* LA MOARTEA PRINCIPELUI STIRBEY   Turnurile mişcă-n doliu a lor inimi de aramă Şi un înger cu-aripi negre, cu diademă de spini, Cu cântarea-i plângătoare lumea mişcă, lumea cheamă, Precum mişcă vântu-n cântec faţa mării de senin:   Şi cu ochiul plin de lacrimi naţiunea cea română, Care are-n mii de inimi sufletul ei tremurând, Vede cum prin nori se stinge stea cu flacără divină Şi aude-n cer un tunet şi un gemet pe pământ...   A-ntristării neagră-aripă peste lume se întinde, Totul tace, căci durerea este mută ca un gând, Lumea azi nimic nu vede, ochiu-i nimic nu cuprinde, Decât curse-acelui astru ce se sparge p-un mormânt   Cine-i acvila ce cade? Cine-i stânca ce se sfarmă? Cine-i leul ce închide cu durere ochii săi? Cine-i tunetul ce moare umplând lumea de alarmă?... - Este domnul României: Barbu Dimitrie Ştirbey!...   [1869]   * DE-AŞ MURI ORI DE-AI MURI   C-o bucurie tristă te ţin acum în braţe. Privire în privire şi sân la sân trăim, Şi gura ta-mi surâde, şi ochii tăi mă-nvaţă Când ţinem fericirea pe sân cum s-o iubim.   Dar de-oi muri vreodată, copilă gânditoare, Crezi c-o să-ncet din stele mai mult a te iubi Ş-o să petrec în pace prin lumile de soare, În care-oi dăinui ?   Nu, nu, copilă scumpă!... De-i auzi în noapte, Când vei veghea în rugă la candela de-argint, De-i auzi cum tristă aripa unei şoapte Te-atinge aiurind,   De-i auzi vreo arpă sfărmată, plângătoare, Vuind ca jalea neagră ce geme prin ruini, Să ştii că prin a nopţii de întuneric mare, La tine, înger, vin !  

Şi să-mi deschizi fereastra, să trec o boare sântă Prin oalele uitate de veştejite flori, Să mângâi cu suflarea-mi a ta faţă pălindă, Ochii tăi gânditori.   Dar de-i muri tu, înger de palidă lumină, O, ce m-aş face-atuncea, mărite Dumnezeu? O să te plâng cu vântul ce fluieră-n ruină În rece zborul său?   Înger venit din ceriuri, oi plânge al tău nume, L-oi sămăna-n flori palizi şi-n stelele de foc, Cânta-te-aş ca şi râul cel scuturat de spume În nopţi ce stau pe loc.   Şi aş primbla durerea-mi pe mări necunoscute, Prin stânci ce stau în aer, prin munţi cu cap de fier, Prin selbele bătrîne şi prin pustii tăcute Prin nourii din ceriu.   Pân' ce bătrân şi palid, cu cap pleşuv ca stânca, Aş rumpe de pe liră-mi coarde ce nu mai sun' Şi aş culca în piatră inima mea adâncă, Cu dorul ei nebun.   [1869]