Epictet îşi începe Manualul cu distincţia între sfera libertăţii şi cea a necesităţii. Primele idei sunt expuse pe linia cunoaşterii (a ceea ce Epictet liber şi a ceea ce este necesar), iar următoarele reprezinţă sfaturi sau îndemnuri prin care – respectând distincţia amintită – se poate atinge fericirea.

Există două tipuri de realităţi, spune Epictet: “unele în puterea noastră şi altele

independente de puterea şi voinţa noastră”. Şi continuă cu distincţia între libertate şi

necesitate: “Ţin de noi părerea, impulsurile, dorinţa, adersiunea, într-un cuvânt, tot ceea

ce reprezintă propria noastră activitate” (propria noastră activitate, în sens de activitate a

sufletului). “Sunt în afara voinţei noastre trupul, faima, forţa de conducător, într-un

cuvânt, tot ceea ce nu constituie treburi specifice nouă” (cele care se află în fond în afara

sufletului).

Aflăm imediat sensul libertăţii la stoici: “Cele ce depind de noi sunt libere prin esenţa şi

natura lor şi nu pot fi oprite sau frânate de vreun obstacol”. Domeniul necesităţii cuprinde

pe ”cele asupra cărora nu avem nici o putere, sunt lipsite de vlagă, supuse robiei

şovăielnice în faţa piedicilor şi la cheremul unor voinţe străine.”

Faţă de această distincţie putem avea două atitudini: o cunoaştem şi o respectăm; sau nu o

respectăm (indiferent dacă o cunoaştem sau nu). Pentru stoici cunoaşterea este

subordonată unui scop practic: atingerea fericirii. Drept urmare, importantă este nu atât

cunoaşterea celor libere şi celor necesare, cât respectarea concluziilor ce decurg din

această cunoaştere: “aminteşte-ţi că, dacă socoteşti libere pe cele care, prin natura lor,

sunt roabe, dacă vei considera drept proprii pe cele străine de tine, te vei poticni în faţa

obstacolelor, vei fi frământat, mâhnit, şi vei cârti împotriva zeilor şi a oamenilor”;

împotriva zeilor, deoarece nu este respectat planul lor (ceea ce a fost prescris de destin),

iar împotriva oamenilor, deoarece destinul nostru este în armonie cu celelalte destine şi,

împotrivindu-ne lui, ne vom împotrivi şi celorlalţi.

Dacă, în schimb, este respectată distincţia dintre libertate şi necesitate; dacă socotim ale 

noastre pe cele care de fapt sunt, şi străine nouă cele din afara noastră; atunci nimeni nu

va putea vreodată să ne constrângă, nimic nu ne va sta piedică, nu vom cârti împotriva

nimănui şi nu vom învinovăţi pe nimeni, nu vom săvârşi nimic împotriva propriei noastre

voinţe, nimic nu ne va aduce vătămare, nu vom avea duşmani şi nu vom fi atinşi de ceea

ce este dăunător.

Cum îndemnul este destul de generic, Epictet recurge la paşi intermediari: “tu care

urmăreşti cu sârguinţă scopuri atât de importante, aminteşte-ţi că nu trebuie să te ataşezi

de ele, împins de un entuziasm nemăsurat, ci că anumite lucruri este necesar să le

părăseşti cu desăvârşire, iar altele măcar în clipa de faţă trebuie să le înfrângi.” Trebuie

părăsite cu desăvârşire cele care nu depind în nici un fel de noi, şi amânate cele pe care

încă nu e timpul să le obţinem.

Exemplele lui Epictet se bazează în special pe situaţii în care omul este nefericit,

încercând să desprindă cauzele nefericirii; prin înlăturarea lor, crede Epictet, este făcută

posibilă fericirea: “satisfacerea şi deci încetarea dorinţei înseamnă realizarea ei, iar

mulţumirea şi deci încetarea aversiunii reprezintă posibilitatea de a nu întâlni cauze care

o determină”, căci “şi cel care nu reuşeşte în dorinţa lui este nefericit, precum vrednic de

plâns apare şi cel care dă peste împrejurări provocatoare de aversiune.”

În mod intenţionat Epictet identifică încetarea dorinţei prin realizarea ei cu înlăturarea

dorinţei printr-un efort de voinţă. Pentru el, dacă învingem şi stăpânim dorinţele ele sunt

ca şi realizate: “dacă vei îndepărta de tine numai pe acelea care, prin natura lor, sunt în

puterea ta, nu vei întâmpina nimic declanşator de aversiune”; iar în puterea noastră stau

dorinţele, aspiraţiile, aversiunea, impulsurile şi opinia. Dacă însă vom încerca să

înlăturăm realităţi ce nu stau în puterea noastră (boala, moartea, sărăcia), ce aparţin

necesităţii, ne vom cufunda în nenorocire.

Aversiunea – care ne poate împinge în nenorocire dacă are ca obiect realităţi

independente de noi – poate fi folosită pentru a respinge realităţi ce ţin de noi şi care

trebuie respinse pentru a înlătura suferinţa: “Dorinţa însă smulge-o cu desăvârşire în clipa

de faţă.” Şi aici, argumentul lui Epictet se bazează pe distincţia dintre lucrurile care nu

stau în puterea noastră şi cele care nu stau în tăria noastră. Nu stau în puterea noastră cele

pe care nu le putem obţine niciodată; şi nu stau în tăria noastră cele pe care nu le putem

obţine în clipa de faţă, dar pe care le putem obţine atunci când va sosi timpul (când

suntem capabili s-o facem).

Pe baza acestei distincţii, sentinţa lui Epictet vine imediat: ”dacă ai să doreşti ceva din

cele care nu stau în puterea noastră, în mod obligatoriu vei fi nefericit, iar dacă ai să

pofteşti ceva din cele ce nu se află în tăria noastră şi e frumos şi bine să le doreşti, încă nu

este vremea să le ai la dispoziţie.” După cum se vede, Epictet nu înlătură orice dorinţă sau

aspiraţie. Nu poate fi acuzat de fatalism: “Mulţumeşte-te deci numai să doreşti ceea ce

trebuie şi să respingi ceea ce se impune respins, dar cu moderaţie, discret şi reţinut”.

“Stăpânul fiecăruia, spune Epictet, este cel care are putere asupra celor dorite sau

nedorite de cineva, pentru ca să le producă sau să le împiedice.” Poate fi numit stăpân nu

numai cel care îşi supune sclavi, ci şi cel care poate controla dorinţele altuia. Dacă ne

stăpânim dorinţele, atunci putem fi numiţi proprii noştri stăpâni; iar dacă le stăpânesc

alţii, devenim sclavi: “Aşadar, cel care vrea să fie independent nici să nu râvnească, nici

să nu respingă ceva din cele ce stau în puterea altora. Dacă nu face astfel, în mod

obligatoriu devine sclav.”  Concluzia lui Epictet este pronunţată în cunoştinţă de cauză:

ca sclav ce fusese.

Concepţii opuse: cele fataliste (Conta) şi cele care susţin existenţa libertăţii absolute

(Sartre – omul este condamnat să fie liber)

Concepţii asemănătoare: cea a lui Spinoza (libertatea este necesitate înţeleasă) şi cea a lui

Marcus Aurelius