Enache Alexandra-EleonoraFacultatea de LitereAnul 3, Seria 1, grupa 3Optional Vechi texte lingvistice românești

Impunerea modelului romanic la Ion Heliade

Impunerea modelului romanic se remarcă în cea de-a doua publicație ce își lasă

amprenta pe evoluția culturală din perioada prepașoptistă. Gramatica românească scrisă de Ion

Heliade Rădulescu în 1828 și publicată la Sibiu, pune în prim plan importanța necesității

principiului fonetic și a adoptării împrumuturilor din alte limbi, cât și adaptarea acestora la

scrierea limbii române. I.H. Rădulescu vorbește despre necesitatea modernizării limbii române

prin integrarea acesteia în familia limbilor romanice. Desigur, acest lucru este posibil numai prin

înființarea unor academii capabile să editeze dicționare și să normeze limba literară.

Influențat de caracterul iluminist specific Școlii Ardelene, Ion Heliade Rădulescu

preia conducerea școlii Gheorghe Lazăr și se remarcă prin ideea originii noastre latine. Poziția sa

în cadrul școlii îl impinge pe Heliade la construirea unei Gramatici noi care să corespundă

necesităților sale didactice, întrucât “Metodul lui Lancaster”1, un sistem deja folosit de școală,

avea anumite neajunsuri.

Seria de reforme introduse de Heliade Rădulescu, printre care se remarcă

modificările în ortografie, atrage cu sine și mai multe sugestii, întrucât nevoia simplificării

gramaticii exista de mult. Gramatica din 1828 și-a făcut simțită prezența gradual, aceasta

circulând in manuscrise despre care s-ar fi bănuit că aparțineau de fapt lui Gheorghe Lazăr și că

ar fi servit doar drept punct de sprijin pentru demersurile lui Heliade.2 Cu toate acestea,

explicația lui Heliade în ceea ce privește întreprinderile sale personale este: „Când am început eu

să scriu limba noastră, mai întâi mi‐am croit o sistemă  potrivită, după a mea părere, pe natura şi

1 Gramatică Românească de Ion Heliade Rădulescu, Ediție şi studiu de Valeria Guțu Romalo, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980(în continuarea notată „Gramatica”), p. 492 Ion Popescu Sireteanu, Ion Heliade Rădulescu, Scrieri lingvistice, Editura Ştiințifică, Bucureşti, 1973 (în continuarea abreviată „Sireteanu”), p. 32

1

Enache Alexandra-EleonoraFacultatea de LitereAnul 3, Seria 1, grupa 3Optional Vechi texte lingvistice româneștiînsuşirile ei. Mai întâi am scris‐o foarte urât, ca fiecare începător, fără  model, fără ajutor,

fără tovarăş care să‐mi sprijine părerea.”3

Ca și cum ar fi scris-o pentru sine, autorul pune în evidență în lucrarea sa surse

franceze și grecești, fiindu-i de mare ajutor Condillac, Destutt de Tracy, la care se adaugă obsesia

pentru Le Tellier4, o obsesie nedeclarată, dar cât se poate de evidentă prin „analysul

grămmăticesc” şi „analysul loghicesc”, analoge exercițiilor lui Le Tellier, sau prin definiții

copiate integral, precum cea a verbului.

Bineînțeles, nu lipsesc nici sursele de inspirație românești deși Heliade preferă să se

detașeze de acestea prin așezarea ideilor sale în urma lor, renunțând astfel la vechiul autonomism

al autorilor de gramatici. Aceștia enumeră sursele sale de inspirație în prefață, Samuil’ Clain’,

Ioan’ Văcărescul’, Ioan Molnar’, Radu Tempian’, Gheorghie Şincaĭ, Anton de Marchi, Mihail’

Boiagi, Constandin’ Diaconovicĭ Loga, Andreas’ Climens’, Ioan’ Alecsi, menționându-i totuși și

pe Petru Maior, pentru partea de ortografie, și pe Paul Iorgovici.

S‐ar mai putea aminti că ideea necesității înnoirii cuvintelor a putut fi preluată din

observațiile lui Iorgovici, de la Diaconovici Loga, dar şi de la Condillac, sau din dezbaterile

contemporane pe aceeaşi temă cu referire la greaca nouă. De la Loga şi Micu mai putea fi

preluată ideea tratării sintaxei din perspectiva părților de vorbire, în timp ce alte rezolvări pentru

care se optează şi care se regăsesc la Micu sau la Maior, pot fi considerate şi idei ale epocii.

Ideea necesității simplificării alfabetului ca şi preocuparea pentru ortografie în

general se regăseşte şi ea la Ienăchiță Văcărescu. Chiar cu direcțiile principale trasate de

Ienăchiță Văcărescu şi Iordache Golescu, Heliade îşi alcătuieşte totuşi gramatica într‐o

logică mult mai aproape de abordarea ştiințifică modernă. Unii termeni lingvistici sunt dublați:

alături de neologisme fiind date şi calcuri explicative, alături de alții fiind menționați, în

subsidiar, termenii prezenți în gramaticile mai vechi.

Prefața Gramaticii recomandă îmbogățirea limbii literare prin împrumuturi din

vocabularul latino-romanic, Heliade dorindu-și unificarea limbii literare laice, dupa modelul

3 “Gramatica Romaneasca”4 N. A. Ursu, Modelul Francez al Gramaticii lui Eliade Rădulescu, în Limba Română, 1961, nr.4, p. 324

2

Enache Alexandra-EleonoraFacultatea de LitereAnul 3, Seria 1, grupa 3Optional Vechi texte lingvistice româneșticelei deja unificate, dupa o normă muntenească, modelul celei bisericești. Pe scurt, Heliade

Rădulescu și-a dorit o limbă pentru toți românii, o limbă ce putea fi creată cu ajutorul normelor

latinești sau apropiate acesteia. Preocuparea acestuia pentru unificarea ortografică dupa tiparele

latinești culminează odată cu unificarea pronunției.

Prefața Gramaticii este scrisă sub forma unei polemici, ca o luptă pentru tradiție,

taioasă și ironică. Principalul motiv și rol pe care Heliade îl aduce în discuție este simplificarea

ortografiei care va trasa un demers natural al învățării și care îi va scuti pe elevi de complicații.

Pentru că adversarii ideii recurgeau la argumente de ordin religios, precum protejarea sacralității

expresiei “alfa şi omega”, tânărul polemist le răspunde în acelaşi registru, comparându‐i pe

oponenți cu fariseii ucigători de Hristos ori cu diavolul care urăşte binele oamenilor. Exagerările

vizibile de ordin demonist îl împinge pe Heliade să pună pe același segment si beneficiile

tiparului și cele ale creștinismului, pentru care tiparul este doar un ajutor, un accesoriu. Cu toate

acestea, excesele polemice sunt ușor de trecut cu vederea, întrucât autorul pregătește terenul

pentru simplificarea alfabetului chirilic, prin adoptarea unei variante mai apropiate de alfabetul

latin.

Gramatica lui Heliade este, ca şi alte gramatici ale epocii, un fel de manual de

limbă, chiar ghid de conversație, utilizabil şi de către străini. Aşa sunt prezentate, de pildă, la

capitolul Ortografie, regulile de formare a femininului sau a pluralului (d are relație cu z, g cu ğ,

c cu č etc. ), perfect utilizabile pentru un străin care ar învăța româna, Acelaşi scop pare că îl

trădează precizarea că la întrebări subjetul se pune în urma verbului. Autorul însuşi admite că se

adresează şi străinilor, încercând reglementarea utilizării prepoziițiilor în şi întru (apoi, şi din şi

dintru): „Pentru un’ strein’ este foarte grea, şi Grămmatic’a Rumănească va‐rămânea foarte

îndatorată celuĭ ce va‐da o regulă generală pentru întrebuințarea lor’.”

În ceea ce privește influențele grecești, autorul își doreste înlocuirea acestor cuvinte

cu echivalentele sinonimice latinești sau romanice. Cu toate acestea, Heliade nu exclude complet

influența grecească, mai ales că a fost prima limbă invățată5, rămânând cu oarecare obsesie

pentru aceasta, importanța limbii grecești pentru autor fiind de necontestat, folosind-o ca punct

5 N. Iorga, Istoria Literaturiĭ Romăneştĭ în veacul al XIX lea – de la 1821 înnainte – În legătură‐ cu dezvoltarea culturală a neamului, Vol. I, Epoca lui Asachi şi Eliad (1821 40), Bucureşti, 1940, p. 65‐

3

Enache Alexandra-EleonoraFacultatea de LitereAnul 3, Seria 1, grupa 3Optional Vechi texte lingvistice româneștide pornire pentru terminologia lingvistică ca structură. Dependența de acest model grecesc

justifică tratarea separată a zicerii numite “partițipia”, cea care “care se‐înpărtăşaşte şi de la

verbŭ, şi de adjectiv’”, şi în care se distinge prezentul (actualmente gerunziu) şi trecutul

(actualmente participiu) – chiar dacă totul este preluat întocmai din Grammaire franςoise à

l’usage des pensionnats (1823), faptul nu arată decât că şi Charlez‐Constant Le Tellier era

dependent de modelul limbii eline, locul unde această asociere e cu adevărat firească. Frecventa

folosire a termenilor “dreaptă” sau “nedreptă”, cu referire la complinirea verburilor,

substantivelor şi a zicerilor în general, şi chiar în domeniul sintaxei (construcției) – trimite la

manualele de greacă, unde forma „dreaptă” corespunde acuzativului, iar cea „nedreaptă”,

dativului.   

Gramatica este structurată în principal prin distincția inițială dintre litere și sunete.

Heliade continuă prin ziceri, alcătuite prin sunete, iar zicerile la rândul lor alcatuiesc propozițiile.

Autorul clasifică zicerile în substantive, pronume, adjective, articole, verburi, partițipii,

prepoziții, adverburi, conjugative și interjecții, și spune că împărțirea lor ține de etymologie, iar

relația dintre ele de syntacs. De asemenea, Heliade vorbește și despre construcția zicerilor,

continuând prin mențiunea că analiza gramaticala se face pe baza acestor elemente. Analysul

loghicesc se ocupa cu sensul propozițiilor, cu aspectul semantic sau chiar stilistic.

Gramatica precizează ca substantivele au trei neamuri sau genuri, bărbătesc,

femeiesc și neutrul. Căderile, un vechi termen pentru cazuri, sunt Numinativ, Ghenetiv, Dativ,

Acuzativ, Vocativ si Ablativul, pe cand Singularul este singurit, iar pluralul, înmulțit.

Cât despre verb, Heliade distinge verbul A fi, pe care îl numește substantiv, acesta

operând cu prezisul, și adjectivele, care pot fi active, pasive, răsfrângătoare și, uneori,

unipersonale. Timpurile verbale sunt prezentul, trecutul și viitorul, trecutul împărțindu-se în

imperfect sau nesăvârșit, perfect simplu sau săvârșit, mai mult decît săvârșitul și perfectul

compus sau neotărâtul. Despre moduri, autorul le numește otărâtor sau arătător, poruncitor,

poftitor, suppus și infinitiv. Deși inițial Heliade descrie patru conjugări și verbele neregulate,

face mai apoi trimitere la gramatica lui Iordache Golescu, fiind nemultumit de propria

prezentare.

4

Enache Alexandra-EleonoraFacultatea de LitereAnul 3, Seria 1, grupa 3Optional Vechi texte lingvistice românești

Acesta face o împărțire pendantă a prepozițiilor, conjuncțiilor si interjecțiilor.

Prepozițiile de compunere erau încă vizibile atunci, dar și de cele de complinire. Conjuncțiile, pe

care le numește conjugative sunt de 7 feluri, completitoare, împotrivitoare, desjugătoare,

condiționale, causative, de urmare și ecsplicative, pe cand interjecțiile le împarte în 8 tipuri

Adjectivele sunt clasificate și subîmparțite într-un stil improvizat, acestea fiind

materiale și ideale, cele ideale împărțindu-se în posesive, demonstrative, numerale, comparative,

superlative și nedefinite.

În concluzie, când vorbim despre Gramatica lui Ion Heliade Rădulescu, se poate

vorbi și despre libertatea științei. În lectura Gramaticii se poate simți un avânt și un spirit

entuziast, lucru ce poate fi ușor explicat prin tinerețea autorului în momentul scrierii acestei

capodopere. Cu toate acestea, explicația constă și în caracterul de geneză al științelor din acea

epocă, întrucat nimic nu era stabilit și exhaustiv, opiniile personale uneori confundându-se cu

afirmațiile științifice.

Bibliografie

1. Gramatică Românească de Ion Heliade Rădulescu, Ediție şi studiu de Valeria

Guțu Romalo, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980(în continuarea notată „Gramatica”), p. 49

2. Ion Popescu Sireteanu, Ion Heliade Rădulescu, Scrieri lingvistice,

Editura Ştiințifică, Bucureşti, 1973 (în continuarea abreviată  „Sireteanu”), p. 32

3. N. A. Ursu, Modelul Francez al Gramaticii lui Eliade Rădulescu, în Limba

Română, 1961, nr.4

4. N. Iorga, Istoria Literaturiĭ Romăneştĭ în veacul al XIX‐lea – de la 1821 înnainte –

În legătură cu dezvoltarea culturală a neamului, Vol. I, Epoca lui Asachi şi Eliad (1821‐40),

Bucureşti, 1940

5