravieţuire, de protejare împotriva

duşmanilor.

-Si ăştia chiar ezita să atace nişte cetăţi ?

-Cam da. Vezi tu, în Univers sunt o mulţime

de planete locuite în care se ascund în astfel de

cetăţi adevărate arsenale militare. Nimeni nu

încearcă aşa ceva.Haide, urcă.

Bătrânul se urcă primul în acea maşinărie

ciudată ce apăru de nicăieri şi nu ezita deloc în al

trage de mână pe Daniel Johnson. Acesta, un pic

mai retras, urmă bătrânul, gândindu-se unde a

124

aterizat. Nava decola şi nu mai putu fi văzută. În

interior , bătrânul ridică deodată vocea şi îi spuse

pământeanului:

-Si spune-mi, cum a reuşit Mayflower să

elibereze troll-ul?

-De fapt nu a reuşit. Troll-ul, în prezenţa fiului

meu a reuşit să îl controleze. Mai am patru zile

până troll-ul cică va fi viu, iar fiul meu nu va mai

exista?

-Vrei să zici că Mayflower a apucat să

rosteaca incantaţia şi troll-ul a reuşit să îţi

controleze fiul?

-Cam da.

-Atunci problema este mai gravă decât ţi-ai

putea tu imagina. Troll-ul este o creatură ce poate

destorsione timpul. Mai exact cele patru zile le

poate transforma în trei. Ştii cumva ce fel de zile a

zis? Cosmice sau terestre?

-Nu a precizat. Probabil că…

-Daca sunt terestre, acum probabil Terra a

dispărut, dar încă mai avem şanse. Dacă ne reunim

tot, zise bătrânul, putem să învingem troll-ul.

Darky, după cum probabil ai aflat, a murit. Din

şapte păzitori cereşti mai suntem şase dacă îl

adauga şi pe Mayflower.

-Bineinteles că îl adaugam, doar că acum este

împietrit?

125

-Apa, sugera Kreg cu o voce slabă.

-Da. Ploaia la împietrit.

-Nu-i nimic. Cea mai mare problemă este

acum să îl acceptăm pe Mayflower ca să putem să

îl readucem la viaţă. După cum ştii, noi credem că

el este vinovatul pentru moartea lui Darky. Pentru

mine, timpul a fost cel care a îndrăznit să îmi

spună adevărul. Noi suntem, în mod indirect,

vinovaţi de schimbarea comportamentului moliei,

noi.

-Adica voi?

-Da. Am crezut că el este vinovat de moartea

lui Darky, dar acum ne-am învăţat minte. Totuşi a

rămas problema. Chiar dacă nu îl mai considerăm

vinovat, partea cu trecutul în compania forţelor

malefice nu este deloc plăcută. Preferăm să stea

ascuns pe undeva , decât să contribuie la renaşterea

uneia dintre cele mai cumplite creaturi din acest

Univers infinit.

O zdruncinătură îi ameţi un pic pe cei doi.

Coborâră din navă şi, surprinzător, Daniel observa

lipsa celor trei sateliţi.

-Unde suntem?

-Ti-am spus că există cei din lumea a treia. Ei

locuiesc aici. Repartiţia nu este chiar aşa de severă

precum ai de crezut. Cei din lumea a treia sunt cei

care deţin avansul tehnologic şi îşi piermit să ţină

126

sub control miezul planetei şi să facă tot felul de

cercetări şi descoperiri. Sunt nişte maeştri în

adevăratul sens al cuvântului. Au făcut nişte

tuneluri printre straturile de sol, piatră, lavă; şi-au

croit sisteme ultraperformante prin care scad

temperatura sau o măresc în funcţie de nevoi. Sunt

eroii acestei lumi.

-Incredibil, spuse Daniel Johnson pierzându-şi

privirea în sus, privind fortăreaţa subterană în care

era.

-Da. Şi , după ce iei un loc, poţi să îmi spui ce

te aduce pe aici?

-Ma gândeam că deja te-am convins şi tu mă

întrebi de ce am venit aici? Chiar aşa am ajuns? Nu

mai am deloc spirit de convingere? Vroiam să te

rog să îmi spui o modalitate prin care pot să îmi

salvez fiul şi omenirea. Mayflower mi-a spus că

cinci sau şase, nu-mi mai amintesc...

-...păzitori cereşti pot să învingă troll-ul, îl

întrerupse Kreg.

-Da.

-Maygflower avea dreptate. Eu te ajut. Nu am

nevoie de nicio metodă specială de răsplată,

deoarece nu îmi va afecta existenţa această

aventură fără riscuri.

-Fara riscuri?

-Da. Doar nu îţi închipui că voi fi nebun să îl

127

atac doar eu şi încă vreo doi pe troll. Ar fi o

nebunie. Ar reuşi să ne facă pe toţi.

-Dar tu , cum ne poţi ajuta?

-Vezi acel copăcel din vârful acelei stânci

aflate la aproximativ 7000 de kilometri?

-Nu.

-Priveste.

Bătrânul pocni din degete şi , deodată, un uriaş

turn de foc apăru în depărtare.

-Pentru a putea să distrug orice urmă a

existenţei a acestui turn de foc, trebuie să rostesc

următoarea incantaţie :

„Nu pot

Nu am puterea să văd adevărul

Să ţin cont de el,

Să mă bucur

Şi să îl simt.

Nu pot

Nu am forţa să stăpânesc adevărul

Să îl folosesc,

Să mă bucur

Şi să îl îndrăgesc.

Nu pot

128

Nu am inteligenta să aplic adevărul

Să mă recunosc prin el

Să mă bucur

Şi să fac drepatate.

Nu pot.

Adevărul este prea departe,

Am greşit,

Trăieşte,

Va trăi,

Este doar el,

Adevărul.”

-Dupa cum observi, continua Dimiter Kreg

Won Alfond de Ponteveiro da Alexandria, flacăra

a dispărut. Copăcelul a dispărut şi el,

nemaiputându-se observa nimic. Nici măcar

cenuşa. A fost trimis în iad.

-Iad?

-Da, aşa zicem noi unei dimensiuni.

-De ce?

-Pentru că acolo , cei din lumea a treia, au

creat nişte cazane uriaşe cu flăcări. Împreună cu

încă câţiva , din lumea a treia, decidem ce personaj

din Univers va ajunge în iad, în funcţie de

129

activitatea sa din întreaga sa viaţă.

-Imi pare cunoscută povestea, dar să

continuăm . Bănuiesc că în acea dimensiune a fost

trimis troll-ul?

-Exact. M-a ajutat şi bunicul tău, Jonas.

-Stii că era bunicul meu?

-Stiu doar calităţile singurului păzitor ceresc

care nu este imortal din cauze naturale sunt

transmise urmaşilor. Doar tu puteai fi.

-Si unde îi găsim pe ceilalţi?

-Vino cu mine.

Bătrânul Dimiter Kreg Won Alfond de

Ponteveiro da Alexandria o luă înainte şi ajunsese

în faţa unei gigantice uşi metalice. Insera un card

special într-o fantă şi se deschise. În continuare se

găsea o altă uşă , de data aceasta ,era prevăzută cu

un dispozitiv ce scana retina. O a treia uşă se

deschise, o uşă ce îi cerea amprentă a două degete.

Fu suficient. Ajunseseră într-o sală gigantică, cu

un generator de holograme în centru.

-Puneti centura!

-De ce?

-Generatorul de holograme poate introduce şi

intemperiile din zona unde se preiau hologramele.

-Vrei să spui că aceste holograme sunt

periculoase? Spuse Daniel cu un zâmbet ironic.

-Cam da.

130

Kreg apasa pe un buton circular aflat lângă

scaunul său. Deodată o lumină orbitoare

strafulgerea încăperea. Fumul se ridică şi se

vedeau o serie de imagini.

-Daniel, acesta este Ryuki.

Pe imagine apăru un cavaler parcă aflat încă în

Evul Mediu.

-Ryuki, continua Kreg, poseda o sabie în loc

de mâna stângă. Aceasta emana un nişte unde

distrugătoare, adevărate arme de distrugere în

masă. Pot sfărâma stânci, pot găuri munţi. Sunt

foarte periculoase. Ryuki se află momentan într-o

închisoare, undeva prin Galaxia Zyz. Se lupta

nonstop cu teroriştii universali, nişte fiinţe ce sunt

capabile să distrugă orice. Din fericire, nu sunt

chiar aşa de periculoşi precum vor să fie, iar pe

lângă troll sunt doar nişte bieţi copii. În continuare

o vei vedea pe Mary. Ea este descendenta unei

familii imperiale de pe planeta Viforce. Are o

inteligenţă ieşită din comun putând, printr-o

intensă concentrare, să controleze orice fiinţă .

-Controlul este dat de inteligentă?

-Nu. Doar ca în decusul timpului a reuşit să

înveţe o mulţime de trucuri prin care să îşi

dezvolte această competentă. Este unul dintre

membrii fondatori ai grupării noastre, adică ai

fostei noastre grupări. În continuare o vei vedea pe

131

Suzuki. Capacitatea ei este una defensivă, reuşind

să lanseze un scut de apărare de nepătruns. Ea este

cea ce ne va putea asigura defensivă, dacă nu vrem

să folosim vortexul să fugim.

Bătrânul apasă alt buton , unul negru şi

imaginile dispăruseră.

-Poti să te ridici, îi spuse acesta lui Daniel.

-Dar nu am simţit nimic.

-Ai avut noroc că a fost vremea bună.

-Sa lăsăm asta la o parte. Nu crezi că ar fi bine

dacă am reuşi să ne luăm tălpăşiţa de aici şi să

mergem către cei trei : Suzuki, Mary şi Ryuki?

-Vad că eşti dornic să îi cunoşti. Ai grijă cum

vorbeşti cu ei şi asigură-te că nu le povesteşti

despre Mayflower. Este posibil să te refuze şi ,

prin urmare, să îţi iei adio de la omenire. Nu uita.

Pe mine mă găseşti pe Terra, încercând să

stabilizez timpul, deoarece troll-ul s-ar putea să se

grăbească.

-Multumesc. Şi , nu crezi că am nevoie de

coordonate?

-Pentru a-i găsi pe cei doi?

-Da.

-Uite-le.

Bătrânul îi înmâna o fişă pe care erau scrise

nişte simboluri pe care Daniel Johnson le

recunoştea.

132

-Vezi , poate reuşeşti să îl transformi la loc pe

Mayflower.

-Nu promit nimic, dar voi încerca. Să nu

întârzii mult.

Bătrânul ieşi din încăpere, îndreptându-se spre

navă sa. În câteva momente dispăru împreună cu

nava cu tot. Acelaşi lucru îl făcu şi Daniel ,

memorand coordonatele şi îndreptând destinaţia

vortexului.

Capitolul IX

Daniel Johnson ajunsese parcă în Paradis.

Peste tot în jurul său erau numai floricele, câmpii

întinse şi frumos brăzdate. În depărtare, undeva la

linia orizontului se observa un deal. Daniel se

simţea umilit, ştiind că se aştepta mai degrabă să

găsească nişte creaturi fioroase şi multe care să

încerce să îl captureze. Părea că se înşelase. Tot

aici se aştepta să îl găsească pe Ryuki, al cincilea

păzitor ceresc, dar încă nu apăruse. Pe cer un soare

bătea tot mai tare. Era o vreme toridă de vară, dacă

ar fi putut să o compare cu ceva de pe Terra.

133

Înainta, dând un pic dovadă de o oarecare

nelinişte sufletească şi de încordare, dar aceste

stări complementare nu reprezentau o piedică în

drumul său. Mergea fără să se uite în urma până

când ajunsese în unei văi . În vale se vedeau nişte

copii jucându-se . Daniel Johnson se opri în vârful

dealului pentru a observa priveliştea mirifică.

Florile transformau valea într-un paradis de

nedescris. Nici cei mai romantici poeţi nu ar fi

putut să descrie frumuseţea locului. Daniel se uită

atent la toate detaliile : razele străvezii ale soarelor,

copii zburdând pe câmpii, bondarii zburând ameţiţi

din loc în loc . Era o atmosferă de vis. Se hotărî să

coboare şi să încerce să vorbească cu acei copii ce

părea nestingheriţi. Era uimit cum se jucau atât de

frumos fără să intervină nimeni din exterior.

Părinţi nu erau , nici măcar adolescenţi. O lume de

basm nedescoperita se ivi în calea lui Daniel

Johnson. Coborî şi se îndreptă încet, cu grijă, spre

copii. Ajuns lângă unul, Daniel reuşi, fără să vrea,

să îl sperie. Bietul copil, asemănător unui băiat de

culoare, începu să alerge şi să strige într-un limbaj

necunoscut ceva. Deodată , la orizont, apărură încă

vreo două sute de astfel de omuleţi. Pentru Daniel

nu mai era deloc un tărâm paşnic, un adevărat

paradis când văzu acei omuleţi cu suliţe în mâini.

Încerca să dispară utilizând vortexul, dar nu reuşit.

134

-Stati, strigă deodată Daniel.

Grupul de omuleţi se opri şi din mijlocul lor

ieşi unul care părea mult mai bătrân.

-Cine eşti?

-Ma înţelegi?

-Normal, răspunse omuleţul.Eu sunt

conducătorul lor şi posesorul cunoaşterii absolute

de pe această planetă. Ce doreşti? De ce ai venit

aici ?

-Caut un cavaler ceresc.

-Cavaler ceresc?

Bătrânul se uita la ceilalt şi merse înapoi în

mijloc. Nu mai era nicio cale de scăpare, deoarece

sutele de omuleţi înarmaţi venea tot mai aproape.

Daniel Johnson se simţea strâmtorat . Era la

graniţa dintre a fi sau a nu fi. Visul său părea atât

de real sau era o realitate atât de apropiată de un

vis? Coşmarul se apropia, iar piticii înaintau

nestingheriţi cu miile de sulite înainte , părând

desprinşi din cărţile de istorie, cărţi tocite de atâtea

personalităţi doar pentru a afla cum funcţionează

războiul. Pentru unii lupta reprezenta o artă, una

extrem de sângeroasă, dusă la un nivel prea crunt

pentru oamenii obişnuiţi cu fericirea de scurtă

durată, în timp ce pentru alţii războiul nu era

altceva decât calea către mântuire sau fericirea

absolută.

135

Omuleţii înaintau... Daniel se pregătea să

folosească vortexul când observă o sclipire

angelică în faţă. Acea strălucire de scurtă durată

reusiste să îi distragă atenţia suficient cât să vadă

lângă el un vârf de suliţa. Sfârşit. Se uită în jos şi

observă o dâră de sânge. Încerca să se întoarcă, dar

fusese mult prea târziu pentru el. Omuleţii

dispăreau într-o zare mult prea apropiată, iar

mâinile îi erau înroşite. „Ce mi se întâmplă? Unde

plecaţi?” Cuvintele îi deveneau tot mai grele, iar

singurul său gând era legat de salvarea omenirii...

Se ducea. Îşi dădu seama că este pe ducă, că nu

mai are nicio şansă. O sclipire, o secundă, nimic

mai mult. Fiecare secundă îşi are rolul ei într-o

lume în care timpul nu reprezintă altceva decât un

blestem. Fusese oare victima ursitoarelor? Fusese

oare victima sorţii? Sau a greşit? În orice caz, dacă

alegerea era cea ultima, singurul motiv pentru care

mai putea să se gândească era legat de asumarea

vinovăţiei.

136

Capitolul X

Daniel Johnson dormea sau se prefăcea că

doarme în hamac. Sexagenarul îşi odihnea oasele

într-un hamac împodobit în spiritul Crăciunului.

Deşi afară era frig, acesta se ferea de orice sfat

venit din exterior, indiferent dacă putea însemna

un bine mult aşteptat pentru el sau dacă reprezenta

o mustrarea. Timpul nu avusese deloc gânduri

bune cu el până la vârsta de şaizeci şi patru de ani.

Din fericire, viaţa nu reprezenta doar împlinire

profesională, ci şi fericire familială. Un fulg de

nea îi atinse obrazul drept, când un nepot alerga

spre el. Era Alexandru , fiul din prima căsătorie al

lui Albert, băiatul născut din căsnicia lui Daniel cu

Ioana. Albert avea acum 34 de ani, iar Alexandru

tocmai împlinise frumoasă vârsta de 11 ani.

-Bunicule, vino lângă noi la căldură, îl rugă cu

o lacrimă în obraz feciorul.

-Nu , nepoate, nu. Nu înţeleg ce este viaţa . Nu

vreau să accept o teorie legată de viaţă. Am

impresia că am mai trăit aceste momente o dată şi

nu ştiu de ce. În fiecare noapte visez o anumită

întâmplare. Pare un puzzle foarte greu de dezlegat.

137

În seara aceasta vreau să îmi petrec timpul aici, în

frig, un frig imortal, dar un frig cald, deoarece

vreau să leg piesele acestui puzzle ce îmi afectează

bătrâneţile. Am impresia că trăiesc două vieţi în

acelaşi timp şi nu pricep cum. Poate este peste

capacitatea mea limitată de înţelegere, dar nu vreau

să renunţ acum. Mă gândesc că aş putea să dezleg

misterul viselor mele. Vreau, vreau să fiu liber şi

să pot să spun adio unor vise, dar nu pot...nu pot.

Toată viaţa mea mi-am petrecută în singurătate,

fără amici, fără un gând bun din partea lor, fără

petreceri, doar ca un şoim singuratic alergând după

o pradă imposibil de prins. Am ţinut morţiş să îmi

prind prada , iar acum simt că sunt mai aproape ca

niciodată de ea...

-Bunicule, îmi cer scuze că te întrerup, îi spuse

cu o voce călduroasă Alexandru, dar trebuie să vii

în casă. Cei de la meteo au anunţat o temperatură

scăzută în această noapte. Au anunţat vijelie şi ...

-Sufletul meu este mai mult decât vijelie. Este

o sculptură ireproşabilă a tuturor furtunilor, este o

operă de artă ce suferă când vede impertinenta

celor din jurul său.

-Am greşit cu ceva?

-Nu întotdeauna cei de lângă tine sunt

reprezentat de apropiaţi.

-Dar atunci cine sunt cei apropiaţi?

138

-Copile, încă eşti mic, spunem şi mie, ce

apropiatia au cerşetorii de pe stradă din centrul

oraşului?

-Alti cerşetori?

-Nu. Apropiaţii tuturor suntem noi. Fiecare om

este propriul zeu. El îşi decide viitorul, el

acţionează, el reprezintă forţa ascunsă , el

reprezintă ambiţia , talentul şi apropiaţii. Spune-mi

şi mie, ce ai învăţat la şcoală că înseamnă

ipocrizia?

-Pai, este un defect, nu?

-Ai început prost. Dacă ai două fete nu

înseamnă că ai un defect. În multe cazuri ipocrizia

se dovedeşte a fi mai mult decât o calitate, însă eu,

acum, la bătrâneţe, bântuit de nişte coşmaruri, simt

ca un alter ego de-al meu s-a răsculat împotriva

mea. Fericirea mea a apus o dată cu anii, dar asta

nu înseamnă că nu mai am nicio şansă, ci mai

degrabă reprezintă simbolul degradării mele

ireversibile. Ireversibilitate reprezintă o calitate în

momentul în care te obişnuieşti cu noul tău statul.

Parcă sunt o altă fiinţa sau trăiesc un vis. Oricum

nu ştiu...

-Bunicule, hai în casă, se face frig, foarte frig.

-Mai bine mergi sigur. Cerul înnorat şi fulgii

dansând îmi sunt colegii de somn.

-Nu poţi rămâne aici...

139

-Trebuie să aflu ce se întâmplă cu mine. M-am

trezit , brusc, într-o altă viaţă şi nu vreau ca , în

momentul când voi aleagea calea celor mulţi, să nu

am ce transmite mai departe. Am nevoie de un

motiv să îmi continui viaţa şi simt ca noaptea

aceasta va fi mai mult decât feerica. Va fi mai mult

decât dovada pe care eu o voi aştepta. Ţi-am spus

că sunt urmărit de nişte trăiri ce nu sunt ale mele.

Mă încurc în propriile idei şi nu ştiu cum aş putea

să îmi scot explicaţia până la capăt. Eşti prea mic

ca să înţelegi ceea ce vreau să îţi transmit.

-Bine, noapte bună!

-Noapte bună, crăişor!

Alexandru se întoarse un pic dezamăgit în

casă, neştiind ce îi rezervă viitorul. Bătrânul

Daniel Johnson continua vizionarea spectacolului

unei nopţi de iarnă, o noapte cu o sonorizarea

îngheţată şi cu o atmosferă lentă. Un fulg de

zăpadă îi căzu pe obrazul stâng în momentul în

care spre el se îndrepta fiul său, Albert Johnson.

-Ce s-a întâmplat fiule?

-De ce refuzi să vii în casă la căldură? Focul

arde, iar tu continui să te autoterorizezi în ger.

După cum vezi , răsuflările noastre prind contur.

Nu crezi că este mai bine să vii lângă noi? Nu

putem şti niciodată când va fi ultimul Crăciun

petrecut împreună.

140

-Ba da, fiule, ba da.

Daniel Johnson se uită în continuare, visător ,

pierdut, la spectacolul gratuit oferit de fulgii de

nea.

-Tata, trezeşte-te. Nu este momentul în care să

te dai mare. Nu este momentul în care vrei să

demonstrezi că eşti cel mai important.

Egocentrismul nu este o calitate. Universul nu se

învârte în jurul tău.

-Universul nu, dar Terra da.

-Ce vrei să spui? Stai aici de câteva ore . Nu

crezi că ai putea muri îngheţat?

-Atata timp cât aflu adevarut , cât îmi

îndeplinesc misiunea, moarte mea nu poate fi decât

salvare, nu poate fi decât confirmarea unui coşmar

.

-Au fost doar nişte amărâte de proiecţii în

mintea ta. Tot timpul ai avut imaginaţie. Nu uita de

primul tău roman.

-Roman, ce roman? Eu sunt mai mult decât un

roman. Eu sunt ceea ce tu ai refuzat să fii. Eu

sunt...

-Cred că e timpul să renunţi la tine. Cred că

este timpul să începi să asculţi şi pe cineva. Se face

din ce în ce mai frig, este din ce în ce mai târziu,

iar noi te aşteptam în casa în jurul bradului. Nu

vrei să îţi vezi cadoul?

141

-Cadou? Ce poate însemna un cadou? Un

cadou nu este decât o clipă de fericire.

-Dar o clipă de fericire zilnică valorează mai

mult decât una venită după ani de zile. Întotdeauna

ai refuzat fericirile de scurtă durată. Ai căutat toată

viaţa acel ceva. Ai crezut toată viaţa că eşti

salvatorul omenirii şi uite, acum ...

-Am rămas acelaşi. Încă mai caut răspunsurile,

acele răspunsuri. Du-te în casă . Ascultă-mă,

ascultă-mă pentru că începi să tremuri...

-Fara tine nu vin.

-Iar eu fără răspuns nu părăsesc această viaţă.

Sunt o clonă într-o lume paralelă. Sunt nemuritor,

nu ai ce-mi face. Natura nu poate să mi se

împotrivească. Întotdeauna am crezut că am reuşit,

dar încep din ce în ce mai mult să mă distanţez de

lumină...

Un fulg de zăpada se opri în manuşa

bătrânului.

-Fiule, sufla te rog, încălzeşte acest fulg de

zăpadă.

-Se va topi.

-Asta şi vreau.

Albert îl ascultă, dar rezultatul nu fu cel

aşteptat.

-Vezi, nu se topeşte. Aproape am găsit

răspunsul. Te rog, lasă-mă aici. Nu voi dispărea şi

142

nu vă voi dezamăgi, însă am nevoie de o

promisiune.

-Spune, te rog!

-As vrea ca, aş vrea să aprindeţi o lumânare

pentru mine în momentul în care nu voi mai fi aici.

Sunt foarte multe şanse să nu mai fiu şi nu vreau să

stric acest paradis aparent , deoarece meritaţi mult

mai mult. Eu sunt doar acel ceva ce vă poate

alunga fericirea şi nu vreau să fac acest lucru. Vă

rog, vă rog să petreceţi, să nu vă amintiţi de mine,

vă rog să mă uitaţi, dar după ce aprindeţi acea

lumânare.

-Tata...

-Albert, cu cine vorbeşti? Albert, vino, mama,

în casă. Vei îngheţa păzind acel hamac. Vino...

-Draga mea, nu îl vezi, este...

-Dragule, sigur eşti bine? Vino mai bine în

casă. Ai răcit...

Albert îşi întoarse privirea din nou spre

hamac. Surprinzător, acolo nu mai era nimeni. Se

ridică, moleşit , şi se îndrepta spre casă. Soţia să îl

apucă de braţ în momentul în care ajunsese în

dreptul ei. Cei doi intrară în casă, unde îi aştepta

Alexandru.

143

Capitolul XI

-Omule, trezeşte-te. Eşti bine?

Daniel îşi deschidea încet pleoapele. În faţa sa

era un om , aparent de 40 de ani. Îi strigă să îşi

revină, însă el nu îşi dădea seama de ce.

-Omule, ai dormit şapte ani...

Daniel se ridică străpuns de o forţă neştiută.

-Nu este posibil...

-Din nefericire este cât se poate de adevărat.

Şi, chiar dacă nu dormeai atât, tot nu reuşeai să

faci nimic. Kreg nu a reuşit să remedieze problema

temporală, iar Albert nu a putut fi salvat. Îmi pare

rău să te anunţ, dar casa ta a dispărut...

-Familia mea, fiul meu, cunoscuţii mei,

Ioana...nu se poate. Minţi.

-Nu mint. Acei omuleţi au reuşit să implanteze

în creierul tău un cip în care petreceai un moment

fericit dintr-un viitor improbabil o perioadă

determinată de timp.

-Nu se poate...

-Ba da...

144

145

146

147

POEZIE

148

Visul deşertului

Doar in vis realitatea pare O fantezie ce te copleşeşte-adânc Şi te lasă, singur, să faci Tot ce ţi-ai dorit vreodată. Doar in vis poţi deveni, Acolo multe şanse ai, Orice vrei, orice doreşti, Orice toata viaţa ai visat. Făra vise lumea-ar fi O adânca supărare; Făra vise lume-ar fi Un deşert făra nisip. Orice? Tu , tu inţelegi? Când zici că vrei ceva, Ceva mareţ să inţelegi: Visează întâi şi apoi plângi.

149

În umbra ta

Un şuierat se-aude-n noapte Cine să fie oare? Vifor nu e, oameni nu sunt, Dar ce e oare? Să aşteptăm să vedem ? Luna se arată, blândă şi nevinovată În umbra lor, crengile se mişcă, Sperie şi-aduc, aduc aminte Dorinţele se nasc în zori, Dar înca este noapte O stea se uită blând la tine Şi te priveste, atent, mereu. Destinul tău se-ntreabă, Încă o data aşteaptă, Să fie steaua sa? Răsare oare? Sau e doar abstractul? Lumea e fericită, numai tu,

150

TU aştepţi în taina, tăcută Spiritul tău este condus, Se lasă dus de steaua ta. Trezeşte-te, e zi, Sunt zorii unei zile noi. Trezeşte-te, e zis, Noi suntem singuri, Vegheaţi de astre si de Lună.

151

Mistic Doamne, păzeşte lumea-ntreagă Şi apără un Soare şi o Luna Domneşte lânga noi , preţuieşte Talismanele din noi . În umbra nopţii întâlneşte, Vindeca şi ajută, pe cei, pe ei Uită-te adânc la tine, Priveşte-adânc, viseaza.... EA are dreptul să viseze, Tu poţi să faci la fel, Admiră dreptul la fericire Şi bucură-te cu noi, cu toţi. Aştrii păzesc lumea-ntreagă, Luceafărul se uita pe furiş Iar noi, doar noi stăm în taină, Privind un nou, dar simplu răsărit.

152

Pentru toţi, din inimă Gândindu-mă la ei cu drag, simţindu-le căldura Încerc să scriu acest poem, poem de jale şi de dor Comorile unei lumi cruzi, răbdarea şi bunul exemplu. Şi lauda nu e de-ajuns, ei sunt salvarea noastră, Privesc de sus, de lângă noi, un ajutor ei mereu dau Sacrificându-şi orice gând, iubindu-ne cu adevărat. Un cuvânt scris înseamna mult, din inima-i smarald Safir sau pietre preţioase, totul este mult prea puţin Un "Multumesc!" înseamnă mult, un "Multumesc!" este puţin Poate e greu să-i înţelegi, să crezi în ei şi să-i asculţi Dar lumea asta este mare, iar tu visezi, visezi prea mult Ei sunt deşteptarea, dimineaţa vieţii tale. Clipele de mâhnire dor, indiferenţa este-o rana Fii un înger măcar azi sau dă-ţi seama de ce faci Ei înca, înca mai sunt, dacă nu, să regretăm.

153

Îndemn absurd, în trecere printre abstract Concret nu dau decât un sfat Iubiţi copii, iubiţi părinţi şi nu vă lăsaţi influenţaţi.

Mesaj către duşmani Români am fost, vom fi mereu, Aceste locuri noi le-am apărat, De multe ori noi ne-am opus Distrugerii acestui stat. Pentru duşmani eram neînsemnaţi, Dar oameni de legenda au trăit, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Ei mândră ţară au apărat. Din vremuri vechi am fost călcaţi, De turci, austrieci, germani,

154

Ruşii şi ei au încercat, Dar nimeni nu a reuşit. Noi mereu aici vom fi , Ca o stâncă-i vom opri, Duşmanii noştrii chiar de vor dori Pe noi nu ne vor doborî. Avem în sânge trei culori, Avem în sânge o patrie, O Românie de nadejde, Care nu va dispărea. Uniţi vom fi , uniţi noi vom trăi, Duşmanii ne vor face mari, Şi armele noi le vom folosi, Precum strămoşii noştri .

155

156

Post – mortem Sunt vlăguit Speranţele de mult m-au părăsit Aştept o provocare Mi-e dor şi cer iertare. Cu ce am greşit? De ce oare m-am oprit? Sunt oribilat, regret... Nu sunt eu, regret. Cântecul adormirii mele înca îl mai ştiu Stau singur, într-adevîr mă simt în plus Sunt singur, doar eu şi conştiinţa mea, Regret, de ce oare am părăsit-o... O lume dură, clipe scurte O lume bună, clipe rele Totul s-a dus, am adormit

157

Dar nu regret, nici ei nu-şi amintesc Îmi amintesc, dar degeaba Nimic nu mai contează acum Toţi m-au sărit, chiar toţi Eram in plus, mereu M-am gândit, şi regret Regret degeaba, nu mai simt Nimic. M-am pierdut, Iar trupul meu îl văd şi-acum. E îngropat, Mormane de pământ îl apasă, Dar gândurile dor mai mult, Ah, conştiinţa, draga mea! Memorii, vieţi distruse Privesc în tăcere Aş vrea să mai spun, măcar o dată, "Lume, nu mă părăsi!" Dar, nimic nu mai contează Eu nu mai sunt, Povara pe suflet dăinuieşte O nemurire, eu voi suferi, doar o vecie... Demoni, nopţi nesfârşite, O clipa, doar o clipa,

158

Nu-mi ajunge, e prea puţin Dar prea puţin e mult...e necesar... Zilele s-au dus, zile trec, Dar eu, eu sunt deasupra lor Pentru mine, nimic nu contează, Sunt superior, cum mi-am dorit mereu. Insa , nu mă cucereşte, Imbătat cu mortalitate, Impăcat cu zeii tăi şi ai mei, ai noştri Timpul e slujitorul meu, iar eu, Iar eu , un biet apus de soare... Vă simt, vă văd, vă aud Voi însa m-aţi uitat, Ce ghinion! Ce eu nu cred, Încă mai sper, în vis mai sper... Ţeluri distruse, vise spulberate, Mesaj apocaliptic am vrut, Apocalipsă am primit Mai mult decât vroiam... Regretele nu mai contează Eu nu mai sunt, Am dispărut o data, doar o data Şi pentru voi , chiar nu mai sunt

159

Mă uit, mă minunez , Cum voi, încă mai credeţi, Încă nu mă ştiţi, nu mă cunoaşteţi, Şi nu veţi face , din nou, nimic. V-am dat speranţe sau m-am înşelat Eu m-am gândit, numele vostru, Al vostru nume, iar l-am învăţat, Eu vă aştept, sper să mă-ntâlniţi. Aidoma voua, viaţa fericită Şi amintiri, drumuri curate Sufletele voastre, demne Îngerul vostru vă priveşte Regret, regret că nu mă ştiţi Nu-s fantomatic, nu am fost Am căutat o şansă, în infinit Nu am găsit, am obosit Îmi pare rău sau nu? Asta vroiam atunci Singuratate, acum prea multă am Lipseşte libertate, prietenie şi egalitate... Pierind în ochii unora, Dispărând din mintea altora Voi îmi puteţi îmblânzi soarta Chiar şi aşa, captivă...

160

Asemeni unui şoim rătăcitor, Prins şi cu aripile obosite, Asemeni mie, doar mie Trăiesc, mă inchid...m-ascund. Vă mulţumesc, mă-nchin, Ingenunchez în faţa voastră, Şi, din inima vă spun, "Mulţumesc! Mulţumesc!".

161

Oda pentru absolut

Zilele mi-au fost sfetnici, nopţile amici Eram printre stele, acum, eu, Sunt Luceafărul din fiecare noapte Pe toţi îi văd de departe. M-am nascut plin de forţă Slăbiciuni nu am , dar eu , sunt, Superb! Născut într-o zi de luni, Într-o zi perfecta de primăvară Perfecta pentru perfecţiune. Prin vene îmi curge sânge regal, În mintea mea se nasc profeţii Iar eu , doar eu, am dreptate... Mereu. Sunt dreptatea dorită de toţi, Sunt dorinţele tuturor, Nimeni nu mă poate schimba, Ce-i perfect, perfect rămâne... Luna îmi este muza preferată Tatăl meu e prinţul Soare Şi eu, eu sunt pământeanul perfect

162

Legalitatea, dreptatea, perfecţiunea Nu greşesc, condamn toţi zeii Timpul îşi pierde din vrajba când trece pe langă mine Iar natura, şi ea, mă implora pentru absolut. Sunt regele adevărului şi sunt mai mult decât un om. Astrele de pe cer îmi zâmbesc , Iar noaptea la balul cosmic mă invită Mă aşteaptă, în disperare, dar eu, Doar eu pot refuza aceasta onoare. Am fost perfect, sunt şi voi mai fi Doar eu sunt salvarea omenirii Am potenţial nelimitat Şi răbdare de oţel. Gândurile mi-s tunete, Fulgere mi-s amintirile, Furtuni îmi sunt răsuflarile, Iar inima mi-e patria...

163

Omagiu pentru idoli

Uite, aşa se duc, incet, Fiecare pe drumul lor Noi privim si îi fericim, Pe ei , suflete de dor. Au fost buni, au fost şi rai Un exemplu ne-ntrerupt, Salvatorii unei păci Unei păci a nemuririi, Unei păci de bun augur Stele cad pe-un drum mai bun; Stele-n trup şi stele-n suflet Amintirile-s un plus Drogul celor mulţi şi buni. De privim spre un apus, Un apus amăgitor, Ne-ntrebăm ce s-a-ntâmplat? Ce-au greşit? ce simple voci? Ce-au făcut de-au dispărut... Lăsând vorbe la o parte Dăinuind în umbra noastră, Ei rămân nemuritori,

164

Povestindu-ne de dor. Amintiri de-un veac de glorii, Presărati într-un cerc alb Un omagiu pentru ei, Un gând bun, nemuritor. Doamne, ocroteşte-i tu! Încălzeşte-le amurgul, cu eternul nost' cuvânt!

165

Cuprins

1. Protejând Terra 2. VIsul deşertului 3. În umbra ta 4. Mistic 5. Pentru toţi, din inimă 6. Mesaj către duşmani 7. Post-mortem 8. Odă pentru absolute 9. Omagiu pentru idoli

166

DISPONIBIL

PAPERBACK

PRIN

COMANDA

PE

AMAZON

SAU

CREATESPACE

167