1

Ion Matei, Reprezentanţi diplomatici (capuchehăi) ai Ţării Româneşti la Poarta Otomană,

Bucureşti , Editura Academiei Române, 2008, 324 pp.

Ştiam încă de pe vremea încercării reconstituirii istoriei neamului Cerchez ce este o

capuchehaie1. Aflasem acest lucru întâmplător, câutând câteva date despre Andronic Cerchez

capuchehaie în vremea lui Ştefan Petriceicu2. Pentru că lucrarea lui Ion Condurachi ,,Soli şi

agenţi ai domnilor Moldovei la Poartă în secolul al XVII-lea”,3mi l-a prezentat pe Andronic

Cerchez şi mi-a arătat modul în care erau stabilite relaţiile dintre Ţările Române şi Imperiul

Otoman şi mijloacele care contribuiau la naşterea lor începând cu secolul al XVII-lea, de

curând, am hotărât prin lecturarea operei lui Ion Matei ,,Reprezentanţi diplomatici (capuchehăi) 1 Ciprian Gică Toderaşcu, File din istoria neamului Cerchez în Ţara Moldovei, în ,,Elanul”, nr. 80-82, octombrie-decembrie 2008, pp. 33-40. 2 Ioan Condurachi, Soli şi agenţi ai domnilor Moldovei la Poartă în secolul al XVII-lea, Bucureşti, Tipografia ,,Cultura”, 1920, 71, p. 43. 3 Ibidem, 71 pp.

2

ai Ţării Româneşti la Poarta Otomană” să-mi lămuresc unele întrebări referitoare la primii

reprezentanţi permanenţi ai Ţărilor Române la Poarta Otomană.

Apărută la Bucureşti în 2008, la editura Academiei Române, cartea, pe care mi-am

propus să o prezint prin acest material, este o lucrare făcută nu de un savant, ci de o persoană

despre care îmi voi perimite să spun câteva cuvinte pentru început.

Ion Matei s-a născut la 11 ianuarie 1921, într-o familie de condiţie modestă din

localitatea Ciofrângeni, judeţul Argeş. A absolvit Liceul ,,Marele Voievod Mihai” în anul 1939,

apoi a urmat istoria în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenţa

în anul 1943.

În 1946, la recomandarea lui G. Moisil a fost numit ataşat cultural la Ambasada Română

din Ankara, iar ulterior la Istambul. Cu această ocazie a învăţat limba arabă, persană şi a adunat

informaţii referitoare la relaţiile româno-otomane pe care parţial le-a folosit în lucrarea sa. A

murit în 1975 şi şi-a lăsat opera în manuscris, fapt care a făcut ca de editarea acesteia să se ocupe

Nagy Pienaru şi Tudor Teoteoi la rugămintea văduvei sale Ana-Maria-Cristina Petrescu Ercea.

În cele câteva rânduri dedicate biografiei autorului, Tudor Teoteoi mărturiseşte că l-a

cunoscut pe autor la Institutului de Studii Sud-Est Europene din Bucureşti. Treptat, a reuşit să-i

capteze atenţia şi-a devenit prieten al acestuia. După moartea neaşteptată a autorului, ca semn de

mulţumire pentru tot ceea ce făcuse pentru el, Tudor Teoteoi a pus manuscrisul în lumina

tiparului.

Cartea, care merită măcar a fi răsfoită, nu cred să mai fi beneficiat de o prezentare până în

momentul de faţă. Vorbind despre structura ei, se poate spune că are trei părţi în al căror cuprins

se găsesc unsprezece capitole, fiecare cu denumiri sugestive.

Încă din titlul autorul caută să pună în evidenţă un domeniu sensibil, cel al diplomaţiei, al

relaţiilor dintre două state realizate prin intermediul unor agenţi. Dacă în prima parte a lucrării

(alcătuită din capitolele unu şi doi), autorul înfăţişează istoriografia problemei, poziţia şi regimul

Ţărilor Române în raport cu Imperiul Otoman, începând cu partea a doua a lucrării el ajunge la

subiectul propriu-zis al acesteia. Înainte de a prezenta pe scurt ce ascund partea a doua şi a treia a

lucrării lui Ion Matei, am să spun, referindu-mă la prima parte a lucrării, că după cucerirea

peninsulei Balcanice de turci, Ţările Române au intrat în vizorul acestora. Plecând de la

evidenţierea primului contact al românilor cu turcii anatolieni (în jurul anului 1263, colonizaţi în

3

Dobrogea de bizantini), autorul ajunge să amintească de ipoteza conform căreia Chilia a fost

atacată de turci în 1347. El o consideră a fi neverosimilă pe aceasta de vreme ce nici de unde nu

reiese că-n această perioadă a avut loc o dărâmare a cetăţii.

Raporturile româno-otomane, precizează autorul, au început să fie funcţionabile pe

măsura apropierii turcilor de Dunăre. Campania lui Mircea cel Bătrân din iarna anilor 1393-1394

pare să-i fi f ăcut pe aceştia să-şi dorească a păşi pe pământ românesc din ce în ce mai mult. Acest

lucru pare să fi fost, în repetate rânduri, doar un moft de scurtă durată pentru că, în contextul

situaţiei internaţionale turcii se mulţumeau cu necuprinderea Ţărilor Române în sistemul

administrativ otoman şi păstrarea lor sub forma unor entităţi privilegiate. Acest regim

presupunea din partea turcilor acordarea scrisă a unor privilegii (ahdnâme) Ţărilor Române.

Acestea din urmă, la rândul lor, ca parte supusă, evident, aveau mai multe obligaţii faţă de

Poartă. E vorba aici de faptul că intrau în dar ül-ahd (casa pactului) numai prin plata haraciului,

îndeplinirea obligaţiilor militare (la care participarea în campaniile musulmane era fără voinţa

ţării respective) şi a altor nenumărate obligaţii care s-au înmulţit de la o perioadă la alta. Ceea ce

pare a fi interesant constă în faptul că dar ül-ahd (casa pactului), regim intermediar, dar şi

provizoriu, între dar ül-Islam (casa islamului) şi dar ül-harb (casa războiului), nu presupunea

înlăturarea lui atâta timp cât Ţările Române respectau ahidname-le. Printre mulţimea de

prevederi ale acestora se găsea şi cea potrivit căreia ,,un vasal nu poate avea relaţii externe decât

cele pe care suzeranul său le are”. Întrebându-se dacă lucrurile au stat chiar în acest fel, autorul,

urmându-şi bine scopul propus, a ajuns la concluzia potrivit căreia domni Ţărilor Române şi

sultanii au avut mereu de spus ceva unii către alţii. Primii erau văzuţi de sultani ca nişte

capuchehăi sau ca nişte administratori ai provinciilor de margine pentru că principala lor

obligaţie, printre multe altele, era de a informa Poarta asupra situaţiei politico-militare din ţările

unde domnii români aveau agenţi sau soli.

Cu o introducere istorică generală poate nu prea lungă, dar meticuloasă şi precisă,

autorul, după ce a prezentat autonomia ţărilor române ca un model pentru alte teritorii aflate sub

dominaţie otomană, a ajuns unde dorea, l-a explicarea termenului întâlnit în titlu, cel de

capuchehaie. De aici începe practic a doua parte a lucrării, care se deschide cu evidenţierea

originii termenului de capuchehaie şi a semnificaţiei lui. În ceea ce priveşte originea cuvântului

kapu-kehaya, aceasta este turcească şi se traduce prin ,,intendent la Poartă”. Semnificaţia

4

termenului este, pe de o parte, de intendent sau agent al unui guvernator de provincie, al unui

principe vasal sau al unei comunităţi nemusulmane pe lângă Poartă, iar pe de altă parte de

companie specială a corpului ienicerilor (din cele 10), care avea în frunte un baş Kapukahya.

După cum reiese şi din titlu, firesc era ca autorul să se ocupe în lucrarea sa numai de

prima accepţiune a termenului. Plecând de la o scurtă istorisire în care se arată cum s-a ajuns la

formarea puternicului stat otoman din secolul al XVI-lea, el arată că instituţia capuchehăilor şi

cuvântul capuchehaie au apărut, în acelaşi secol de glorie al otomanilor, ca o consecinţă a

formării statului. Începând cu secolul al XVI-lea denumirea de capuchehaie a fost purtată atât de

domnii Ţărilor Române cât şi de agenţii acestora la Poartă. Ea îi desemna, de asemenea, chiar şi

pe reprezentanţii diplomatici ai altor state la Constantinopol cum ar fi cei ai hanului din Crimeea,

cei ai beyului Tunisului, cei ai khedivului Egiptului etc. Iar lista nu se opreşte aici pentru că prin

cuvântul capuchehaie erau desemnaţi şi trimişii celor doi domni români pe lângă paşii de Hotin

şi Bender, pe lângă hanul Crimeii, pe lângă yali ağasi din Bugeac sau pe lângă căpeteniile

otomane de la Dunăre, Silistra, Brăila, Rusciuc etc. Aceştia sunt pentru autor capuchehăile de

serhaturi, agenţi nu foarte diferiţi de cei pe care-i trimiteau domnii la Constantinopol.

Dacă în documentele româneşti instituţia capuchehailâcului apare sub diferite forme

(capichehaia, capuchihaia, uneori chehaia şi mai rar kapukethudasi), în cercurile diplomatice

străine de la Constantinopol şi în corespondenţa ambasadorilor străini, capuchehăile Ţărilor

Româneşti erau numite de obicei ,,agenţi”, mai rar ,,oratori”, ,,rezidenţi” sau ,,ambasadori”.

Cu timpul prin cuvântul kapukehaia au început să fie desemnaţi toţi miniştri rezidenţi

acreditaţi la Constantinopol. După 1859 s-a renunţat la acest termen şi s-au introdus expresiile

,,agenţia diplomatică” şi ,,agent diplomatic” în titulatura oficială.

Caracterul misiunilor întreprinse de capuchehăi era considerat de otomani a fi neoficial

(nu era recunoscut), însă, precizează autorul, neîndoielnic poate fi recunoscut caracterul

,,oficios” al acestora, pentru că multe acţiuni erau de obicei întreprinse cu acordul tacit al

turcilor. Importanţa acestor agenţi la Constantinopol era în acest context destul de mare. Ea

decurgea mai ales din faptul că în majoritatea cazurilor capuchehăile domnilor români

îndeplineau un rol ce-l depăşea pe cel de simplu reprezentant administrativ teritorial. Ei informau

sultanii în legătura cu situaţia existentă la graniţa imperiului, ceea ce nu era destul de simplu.

Deosebirile între capuchehăile Transilvaniei şi cele ale Moldovei şi Tării Româneşti erau

5

evidente mai ales pentru că cele dintâi se bucurau de un tratament analog ambasadorilor, în timp

ce capuchehăile ţărilor extracarpatice erau văzute doar ca ,,însărcinaţi cu afaceri”, îndeplinind

misiuni cu caracter ,,oficios”.

În descrierea evoluţiei instituţiei capuchehailâcului, autorul aminteşte faptul că primele

menţiuni despre solii români la Poartă datează din secolul al XV-lea şi că stabilirea rezidenţei

permanente sau semipermanente la Constantinopol a unei solii a avut loc în prima jumătate a

secolului al XVI, în timpul urmaşului lui Ştefan cel Mare, Bogdan, moment în care a fost

construit şi Bogdan Seray-ul. Primele capuchehăi, spune autorul, este posibil să fi fost ostaticii,

fiii sau rudele apropiate ale domnului, însă instituţia nu provine cu siguranţă din obiceiul de a

trimite ostatici, ci ea a apărut, pe de o parte, în legătură cu evoluţia raporturilor Ţărilor Române

cu Poarta, iar, pe de altă parte, s-a dezvoltat în condiţiile generale în care în capitala sultanilor îşi

fac apariţia primii ambasadori cu misiune fixă permanentă.

În dezvoltarea instituţiei capuchehailâcului Ţării Româneşti, spune autorul, se disting

două etape. Cea dintâi etapă se întinde pe o perioadă cuprinsă între mijlocul secolului al XVI-lea

(cca. 1550) şi 1774, iar a doua pe o perioadă cuprinsă între 1774 şi 1859. Dacă în prima parte a

avut loc recunoaşterea pe plan internaţional a capuchehăilor Ţării Româneşti, ca având rang de

,,însărcinaţi cu afaceri”, în cea de a doua parte a avut loc trecerea la acei agenţi şi acele agenţii

diplomatice amintite ceva mai sus.

În ceea ce priveşte originea capuchehăilor Ţărilor Române autorul spune că domnii

români au trimis drept capuchehăi la Constantinopol, pe lângă străini şi foarte mulţi pământeni.

O problemă delicată a reprezentat-o perioada fanariotă, timp în care străinii au acaparat instituţia

capuchehailâcului înfiinţată la Constantinopol. Boierii români au încercat să obţină trimiterea

măcar a unei capuchehăi naţionale în capitala Imperiului, însă rolul străinilor crescuse foarte

mult la Poartă, fapt care a făcut ca şi domnii să fie dependenţi de aceşti agenţi. Unele capuchehăi

reuşesc nu cu foarte mare greutate să ajungă chiar domni în principate. Din numărul

capuchehăilor devenite domni, doresc să amintesc doar pe Alexandru Ipsilanti şi Ştefan Tomşa.

În ceea ce priveşte alegerea, recrutarea şi pregătirea capuchehăilor autorul descrie foarte

bine calităţile pe care trebuia să le aibă un agent trimis la Poartă şi modul în care acesta putea fi

selecţionat. Pentru a rezuma, voi spune doar că o capuchehaie era un om cu multe cunoştinţe, o

6

persoană bine privită la Poartă, cineva cu cuvânt, credit şi prieteni şi un foarte bun cunoscător al

limbilor străine (mai ales al limbii turce).

Legat de funcţiile şi atribuţiile capuchehăilor, acestea erau destul de numeroase. Atât

capuchehăile din Ţara Românească cât şi cele din Moldova sau Transilvania trebuiau să menţină

în primul rând tronul domnului, ce-l reprezentau. De asemenea, ei trebuiau să nimicească

intrigile pretendenţilor la tron, care mişunau pretutindeni la Constantinopol, trebuiau să intre în

politica intrigilor, să se prezinte la Poartă când era numit un nou domn la conducerea ţării sau

când era reînoită domnia, să ducă tributul, să încheie formalităţile în ceea ce priveşte vărsarea

banilor în hasnaua turcească, să ducă veşti la Constantinopol pe care domnii le trimiteau turcilor

despre mişcările şi intenţiile vecinilor creştini, să aplaneze conflicte, care se iveau între ţara sa şi

celelalte state vecine, să anunţe când tronul domnului era în pericol pentru ca acesta să trimită

bani în vederea înduioşării sultanului, să-i supravegheze pe mitropoliţi, să aibe relaţii cu înalţii

funcţionari otomani şi, nu în ultimul rând, să participe la tratative diplomatice doar ca mijlocitori.

În capitolul al VII-lea al lucrării autorul descrie drepturile şi rangul capuchehăilor. În

ceea ce priveşte drepturile capuchehăilor, trebuie spus că agenţii Ţărilor Române nu s-au bucurat

de imunităţi sau privilegii ca ceilalţi ambasadori. Cu toate că era riscant să fii capuchehaie, unii

acceptau această funcţie pentru că puteau câştiga, pe de o parte, titluri şi situaţii favorabile din

partea celui pe care-l reprezentau, iar, pe de altă parte, ei înşişi sperau să-l poată înlocui pe

domnul ce-l reprezentau.

În ţară, capuchehăile deţineau funcţii care implicau, prin natura lor, venirea în contact cu

solii sau cu trimişii turcilor. Având în vedere raportul inegal de suveranitate dintre Ţările

Române şi Poartă, evident rămâne faptul că rangul capuchehăilor Ţărilor Române era inferior

celorlalţi agenţi existenţi la Constantinopol.

În instituţia capuchehăilor împărţită în capuchehăile propriu-zise, personalul ajutător al

cancelariei şi personalul de serviciu şi curieri locali, numărul agenţilor varia de la 3, 4 membri

până la 6, fiind, desigur, între aceştia un baş capuchehaie, un fel de conducător al misiunii. În

ceea ce priveşte reşedinţa capuchehăilor, autorul aduce în prim-planul atenţiei că atât Moldova

cât şi Ţara Românească au avut la Constantinopol seray-uri (palate pentru domni) în care aveau

rezidenţă atât domnii cât şi slujnicii acestora între care şi capuchehăile. Casa acestora din urmă

denumită turci (în mod oficial Kapu Konak) nu a fost totdeauna stabilă. Uneori era amplasată în

7

alte clădiri, decât în seray-uri. Acest lucru se datora variilor probleme iscate între Ţările Române

şi Imperiul Otoman.

Spre finalul lucrării sunt puse în prim planul atenţiei capuchehăile de serhaturi, acei

agenţi diplomatici de la punctele de control cu otomanii, care aveau în mare parte aceleaşi

atribuţii ca şi capuchehăile de la Constantinopol. În contextul prezentării agenţilor de serhaturi

sunt amintite şi capuchehăile de oaste care aveau menirea aprovizionării armatelor operative în

campaniile din 1739, 1786, 1821.

Cartea, pe care am încercat să o prezint cât am putut de rezumativ, se încheie cu un

capitol dedicat personalităţii capuchehăilor, cu o listă a principalelor capuchehăi din Ţara

Românească şi cu un indice. În ultimul capitol autorul a încercat relevarea personalităţii

capuchehăilor. Printr-o scurtă prezentare a câtorva astfel de agenţi mai importanţi ai Ţării

Româneşti la Poartă, spera să obţină explicarea titlului pus capitolului, însă se pare că obiectivul

urmărit nu a fost atins decât parţial.

Lucrarea de faţă este, după părerea mea, o sinteză reuşită. Autorul a creat o analiză

comparată privind instituţia capuchehăilor domnilor din Ţara Românească şi Moldova. A pus

accentul în prezentare asupra capuchehăilor Ţării Româneşti, însă a adus şi foarte multe exemple

de capuchehăi ale Moldovei. Dacă exemplele în ceea ce priveşte Moldova ar fi fost mai

numeroase şi mai bine puse în evidenţă, cu siguranţă, cartea ar fi putut purta titlul de

,,Capuchehăile Ţărilor Române la Poarta Otomană”. Linia comparativă urmărită s-a datorat,

spune însuşi autorul, faptului că sursele documentare sunt mai multe pentru Moldova decât

pentru Ţara Românească. Pe de o parte, autorul poate fi înţeles în această privinţă, întrucât, nu şi-

a dorit să creeze decât o lucrare de pionerat în domeniul agenţilor diplomaticii ai Ţării Tomâneşti

în capitala Imperiului Otoman, cum însuşi spune în operă. Pe de altă parte, sunt convins de faptul

că, dacă ar fi reuşit să cerceteze acte din arhivele constantinopolitane, ce au legătură cu Ţările

Române, cu siguranţă ar fi putut vorbi în lucrare despre capuchehăile Ţării Româneşti fără a

aminti, decât numai în treacăt, de cele ale Moldovei. Închei aici această prezentare cu speranţa că

cei ce o citesc nu se vor mulţumi doar cu ceea ce s-a prezentat în acest articol.