UE și predecesorii săi pag. 4

Pentru simplificare,la redactarea prezentului volum am utilizat în general termenul Uniunea

Europeană (UE). UE este constituită din cele trei Comunități inițial separate, fiecare cu

competențe, caracteristici și domenii de activitate diferite, suplimentate de alți ‚”piloni” de

cooperare organizată. Aceste elemente variate ale UE sunt următoarele ( de menționat că

datele tratatelor sunt cele ale anului de semnare, nu cele ale ratificării):

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), înființată în 1951 prin

Tratatul de la Paris;

Comunitatea Economică Europeană (CEE), înființată în 1957 prin Tratatul de la

Roma;

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), înființată tot în 1957 prin alt

Tratat de la Roma;

Împreună, acestea trei erau cunoscute sub denumirea de Comunitatea Europeană

(CE) , iar în sens mai larg ca ”primul pilon”, după ce Tratatul (de la Maastricht)

privind Uniunea Europeană (TUE) din 1992 a introdus termenul de UE;

Al ”doilea pilon”, urmărind dezvoltarea politicii externe și de securitate comune

(PESC) , recunoscut în Actul Unic European (AUE) din 1986 și oficializat în TUE;

Al ”treilea pilon”, urmărind dezvoltarea cooperării în domeniul justițtiei și afacerilor

interne (JAI) , instituit tot prin TUE în 1992;

Mai ales dispozițiile JAI au fost extinse prinTratatul de la Amsterdam (TA) din 1997,

care a încorporat și tratatele Schengen;

Ulterior, tot în 1997, a fost publicat un Tratat Consolidat al Comunității Europene

(TCE) , care a renumerotat în mod derutant numeroase dispoziții ale tratatului (în

prezentul volum indicăm ambele numerotări pentru dispozițiile importante); Tratatul

de la Nisa (TN) din 2000 a schimbat anumite reguli, dar nu și arhitectura generală a

UE ; și

Inițiativele de reformă din 2002-4, întemeiate pe lucrările Convenției privind viitorul

Europei, care au condos la Tratatul Constituțional, semnat la Roma în octombrie 2004

și supus după aceea proceselor de ratificare în toate cele 25 de state member și, inter

alia, destinat să simplifice tratatele și să unească pilonii într-un cadru comun.

Numărul membrilor UE a crescut de la șase țări în 1951 la 15 în 1995 și la 25 în mai 2004,

cu alte extinderi în perspectivă, după cum urmează:

1951 Belgia, Franța,Germania,Luxemburg,Italia, Olanda

1973 + Danemarca, Irlanda, Marea Britanie

1981 + Grecia

1986 + Portugalia, Spania

1995 + Austria, Finlanda, Suedia

2004 + Cipru, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia,

Slovenia, Ungaria

Printre candidații actuali se numără: Bulgaria, Croația, Macedonia, România și Turcia, cu alte

state în așteptare.

Structura instituțională a Uniunii Europene pag. 48

UE a evoluat din trei Comunități inițial (CECO, CEE și Euratom), fiecare cu instituții proprii.

Acestea au fuzionat oficial în 1967. Inițial, principalele elemente erau următoarele : un fel de

executiv colectiv – Comisia Europeană, un forum colectiv pentru reprezentanții guvernelor

statelor membre – Consiliul (de Miniștri), un mecanism de arbitraj obligatoriu și interpretare

juridică – Curtea Europeană de Justiție (CEJ), precum și un forum parlamentar – Parlamentul

European (PE, inițial „Adunare”)”- membrii acestuia provenind din clasa politică a statelor

membre, ulterior aceștia fiind aleși în mod direct. În plus, Comitetul Economic și Social a

oferit un forum pentru consultarea altor sectoare ale societății; mai târziu, în anii '90 a fost

creat Comitetul Regiunilor pentru a permite consultarea cu autoritățile locale și regionale.

Puterile și responsabilitățile sunt stabilite în tratate, fiind revizuite periodic( vezi tabelul 3.1).

În anii '90, CE s-a transformat în ceea ce în general este numită Uniunea Europeană, un

termen care are două sensuri destul de diferite. Unul dintre sensuri implică o legătură mai

puternică între statele membre. Celălalt cuprinde într-un singur cadru mai larg diferitele

Comunități, precum și celelalte arene de cooperare apărute, în special cele care în urma TUE

sunt denumite cei doi ” piloni ” de așa-numită cooperare interguvernamentală : ”al doilea

pilon” pentru politica externă și de securitate comună (PESC) și ”al treilea pilon” pentru

justiție și afaceri interne (JAI). Noul Tratat Constituțional (TC), după ratificare, va include

acești piloni într-un cadru instituțional și procedural unificat. Totuși, este de reținut că

structura instituțională nu este stabilă, fiind supusă unor dezbateri, controverse și revizuiri

periodice. Vom rezuma câteva elemente cheie ale aranjamentelor instituționale (vezi figura

3.1 mai jos) – cititorii deja familarizați cu acestea pot aborda direct secțiunea referitoare la

cele cinci modalități de elaborare a politicilor în UE.

Comisia Europeană - pag. 48

Comisia a fost concepută atât ca secretariat, cât și ca proto-executiv în sistemul instituțional

al UE. În prima sa versiune, ca Înaltă Autoritate a Comunității Europene a Cărbunelui și

Oțelului (înființată în 1951), aceasta avea o natură mai degrabă executivă, bucurându-se de o

autonomie considerabilă.

Tabelul 3.1

Principalele tratate și reforme ale acestora

An* Tratat Conținut

1951 Tratatul de la Paris Comunitatea Europeană a Cărbunelui și

Oțelului (CECO)(semnat de Belgia,

Republica Federală Germania, Franța, Italia,

Luxemburg, și Olanda)

1957 Tratatul de la Roma Comunitatea Economică Europeană (CEE)

1957 Tratatul de la Roma Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

(Euratom)

1965-6 Criza și compromisul de la Luxemburg Întrerupe extinderea votului prin majoritate

calificată (VMC)

1965 Tratatul de fuziune Unește instituțiile într-un singur cadru

1970 Tratatul bugetar Sunt create ”resurse proprii” (respectiv

venituri); Parlamentul European (PE) i se

acordă unele puteri bugetare.

1972 Act de aderare Primirea Danemarcei, Irlandei și Marii

Britanii

1975 Tratatul bugetar Mai multe puteri pentru PE; înființarea Curții

de Conturi

1978 Modificarea tratatului Alegeri directe pentru PE

1980 Act de aderare Primirea Greciei

1985 Act de aderare Primirea Spaniei și Portugaliei

1986 Actul Unic European (AUE) Mai mult VMC în Consiliu, unele puteri

legislative pt. PE; nou Tribunal de Primă

Instanță; introducerea coeziunii; extinderea

politicilor

1992 Tratatul privind Uniunea Europeană

(Maastricht)(TUE)

Structură pe trei piloni a Uniunii Europene

( politica externă și de securitate comună

(PESC) și justiție și afaceri interne (JAI) ; mai

mult VMC în Consiliu; oficializează Consiliul

European; codecizie pt. PE; nou Comitet al

Regiunilor; extinde politicile, în special

pentru uniunea economică și monetară (UEM)

; introduce subsidiaritatea și cetățenia;

Protocol Social (derogare britanică)

1994 Act de aderare Admiterea Austriei, Finlandei și Suediei

1997 Tratatul de la Amsterdam(TA) Mai multe puteri legislative pt. PE și

utilizarea mai largă a ” avizului conform”

pentru (de exemplu) extindere și numirea

Comisiei; introduce ”flexibilitatea”

(cooperarea unui număr mai mic de state

membre) ; extindere modestă a VMC în

Consiliu; incorporarea Schengen; eliminarea

derogării britanice

1997 Tratatul consolidat privind Uniunea

Europeană (TCUE)

”Simplifică” tratatele prin combinarea

acestora într-un singur set, renumerotarea

dispozițiilor tratatelor anterioare

2001 Tratatul de la Nisa (TN) Destinat să simplifice instituțiile Ue în

vederea extinderii

2003 Act de aderare Primirea Ciprului, Republicii Cehe, Estoniei,

Letoniei, Lituaniei, Maltei, Poloniei,

Slovaciei, Sloveniei, Ungariei

2004 Tratatul Constituțional (TC) Reorganizarea substanțială a tratatelor în trei

părți: I- Principalele dispoziții constituționale;

II – Carta Drepturilor Fundamentale; III-

Politicile și funcționarea Uniunii, precum și

anumite schimbări instituționale

*Notă: data semnării.

Consiliul Uniunii Europene – pag. 54

Consiliul UE este atât o instituție cu funcții colective în cadrul Uniunii, cât și creația

guvernelor statelor membre. În principiu și de drept există un singur Consiliu, împuternicit să

ia decizii în orice privință. De obicei, membrii săi sunt miniștri din guvernele statelor

membre, dar miniștrii care iau parte la reuniuni, precum și felul în care aleg să fie reprezentate

guvernele , variază în funcție de subiectele discutate.

Consiliul European – pag. 59

Consiliul European s-a născut din reuniunile ”la vârf” ocazionale ale șefilor de stat (Franța și

Finlanda au președinți cu anumite competențe sporite, aceștia luând parte la reuniuni) sau de

guvern (respectiv primii miniștri). Două reuniuni foarte importante, una având loc la Haga în

1969 și alta la Paris în 1972, au stabilit agenda anilor următori. Începând cu 1974, la îndemnul

lui Giscard d'Estaing, pe atunci președintele Franței, Consiliile Europene au devenit regulate,

reunindu-se cel puțin de două ori pe an.

Parlamentul European – pag. 62

PE este compus, începând cu iunie 2004, din 785 de membri( MPE) aleși proporțional și

direct în cele 25 de state membre. Inițial, acesta era compus din parlamentari naționali, dar în

1978 o modificare a tratatului a introdus alegeri directe, primele fiind ținute în 1979. Sediul

său , datorită sensibilității statelor membre, este împărțit între Luxemburg , Strasbourg și

Bruxelles.

Curtea Europeană de Justiție – pag. 63

CEJ a fost instituită de primele tratate; în această privință, tratatele nu s-au schimbat, cu

excepția necesității de a face față nivelului de muncă crescut și extinderilor succesive ale

Uniunii.

CEJ, cu sediul la Luxemburg, include în prezent 25 de judecători și 8 avocați generali, care

emit avize preliminare asupra spețelor. AUE din 1986 a instituit o a doua curte. Tribunalul de

Primă instanță, compus în prezent din 25 de judecători, care ajută la gestionarea fluxului

ridicat de cauze. CEJ este astfel un fel de curte supremă, capabilă să ofere o jurisprudență

unică și să rezolve litigiile, atât cele transmise de instanțele naționale, cât și cele aduse direct

în fața sa. Sancțiunile Curții sunt în cea mai mare parte forța propriilor decizii, susținute

uneori de capacitatea de a impune amenzi celor care au încălcat dreptul comunitar ( în

general, asupra firmelor).

Rezumat – pag. 89

Programul pieței unice europene a marcat o cotitură în procesul de integrare europeană.

Totuși, rădăcinile acesteia sunt mult anterioare anului 1985. Armonizarea detaliată s-a dovedit

o metodă frustrantă de integrare a pieței, mai ales după ce concurența externă a început să

pună la încercare industria europeană. Procesul de elaborare a politicilor UE s-a deschis

treptat către idei noi și, cu sprijinul deciziilor CEJ și prin acțiunile Comisiei, a facilitat

activismul legislativ și modificări importante ale proceselor de punere în aplicare a politicilor.

Deși sarcina ”finalizării” pieței unice rămâne încă de realizat, aceasta constituie acum esența

integrării europene și a modificat modelul relațiilor stat-piață în Europa.

Introducere : politica în domeniul concurenței și piața europeană – pag. 110

Politica în domeniul concurenței constă în stabilirea unor standarde de conduită, mai degrabă

decât în urmărirea unor obiective tangibile, și este ancorată în principiile capitalismului de

piață liberă. De aceea, caracterul și rolul politicii în domeniul concurenței au fost

controversate atât în ansamblul Uniunii Europene (UE) , cât și la nivelul statelor membre.

Evoluția sa reflectă sisteme economice foarte variate, de la piețe foarte liberalizate la cele în

care statul a jucat un rol important în economie și statele post-socialiste care au îmbrățișat

capitalismul numai din anii '90 (Schmidt 2002). Politica europeană în domeniul concurenței

este cuprinzătoare, incluzând politica antitrust, controlul fuziunilor, precum și controlul

ajutoarelor de stat ( subvențiile acordate industriei). Orientarea sa generală a fost de a face

presiuni pe toate fronturile pentru liberalizarea piețelor.

Importanța politicii în domeniul concurenței decurge din rolul central pe care factorii

economici și principiile economiei de piață le-au avut în crearea UE. Viziunea din 1958 a fost

cea a unei piețe comune care ar genera beneficii tuturor participanților prin integrare. Aceasta

era o viziune economică liberală, pe atunci controversată, care se baza pe încrederea în

capitalismul tradițional. Aceasta viziune era alternativa naturală la economiile cu planificare

centralizată din Europa de Est, dar pe de altă parte era privită cu scepticism de o mare parte a

elitelor politice și de afaceri vest-europene. Aceasta a devenit dominantă numai în urma

revoluției neoliberale din anii '80 și adoptării programului pieței unice în 1992. Ea a fost

consolidată de colapsul comunismului sovietic și remodelarea sistemelor de control economic

din Europa de Est, acestea aliniindu-se normelor capitaliste ale Uniunii. În capitalismul

tradițional, concurența este dinamica centrală a activității antreprenoriale, precum și mijlocul

de energizare a sistemului economic pentru a crea beneficii sociale. Acele aspecte ale vieții

economice care îngreunează concurența – monopolul, oligopolul, cartelurile, practicile

restrictive, împărțirea piețelor, subvențiile și protejarea unor sectoare sau firme din partea

statului – împiedică de asemenea generarea și distribuirea eficientă a bogăției. Așa cum Banca

Centrală Europeană (BCE) garantează o monedă sănătoasă și un nivel scăzut al inflației, la fel

regulile UE privind concurența garantează o piață liberă și eficiență economică, furnizând un

fel de ” constituție economică” a Europei.

Accentul pus de piață și integrare economică înseamnă că politica în domeniul concurenței a

fost oarecum mai importantă în UE decât în alte părți ( cu excepția SUA și eventual a

Germaniei ). Comisia a extins domeniul de aplicare al politicii în domeniul concurenței,

transformând-o în una din competențele sale principale. Bazându-se pe dispoziții consistente

ale tratatelor și sprijinul Curții Europene de Justiție (CEJ), elaborarea și aplicarea politicii de

concurență a fost atribuită direcției DG COMP, una din cele mai eficiente direcții generale

(DG) din Comisie, ghidată de o serie de comisari capabili. Politica în domeniul concurenței a

dobândit unele caracteristici de ”metapolitică”, având astfel prioritate față de domenii mai

puțin dezvoltate (precum politicile industrială, de C-D sau de mediu), sau stabilind cadrul

anumitor politici sectoriale ( precum mijloacele de comunicare, telecomunicațiile etc.) Într-

adevăr, politica în domeniul concurenței a fost utilizată pentru disciplinarea guvernelor și a

companiilor, astfel încât toți actorii economici să o înțeleagă și să-i acorde respectul cuvenit.

Conținutul politicii – pag. 113

Politica europeană în domeniul concurenței are cinci componente, fiecare dintre acestea

bazându-se pe competențe juridice specifice:

o interdicție a acordurilor între firme care limitează concurența (articolul 81 TCE;

fostul articol 85 CEE) ;

interzicerea abuzurilor de poziție dominantă din partea uneia sau mai multor firme

mari ( articolul 82 TCE; fostul articol 86 CEE ) ;

controlul fuziunilor care creează o poziție dominantă ( Regulamentul nr. 4064/89) ;

controlul ajutoarelor acordate de un stat membru unei firme sau categorii de firme

( articolele 87 și 89 TCE; fostele articole 92 și 93 CEE ) ; și

liberalizarea măsurilor statelor membre care favorizează utilitățile interne și industriile

de infrastructură ( articolele 31 și 86 TCE; fostele articole 37 și 85 CEE ).

Rezumat – pag. 135

Uniunea economică și monetară (UEM) este unul dintre cele mai ambițioase și mai fructuoase

proiecte întreprinse vreodată de Uniunea Europeană (UE). De la primele propuneri, făcute la

summit-ul de la Haga din1969, până la introducerea efectivă a monedei euro în 2002, liderii

europeni au promovat UEM ca pe o modalitate de a atinge, prin cooperare economică

intensivă, obiective politice legate de pace și stabilitate. Deși lideri politici marcanți din UE

au privit de multă vreme integrarea monetară ca pe o modalitate de a cimenta Europa prin

legăturile unei monede unice , pentru realizarea efectivă a UEM au fost necesare unele

schimbări fundamentale în statele membre. A fost necesară în special o convergență a

perspectivelor de politică monetară în ceea ce privește utilitatea inflației scăzute, plus câteva

decenii de cooperare în domeniul de schimb și impulsul Actului Unic European (AUE) ,

pentru ca UEM să fie înscrisă în Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) din 1992. În

prezent, autoritatea în materie de politică monetară a fost transferată decisiv către Banca

Centrală Europeană ( BCE) , în timp ce alte elemente cheie ale uniunii economice, în special

politica fiscală, rămân sub control național. Ghidându-ne după istoria altor construcții

monetare, acest sistem doar parțial federalizat de guvernanță economică se poate dovedi

destul de fragil. Totuși, inovarea extraordinară și angajamentul politic durabil față de UEM

arată că liderii europeni ar putea găsi o modalitate de a face față acestor noi încercări.