Descoperirea României prin literatură

Chiar dacă, în momentul actual, personalităţile (VIP-urile) vieţii publice sunt plasate într-o geografie în care actanţii culturii, în speţă ai literaturii sunt marginalizaţi, s-ar putea să constatăm la un moment dat că adevărata identitate a actualităţii este dată tot de literatură. E o boală a mentalului de azi de a menţine condiţia literaturii într-un clişeu în care aceasta este văzută ca o Cenuşăreasă rar şi întîmplător invitată la bal. Agresaţi şi copleşiţi de stereotipuri, acceptăm cu uşurinţă de bun statutul perceput ca ingrat al literaturii: vocea scriitorului refuzată sau pierdută în vacarmul public, restrîngerea cercului de cititori, învingerea cărţi de computer ş.a. Dar, în esenţă, cu toate „evidenţele”, lucrurile nu stau chiar aşa: un paravan al derizoriului ascunde adevărata faţă a problemei. Şi, în această situaţie, interesant şi ciudat în acelaşi timp mi se pare că răspunsurile la problemele (literare) importante nu vin, iarăşi, din spaţiul (literar) autohton. Simptomatică este, de exemplu, afirmaţia directorului revistei Lire, publicaţie parteneră în programul literar Les Belles Etrangères prin care se urmăreşte popularizarea unei literaturi străine. Fr. Busnel este de părere că, dacă vrei să descoperi o ţară, trebuie să începi prin a te cufunda în literatura acesteia, că, după căderea regimului dictatorial, cel mai bun lucru făcut de români sunt cărţile, dintre care unele excelente, şi că, dacă vrei să faci un tur al Bucureştiului, e bine să ai în buzunare cîteva romane autohtone.

În cîteva cuvinte este configurată o întreagă realitate literară, pe care noi ezităm să o definim deschis. Un asemenea elogiu, românii n-ar fi ştiut şi nici nu ar fi îndrăznit să şi-l facă. Dar nu elogiul în sine contează. Dincolo de practicile politice sau economice, de demagogia discursurilor din care sensul se scurge precum nisipul din clepsidră, grevate toate de o cheltuială financiară pe care nimeni şi niciodată n-ar îndrepta-o, măcar în parte, spre literatură, tot literatura, cultura în general, faptele spiritului sunt şi vor fi chemate să ne scoată în lume. Cultura, prin „produsele” ei dă măsura sincronizării şi a validării unei posibile sincronizări cu Occidentul şi a „intrării” în Europa. Suntem europeni mai înainte de toate prin spirit. Dacă literatura înregistrează o anumită „desincronizare” faţă de Occident – o desincronizare prea puţin analizată şi comentată, dacă există – , nu sunt mai mici desincronizările înregistrate continuu de politică sau de economie.

Invitată la bal, Cenuşăreasa numită literatură română va fi cea în măsură să fascineze. Descoperită şi luată în seamă. E mai puţin atrasă de avansurile răului, de vicleniile momentului, fără să ţină să aibă un comportament etic deliberat. Are o mai mare putere de revenire, revigorare şi regenerare. Înnoirile îi vin din interior, din chestionarea devenirii fiinţei, din analiza situării protagoniştilor ei, fictivi sau reali, în lume. Integrarea în spiritul european, cu tot ce rezultă din asta, tot literatura – inocentă sau nu – va fi în măsură să o realizeze.

Olimpiu NUŞFELEAN