UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

SPECIALIZAREA ASISTENTA SOCIALĂ

CONSILIEREA ȘI TERAPIA DE FAMILIE ÎN PREVENIREA

DIVORȚULUI

STUDENT: VLAICU CRISTINA

BUCUREȘTI

IULIE 2013

Consilierea și terapia de familie în prevenirea divorțului

Privind în trecut realizăm cât de mult s-a schimbat societatea, cum unele valori au rămas

importante de-a lungul generațiilor și curentelor care au influențat evoluția lumii. Unele valori și-

au pierdut din însemnătate, au revenit și iar s-au pierdut, însă familia și căsătoria sunt valori

“nedemodate” și care au rămas valabile și respectate.

Motivația alegerii acestei teme este însăși familia. Aceasta este pilonul de bază al

societății, ea crează indivizii, îi socializează, îi formează, iar aceștia la rândul lor, continuă cercul

evenimentelor. Învățăm la școală, încă din clasele mici că evoluția omului este ca un circuit: se

naște, crește, devine adult, se căsătorește, își întemeiază propria familie, îmbătrânește și moare.

Dar uneori oamenii sar peste anumite etape, sau nu respectă o ordine a lor. Astfel că traseul spre

mariaj era următorul: două persoane se cunoșteau, ieșeau la întâniri, formau un cuplu, în unele

cazuri existau contacte sexuale premaritale, se căsătoreau și apoi apăreau copiii. Astăzi situația s-

a mai schimbat. Unele din aceste etape lipsesc, sau apar alte etape, cum ar fi separarea, divorțul,

recăsătorirea.

Familia este un cuvânt pe care îl folosim aproape la ordinea zilei, dar de-a lungul

timpului o multitudine de cercetătorii au încercat să formuleze o definiție cât mai completă.

“Familiile reprezintă relațiile dintre oameni, cum sunt cele dintre părinți, dintre părinți și copii,

precum și relațiile dintre frați. Familia înseamnă o instituție și o ideologie – ideologii dintre

relațiile dintre sexe, dragostea maternă și intimitatea familiei. Familiile locuiesc în gospodării și

sunt astfel responsabile de producere, reproducere și consum, toate organizate în moduri diferite”

(Moxnes, 1950 apud Băran – Pescaru, 2004, 12). Astfel că putem observa că familia nu se referă

doar la membrii și funcțiile pe care le îndeplinește, ci și la relații si sentimente.

Dar ce se întâmplă atunci când doi oameni ce formează un cuplu decid că problemele din

căsnicia lor sunt prea grave și că este mai bine să se despartă? Uneori oamenii decid să arunce tot

ce au construit împreună, alteori aleg să rezolve neînțelegerile, păstrând problema în familie sau

apelând la ajutor specializat. În lucrarea mea de licență am abordat aceeași temă, iar în urma

cercetării pe care am realizat-o a reieșit că în România cuplurile nu cunosc foarte multe

informații despre consilierea și terapia de familie, dar că există cupluri care ar apela la un astfel

de serviciu, cel puțin în teorie, iar cel mai frecvent motiv pentru care ar merge la consiliere este

evitarea unui posibil divorț.

2

În general, oamenii înțeleg greșit domeniul consilierii de ori fel ar fi ea. Pe baza simțului

comun, persoanele au dat o conotație negativă cuvintelor: consiliere, terapie, asistent social,

psiholog, astfel că ei nu au căutat să înțeleagă mai bine cu ce se ocupă acești specialiști și dacă îi

pot ajuta și pe ei.

Deși de cele mai multe ori sunt folosite ca și sinonime, lucru care se va întâmpla și în

lucrarea de față, trebuie făcută o distincție între consiliere și terapie. “Consilierea este utilizarea

pricepută și principală a relației interpersonală pentru facilitarea auto-cunoașterii, acceptării

emoționale și maturizării, dezvoltării optime a resurselor personale. Scopul general este acela de

furnizare a ocaziei de a lucra în direcția unei vieții mai satisfăcătoare și pline de resurse”

(B.A.C., 1989, cf. Clarkson, Pokorny, 1994, apud Acriș, 2012, 1). Terapia poate fi definită ca o

relație între pacient și psihoterapeut, prin care se dorește investigarea și înțelegerea tulburărilor

beneficiarului. Obiectivul major al psihoterapiei este de a produce schimbări la nivelul

personalității individului, prin care acesta să se elibereze și să fie realizată o adaptare mai

eficientă și stabilă la propriul mediu de viață (Holdevici, 2005, 16).

Pentru a ne apropia de punctul central al capitolului, definim consilierea de cuplu și

familie ca “formă teoretică și metodologică de asistare psihologică a cuplurilor și familiilor aflate

în impas, cu scop bine precizat și limitat la o problemă, de scurtă durată și efect de rezolvare a

problemei avute” (Vasile, 2005, 108).

Deși nu iși doresc să apeleze la ajutor specializat, susținând că nu au niciun fel de

probeleme, efectele se răsfrâng asupra fizicului, posturii, vocii sau privirii. Chiar și în cazul

persoanelor care se pot controla și pot afișa fericire absolută, este nevoie de consiliere, pentru a

depăși situația și a nu fi măcinat pe dinăuntru (Mitrofan, Ciupercă, 2002, 105). Dar consilierea

nu se realizează pentru ca doi oameni să rămână împreună sau să se despartă, aceasta îi ajută să-

și conștientizeze problemele și să caute rezolvare (Vasile, 2005, 105).

Persoanele care apelează la ajutorul unui terapeut, se confruntă cu unul dintre

următoarele tipuri de probleme (Mitrofan, Ciupercă, 2002, 104):

au o stimă de sine scăzută, imaginea, părerile și sentimentele despre ei înșisi sunt

negative sau dezprobatoare;

nu există comunicare eficientă sau sinceră, sau uneori este aproape inexistentă

între persoană și membrii familiei sau în cuplu;

regulile ce se folosesc în cadrul familiei sunt greu de acceptat, prea rigide;

3

relații extreme de limitate și rare extrafamiliale.

Faptul de a veni la consilier sau terapeut nu garantează neapărat un succes. Cei care aleg

această cale trebuie să conștientizeze și recunoască problemele pe care le au, să vrea să schimbe

ceva pentru a depăși problemele, dar mai ales să realizeze acțiuni prin care să fie posibilă

schimbarea (Mitrofan, Ciupercă, 2002, 107).

Terapia și consilierea de familie se poate realiza într-o serie de etape, precum cele

sintetizate de Michael Nichols și Richard Schwartz ( 2005), după cum urmează: convorbirea

telefonică, primul interviu, faza timpurie a tratamentului, faza mediană a tratamentului și

sfârșitul terapiei. Voi lua fiecare etapă și o voi detalia în cele ce urmează.

Convorbirea telefonică este primul contact pe care terapeutul îl are cu persoana sau

familia care solicită asistență. În această primă discuție se pun bazele viitoarei relații dintre

consilier și beneficiari. Scopul convorbirii telefonice este de stabili o întâlnire pe baza descrierii

problemei, prin care se oferă o cantitate minimă necesară de informații. Prin descrierea

problemei sunt identificați toți membrii care ar putea fi implicați sau afectați de problemă.

Împreună cu beneficiarul care solicită ajutor, trebuiesc stabilite detaliile primului interviu, și

anume: data, ora, locul, participanții, costul consulației. Consilierul solicită ca toți membrii

familiei să participe la ședințe, deoarece este nevoi ca toți să își expună părerea despre problemă,

toate versiunile sunt importante pentru culegerea de informații. Cu o zi înainte de ședință este

nevoie ca terapeutul sau beneficiarul trebuie să revină cu un telefon, pentru a fi reconfirmată

programarea (Nichols, Schwartz, 2005, 75).

Cea de a doua etapă este primul interviu. În urma convorbirii telefonice, specialistul își va

forma o teorie sau o sumă de ipoteze cu privire la problema ce i-a fost prezentată. Pe parcursul

primei ședințe, consilierul va putea să-ți confirme sau să-ți infirme ipotezele pe care și le-a

formulat, dar acesta nu trebuie să tragă concluzii pripite sau să-și facă un țel din a-ți confirma

ipotezele. Cunoașterea membrilor începe prin prezentarea consilierului și strângerea mâinilor

membrilor familiei, și de asemenea, descrierea cabinetului și a formatului ședinței. După

recapitularea convorbirii telefonice, consilierul va ruga fiecare membru să-ți spună părerea

despre problema identificată. Trebuie văzut cum a încercat familia până acum să rezolve

problemele, ce a dat rezultate, ce nu a dat rezultate și de ce nu a dat rezultate. Înainte de finalul

primului interviu, trebuie negociat cum se vor desfașura sedințele viitoare: frecvența și durata

ședințelor, cheltuielile, cine va participa la ședințe (Nichols, Schwartz, 2005, 76-77).

4

În ședințele ce urmează după primul interviu, începe tratamentul. Faza timpurie este cea

în care ipotezele terapeutului sunt reformulate, de la care este problema pe care o are familia, la

care este cauza care menține problema. În această etapă se trece la lucrul efectiv cu problema, la

provocarea acțiunilor și ipotezelor. Depinde de modul de lucru al consilierului cum va provoca

acțiunile, dar în niciun caz nu trebuie să facă sugestii. Conflictul interpersonal este abordat în

cadrul consilierii de familie. Membrilor unei familii le este ușor să vorbească despre

nemulțumirile pe care le au. Fiecare membru trebuie întrebat cum este el implicat sau afectat de

problemă, mai ales atunci când o persoană este prezentată ca fiind problema, astfel sunt lărgite

orizonturile problemei. Refuzul de a face sugestii al consilierului îi poate determina pe membrii

familiei să încerce să-ți descopere resursele. În plus practicianul trebuie să se focalizeze pe

eforturile familiei ce au dus la succese, pentru a-i încuraja să nu renunțe și să continue în

eforturile lor (Nichols, Schwartz, 2005, 79-80).

Rolul terapeutului în faza mediană a tratamentului este mai puțin activ. El sau ea trebuie

să se limiteze în a interveni în discuțiile din timpul ședinței, intervenind doar atunci când discuția

se împotmolește. Acest fapt va elimina dependența pe care familia ar putea să o dezvolte față de

consiliere și îi va ajuta să comunice eficient și în afara ședințelor. Pe parcursul acestei faze,

specialistul încurajează membrii să se exprime între ei și să comunice între ei pentru o înțelegere

reciprocă. Intervențiile consilierului vor fi punctuale și mai puțin directive, fapt care va încuraja

membrii să se bazeze mai mult pe resursele proprii (Nichols, Schwartz, 2005, 81-82).

Consilierea se sfârșește atunci când problema pentru care familia a venit s-a rezolvat. De

asemenea sfârșitul terapiei “are de-a face, atât cu sentimentele familiei care simte că a câștigat

pentru ceea ce a venit, cât și cu sentimentul terapeutului că tratamentul a atins punctual în care

nu mai poate oferi prea mult familiei” (Nichols, Schwartz, 2005, 83). Sfârșitul terapiei este

momentul ideal în care se revizuiesc relațiile și se consolidează ceea ce s-a învățat pe parcursul

ședințelor. Pentru a se verifica rezultatele consilierii, practicianul se poate interesa despre cum se

descurcă familia. Această evaluare se poate realize prin intermediul unei convorbiri telefonice,

scrisoare sau chiar o scurta sesiune (idem, 2005, 83).

Tehnicile și metodele de lucru din terapia de familie diferă de la un terapeut la altul.

Fiecare teraput are un mod de lucru diferit în funcție de specializarea pentru care a optat, în

funcție de caracteristicile personale și de terapia care i se potrivește cel mai bine. De-a lungul

5

timpului au fost dezvoltate mai mulște tipuri de terapii individuale și de familie. Dintre acestea

voi exprima doar o parte.

Terapia experiențială s-a fundamentat pe baza psihologiei umaniste din anii 1960, având

principiul “experienței aici și acum” (Mitrofan, Vasile, 2001, 41). Practicienii experiențialiști au

considerat drept cauză și efect al problemelor familiei, reprimarea emoției (Nichols, Schwartz,

2005, 232). Unii dintre cei mai importanți reprezentanți ai terapiei experiențiale sunt: Carl

Whitaker, Peggy Papp, Virginia Satir, Walter Kempler, August Napier, David Kieth, Leslie

Greenberg, Susan Johnson, Fred și Bunny Duhl.

Scopul terapiei experiențiale este acela de la stimula creșterea personală (Vasile, 2005,

107). Accentul cade pe creșterea integrității persoanei, limitarea dependenței, libertatea de

opțiune și creșterea experienței, și mai puțin pe adaptarea socială sau eliminarea simptomelor

(Malone, Whitaker, Warkentin și Felder, 1961, apud Mitrofan, Vasile, 2001, 45). Explorarea

experiențelor personale și un scrurt proces terapeutic au fost exprimate de Virginia Satir (1972,

apud Nichols, Schwartz, 2005, 237) în următoarele cuvinte: “Încercăm să facem trei schimbări în

sistemul familial. Mai întâi, fiecare membru al familiei trebuie să poată să vorbească în mod

congruent, complet și cinstit, despre ceea ce vede și aude, simte și gândește, despre el însuși și

despre alții, în prezența altora. În al doilea rând, fiecare persoană trebuie să fie abordată și să fie

implicată în condițiile acestei unicități, în așa fel încât hotărârile sunt luate în condițiile explorării

și negocierii, mai degrabă decât în condițiile puterii. În al treilea rând, diferența trebuie

conștientizată deschis folosită pentru dezvoltare”.

Practicienii care folosesc terapia experiențială au un mod de lucru, în care folosesc

tehnici educative, dar mai ales forța personalității. Terapeuții încurajează exprimarea

sentimentelor, indiferent cât de negative sunt, exprimarea lor este urmată de intimitate și căldură

între membrii familiei (Mitrofan, Vasile, 2001, 49). Pentru a putea promova deschiderea ca

metodă, consilierul la rândul său trebuie să fie deschis și autentic. Tehnicile experințialiste pot fi

structurate, dar de cele mai multe ori, ședințele nu au o organizare clară, bazându-se pe

spontaneitatea, dinamica și deschiderea terapeutului (Nichols, Schwartz, 2005, 241). Tehnicile

structurate sunt: sculptura de familie, coregrafia, prin care se dorește creșterea în intensitate a

emoțiilor, desenul familiei și modelaj, inspirate din artterapie și dramaterapie, interviurile păpușii

familiei, joc de rol (Vasile, 2005, 107; Mitrofan, Vasile, 2001, 50-51).

6

Terapia psihanalitică a pornit de la Freud, dar de-a lungul timpului a fost folosită de mulți

specialiști, printre care: Nathan Ackerman, Murray Bowen, Salvador Minuchin, Carl Whitaker

Don Jackson , Boszormenye – Nagy (Nichols, Schwartz, 2005, 257). Prin terapia de familie

psihanalitică se dorește eliberarea membrilor familiei de restricțiile inconștiente, pentru ca

acestora să le fie mai ușor să interacționeze cu alte persoane și de asemenea se încurajează

separarea, individualizarea (Vasile, 2005, 107).

Scopul terapiilor psihodinamice poate fi considerat schimbarea personalității prin

individualizare, separare. Această individualizare nu trebuie să fie neapărat rezultantă a

distanțării de familie, de aceea terapeuții de familie consideră că o creștere emoțională și

autunomie se pot realiza mai bine prin intermediul legăturilor emoționale din familie (Nichols,

Schwartz, 2005, 280). Au fost realizate studii prin care s-a demonstrat că tratamentul psihanalitic

funcționează mai bine prin reducerea apărării decât prin introspecție. Introspecția se poate realiza

prin identificarea motivelor din spatele atitudinilor. Psihanaliza consideră că visurile reflectă

sentimentele persoanei, mai ales cele latente, pe care oamenii nu doresc să le exprime (Mitrofan,

Ciupercă, 2002, 165).

Tehnica psihanalitică poate fi considerată relativ simplă, dar în niciun caz nu poate fi

considerată ușoară. Cele patru tehnici de bază sunt: ascultarea, empatia, interpretarea și

neutralitatea analitică. Ascultarea este o activitate solicitantă care presupune ca terapeutul să

asculte atent, fără a întrerupe cuplul sau a asculta superficial. Este o activitate greu se realizat

datorită faptului că practicianul poate simți nevoia de a interveni cu întrebări sau a ghida

conversația (Nichols, Schwartz, 2005, 285). “Se consideră că fluxul spontan al gândurilor și

sentimentele pacienților oferă sugestii mai importante decât fragmentarea lor cu întrebări care

pot fi puse oricum mai târziu” (Mitrofan, Ciupercă, 2002, 168). Folosind neutralitatea analitică,

terapeutul lasă lucrurile să curgă, fără a interveni prea direct pentru a ajuta familia în nevoie. Prin

empatie, specialistul creează un climat propice deschiderii clienților, iar interpretările ce au loc

pe parcursul terapiei clarifică confuziile și neînțelegerile (Nichols, Schwartz, 2005, 285;

Mitrofan, Ciupercă, 2002, 167).

Bazele terapiei strategice nu sunt foarte clar determinate, unii autori susțin că

întemeietorii acesti mișcări sunt Haley și Erickson (Nichols, Schwartz, 2005, 179), alții că Haley

și Cloé Madanes (Mitrofan, Vasile, 2001, 141). Lasând la o parte părerile contradictorii, putem

7

enumera printre specialiștii care sunt adepții acestei mișcări pe: Lynn Hoffman, Arthur Bodin,

Richard Fisch, Peggy Papp, John Weakland, Richard Rabkin sau Paul Watzlawick (idem, 141).

Scopurile terapiei strategice sunt de a modifica problema, de a reorganiza familia, mai

ales din punct de vedere ierarhic și al impunerii anumitor granițe între generații (Vasile, 2005,

106). Strategia de rezolvare a problemei cu care se confruntă beneficiarul este o activitate de care

trebuie să se ocupe specialistul, în plus acesta trebuie să țină cont de situația psihosocială a

clientului. În terapia strategică, practicianul nu trebuie să identifice o tehnică terapeutică pe care

să o folosească în toate situațiile deficitare, el sau ea trebui găsească o strategie de lucru pentru

fiecare situație (Holdevici, 2005, 182).

Cele mai frecvente folosite tehnici în cadrul ședințelor de terapie structurală sunt:

instrucțiunile directe, instrucțiunile paradoxale, reîncadrarea, prescrierea simptomului, tehnicile

“prefacerii”, reținerea schimbării, încercările dificile, sarcinile metaforice (Mitrofan, Vasile,

2001, 153-157).

Drept fondatori ai terapiei sistemice de familie, Iolanda Mitrofan și Diana Lucia Vasile

(2001, 169) îi prezintă pe psihiatrii italieni de la Școala din Milano: Mara Selvini-Palazzoli,

Luigi Boscolo, Gianfranco Cecchin și Giuliana Prata. Alți adepți ai terapiei sistemice sunt:

Murray Bowen, Jay Haley, Gregory Bateson, Salvador Minuchin.

Omul este produsul mediului social din care provine, și de aceea influențele din familie și

modul de funcționare al familiei se răsfrânge asupra individului (Nichols, Schwartz, 2005, 136).

Scopul mișcării sistemice este de a ajuta familia să identifice situația care determină disfuncția

familială, pentru ca mai apoi să întrerupă și să schimbe ceea ce produce problema. Regulile prea

rigide, inflexibile sau nepotrivite familiei, pattern-urile preluate de la generațiile trecute pot

provoca disfuncții la nivelul sistemului familial (Mitrofan, Vasile, 2001, 175).

Anumite metode folosite de specialiștii terapiei sistemice, sunt utilizate pentru a se afla

părerea fiecărui membru în legătură cu natura problemei identificate sau sentimentele celorlalți

membri. Alte tehnici sunt folosite pentru a identifica comportamentele ce ar trebui schimbate

pentru a duce la rezolvarea problemei. Aceste tehnici sunt după cum urmează: întrebările

circulare, formularea ipotezelor, utilizarea conotației pozitive, prescrierea simptomului,

ritualurile și ceremoniile (Mitrofan, Vasile, 2011, 180-183).

“Scopul este de cele mai multe ori de clarificare a relației, a resurselor și a barajelor

relaționale, și va continua atâta vreme cât cei doi parteneri doresc acest lucru” (Vasile, 2005,

8

105). Deși multe cupluri apelează la un serviciu de consiliere sau terapie de familie atunci când

relația lor se află într-o poziție nesigură, și este în pericol de destrămare, acest lucru nu înseamnă

neapărat că cei doi parteneri trebuie să rămână împreună sau să se despartă (Vasile, 2005, 105).

Fiecare persoană provine din câte o familie, în care a fost socializat într-un anume fel,

vine cu un set de comportamente, pe care le consideră eficiente și potrivite. Atunci când două

persoane intră într-o nouă relație intimă, comportamentele și valorile lor pot intra în conflict, din

cauza faptul că fiecare consideră conduita sa cea mai potrivită. Rolul pe care o are consilierea

maritală, prin intermediul consilierului este de a ghida cuplul. Consilierul nu le poate da soluția

la problema cu care se confruntă, el va încerca să modeleze stilurile de comunicare și relaționare

pe care le au partenerii și să încerce formarea unor stiluri eficiente (Vasile, 2005, 106).

“Consilierul va ajuta cuplul să își mobilizeze resursele, calitățile pentru a stimula punctele lor

tari, astfel încât să găsească cât mai multe soluții reale și posibile la dificultățile cu care se

confruntă” (Vasile, 2005, 106).

Consilierea se poate realiza pe baza a trei principii, care pot fi identificate și ca roluri ale

consilierului: acesta trebuie să faciliteze dezvoltarea benediciarului, pe parcursul procesului,

consilierul trebuie să ia în considerare mediul fizic, psihic și social în care trăiește persoana

asistată și prin consiliere se urmărește o corespondență potrivită între persoană și mediu

(Mitrofan, Nuță, 30). Orice relație de consiliere dintre beneficiar și consilier se bazează pe

influență socială. Este o influență socială, dar nu în sensul clasic al cuvântului, această influență

face referire la stimulare dezvoltării persoanei asistate. Consilierul poate realiza acest lucru doar

în condițiile în care acesta își cultivă la rândul său o serie de calități (idem, 29).

Asistenții sociali lucrează cu o multitudine de categorii de beneficiari printre care și

familii divorțate, familii în pericol de dezorganizare, dar și copii rezultați din astfel de familii.

Rolul unui asistent social nu este așa cum cred oamenii obișnuiți, care nu au cunoștințe despre

acest domeniu, să ofere indemnizații și să se ocupe de copiii părăsiți de părinți.

Așa cum dau exemplul mai mulți asistenți sociali, printre care și Virginia Satir sau

Michael White, practicienii din acest domeniu pot pătrunde în domeniu consilierii și

psihoterapiei. Rolurile pe care un asistent social le are, se extind în funcție de categoria de

beneficiari, problema pe care acesta o are, dar și de tipul de intervenție pentru care optează

acesta.

9

Rolul asistentului social consilier este de a sprijini persoanele consiliate în adaptarea la

condițiile de viață, de a ajuta beneficiarii să găsească soluții la propriile probleme și situațiile

dificile pe care le întâmpină. De asemenea, consilierul îl va orienta pe beneficiar spre serviciile

de specialitate de care are nevoie și de care poate beneficia (Buzducea, 2009, 69).

10

BIBLIOGRAFIE

Acriș, C. (2012) Consiliere individuală și de grup (note de curs). București :

Universitatea din București

Băran-Pescaru, A. (2004) Familia azi. O perspectivă psihopedagogică. București:

Editura Aramis

Holdevici, I (2005) Elemente de psihoterapie. Constanța: Editura Mar

Mitrofan, I., Nuță, A. (2005) Consiliere psihologică. Cine, ce și cum? București: Editura

Sper

Mitrofan, I., Vasile, D.L. (2001) Terapii de familie. București: Editura Sper

Nichols, M.P., Schwartz, R.C. (2005) Terapia de familie: concepte și metode. București:

Asociația de Terapie Familială

Satir, V. (2011) Terapia familiei. București: Editura Trei

Vasile, D.L. (2005) Introducere în psihologia familiei și psihosexologie. București:

Edutura Fundației de Mâine

11