Educarea unei exprimari verbale corecte din punct de vedere fonetic, lexical si gramatical

I Aspectul fonetic

Aspectul fonetic al activitatilor din domeniul experiential limba si cominucare are in vedere realizarea unor comportamente specifice precum : pronuntarea (relativ) corecta a sunetelor limbii romane, recunoasterea si numirea sunetului initial, a celui final si a celor intermediare din cuvantul pronuntat.

Aceste obiective se realizeaza treptat, tinandu-se seama de particularitatile fono-articulatorii ale copilului prescolar.

Dupa cum se stie, in vorbirea prescolarilor apar frecvent confuzii intre sunete care sunt obisnuite la varstele mici si care dispar aproape total in timp; acolo unde gaseste confuzii persista si sunt insotite de anumite semne- aparenta neatentie, copilul nu aude cand este strigat- este nevoie de interventia medicului audiolog. De cele mai multe ori, dificultatea discriminarii sunetelor se datoreaza insuficientei educarii auzului si a exercitiilor de diferentiere a sunetelor din cuvinte.

Educarea auzului se face in cadrul jocurilor, a sezatorilor cu ghicitori care se refera la sunete, intreceri cu premii s.a.; acestea au in vedere localizarea sunetelor ( zgomotelor), diferentierea dintre sunete si zgomote, dintre vocile de adult si cele de copii, dintre vocea masculina si cea feminina, identificarea unor instrumente muzicale dupa sunetele produse etc.

Prilejurile de educare a auzului sunt numeroase. Astfel, situatiile sonore concrete din povesti ofera posibilitatea evidentierii anumitor sunete din onomatopee reproduse verbal sau cu ajutorul unor obiecte aflate la indemana : tropaitul calului lui Fat- Frumos, rapaitul ploii, mormaitul ursului, zumzetul albinelor etc.

Iata acum un joc usor de realizat, amuzant pentru copii, care stimuleaza educarea auzului : in spatele unui paravan se afla un copil care trebuie sa ghiceasca identitatea celui aflat in partea cealalalta dupa soboritatea cuvintelor rostite (ceva amuzant) ; cel aflat in spatele paravanului ar putea fi solicitat, in aceleasi conditii, sa deosebeasca intre o voce de copil si una de adult, intre o voce masculina si una feminina, sa identifice anumite instrumente muzicale dupa sunetele produse s.a.

Educarea auzului are efecte directe asupra pronuntiei unde, la varstele mici, apar frecvent omisiuni sau rostiri gresite a unor sunete; aceste situatii apar mai des la copiii din mediile defavorizate din punct de vedere socio-economic si cultural, fiind cauzate, in principal, de lipsa unei stimulari verbale suficiente din partea ambientului. Uneori problemele de acest gen depasesc posibilitatile educatoarei si se impune interventie logopedului.

In vederea stimularii pronuntiei corecte a sunetelor din cuvinte se pot organiza activitrati care au mai multe caracter pregatitor, cum ar fi gimnastica aparatului fonator si respiratia nonverbala si verbala, sub forma unor jocuri amuzante si usor de realizat. Asa este jocul In oglinda: unul dintre copii este

“oglinda”, iar altul se uita in ea si face tot felul de strambaturi: isi umfla obrajii succesiv sau amandoi odata, scoate limba in diverse feluri in timp ce “oglinda” trebuie sa faca la fel. Corectarea respiratiei se face, dupa cum se stie, in primul rand in cadrul activitatilor de educatie fizica; la cele de educarea limbajului se urmareste intarirea expiratiei care are un rol important in vorbire. Pentru aceasta se pot organiza concursuri de suflat in lumanari, de rostogolire prin suflare a unor obiecte usoare (creioane, bilute usoare, cocoloase de hartie, barcute pe apa etc); in timpul intrecerii sau independent copiii sunt solicitati ca la expirarea aerului sa pronunte o vocala (aaa, ooo, uuu) sau o consoana exploziva (p-p-p, b-b-b).

Emiterea si corectarea sunetelor din vorbirea copiilor se face intr-un ambient incurajator si dupa un model inteligibil care sa faciliteze copiilor constientizarea structurilor verbale corecte sub toate aspectele. Povestirile, selectate sau create de educatoare, pot oferi prilejuri potrivite de izolare a unor sunete sau grupuri de sunete pe care copiii sa le poata repeta; avem in vedere naratiunile care contin anomatopee individualizate semantic : “ uuu” pentru tren, “ooo”sau “iii” pentru mirare, “eee” pentru neincredere, “sss” pentru liniste, “sss” este vorba gastelor sau a sarpelui, “mmmmm” a vacii, “beee”a berbecului etc. Copiii participa activ la povestiri fiind solicitati sa pronunte sunetele sau grupurile de sunete respective. O activitate mai solicitanta este gasirea unui sunet identificat anterior in componenta altor cuvinte : de exemplu, gasirea sunetelui s in cuvintele “sita”, “gasca”, “pas”.

Educatoarea corecteaza sunetul pronuntsat gresit sau reia prin interventii spontane, fara a atrage atentia celorlalti copii asupra greselii; se apreciaza intotdeauna continutul raspunzului, nu corectitudinea exprimarii, dar educatoarea va oferi de fiecare data un model al pronuntiei corecte preluand si repetand raspunsul copilului. De exemplu, daca acesta raspunde : “Caltea este desple iepulas”, educatoarea spune : “Asa este, ai dreptate, cartea aceasta ne vorbeste despre un iepuras”, accentuand usor, fara osentatie pronuntia pe consoana “r”. Una dintre cele mai ediciente metode de corectare a pronuntiei copiilor este vorbirea clara, inteligibila a educatoarei, iar acolo unde este posibil, trebuie implicati si parintii in oferirea acestui model.

Diferentierea intre sunetele care ridica probleme de identificare, de obicei intre consoanele surde si cele sonore, se face la fel ca mai inainte, in cadrul unor jocuri amuzante, antrenante care inlatura memorarea mecanica a unor liste de sunete sau de cuvinte. De exemplu, in cadrul unui joc didactic se prezinta un jeton care infatiseaza un baietel cu o soseta rosie si una albastra; textul citit de educatoare va fi urmatorul : “Sandu s-a imbracat azi in graba. El are o soseta rosie si o soseta albastra.” Sarcina copiilor este de a sesiza ce este gresit in cuvintele educatoarei (diferentierea s/ş).

Dupa aceste jocuri performantele copiilor nu se vor imbunatati spectaculos, dar ei vor deveni constienti de diferentele dintre cele doua sunete pe care pana acum le confundau, ceea ce se va rasfrange asupra corectitudinii vorbirii, iar mai tarziu a scrierii.

Discriminarea sunetelor componente ale cuvintelor este o activitate mai dificila deoarece copiii trateaza adesea cuvantul ca pe o realitate sonora compacta, nediferentiata. De aceea este bine sa fie invatati sa diferentieze mai intai sunetul initial al cuvantului, apoi cel final si, in cele din urma, sunetele din interiorul cuvantului.

Identificarea sunetului initial dintr-un cuvant se face prin exercitii care urmaresc constientizarea existentei unui sunet initial bine definit atunci cand se rosteste un cuvant (un sprijin de imagini), gasirea sunetului initial de catre copil (cu ajutorul imaginilor) si gasirea sunetului initial prin analiza fonematica (fara ajutorul imaginii).

Constientizarea existentei unui sunet initial in cuvintele rostite se poate face cu ajutorul unor exercitii precum acesta: educatoarea prezinta copiilor un jeton cu imaginea unei pisici, copiii recunosc imaginea si rostesc de mai multe ori cuvantul “pisica”, educatoarea il repeta evidentiind sunetul “p” si ii intreaba pe copii ce aud ei mai intai cand se pronunta acest cuvant; dupa mai multe in cercari conchid ca primul sunet auzit este “p”. Acum educatoarea prezinta copiilor alte 3-4 jetoane care infatiseaza fiecare imaginea unei paturi, a unei maturi, a unui purcel, a unei pene; avand in minte sunetul identificat mai inainte, copiii sunt solicitati sa aleaga jetoanele cu imagini ale obiectelor al caror nume incep tot cu sunetul “p”.

Exercitiile de identificare a sunetului initial de catre copii cu ajutorul imaginilor sunt continuarea logica a celor descrise mai inainte: copiii aleg singuri jetoanele cu imagini al caror nume incep cu acelasi sunet; se poate folosi un set de jetoane cu imagini care trebuie clasificate in functie de sunetul cu care incepe cuvantul reprezentat imagistic . In fine, se poate renunta total la imagini, copiii cautand in vocabularul lor de cuvinte care incep cu un anumit sunet dat de educatoare sau de alt copil.

Aceleasi procedee pot fi folosite si pentru identificarea sunetului final al unui cuvant, dar, pentru ca operatia aceasta este mai dificila, trebuie situata dupa insusirea deprinderilor de identificare a sunetului initial. In ambele tipuri de exercitii se aleg la inceput cuvinte mai scurte in care sunetul initial sau final este bine conturat, face parte din silaba accentuata, sau face parte din cuvinte cu semnficatie afectiva aparte pentru copii (mama, tata, papusa, masina etc. ).

Diferentierea sunetelor din interiorul cuvintelor este mai dificila, se face dupa identificarea sunetelor initiale si finale, in cuvinte mai scurte. Se folosesc imagini suport cu ajutorul carora copiii identifica mai intai sunetul initial si pe cel final al cuvantului reprezentat imagistic, apoi se trece la cele din mijloc. Activitatea poate fi numita hora sunetelor, sarcina copiilor fiind de a identifica cu cine se tine de mana in hora primul sunet, al doilea sunet s.a.m.d., sunetele identificate pot fi reprezentate grafic la tabla, pe o foaie de hartie cu un sunet sau un cerculet. De obicei copiii aud mult mai bine silaba accentuata., mai ales cand aceasta este asezata la inceputul cuvantului, ca de exemplu in “toba”; aici este preferabil sa identifice mai intai sunetele din silaba accentuata “to” si apoi, prin exercitii si tatonari pe “b” si pe “a”.

Toate aceste exercitii se desfasoara in cadrul unor jocuri sau prin utilizarea unor situatii concrete curente pentru stimularea invatarii spontane.

II. Aspectul lexical

Unul dintre obiectivele importante ale domeniului experiential limba si comunicare este imbogatirea vocabularului activ si pasiv pe baza experientei, a activitatii copilului si a relatiilor sale cu ceilalti copii. Invatarea de cuvinte noi nu este o activitate formala, de predare, ci insoteste evenimentele obisnuite din viata de zi cu zi a gradinitei in care, la momentul potrivit, se folosesc diferite cuvinte, se verifica

daca prescolarii le cunosc corespondentul in realitatea inconjuratoare sau, daca sunt cuvinte abstracte, in ce masura stiu sa le utilizeze in contexte adecvate.

Urmarind jocul copiilor, educatoarea poate introduce in discutie cuvinte noi pe care le explica si le ilustreaza sensul in activitatea practica desfasurata. De exemplu, la grupa mare, daca prescolarii au sarcina de a construi o casuta, educatoarea poate interveni spunand: “Casuta ta arata foarte frumos, dar, ce parere ai, nu ar fi mai draguta daca ai alterna culorile rosii cu cele galbene ?” Adica sa pui un cub rosu, unul galben…”. La fel, cand alcatuiesc un colaj, educatoarea le cere copiilor “sa alterneze” bulinele mari cu cele mici, adica sa puna o bulina mare, apoi una mica…exemplificand operatia in timpul explicarii. Acelasi cuvant poate fi folosit in activitatile de educatie fizica cerandu-li-se copiilor sa ridice alternativ mana dreapta si cea stanga, cand mana dreapta, cand mana stanga…

Educatoarea nu cere copilului sa repete cuvantul nou si nici sa reia explicatia acestuia, ci se limiteaza la invatarea sa spontana, redusa deocamdata la ilustrarea insusirii sale in activitatile concrete. Mai tarziu copilul va folosi cuvantul cel nou in discutia cu ceilalti copii sau in relatia directa cu educatoarea.

De multe ori copiii o intreaba pe educatoare despre diferite evenimente sau cuvinte intalnite in diverse imprejurari, iar aceasta are obligatia sa le raspunda adaptandu-si explicatia le puterea lor de a intelege; daca activitatea aflata in derulare nu permite explicatia aceasta este amanata si oferita la primul moment mai liber. Intrebarile copiilor sunt mai numeroase daca relatia lor cu educatoarea este mai calda, mai apropiata.

Copiii cu dezvoltare normala nu au nevoie de liste de cuvinte diferentiate pe clase morfologice care trebuie memorate; acestea sunt utile in educatia copiilor cu nevoi speciale, a caror dezvoltare nu urmeaza criteriile unei cresteri normale. Continutul acestor liste cuprinde cuvinte care au intrat deja in vocabularul copiilor si, prin urmare, nu mai este nevoie sa fie memorate. Vocabularul copiilor trebuie sa fie imbogatit folosind in primul rand resursele mediului ambiant, diversificand si aprofundand pe aceasta baza experienta lor verbala, facand in permanenta apel la exemplificari concrete, actionale.

Cand este posibil, dezvoltarea vocabularului copiilor se face prin jocuri didactice. Iata un exemplu de joc prin care se urmareste cutivarea si dezvoltarea capacitatii de repzentare a realitatii prin cuvinte precum si a capacitatii de predictie : fara sa fie vazuta de nimeni din grup, educatoarea introduce intr-un saculet un obiect familiar copiilor si da saculetul unui copil ca sa vada ce obiect este; apoi acesta da indicii fragmentare despre obiect pentru a fi recunoscut de ceilalti copii: “E rotunda”, “E rosie”, “O arunci” etc.; dupa recunoasterea identitatii obiectului, jocul se reia dupa aceeasi schema, copilul care a ghicit primul fiind acum cel care da indiciile.

In invatamantul prescolar majoritatea activitatilor educative se desfasoara sub forma jocurilor didactice care creeaza situatii spontane de invatare, ceea ce nu exclude prezenta unor situatii formale de invatare, constituite aici sub forma exercitiilor lexicale. Acest gen de activitati il familiarizeaza pe copil cu viata scolara de mai tarziu care restrange mult oferta de invatare spontana si libertatea de miscare.

Iata un exemplu de exercitiu lexical care poate fi folosit ca activitate de invatare formala, organizata frontal sau pe grupuri. Dupa organizarea clasei sau a grupei, educatoarea le spune copiilor : “Va voi

spune ( citi) ceva, dar am sa las la o parte un cuvant. Am sa ma opresc si am sa ridic putin mana, ca sa stiti unde lipseste cuvantul. Voi ascultati cu atentie si o sa-mi spuneti ce lipseste. Ca sa aveti un ajutor, uite, pun aici cateva imagini. O sa gasiti aici cuvantul care lipseste, e desenat pe unul din cartonase.” Educatoarea pune la un loc vizibil 3-5 cartonase: un soare, o casa, o pereche de pantofi, un autobuz. Apoi spune : “Fiti atentie la ce voi spune: Fetita merge la gradinita cu…(aici face o pauza si ridica usor mana). Ca sa va fie mai usor, priviti desenele”. Daca nu obtine niciun raspuns, educatoarea preia sarcina cautarii cuvantului potrivit si ia pe rand fiecare imagine si, pronuntand cuvantul, incearca sa completeze propozitia. Completarea cu cuvinte nepotrivite trezeste hazul copiilor, dar ii face si sa inteleaga ca fiecare cuvant are un sens anume si nu poate fi folosit oricum.

Exercitiile lexicale de acest fel pot fi diversificate in functie de scopul urmarit : predarea substantivului (nume de fiinte, de lucruri), a adjectivului ( propozitiile sunt astfel construite incat sa necesite prezenta adjectivelor), a verbelor (actiuni), a numeralelor (determinarea numerica ).

Asa cum se poate vedea din cele spuse pana acum, vocabularul nu se poate imbogati prin memorarea unor liste de cuvinte, ci numai in contexte, in stransa legatura cu relatiile contactate intre cuvintele unui enunt dat; de aceea, aspectul lexical trebuie corelat cu aspectul sintactic.

III. Aspectul sintactic

Educatoarea trebuie sa permita copilului sa vorbeasca, sa povesteasca, sa-l incurajeze sa initieze el insusi relatia verbala cu adultul pentru a deveni stapan pe mijloacele de comunicare verbala. De asemenea, trebuie sa-l invete sa foloseasca in mod corect aceste mijloace sub aspectul adecvarii interne, adica sa construiasca structuri verbale corecte din punct de vedere gramatical, si sub aspectul adecvarii externe, adica sa foloseasca cuvantul potrivit cerut de situatia de comunicare. Adaptarea comunicarii verbale a copilului la situatia concreta de viata in care se afla se poate realiza in doua moduri :

-insotiti de educatoare sau de parinti, copiii sunt pusi in situatii concrete de viata: plimbari prin cartier, prin parc, vizite la muzeu, mersul la cumparaturi, astfel copiii observa si invata comportamente verbale adecvate diferitelor contexte: salutul, formule de adresare, de multumire, de scuze etc.;

-copiii sunt pusi in situatii de simulare a diferitelor situatii de viata concreta in cadrul jocurilor de rol care reproduce evenimente/ scene din viata cotidiana: “de-a magazinul”, “de-a scoala”, “de-a doctorul” etc.

Copilul intelege pe cale intuitiva de ce trebuie sa comunicam, dar va trebui sa inteleaga ca unitatea principala prin care se realizeaza comunicare este propozitia. Ca de obicei, intelegea se poate face cu ajutorul jocului practicat si la grupa mica, si la cea mare.

Intr-nh prima activitate copiii decupeaza din reviste imagini de fiinte, lucruri, locuri si le lipeesc pe cate un jeton; in activitatea urmatoare aduce toate jetoanele cu imagini lipite si ridica pe rand, cate

unul intreband : “Ce este?” la care copiii raspund printr-u cuvant substantibv care va fi subiectul propozitiei; apoi educatoarea intreaba “Ce face?” la care copiii dau numele actiunii care va fi predicatul. Jocul poate fi organizat si in alte variante: educatoarea ridica jetonul si numeste cuvantul reprezentat de imagine, iar copiii completeaza cu predicatul potrivit, educatoarea pronunta predicatul (“zboara”), iar copiii subiectul (“albina”). Copiilor mai mari li se pot cere mai multe optiuni: se pronunta subiectul (“cainele”), iar copiii adauga predicatul potrivit (“latra”), apoi altele care, de asemenea, sunt adecvate (“alearga”, “se joaca”, “mananca”). Pentru copiii mai mari imaginea ar putea sa lipseasca, desi prezenta ei este motivanta.

Dupa construirea propozitiei simple conforma scenariului de mai sus, se poate trece la construirea unor propozitii dezvoltate cu ajutorul intrebarilor educatoarei-exemplu:

Cine este aici?- Iepurasul | Propozitia : “Iepurasul fuge.”

Ce face iepurasul ?- Fuge

Unde fuge iepurasul? – In padure | Propozitia : “Iepurasul fuge in padure.”

In exercitiile de acest fel educatoarea urmareste respectarea regulilor gramaticale de constructie a enunturilor, mai ales realizarea corecta a acordului. In procesul de insusire a limbajului apar situatii in care copii transfera inadecvat achizitiile cumulate; astfel, plecand de la modelul : “Iepurasul fuge-Iepurasii fug”,copiii pot spune “ Iepurasul mananca-Iepurasii mananc.”

Ei vor invata pe cale concret-intuitiva, prin mai multe exemple ca exista reguli care trebuie respectate, dar si abateri de la acestea care trebuie stiute.

De asemenea, copiii trebuie sa inteleaga ca propozitiile sunt alcatuite din cuvinte, iar acestea, in amumite combinatii, formeaza propozitii: pentru aceasta se pot organiza jocuri-exercitii adecvate cum ar fi acestea: Pe o foaie de hartie este un desen care reprezinta o persoana ( un animal) ce indeplineste o actiune- in partea de sus apare clar personajul, iar in partea de jos actiunea: Foaia de hartie este rulata astfel incat sa se vada numai personajul-intrebarea educatoarei “Cine este?”, raspunsul copiilor : “O fata”; foaia este derulata pt a se putea vedea ce face personajul-intrebarea. “Ce face?”, raspunsul “Coase”-propozitia “ Fata coase.”

Varianta: Jocul cu mingea in parc.

In activitatile de cultivare a limbajului din invatamantul prescolar, cele trei componente ale structurilor verbale- fonetica, lexcala si gramatica- tratate aici separat, trebuie abordate global caci actul de comunicare presupune prezenta lor concomitenta. Impartirea propozitiei in cuvinte, despartirea acestora in silabe si in sunete se fac intotdeauna in cadrul unor situatii concrete de comunicare.