Etica transplantului de la donator viuBogdan Berbescu, grupa 41, seria 6.

Transplantul de organe ridica o serie de dileme etice, in functie de numeroase variabile ce tin fie de donator, primitor sau de centrul medical si cadrele medicale ce efectueaza interventia; dintre multiplele posibilitati ce pot fi intalnite in practica medicala am ales situatia unui donator viu, ce doreste sa isi doneze un organ unui receptor ce are ca unica solutie terapeutica acest transplant, cu evitarea problemelor puse de eventuale greseli pre-, intra- sau postoperatorii.

In primul rand dilema in cauza este o dilema etica de tip complex si vom incepe sa o definim din punctul de vedere al donorului, acesta isi asuma un risc cu potential vital imediat sau cu potential negativ asupra calitatii vietii sale pe timp indelungat, iar in acleasi timp trebuie luat in considerare dreptul acestuia la libertate. Cat despre receptor trebuie sa ne gandim in primul rand la dreptul la viata, acest drept elementar fiind cel pus in cel mai mare pericol. O optiune alternativa ar fi a nu se lua nici o masura terapeutica si deci iminenta decesului pacientului.

Vom incepe analizarea dilemei din prisma donatorului si primul subiect tratat este autonomia acestuia. Inainte de a lua in calcul decizia acestuia de a-si dona un organ trebuie sa determinam daca acesta are autonomie. Donatorul va fi evaluat pentru a ne asigura ca are capacitatea psihica de a face o astfel de decizie, daca este capabil din punct de vedere legal (este transplantul de la donator viu legal in tara respectiva, donatorul este major si capabil de a lua decizii), dupa ce stim ca este capabil sa inteleaga informatiile ii vom oferi documentatie si explicatii medicale, pe intelesul sau, in vederea a tot ceea ce urmeaza sa se intample. In concluzie il vom determina ca autonom daca are capacitatea de a intelege, are voluntariatul de a intelege si a lua decizii cu privire la propria persoana si are capacitatea decizionala[1]. Daca pacientul este autonom si am eliminat toate posibilele interferente in decizia acestuia, cum ar fi conflictul de interese (donatorul sa nu aiba interese materiale sau de alta natura care sa ii determine luarea deciziei in defavoarea sanatatii sale) si decizia sa decurge din benevolenta, altruism si compasiune, ne regasim in fata unei probleme adresate medicului curant si anume non-maleficienta donatorului si beneficienta receptorului. A nu face rau este obligatia medicului in exercitiul practicii sale[2]. Riscul la care este expus donatorul este inclus in consimtamantul informat, iar desi acesta este minim in casul unei interventii bine planificate, este acceptat si justificat, ne pune in situatia alegerii intre non-maleficienta si maleficenta, aparent o alegera simpla, dar care in cazul de fata are urmari drastice asupra receptorului (incalcarea dreptului la viata si dreptului la tratament medical). Daca se decide prelevarea organului medicul poate doar sa isi ia maximum de masuri de siguranta in vederea evitarii posibilelor complicatii pentru donator (excluderea doritorilor de a dona ce nu corespund unor anumite conditii medicale).

Receptorul este intr-o situatie care ii amentinta mai multe drepturi. “Dreptul la viata si la integritate fizica si psihica Al. (1) Dreptul la viata, precum si dreptul la integritate fizica si psihica ale persoanei sunt garantate.”[3], pacientul in cauza are ca unica solutie terapeutica aceasta procedura, procedura ce va putea cel mai probabil (in functie de riscul vital intra- si postoperator) sa ii conserve dreptul la viata. In plus “Art. 2. Pacientii au dreptul la ingrijiri

medicale de cea mai inalta calitate de care societatea dispune, in conformitate cu resursele umane, financiare si materiale”[4]. Aceasta lege ne impune sa facem tot ce este posibil pentru acest pacient. Desigur consimtamantul informat este necesar si din partea receptorului, cu definirea autonomiei acestuia si evaluarea supunerii acestuia la un risc oportun si justificat. Sigur ca nu trebuie ignorata mortalitatea asociata interventiei, incident in care dreptul la viata este incalcat chiar de actul curativ.

Inainte de a-mi expune parerea personala vom prezenta iesirile posibile din acest impas moral. Cautarea binelui general ne va indruma inspre efectuarea procedurii, atat timp cand aceasta este legala si se urmeaza principiile medicale si juridice. Ca un argument pentru binele general, ingrjirea unui pacient cu indicatie de transplant renal prin dializa este estimata la 60.000£/pacient/an, pe cand ingrijirea unui pacient post-transplant este estimata la 25.000£/pacient/an[5]. In plus donatorii cadavru nu satisfac nevoia de organe a majoritatii tarilor din lume iar transplanturile de la donatori vii reusesc sa suplineasca o parte din lipsurile de organe. In vederea binelui prin protejarea celui slab, pacientul cu indicatia de transplant trebuie aparat, acesta fiind cel mai vulnerabil si in cel mai imediat pericol. Daca alegem sa il protejam pe cel puternic, nu ar trebui sa efectuam o operatie ce pune in pericol integritatea potentialului donator. Cat despre binele propriu, al medicului, sta la latitudinea sa sa aleaga intre non-maleficienta donatorului, beneficienta pacientului, iar in acelasi timp sa nu lase decizia sa sa fie influentata de beneficiile profesionale pe care i le aduce o reusita terapeutica de acest tip.

Personal cred ca transplantul de organe de la donatori in viata ar trebui sa se efectueze ori de cate ori donatorul indeplineste criteriile enumerate mai devreme, receptorul are indicatie de transplant si medicul curant dispune de posibilitatile tehnice si de cunostintele necesare realizarii acestui gest terapeutic. Atata timp cat donatorul este autonom, isi da consimtamantul informat si atat el cat si medicul curant isi asuma posibilele urmari negative, alegerea mi se pare simpla prin focalizarea atentiei asupra starii pacientului ce are nevoie de transplant, pentru acesta decizia are ca rezultat fie o viata relativ normala, fie iminenta mortii.

In concluzie este dificil de spus exact daca aceasta dilema are o rezolvare clara, dar in luarea acestei decizii trebuie inclusi factori ce tin de statusul cultural, socioeconomic si juridic al tarii in care se pune problema. Medicul va fi intotdeauna pus in fata unui conflict intre principiile bioeticii si decizia va fi luata dupa criterii pe care probabil si le formeaza singur din experienta, intuitie si rationament.

Bibliografie

[1] Curca George Cristian, Elemente de Etica Medicala, Cluj-Napoca, Casa Cartii de Stiinta, 2012.

[2] Raportul Belmont, 1979 [http://irb.umf.maine.edu/Belmont%20Report.htm].

[3] Constitutia Romaniei [http://cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339].

[4] Legea Drepturilor Pacientului nr.46/2003, MO, Partea I nr.70 din 03/02/2003.

[5] Evangelos Mazaris, Vassilios E Papalois, Ethical Issues in Living Donor Kidney Transplantation, Experimental and Clinical Transplantation, volume 4, nr.2, London, 2006.