UNIVERSITATEA “AL. I. CUZA” IA ŞI FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR

Prof.univ.dr. Ion IGNAT

E C O N O M I E

suport de curs

– Iaşi – 2016

1. TEORIA CONSUMATORULUI ŞI A CERERII

1.1. Abordarea cardinală a utilit ăţii şi echilibrul consumatorului În concepţia clasică, bunuri identice au, pentru persoane diferite, aceeaşi utilitate

economică, indiferent de intensitatea nevoilor, de cantitatea consumată si de sacrificiul făcut pentru obţinerea lor, astfel încât unităţile X1, X2, ....., Xn dintr-un bun omogen au

utilităţile individuale u1, u2, ..... , un, egale între ele, utilitatea totală a întregii cantităţi

fiind n × u. În realitate, însă, nivelul de satisfacţie obţinut prin consumul unui bun diferă nu

numai de la individ la individ, ci şi de la o unitate la alta consumată din acelaşi produs. Acest fapt rezultă din gradul diferit de intensitate al nevoii satisfăcute prin consumul bunului respectiv, care descreşte pe măsură ce sporeşte numărul de unităţi consumate. Pornind de aici, economiştii neoclasici au fundamentat în ultima pătrime a secolului al XIX-lea teoria utilităţii marginale. Într-o primă formă, a aşa-numitei "abordări cardinale", s-a presupus că individul este capabil să măsoare printr-un indice cantitativ precis utilitatea pe care o obţine din consumul fiecărei unităţi dintr-un anumit bun omogen. De aici a rezultat posibilitatea stabilirii unei ierarhii între nivelurile de utilitate şi a exprimării numerice a satisfacţiei oferite de consumul unei anumite cantităţi dintr-un bun, comparativ cu cea dată de folosirea unei cantităţi dintr-un alt bun. Cu toate că teoria utilităţii cardinale a fost respinsă şi depăşită, o serie de concepte şi instrumente de analiză fundamentate în cadrul ei au rămas în patrimoniul ştiinţei economice, motiv pentru care le prezentăm în continuare.

1.1.1. Utilitatea totală şi utilitatea marginală Utilitatea totală, U, a unui bun oarecare, X, măsoară satisfacţia globală pe care

individul o obţine prin consumarea unei anumite cantităţi din acest bun. Deci, nivelul lui U depinde de cantitatea consumată, adică "U este funcţie de X", ceea ce se scrie: U = f(x), în care X este cantitatea consumată din bunul X.

Pentru a determina sensul şi ritmul în care utilitatea totală evoluează atunci când cantitatea consumată din bunul X creşte, se foloseşte conceptul de utilitate marginală. Utilitatea marginală, Um, măsoară evoluţia utilităţii totale pentru o variaţie foarte mică a

cantităţii consumate. În tratarea utilităţii marginale distingem două cazuri: a) Utilitatea marginală a unui bun parţial sau imperfect divizibil. Spunem că un bun

este imperfect divizibil dacă există o unitate de măsură dincolo de care este imposibil de coborât (de exemplu, un consumator nu poate utiliza trei sferturi de automobil sau jumătate de ochelari; automobilul şi ochelarii sunt bunuri imperfect divizibile).

Utilitatea marginală a unui bun X imperfect divizibil (UmX) reprezintă variaţia utilit ăţii totale (DU) determinată de consumul unei unităţi suplimentare din acest bun.

deci: U XU

Xm = ∆∆

(1.1.)

b) Utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil

Dacă bunul X este perfect divizibil, atunci oricare ar fi unitatea de măsură folosită, există mereu o cantitate mai mică ce poate fi consumată. În acest caz, o definiţie riguroasă a utilităţii marginale trebuie să ia în considerare evoluţia utilităţii totale, care rezultă dintr-o variaţie infinit de mică a consumului bunului X.

Deci, putem spune că utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil reprezintă variaţia utilităţii totale pentru o variaţie infinit de mică ("infinitezimal ă") a cantităţii consumate din acel bun.

Ca urmare, din punct de vedere matematic, utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil reprezintă derivata funcţiei de utilitate totală în raport cu X, adică:

Um = f ' (x) sau Um=δU/δx (1.2.)

1.1.2. Evoluţia utilităţii totale şi a utilităţii marginale

Cum evoluează nivelul de satisfacţie a individului atunci când el consumă o cantitate crescândă dintr-un bun? Analiza economică se foloseşte de o ipoteză simplă: intensitatea unei nevoi este descrescândă pe măsură ce cantitatea consumată creşte. Acesta este principiul intensităţii descrescânde a nevoilor, formulat de psihologul german Heinrich Gossen în anul 1843, din care s-a ajuns la principiul utilit ăţii marginale descrescânde: utilitatea suplimentară oferită de consumul unei cantităţi crescânde dintr-un anumit bun descreşte până când devine nulă la punctul de saturaţie.

Considerând o băutură răcoritoare ca fiind bunul X, paharele băute succesiv x1, x

2, ...

, xn, utilitatea corespunzătoare fiecărui pahar U1, U

2, ..., U

n, U

i (i = 1, 2,....., n) reprezintă

utilităţile individuale cu proprietatea că U1>U

2 ......>U

n; U

n reprezintă utilitatea marginală,

iar U Uii

n

==∑

1

reprezintă utilitatea totală.

Cele de mai sus pot fi evidenţiate şi printr-o reprezentare grafică, aşa ca în figura 3.1. Pe ordonatele celor două grafice înscriem nivelul utilităţii totale (U), respectiv al utilităţii marginale (Um), iar pe abscise înscriem cantitatea consumată din bunul considerat (X). U

poate fi, deci, reprezentată, printr-o curbă crescătoare, iar Um printr-o curbă

descrescătoare. U atinge nivelul său maxim în punctul S, numit punctul de saţietate sau de saturaţie a consumatorului.

În acest punct, Um este nulă,adică o unitate suplimentară de consum nu mai sporeşte

satisfacţia. Dacă individul şi-ar mări consumul dincolo de acest punct, utilitatea marginală ar deveni negativă, ceea ce ar face ca şi utilitatea totală să înceapă a se micşora. Deci, un consum exagerat dintr-un anumit bun poate antrena nu o creştere a satisfacţiei, ci, dimpotrivă, o insatisfacţie, o suferinţă chiar. De exemplu, dacă primele pahare de băutură răcoritoare ar fi agreabile pentru un individ într-o zi călduroasă de vară, nu acelaşi lucru s-ar întâmpla pentru al douăzecilea pahar.

Întrucât, însă, una dintre ipotezele fundamentale ale ştiin ţei economice este

raţionalitatea (folosim orice ocazie pentru a ne îmbunătăţi starea), vom presupune că individul raţional nu-şi va continua consumul dincolo de punctul de saţietate, astfel încât utilitatea marginală va fi, în mod normal, descrescătoare şi pozitivă.

Evoluţia utilităţii totale şi a celei marginale poate fi la fel de sugestiv prezentată şi

prin graficul din fig. 3.2. de mai sus: Se observă că fiecărei unităţi xi din bunul X îi

corespunde o utilitate individuală Ui (i=1, 2,...., n). Dacă se consumă numai unitatea X

1,

utilitatea totală coincide cu utilitatea individuală şi cu cea marginală. Dacă se adaugă unităţii x

1, consumate, şi unitatea x

2, atunci U

m devine U

2, iar utilitatea totală va fi suma

U1+U

2, ceea ce pe grafic reprezintă suprafaţa marcată de axele de coordonate şi curba AB.

Dacă vor fi consumate toate unităţile, de la x1 până la x

n, U

m va fi U

n (utilitatea celei de-a

n-a unităţi consumate), iar utilitatea totală va fi reprezentată de suprafaţa cuprinsă între axele de coordonate şi curba ABCDE...F, care descrie de fapt evoluţia utilităţii marginale.

1.2. Abordarea ordinală a utilit ăţii şi echilibrul consumatorului

Instrumentul de bază folosit în teoria ordinală a utilităţii este curba de indiferenţă, numită şi curbă de izoutilitate, introdusă pentru prima dată de italianul Vilfredo Pareto

(1848-1923) şi dezvoltată apoi de J.R. Hicks, G. Debreu, M. Allais etc.2.

1.2.1. Definiţia şi proprietăţile curbei de indiferenţă Pentru simplificarea şi asigurarea posibilităţii exprimării grafice, să presupunem că

un individ consumator are la dispoziţie numai două bunuri, X şi Y, cu care poate efectua o infinitate de combinaţii (altfel spus, din care poate constitui o infinitate de "coşuri" sau "panere" de consum). Acestea pot fi grupate în două categorii:

• combinaţii care asigură acelaşi nivel de satisfacţie sau de utilitate; • combinaţii care asigură niveluri diferite de satisfacţie sau de utilitate. · Mul ţimea combinaţiilor a două bunuri, X şi Y, care asigură consumatorului un

nivel de utilitate identic se numeşte curbă de indiferenţă.

Pe figura de mai sus sunt reprezentate trei curbe de indiferenţă, U

0, U

1 şi U

2, care

indică trei niveluri diferite de utilitate. Dacă ne situăm pe curba U0, consumatorul va

obţine aceeaşi satisfacţie sau utilitate, U0, consumând fie "coşul" C, constituit din

combinaţia a 3 unităţi din bunul X şi 12 unităţi din bunul Y, fie "coşul" D, constituit din 11 unităţi din bunul X şi 5 unităţi din bunul Y, fie oricare altă combinaţie aferentă infinităţii punctelor de pe curba respectivă. "Coşurile" sau combinaţiile situate pe curba de indiferenţă U

1, cum ar fi A (2 unităţi din bunul X şi 9 unităţi din bunul Y) sau B (9 unităţi

din bunul X şi 3 unităţi din bunul Y) sau oricare alt punct de pe această curbă oferă un nivel de satisfacţie sau utilitate U

1 mai redus decât U

0. "Coşurile" de consum sau

combinaţiile situate pe curba de indiferenţă U2, cum ar fi E (6 unităţi din bunul X şi 13

unităţi din bunul Y) sau F (9 unităţi din bunul X şi 10 unităţi din bunul Y) sau oricare alt punct de pe această curbă oferă un nivel de utilitate U

2, superior lui U

0. Putem formaliza

cele de mai sus astfel: U f X Y0 0= ( , ); U f X Y1 1= ( , ); U f X Y2 2= ( , ) , în care U0, U

1 şi U

2

sunt constante, iar U U U1 0 2< < .

2 V. Pareto, Manuel d'économie politique, 1909,; John R. Hicks, Value and Capital, Clarendon Press, Oxford, 1965; Gerard

Debreu, Théorie de la valeur, Dunod, Paris, 1956; Maurice Allais, Le comportement de l'homme rationnel devant le risque,

Econometrica, oct. 1953, după Aurel Iancu, op.cit. p.71.

Deci, A=B; C=D; E=F, întrucât cuplurile (A, B), (C, D) şi (E, F) se află pe câte o curbă de indiferenţă, iar A<C; C<E, de unde rezultă A<E (relaţia de tranzitivitate). Toate punctele situate la dreapta celor de pe curba U0 reprezintă combinaţii ale bunurilor X şi

Y care oferă mai multă utilitate, iar toate punctele situate la stânga celor de pe curba de indiferenţă U reprezintă combinaţii care asigură mai puţină utilitate.

Pentru un acelaşi individ pot exista o infinitate de curbe de indiferenţă, fiecare corespunzând unui nivel de satisfacţie diferit. Ansamblul acestor curbe de indiferenţă este denumit harta de indiferenţă. Există tot atâtea "hărţi de indiferenţă" ca şi numărul indivizilor.

Intersecţia a două curbe de indiferenţă este imposibilă. Aceasta se poate demonstra pe figura 3.3. prin metoda reducerii la absurd: dacă intersecţia curbelor U2 şi U3 ar fi

posibilă, atunci combinaţiile exprimate pe punctele G şi H ar trebui, din definiţia curbelor de indiferenţă, să asigure acelaşi nivel de utilitate ca şi combinaţia F. Or aceasta este imposibil deoarece G>H.

Curbele de indiferenţă sunt descrescătoare. Această proprietate derivă din ipoteza de raţionalitate a consumatorului, potrivit căreia individul nu-şi va continua niciodată consumul unui bun dincolo de punctul de saţietate, când utilitatea marginală a bunului respectiv devine negativă. Dacă UmY ar fi negativă, o diminuare a cantităţii din bunul Y

ar creşte satisfacţia individului (fiindcă i-ar reduce insatisfacţia sau neplăcerea provocată de consumul acestui bun), iar atunci, pentru a menţine utilitatea neschimbată, pentru a ne situa pe aceeaşi curbă de indiferenţă, ar trebui să se reducă şi consumul lui X. Cantitatea din bunul Y şi cea din bunul X ar varia în acelaşi sens. Curba de indiferenţă ar fi crescătoare..

Curbele de indiferenţă sunt convexe. Relaţia descrescătoare între cantitatea din bunul X şi cantitatea din bunul Y am fi avut-o şi de-a lungul unei drepte, aşa cum rezultă din figura 3.4. Curbele de indiferenţă sunt însă convexe, adică, în termeni nematematici, ele nu sunt drepte, ci curbate spre punctul de origine al axelor de coordonate, spre partea de jos: înclinaţia lor se diminuează în mod progresiv de la stânga la dreapta.

1.2.2. Rata marginală de substituire (RMS)

Putem spune ca rata marginală de substituire (R.M.S.) între două bunuri, Y şi X, măsoară variaţia cantităţii necesare a fi consumate din bunul Y, de-a lungul unei curbe de indiferenţă, pentru a compensa o variaţie infinit de mică (infinitezimală) a cantităţii consumate din bunul X, astfel încât nivelul utilităţii totale să rămână neschimbat.

Cum RMS nu este altceva decât "panta într-un punct" a curbei, ea variază în fiecare punct şi este continuu descrescândă de-a lungul curbei. RMS este determinată prin derivata lui Y în raport cu X, fiind negativă deoarece variaţiile celor două cantităţi sunt de sensuri contrarii. Pentru a fi exprimată însă în valori pozitive, RMS se defineşte cu un semn "-" plasat în faţă între paranteze rotunde, pentru a-i sublinia caracterul convenţional:

RMSY

X= −( )

∂∂

Între două puncte se poate calcula o rată medie de substituire ( RmS). Dacă vrem să calculăm RmS între două puncte, A şi C, de pe o curbă de indiferenţă, vom avea:

X

YSmR AC ∆

∆−= )(

Această rată ne arată cât trebuie sacrificat din Y pentru creşterea cu o unitate a lui X, când se trece de la combinaţia A la combinaţia C.

RMS şi RmS nu pot fi identice decât dacă panta între două puncte şi panta într-un punct ar fi egale pe oricare porţiune a curbei de indiferenţă, ceea ce nu se poate întâmpla decât dacă curba de indiferenţă ar fi o dreaptă.

1.2.3. Echilibrul consumatorului

Pentru a alege, consumatorul nu ia în considerare numai preferinţele sau dorinţele sale. El este obligat să ţină seama şi de posibilităţile sale de a procura bunurile respective, posibilităţi care sunt limitate.

1.2.3.1. Constrângerea bugetară Aceste posibilităţi sunt legate de venitul disponibil al consumatorului (V) şi de

preţurile celor două bunuri (Px şi Py). Limita impusă alegerii consumatorului de

dimensiunea venitului său şi de nivelul preţurilor reprezintă constrângerea bugetară. Ea constă în faptul că cheltuielile de consum pe care le efectuează un individ nu pot depăşi venitul său, adică Venitul = cheltuiala pentru procurarea bunului X + cheltuiala pentru procurarea bunului Y: V P X P Yx y= ⋅ + ⋅ ,

ceea ce se poate reprezenta şi grafic, printr-o dreaptă, numită dreapta bugetară, care exprimă mulţimea punctelor reprezentând combinaţiile (X, Y) ce pot fi procurate de un consumator ţinând seama de venitul său şi preţurile bunurilor X şi Y.

Pentru a trasa o dreaptă este suficient să cunoaştem două puncte ale sale. După cum

observăm din fig. 3.7., acestea sunt reprezentate de intersecţiile dreptei cu axele de coordonate: pe axa ordonatei intersecţia exprimă cantitatea maximă ce poate fi consumată din bunul Y dacă întreg venitul V este alocat procurării acestui bun, adică dacă s-ar

consuma zero din bunul X: V P P Yx y= ⋅ + ⋅0 , ceea ce înseamnă YV

Py

= ; pe axa abscisei

intersecţia exprimă cantitateamaximă ce poate fi consumată din bunul X dacă întregul venit V este alocat procurării acestui produs, adică dacă s-ar consuma zero din bunul Y:

V P X Px y= ⋅ + ⋅0 , de unde rezultă XV

Px

= ; Coordonatele punctelor de intersecţie sunt

AV

Py

( , )0 şi BV

PX

( , )0 .

Ecuaţia constrângerii bugetare poate fi rescrisă sub forma ecuaţiei unei drepte de tipul

y = a.x + b, unde "a" reprezintă panta. Astfel, V P X P Yx y= ⋅ + ⋅ este echivalentă cu

P Y P X Vy x⋅ = − ⋅ + şi, împărţind prin Py:

YP

PX

V

Px

y y

= − ⋅ + ,

Deci, panta dreptei bugetare = = −∆∆

Y

X

P

Px

y

( ) .

1.2.3.2. Combinaţia optimală Căutând satisfacţia maximă pe care o poate oferi consumul unei combinaţii de două

bunuri cumpărate dintr-un venit limitat, individul va trebui să atingă curba de indiferenţă cea mai ridicată posibil, dar astfel încât combinaţia aleasă să fie plasată pe dreapta sa bugetară. Aceasta înseamnă că el va reţine punctul de pe această dreaptă care atinge curba cea mai ridicată.

Astfel spus, combinaţia optimală este definită de punctul în care curba de

indiferenţă este tangentă la dreapta bugetară (punctul E din fig. 3.9.). Se demonstrează cu uşurinţă că, în punctul E, condiţia alegerii optimale este: U X

U Y

dY

dXm

m

= − ,

Cum RMSdY

dX= − , rezultă că RMS

U X

U Ym

m

= ,

Deci RMS se poate exprima şi prin raportul dintre utilităţile marginale ale celor două bunuri.

Din relaţiile anterioare rezultă:

RMSP

P

U X

U Yx

y

m

m

= = ,

ceea ce este echivalent cu: U X

P

U Y

Pm

x

m

y

= ,

Să înţelegem acum mai bine modul de determinare a echilibrului consumatorului, printr-un exemplu: să presupunem că utilitatea căutată de un individ prin consumul a două bunuri, X şi Y, este dată de funcţia U=U(X,Y)=X×(Y-2), unde X şi Y sunt cantităţile din bunurile respective, în condiţiile în care venitul de care dispune (V) este de 50 unităţi monetare iar preţurile celor două produse sunt Px = 10 u.m. iar Py = 5 u.m.

Pentru a determina combinaţia optimală sau echilibrul consumatorului, adică utilitatea maximă permisă de constrângerea bugetară, folosim relaţiile anterioare:

U X

U Y

P

Pm

m

x

y

= , de exemplu.U XU

XYm = = −∂

∂2 U Y

U

YXm = =∂

∂ deci:

Y

X

− =2 10

5

sau 5(Y-2)=10X, ceea ce este echivalent cu: 10X - 5Y + 10 = 0 Împreună cu ecuaţia constrângerii bugetare: 50 = 10X + 5Y, ceea ce este

echivalent cu : 10X + 5Y - 50 = 0

se formează un sistem de 2 ecuaţii cu două necunoscute, X şi Y: 10 5 10 0

10 5 50 0

2

6

X Y

X Y

X

Y

− + =+ − =

⇒==

U U X Y X Y

P U

P U

P U

U YX

U YX

U YX

x

x

x

= = −= → == → == → =

= +

= +

= +

( , ) ( )

:

:

:

2

10 8

4 20

2 40

28

220

240

1 1

2 2

3 3

1

2

3

Curba

Curba

Curba

Punctul E1 de coordonate (2, 6) din fig. 3.10. indică combinaţia optimă (2 unităţi din

bunul X şi 6 unităţi din bunul Y) sau punctul de echilibru al consumatorului, întrucât, cu venitul său de 50 u.m. el atinge curba de indiferenţă cea mai ridicată posibil, care-i asigură o utilitate de: U=X(Y-2)=2(6-2)=8. Deci, curba de indiferenţă U1 din fig. 3.10 este

definită de funcţia: U=U(X,Y)=X×(Y-2)=8, sau YX

= +28

.

Triunghiul haşurat cuprinde toate posibilele combinaţii pe care le poate alege consumatorul în limita venitului său de 50 u.m., deci cele care îndeplinesc condiţia:

P X P Y Vx y⋅ + ⋅ ≤ ,

Dar toate aceste combinaţii reprezintă o alocare a venitului de 50 u.m. neoptimală, în afara alegerii din punctul E1, care se situează pe curba de indiferenţă U1. Toate celelalte

alegeri cuprinse în triunghiul haşurat, chiar situate pe dreapta bugetară (combinaţii realizate prin cheltuirea integrală a venitului), s-ar plasa pe curbe de indiferenţă aflate la stânga lui U1, deci s-ar asigura un nivel de utilitate mai redus, cum uşor se poate intui din

fig. 3.10.

1.3. Cererea şi preţurile Relaţia dintre cantitatea cerută de un consumator dintr-un anumit bun şi nivelul

preţului său este exprimată de funcţia cererii în raport de preţ.

1.3.1. Funcţia de cerere

1.3.1.1. Construcţia curbei cererii individuale Curba cererii individuale pentru un anumit bun arată cum evoluează cererea unui

individ pentru acel bun atunci când preţul acestuia variază

Curba cererii descrie prima lege a cererii: cererea unui bun este funcţie descrescătoare de preţul său. Desigur că acest rezultat nu este valabil decât în condiţiile "caeteris paribus", adică dacă toate celelalte elemente - şi în special preţul altor bunuri, venitul consumatorului, climatul economic şi social-politic - nu variază.

1.3.1.2. Determinarea funcţiei cererii când este cunoscută funcţia de utilitate Cunoscând funcţia de utilitate U = U(x,y) (4.1), pentru a ajunge la funcţia cererii

pentru bunul X , X = f(Px,Py.V) (4.2), procedăm astfel: Folosim două relaţii, cu X şi Y : condiţia alegerii optimale a consumatorului şi

ecuaţia constrângerii bugetare:Py

Px

UmY

UmX = (4.3) şi, respectiv, V = Px .X + Py .Y (4.4).

Din ultima îl determinăm pe Y : Y = Py

PxXV − (4.5) şi îl înlocuim în prima, obţinând,

astfel, funcţia cererii. De exemplu, dacă funcţia de utilitate este U = X (Y + 5) (4.6).

condiţia alegerii optimale este: Py

Px

X

Y =+ 5 (4.7), de unde : Y Py + 5 Py = X Px;

Înlocuindu-l pe Y cu expresia lui dedusă din ecuaţia constrângerii bugetare, obţinem:

PxXPyPyPy

PxXV =+−5 . După simplificare şi separarea lui X, obţinem funcţia cererii

pentru bunul X : Px

PyVX

2

5+= (4.8)

O putem interpreta foarte uşor: cantitatea cerută din bunul X se află într-un raport de dependenţă directă cu venitul consumatorului şi preţul altui bun, Y, şi într-un raport de dependenţă inversă cu preţul bunului X.

1.3.3. De la cererea individuală la cererea pieţei

Până aici ne-am ocupat de cererea consumatorului individual. Concluziile desprinse le putem extinde însă la întreaga cerere a pieţei pentru un anumit produs, dacă vom presupune că toţi purtătorii acestei cereri sunt confruntaţi cu acelaşi preţ, fără ca cererea

unora să fie influenţată de cererea altora. În aceste condiţii, cererea totală exprimată pentru fiecare nivel de preţ este suma cererilor individuale corespunzătoare

1.3.4. Elasticitatea cererii faţă de preţ În general, conceptul de elasticitate a unei mărimi exprimă gradul de sensibilitate a

mărimii respective la variaţiile survenite în factorii care o influenţează. Cererea pieţei pentru un bun oarecare suferă influenţa a numeroşi factori, dar mai

uşor cuantificabilă este cea manifestată de propriul preţ, de preţurile altor bunuri şi de venitul consumatorilor purtători ai cererii. Alţi factori ar putea fi: variaţia numărului populaţiei unei anumite regiuni, informaţiile privind modificarea calităţii bunurilor respective, apariţia unor substituenţi, anticipările legate de evoluţia inflaţiei etc.

Având în vedere posibilităţile de determinare, vom studia în continuare elasticitatea cererii pentru un bun în funcţie de propriul său preţ, denumită pe scurt şi elasticitatea - preţ, elasticitatea cererii pentru un bun în funcţie de preţul altui bun, denumită pe scurt elasticitate preţ încrucişată şi elasticitatea cererii în funcţie de venitul consumatorilor, denumită pe scurt elasticitate-venit.

1.3.4.1. Elasticitatea cererii unui bun faţă de propriul lui pre ţ Elasticitatea - preţ a cererii pentru un anumit bun reprezintă gradul de sensibilitate

a cererii sau reacţia ei la variaţiile intervenite în nivelul pretului bunului respectiv. Ea se determină ca raport între procentul de variaţie a cantităţii cerute şi procentul de variaţie a preţului său, altfel spus, raportul dintre variaţia relativă a cantităţii cerute ∆X

X

şi variaţia

relativă a preţului ∆P

Px

x

. E

X

XP

P

X

X

P

P

X

P

P

XPx

x

x

x x

xx

= = ⋅ = ⋅

∆

∆∆

∆∆∆

unde: EPx= coeficientul de elasticitate - preţ; DX = variaţia cantităţii cerute din bunul X;

DPx=variaţia nivelului preţului bunului X.

Determinarea elasticităţii - preţ ridică, însă, unele probleme practice legate de intervalul de variaţie pe care o calculăm. Fixarea intervalului de variaţie depinde, la rândul ei, de natura bunului respectiv (dacă este parţial sau perfect divizibil), cât şi de informaţiile legate de curba cererii (dacă îi este sau nu cunoscută funcţia matematică). De acea, elasticitatea-preţ se poate determina în două variante: elasticitatea-arc, între două puncte situate pe curba cererii, definite prin coordonatele lor, şi elasticitatea punct, în fiecare punct al curbei, cu ajutorul derivatei, atunci când cunoaştem funcţia cererii:

EX

P

P

XPx

xA

AxA

= − ⋅( )∂∂

a) Daca EPx > 1, cererea este de elasticitate supraunitară, adică, la o modificare a

preţului, modificarea cererii în sens invers este într-o proporţie mai mare; b) Dacă EPx=1, cererea este de elasticitate unitară, adică, la o modificare a preţului,

modificarea cererii în sens invers este în aceeaşi proporţie; c) Dacă EPx < 1, cererea este de elasticitate subunitară, adică, la o modificare a

preţului, modificarea cererii în sens invers are loc într-o proporţie mai mică. Pot fi imaginate şi două cazuri extreme: d) Dacă EPx=0, spunem că cererea este perfect inelastică, adică, oricât s-ar modifica

preţul, cantitatea cerută rămâne neschimbată sau variaţia cererii este nulă;

e) Dacă EPx=∞, spunem că cererea este perfect elastică, adică la o variaţie infinit de

mică a preţului, tinzând spre zero, cantitatea cerută tinde să crească foarte mult. În fig. 4.7. sunt reprezentate trei exemple de curbe ale cererii cu elasticitate constantă:

1.3.4.2. Elasticitatea-preţ încrucişată La fel de importantă pentru cunoaşterea pieţei de către agenţii economici este şi

reacţia cererii pentru un anumit bun în funcţie de variaţiile preţurilor altor bunuri şi servicii. Studierea acesteia se realizează cu ajutorul elasticităţii încrucişate.

Elasticitatea-preţ încrucişată exprimă, deci, gradul de sensibilitate a consumului sau cererii pentru un bun X în funcţie de variaţia preţului altui bun, Y, calculându-se ca raport între modificarea relativă a cantităţii cerute din primul bun, DX/X, şi modificarea relativă a preţului celuilalt bun, DPy/Py. Similar cu calculul elasticităţii preţ directe, vom

determina un coeficient al elasticităţii încrucişate potrivit formulei: EPX

P

P

XPy

y

y= ⋅∆

∆

sau cu ajutorul derivatei, atunci când cunoaştem funcţia completă a cererii:

EX

P

P

XXy

y

Py= ⋅∂

∂

Există mai multe cazuri, în funcţie de valoarea pe care o ia EXPy:

a) Dacă EXPy= 0, bunurile X şi Y sunt independente, adică o variaţie a preţului lui Y

nu are nici un efect asupra consumului bunului X. De exemplu, modificarea preţului casetelor audio nu are nici o influenţă asupra cantităţii cerute din produsul pâine.

b) Dacă EXPy este pozitiv şi subunitar (()<EXPy

<1), cele două bunuri sunt

substituibile, adică o creştere a preţului lui Y îl determină pe consumator să-şi diminueze cantitatea cerută şi consumată din acest bun (conform primei legi a cererii), crescând în schimb cantitatea cerută din bunul X, care poate satisface şi el aceeaşi nevoie pentru a cărei acoperire era consumat Y

c) Dacă EXPy este pozitiv şi supraunitar, (EXPy>1), bunurile X şi Y sunt strâns

substituibile, cantitatea cerută din X crescând într-o proporţie mai mare decât cea a majorării preţului lui Y;

d) Dacă - 1 < EXPy< 0, aceasta înseamnă că la o creştere a preţului bunului Y,

cantitatea cerută din bunul X se va diminua, într-o proporţie însă mai mică decât cea a majorării preţului celuilalt bun. Bunurile X şi Y în acest caz sunt complementare sau fac pereche în consumul individului. De exemplu, benzina şi automobilul: o creştere a preţului benzinei, fără de care automobilul nu poate circula, va determina o reducere a cantităţii cerute de benzină şi o diminuare a cererii de automobile.

e) Dacă EXPy este negativ şi mai mic decât -1 (deci EXPy

<-1), bunurile X şi Y sunt

strâns complementare: o creştere a preţului bunului Y provoacă o reducere într-o proporţie mai mare a cantităţii cerute.

Din ce categorie de bunuri fac parte X şi Y din punctul de vedere al elasticităţii cererii pentru bunul X în funcţie de preţul bunului Y, dacă funcţia cererii este dată de

relaţia (4.8) : X = Px

PyV

2

5+ ? Pentru a răspunde, calculăm

coeficientul elasticităţii încrucişate:

PyV

Py

Px

PyVPy

PxExPy 5

5

2

52

5

+=

+= 1p

Este evident că, Py şi V fiind pozitive, raportul PyV

Py

5

5

+ este pozitiv şi subunitar. În

consecinţă, bunurile X şi Y sunt bunuri substituibile.

1.4. Cererea şi venitul A doua "lege" de evoluţie a cererii sau consumului unui bun evidenţiază

comportamentul acesteia în funcţie de celălalt factor important sub influenţa căruia se găseşte: venitul. Cererea pentru un bun "normal" este o funcţie crescătoare de venitul consumatorului.

1.4.1. Funcţia de cerere în raport de venit Funcţia cererii faţă de venit exprimă corelaţia existentă între cantitatea cerută dintr-un

anumit bun şi variaţia venitului de care dispun consumatorii. Configuraţia curbelor cererii în funcţie de venit (vezi fig. 4.9.) depind de efectul pozitiv sau negativ al variaţiei venitului asupra consumului şi de intensitatea influenţei acestui venit. Astfel, dacă efectul variaţiei venitului este pozitiv (adică la o creştere a venitului creşte şi consumul), curba este crescătoare (curbele C2 şi C3); dacă efectul

venitului este negativ (adică la o creştere a venitului scade consumul), curba este descrescătoare (curba C1). Deoarece regularităţile existente între evoluţia cererii sau

consumului, pe de o parte, şi dinamica venitului, pe de altă parte, au fost studiate de statisticianul german Ernst Engel, “legile” şi curbele corespunzătoare îi poartă numele.

În funcţie de intensitatea efectului venitului asupra consumului, variaţia venitului

poate determina o variaţie mai puternică a consumului şi atunci curba cererii va avea o pantă mai accentuată (vezi curba C3); dacă modificarea venitului într-o anumită proporţie

determină o variaţie a consumului într-o proporţie mai mică, panta curbei va fi mai uşoară (curba C2). În fine, dacă variaţia venitului provoacă o modificare a consumului în

aceeaşi proporţie, panta curbei este egală cu unitatea, iar curba însăşi devine bisectoarea primului cadran ("curba" C4).

Acestor tipuri de curbe ale cererii în funcţie de venit li se pot asocia anumite categorii de bunuri sau servicii, aşa cum a rezultat din studiile empirice efectuate de Engel:

a) Bunuri "inferioare" (corespunzătoare curbei C1), pentru care efectul venitului

este negativ. În cazul acestora, pe măsură ce se ameliorează nivelul de trai prin creşterea venitului, individul îşi diminuează consumul lor, înlocuindu-le cu bunuri de mai bună calitate (se reduce consumul de pâine neagră înlocuind-o cu pâine albă, se diminuează

consumul de margarină pe seama creşterii folosirii untului etc., bunurile substituite fiind considerate "inferioare")

b) Bunurile "normale" (corespunzătoare curbelor C2 şi C4), pentru care efectul

variaţiei venitului este pozitiv, consumul acestora crescând într-o proporţie mai mică sau egală cu proporţia creşterii venitului. Engel estima că, pe măsura creşterii venitului, ponderea cheltuielilor cu alimentele scade în bugetul familiei (deşi consumul acestora sporeşte şi se îmbunătăţeşte calitativ), în timp ce ponderea cheltuielilor cu îmbrăcămintea şi locuinţa rămâne constantă. (Deci curba C2 ar corespunde cererii de alimente, iar curba

C4 cererii de îmbrăcăminte şi locuinţă).

c) Bunurile "superioare" (corespunzătoare curbei C3), pentru care efectul variaţiei

venitului este pozitiv, consumul acestora crescând într-o proporţie mai mare decât sporul relativ al venitului. Ca urmare, ponderea cheltuielilor cu procurarea acestor bunuri sporeşte în totalul bugetului familiei. În această categorie se pot include cea mai mare parte a celorlalte bunuri, care nu răspund celor trei nevoi primare: alimentaţie, îmbrăcăminte, locuinţă).

Desigur, această clasificare, realizată pe baza studiilor statistice, nu este universal valabilă. Ea evoluează în timp şi spaţiu, în funcţie de epocile şi ţările studiate.

1.4.2. Elasticitatea venit a cererii

Ca şi la elasticitatea - preţ, elasticitatea venit a cererii exprimă gradul de sensibilitate a cererii pentru un bun, dar, de această dată, la variaţiile survenite în mărimea venitului. Ea se determină ca raport între variaţia relativă a cantităţii cerute şi variaţia relativă a

venitului: E

X

XV

V

X

V

V

XV = = ⋅

∆

∆∆∆

(4.14)

sau, ca modificare a cererii provocată de o variaţie infinit de mică a venitului, cu ajutorul derivatei, atunci când cunoaştem funcţia matematică a cererii:

EX

V

V

XV = ⋅∂∂

(4.15)

Calculând coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit, putem obţine

următoarele valori: a) EV<0: bunul X este un bun "inferior";

b) 0<Ev 1≤ : bunul X este un bun "normal"(din categoria “alimente” dacă este

subunitar sau din categoria “încălţăminte, îmbrăcăminte sau bunuri de confort personal,locuinţă dacă este egal cu 1;

c) Ev>1: bunul X este un bun "superior".

Calculând coeficientul de elasticitate faţă de venit a cererii căreia i-am determinat

funcţia prin relaţia (4.8) : X = Px

PyV

2

5+ , obţinem:

Ev =

Px

PyVV

Px2

52

1+

= 15

pPyV

V

+. Concluzionăm că bunul X este, din punctul de

vedere al elasticităţii cererii sale faţă de venit, un bun normal, din categoria alimente.

2. TEORIA PRODUCŢIEI, A COSTURILOR ŞI A OFERTEI

2.1. Teoria producţiei

2.1.1. Producţia: concept şi factori Obiectul activităţii economice îl constituie prelucrarea resurselor, folosirea lor cu

rezultate tot mai bune, ceea ce se traduce printr-o funcţie de maximizare a efectelor utile şi de minimizare a consumului de resurse. În cadrul acesteia un rol deosebit de important îl are producţia, respectiv procesul transformării sau conversiei unor bunuri (inputuri) în alte bunuri (outputuri).

Premisa activităţii economice de producţie o constituie existenţa factorilor de producţie. Factorii de producţie se concretizează în resurse şi disponibilităţi aduse în stare activă, prin atragerea lor în circuitul economic, alocarea şi consumarea lor, în funcţie de destinaţiile prestabilite de către agenţii economici producători. Aceştia includ atât factorii tradiţionali, respectiv munca, natura şi capitalul, cât şi neofactori precum informaţia, tehnologia, abilitatea întreprinzătorului, managementul său etc.

Alături de muncă şi pământ, capitalul reprezintă unui din cei trei factori indispensabili oricărui proces de producţie. Primii doi se numesc factori de producţie originari disponibili prin graţia puterii divine. Capitalul este un factor produs prin activitatea nemijlocită a omului.

Numim capital ansamblul bunurilor prin a căror folosire productivă se obţin alte bunuri şi servicii, de o valoare mai mare.

Capitalul poate fi privit ca real şi nominal sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, ca active fizice şi active financiare. Capitalul real se referă la bunurile cu o existenţă de sine stătătoare: fabrici, maşini calculatoare, materii prime etc. Capitalul nominal nu are existenţă în sine; el cuprinde titluri de valoare cu suport în economia reală (acţiuni, bonuri de tezaur etc.). Atunci când mişcarea capitalului nominal câştigă autonomie şi se realizează pe o rută paralelă sau chiar diferită de cea a capitalului real, apare capitalul fictiv, de obicei, rod al operaţiunilor bursiere cu caracter speculativ.

Componenta principală a capitalului cu destinaţie direct productivă o formează capitalul tehnic. După modul în care se consumă, se recuperează valoarea şi se înlocuiesc componentele sale, capitalul tehnic se împarte în fix şi circulant..

Capitalul fix este format din bunuri de folosinţă îndelungată (clădiri, maşini, mijloace de transport etc.) care participă la mai multe cicluri de producţie, îşi transferă valoarea asupra produselor la a căror realizare participă în mod treptat, etapă cu etapă, pe măsura uzurii şi amortizării. Transferul de valoare se face asupra costurilor bunurilor realizate şi se recuperează prin preţul încasat al acestora. Procedeul poartă numele de amortizare. De la data intrării în funcţiune şi până la scoaterea sa din uz, mijlocul fix cuprinde o valoare deja amortizată şi o valoare rămasă. La sfârşitul perioadei de funcţionare, valoarea rămasă este zero iar amortizarea (privită de data aceasta ca valoare şi nu ca proces) acoperă întreaga valoare de inventar a mijlocului fix. E posibil ca mijlocul fix să nu ajungă să funcţioneze pe toară durata normată, potrivit fişei sale tehnice. Aceasta pentru că, pe parcurs, el se uzează. Uzura este de două feluri: fizică şi morală. Uzura fizică înseamnă pierderea treptată a caracteristicilor tehnico-funcţionale ale mijlocului fix ca urmare a folosirii sale productive sau a nefolosirii (prin acţiunea agenţilor naturali). Uzura morală reprezintă pierderea de valoare pe care o suferă mijlocul fix ca urmare a efectelor

ce vin dinspre progresul tehnic şi piaţa concurenţială. Ea îmbracă forma uzurii morale de gradul I atunci când deprecierea se datorează apariţiei pe piaţă a unor maşini şi utilaje cu aceeaşi destinaţie ca cele aflate deja în procesul de utilizare, dar mai ieftine graţie creşterii productivităţii în aceste sectoare, şi forma uzurii morale de gradul II când pe piaţă apar maşini de aceeaşi valoare sau chiar cu o valoare mai mare dar mult mai performante.

Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic format din bunuri de capital care se consumă în întregime şi se recuperează valoric pe parcursul unui singur ciclu de producţie (materii prime, combustibil, apă etc.).

2.1.2. Funcţia de producţie Funcţia de producţie reprezintă relaţia funcţională care există între factorii

necesari pentru obţinerea unei producţii (inputurile) şi cantitatea obţinută prin utilizarea lor. Este vorba de o relaţie pur tehnică, ce exprimă cantitatea de bunuri posibil a fi realizată printr-o anumită combinare a factorilor de producţie necesari.

Cel mai adesea, se folosesc doi factori de producţie: munca, pe care o desemnăm prin litera L (de la englezescul "labor") şi capitalul, reprezentat prin litera K. Capitalul cuprinde toate bunurile durabile (unelte, maşini, clădiri etc.), utilizate de un producător pentru a produce alte bunuri. Funcţia de producţie a unui bun X este în acest caz:

X = F(K,L) (5.1.) Există, însă, puncte de vedere diferite în ceea ce priveşte numărul factorilor de

producţie care trebuie luaţi în considerare în scrierea acestei funcţii. Nu trebuie să luăm în considerare ca factor de producţie şi pământul sau resursele naturale? De asemenea, unii autori reţin şi progresul tehnic printre elementele funcţiei de producţie. Aceştia pornesc de la dificultatea empirică de a explica evoluţia efectivă a producţiei numai prin factorii capital şi muncă. Numeroase studii, printre care ale lui Denison în SUA sau ale lui Carré, Dubois şi Malinvaud în Franţa, au arătat că există o parte a ratei de creştere economică ce nu poate fi atribuită în mod direct celor doi factori. Însă, pe plan teoretic, într-o primă aproximare, se pot lua în considerare numai aceşti factori, întrucât resursele naturale nu au o existenţă economică înaintea punerii lor în exploatare prin utilizarea muncii şi capitalului, iar progresul tehnic poate fi considerat ca o ameliorare a activităţii celor doi factori de producţie.

Firmele nu au posibilitatea să modifice cu aceeaşi uşurinţă cantitătile folosite din factorii de producţie. Aceasta depinde de gradul de flexibilitate a acestor cantităţi în timp. În acest sens, în analiza comportamentului firmei, se impune delimitarea a patru perioade de timp.

a) Perioada foarte scurtă sau instantanee - este acea perioadă de timp în care firma nu poate modifica cantităţile utilizate, atât din factorul muncă cât şi din factorul capital. Drept urmare, volumul producţiei nu poate fi modificat în funcţie de semnalele pieţei. Dacă se aşteaptă la o creştere a preţului de vânzare, firma poate doar să stocheze acel produs.

b) Perioada scurtă reprezintă acel interval de timp în care firma continuă să utilizeze cantitatea de capital de care dispune, însă volumul producţiei se poate modifica prin adaptarea cantităţii de muncă. Pentru întreprinderi, ajustarea factorului muncă este mai puţin costisitoare şi mai reversibilă decât cea a capitalului.

c) Perioada lungă - reprezintă acel interval de timp în care toţi factorii de producţie sunt variabili. Aceasta este suficient de mare pentru ca întreprinderea să poată spori sau reduce nu numai volumul de muncă ci şi pe cel de capital.

d) Perioada foarte lungă - este acel interval de timp suficient de mare pentru ca progresul tehnic să-şi facă apariţia. Aceasta presupune schimbarea tehnologiei de

fabricaţie, descoperirea de noi factori productivi sau de noi metode de organizare a producţiei şi a muncii.

Pe termen lung şi foarte lung, modificându-se volumul capitalului şi tehnologia, funcţia de producţie se schimbă. Aceleaşi cantităţi de factori de producţie utilizate pot avea drept rezultat producţii diferite. În acest interval, întreprinderea va putea modifica volumul factorilor de producţie, menţinând constante proporţiile în care se combină, iar efectele rezultate sunt denumite randamente de scară, sau modificând proporţiile utilizării acestora, iar efectele obţinute sunt cunoscute ca randamente de substituţie a factorilor.

Presupunem că funcţia de producţie pe termen lung este: )...,( 21 nxxxFQ = (5.2.)

unde: Q - volumul rezultatelor obţinute x1,x2 ...xn - cantitatea din cei n factori utilizaţi.

Dacă firma va modifica toţi factorii de producţie utilizaţi cu o mărime dată α, va rezulta o variaţie a rezultatelor de β ori.

)...,( 21 nxxxFQ αααβ = (5.3.)

În funcţie de raporturile dintre α şi β putem avea: a) randamente crescătoare de scară, când β>α, respectiv rezultatele sporesc într-o

proporţie mai mare decât cantitatea de factori de producţie utilizaţi; b) randamente constante de scară - când β=α, respectiv rezultatele sporesc în

aceeaşi proporţie cu volumul factorilor de producţie utilizaţi; c) randamente de scară descrescătoare - când β<α, adică rezultatele cresc într-o

proporţie mai mică decât cantitatea de factori de producţie utilizaţi. Pentru simplificare, considerăm că un anumit rezultat Q se poate obţine prin

utilizarea a doi factori de producţie,x1 şi x2, adică funcţia de producţie pe termen lung va fi: ),( 21 xxFQ = (5.4.)

2.1.3. Produsul total, produsul mediu şi produsul marginal Produsul total al unui bun x reprezintă cantitatea produsă din acest bun prin

combinarea factorilor de producţie ai firmei. Produsul mediu al unui factor exprimă cantitatea produsă prin utilizarea unei unităţi

din factorul respectiv. El poate fi evidenţiat atât ca nivel cât şi în dinamică. Luând în consideraraţie cei doi factori de producţie, munca şi capitalul, nivelul produsului mediu se determină ca:

a) Produsul mediu al muncii: (PMeL) - care se determină prin raportul dintre volumul total al producţiei (Q), exprimat în unităţi fizice sau băneşti, şi cantitatea de muncă folosită (L). Cum cantitatea de muncă se poate exprima prin numărul de ore de muncă utilizate sau numărul de lucrători utilizaţi, produsul mediu al muncii se determină

prin raporturile: mediu/orå produs lucrate ore deNumår

== QLPMe

(5.8.)

sau utilizatåtor mediu/lucr produs utilizati lucråtori deNumår

== QLPMe

(5.9.)

b) Produsul mediu al capitalului exprimă mărimea efectelor economice obţinute la o unitate de efort exprimat în capital. Se determină prin raportul dintre volumul total al producţiei (Q), exprimată în unităţi fizice sau băneşti şi cantitatea de capital folosită (K),

exprimat în unităţi fizice sau valorice: K

QKPMe = (5.10)

Produsul marginal reprezintă sporul de rezultate (∆Q) care se obţine prin utilizarea unei unităţi suplimentare dintr-un factor, ceilalţi rămânând constanţi. În funcţie de factorul de producţie reţinut ca bază de calcul, se poate determina:

1. Dacă factorul de producţie este imperfect divizibil. a) produsul marginal al muncii - prin raportarea variaţiei rezultatelor obţinute (∆Q)

la modificarea cantităţii de muncă folosite (∆L) : L

QLPMa ∆

∆= (5.14.)

b) produsul marginal al capitalului - prin raportarea variaţiei rezultatelor obţinute (∆Q)

la modificarea cantităţii de capital folosite (∆K): K

QKPM a ∆

∆= (5.15.)

2. Dacă factorul de producţie este perfect divizibil, produsul marginal măsoară variaţia rezultatelor obţinute în raport cu variaţia extrem de mică (infinitezimală) a cantităţii din factorul respectiv. Se determină prin derivarea funcţiei de producţie în raport cu factorul considerat:

a) produsul marginal al muncii: L

QLPMa ∂

∂= (5.16.)

b) produsul marginal al capitalului: K

QKPMa ∂

∂= (5.17)

2.1.4. Evoluţia produsului marginal al muncii şi a produsului total pe termen scurt. Legea randamentelor neproporţionale

Atunci când cantitatea de muncă folosită este redusă, randamentele marginale sunt

crescătoare. Dar dacă volumul de muncă utilizat creşte şi depăşeşte un anumit prag, produsul marginal al muncii începe să se diminueze. În acest caz ne aflăm în faza unor randamente marginale descrescânde.

Aşa cum rezultă din figura nr. 5.1, dacă produsul marginal al muncii (PMaL) este pozitiv şi crescător, produsul total (PT) va creşte din ce în ce mai repede (faza I); dacă produsul marginal al muncii este pozitiv şi descrescător, produsul total creşte în continuare, dar din ce în ce mai încet (faza 2); în sfârşit, dacă produsul marginal al muncii devine negativ, produsul total se diminuează (faza 3).

La început, cantitatea de capital este prea mare în raport cu cantitatea de muncă

folosită, ceea ce nu permite să se obţină cel mai bun rezultat. Pentru întregul capital există un volum optim de muncă la care produsul marginal al muncii este maxim (A). Atât timp cât nu s-a atins acest raport K/L optim, produsul marginal creşte. Însă, dincolo de acest prag, dacă sporeşte cantitatea de muncă, produsul total va continua să crească (B→C) dar într-un ritm din ce în ce mai mic faţă de faza precedentă (O→B), întrucât produsul marginal al muncii devine descrescător (A→D). La limită, dacă se continuă să se

folosească o cantitate tot mai mare de muncă, s-ar putea să se ajungă la o fază în care există atât de puţin capital în raport cu cantitatea de muncă, încât produsul total ar scădea (începând din C) în loc să crească, pentru că produsul marginal al muncii devine negativ (dincolo de D).

Este vorba despre o lege economică, numită legea randamentelor neproporţionale conform căreia o sporire a cantităţii utilizate dintr-un factor de producţie, ceilalţi rămânând constanţi, duce în mod normal la o creştere a producţiei, însă, dincolo de un anumit punct, producţia suplimentară rezultată din utilizarea aceleaşi unităţi suplimentare din factorul variabil începe să se diminueze din ce în ce mai mult.

2.1.5. Relaţia dintre produsul mediu şi produsul marginal Evoluţia produsului mediu este în mod direct determinată de aceea a produsului

marginal.

Există o relaţie matematică între valoarea medie şi valoarea marginală. Valoarea

mediei este crescătoare, atât timp cât valoarea marginală îi este superioară, ea se reduce când valoarea marginală îi este inferioară, cele două devin identice când valoarea mediei atinge maximul său iar valoarea marginală devine egală cu valoarea medie (fig.5.2).

Din graficul prezentat rezultă că în relaţia dintre produsul marginal al muncii şi cel mediu se disting patru faze:

- faza 1 - produsul marginal şi produsul mediu sunt crescătoare; - faza 2 - produsul marginal este descrescator iar produsul mediu este crescător; - faza 3 - produsul marginal şi produsul mediu sunt descrescătoare şi pozitive; - faza 4 - produsul marginal devine negativ iar produsul mediu continuă să

descrească. Un producător raţional, urmărind o utilizare eficientă a factorilor de producţie, va

spori utilizarea factorului muncă cel puţin până la punctul în care produsul marginal devine maxim (punctul A) şi începe să fie descrescător.

Putem, deci, enunţa un rezultat esenţial al ipotezei raţionalităţii": dacă producătorii sunt raţionali, produsul marginal al factorului de producţie este mereu descrescător şi pozitiv4.

2.1.6. Evoluţia produsului mediu pe termen lung

Pe termen lung, toţi factorii de producţie sunt variabili.

4 Généreux. J., op.cit., p.90.

2.1.6.1. Cadrul analizei: izocantele şi dreapta de izocost Pe plan formal, teoria producătorului utilizează un model analog celei al teoriei

consumatorului. De această dată, producătorul va trebui să aleagă între doi factori, capital (K) şi muncă (L), în loc de două bunuri X şi Y. Curbele de indiferenţă vor deveni "curbe de izoprodus" sau "izocante", iar dreptele bugetare "drepte de izocost". Echilibrul producătorului va fi dat şi de această dată de punctul în care izocanta este tangentă la dreapta de izocost.

4.1.6.1.1. Constrângerea tehnologică: izocantele Pentru simplificare, vom presupune că un producător are la dispoziţie numai doi

factori de producţie, munca (L) şi capitalul (K), cu care poate efectua o infinitate de combinaţii. Acestea pot fi grupate în două categorii:

• combinaţii care asigură acelaşi nivel de producţie; • combinaţii care asigură niveluri diferite de producţie. O izocantă este o curbă ce indică ansamblul combinaţiilor dintre muncă şi capital,

care, în raport cu o stare dată a tehnicii, permit să se obţină aceeaşi cantitate de producţie.

În fig. nr. 5.3 sunt prezentate trei izocante, Q0, Q1, Q2, care indică trei niveluri diferite

de producţie. Dacă ne situăm pe curba Q0, producătorul va obţine aceeaşi producţie utilizând combinaţii diferite de cantităţi de muncă şi de capital (de exemplu C şi D). Dacă ne situăm pe curba Q1, producătorul va obţine aceeaşi producţie utilizând combinaţii diferite ale celor doi factori (de exemplu A şi B), însă, nivelul producţiei va fi mai mic decât în primul caz (Q1< Q0). Dacă ne situăm pe curba Q2, el va obţine aceeaşi producţie, utilizând combinaţii diferite ale celor doi factori (de exemplu E şi F), însă nivelul producţiei va fi mai mare decât în primul caz (Q2 > Q0). Deci, A = B, C = D, E = F, întrucât combinaţiile (A, B), (C, D) şi E, F) se află pe câte o izocantă, iar A < C, C < E, de unde rezultă A < F (relaţia de tranzitivitate). Toate punctele situate la dreapta celor de pe curba Q0 reprezintă combinaţii ale lui K şi L care conduc la o producţie mai mare, iar toate punctele situate la stânga celor de pe curba Q0 exprimă combinaţii ce asigură o producţie mai mică.

Există o infinitate de izocante, fiecare corespunzând unui nivel dat al producţiei. Ele reprezintă posibilităţile tehnice oferite de către funcţia de producţie şi constituie constrângerea tehnologică a întreprinderii.

Izocantele sunt descrescătoare şi convexe, ca şi curbele de indiferenţă.

2.1.6.1.2. Rata marginală de substituţie a factorilor de producţie Analiza este identică şi în cazul factorilor de producţie cu cea prezentată la teoria

consumatorului privind rata marginală de substituţie între două bunuri. Rata marginală de substituţie tehnică (RMST) între capital şi muncă măsoară

variaţia cantităţii de capital care este necesară de-a lungul unei izocante, pentru a compensa o variaţie infinit de mică a cantităţii de muncă.

Rata marginală de substituţie a capitalului de către muncă se poate exprima prin

relaţia: L

KRMST

∆∆−= (5.20 ; Ea reprezintă panta izocantei, măsurând variaţia lui

K la o variaţie infinit de mică a lui L : L

KRMST

∂∂−= )( (5.21)

Rata marginală de substituire tehnică variază în fiecare punct şi este continuu descrescândă de-a lungul curbei. Este negativă deoarece variaţiile celor două cantităţi de factori sunt de sensuri contrare. Se poate calcula într-un punct oarecare al izocantei, nu între două puncte. Între două puncte se poate calcula rata medie de substituire tehnică:

L

K

LL

KKRMST

AB

AB

∆∆−=

−−−= (5.22)

Pentru o producţie dată (firma se situează de-a lungul aceleiaşi izocante) cu cât se foloseşte mai multă muncă şi mai puţin capital cu atât RMST se diminuează şi avem de-a face cu tehnici de producţie intensive în muncă. Cu cât se foloseşte mai mult capital şi mai puţină muncă cu atât RMST creşte şi avem de-a face cu metode de producţie intensive în capital.

Rata marginală de substituire tehnică este egală şi cu raportul dintre productivităţile

marginale ale celor doi factori: KPM

LPMRMST

a

a= (5.23)

2.1.6.1.3. Constrângerea bugetară: dreapta de izocost Din moment ce a fost determinat volumul producţiei dorit a se obţine, firma nu îl

poate realiza cu orice combinare a capitalului şi a muncii, ci numai cu una dintre combinaţiile situate pe izocantă ce corespunde nivelului optim de producţie. Pe izocanta respectivă există o infinitate de combinaţii posibile, dintre care trebuie să alegem pe cea care permite costul de producţie minim, respectiv profitul maxim.

Limita impusă alegerii producătorului de nivelul costului şi al preţurilor factorilor de producţie reprezintă constrângerea sa bugerată sau dreapta de izocost.

Considerăm o întreprindere care îşi propune să realizeze o producţie egală cu Q0. Preţurile unitare ale celor doi factori de producţie sunt PL pentru muncă şi PK pentru capital. Aceste preţuri sunt variabile exogene, determinate pe piaţa factorilor de producţie, care se impun producătorului în momentul alegerii, sub forma unor constrângeri. Pentru a realiza producţia Q0, firma poate combina munca şi capitalul într-o infinitate de moduri. Ea va trebui să aleagă acea combinaţie care îi va permite să obţină maximul de profit, respectiv să-i minimizeze costul său de producţie.

Costul total de producţie (CT) este egal cu costul capitalului plus costul factorului muncă: LPKPCT LK ⋅+⋅= (5.24), cu restricţia Q(K, L) = Q0.

Din ecuaţia costului total putem să-l exprimăm pe K în funcţie de L:

CTLPKP LK +⋅−=⋅ (5.25), de unde: KK

L

P

CTL

P

PK +⋅−= (5.26)

Această ecuaţie este de forma Y = ax + b, respectiv este ecuaţia unei drepte, numită în

acest caz dreapta de izocost, a cărei pantă este a, (respectiv K

L

P

P− ).

Dreapta de izocost se poate trasa ca şi dreapta bugetară a consmatorului, căutând cele două puncte extreme; respectiv cantitatea maximă de capital sau muncă pe care o putem asigura la un cost dat (CT). Aceste două puncte sunt reprezentate de intersecţiile dreptei cu axele de coordonate. Pe ordonată intersecţia exprimă cantitatea maximă de capital care poate fi utilizată în condiţiile costului total dat, consumul de muncă fiind zero.

0⋅+⋅= LK PKPCT (5.27) de unde rezultă:

KP

CTK =

Pe abscisă, intersecţia exprimă cantitatea maximă de muncă care poate fi utlizată la nivelul unui cost total dat, consumul de capital fiind de această dată zero.

LPPCT LK ⋅+⋅= 0 (5.28)

de unde: LP

CTL =

În reprezentare grafică (fig. 5.4), dreapta de izocost este AB iar panta sa, în mărime absolută este tangenta unghiului ABO din triunghiul AOB.

K

L

L

K

P

P

P

CTP

CT

BO

AOABOtg ===. (5.29)

Dreapta de izocost reprezintă ansamblul combinaţiilor de capital şi muncă posibile de realizat în raport cu un cost total dat şi un preţ dat al factorilor de producţie.

Fiecare dreaptă de izocost se caracterizează prin faptul că în toate punctele sale costul

de producţie al firmei este acelaşi. Pentru un raport PL/PK dat, există o infinitate de drepte de izocost paralele (având aceeaşi pantă) care corespund unor costuri diferite. Cu cât dreapta de izocost se deplasează spre originea axelor, cu atât costul de producţie este mai mic şi invers, cu cât ea se îndepărtează de originea axelor, cu atât costul de producţie va creşte.

Panta acestei drepte fiind determinată prin raportul preţurilor celor doi factori (PL/PK), când se utilizează muncă în plus, cantitatea de capital care poate fi folosită se diminuează cu atât mai repede cu cât munca este mai scumpă în raport cu capitalul (valoarea absolută a pantei este mai mare). Invers, cu cât preţul muncii este mai scăzut în raport cu cel al capitalului, cu atât cantitatea de capital care poate fi utilizată se diminuează mai lent (valoarea absolută a pantei este mai mică).

2.1.6.2. Combinarea optimă a factorilor de producţie

Urmărind obţinerea unui profit maxim în condiţiile unui volum dat al producţiei (Q0),

firma trebuie să aleagă din ansamblul combinaţiilor tehnice posibile descrise de izocantă, pe aceea al cărei cost este minim, respectiv pe aceea care permite să se atingă dreapta de izocost cea mai joasă. Deci, combinaţia optimală este definită de punctul în care izocanta este tangentă la dreapta de izocost (punctul E din, fig. 5.5).

În punctul de echilibru E, definit de trangentă, panta dreptei de izocost (PL/PK) şi

panta izocantei (∆K/∆L) se confundă: K

L

P

P

L

K −=∆∆

(5.30)

însă, L

KRMST

∆∆−= , de unde rezultă că:

K

L

P

PRMST −=

dar, KPM

LPMRMST

a

a= , drept urmare, în punctul E, K

L

a

a

P

P

KPM

LPM = , ceea ce este echivalent

cu: K

a

L

a

P

KPM

P

LPM = .

Combinaţia optimă capital - muncă este aceea în care produsele marginale ale celor doi factori raportate la preţurile lor sunt egale.

2.1.6.3. Calea (traiectoria) de expansiune a firmei Atunci când firma îşi dezvoltă volumul producţiei, sau altfel spus, "scara producţiei",

ea se va situa pe izocante mai îndepărtate de axele de coordonate. Pentru fiecare nivel al producţiei dat, de exemplu, de curbele Q1, Q2, Q3), vom avea un anumit punct de echilibru (E1, E2, E3) care corespunde nivelului optim al acesteia, dat pe grafic de punctul în care izocanta este tangentă la dreapta de izocost (fig. 5.6.)

Curba care uneşte aceste puncte de echilibru este denumită calea (traiectoria) de expansiune a firmei. Ea descrie evoluţia combinaţiei optime a factorilor de producţie în raport cu un nivel relativ constant al contribuţiei preţurilor acestora, atunci când se dezvoltă capacităţile de producţie. Calea de expansiune poate fi:

• o dreaptă - atunci cănd cei doi factori de producţie sporesc în aceeaşi proporţie. În acest caz avem de-a face cu o schimbare a scării producţiei fără substituţie;

• o linie frântă - atunci când dimensiunea firmei se modifică prin substituţie între cei doi factori.

2.2. Teoria costurilor

2.2.1. Conceptul de cost de producţie Ansamblul cheltuielilor efectuate pentru obţinerea unui volum dat de producţie

reprezintă costul de producţie. El este un parametru de referinţă pentru comportamentul producătorului, de nivelul său fiind legat în mod direct profitul realizat în urma unei activităţi economice.

Analiza microeconomică impune delimitarea costului contabil de costul economic. Costul contabil reflectă în bani cheltuielile efectiv suportate de către firme; el rezultă din evidenţa contabilă a firmei.

La costul contabil, denumit şi cost explicit se impune a se adăuga aşa numitul cost implicit - care cuprinde acele cheltuieli necesare producţiei ce nu presupun plăţi către terţi, ele făcându-se pe seama resurselor proprii ale întreprinzătorului respectiv munca proprietarului şi a întreprinzătorului, riscul pe care-l presupune activitatea economică a firmei, chiriile folosirii propriilor clădiri, dobânda cuvenită capitalului propriu etc. Prin urmare, costul economic cuprinde pe lângă costul contabil şi costul implicit.

Existenţa economiilor sau dezeconomiilor externe (beneficii sau costuri externe legate de activitatea unor întreprinderi sau, în general, legate de diferite comportamente umane, limitează alocarea optimă a resurselor în economie. Atunci când o firmă se află în situaţia de a lua o decizie economică, precum cea de a investi sau nu, de a produce un bun sau alt bun etc., ea nu ia în consideraţie decât costurile sale private, respectiv costurile pe care ea le suportă direct. Acestea sunt costurile explicite, dar, cum deja am prezentat, pot fi, de asemenea, şi costuri implicite. Ea nu ia în consideraţie costurile externe (dezeconomiile) determinate de funcţionarea necorespunzătoare a activităţii sale, pe care le suportă alte firme sau alte persoane şi nici beneficiile (economiile externe) care ar putea rezulta din activitatea sa pentru alte firme sau alte persoane. Deci, în calculul costului privat nu se ţine cont de repercusiunile externe ale desfăşurării activităţii respective. Evaluarea şi includerea acestor cheltuieli impune determinarea şi a costului social. El reprezintă costul unei activităţi economice pentru întreaga societate şi nu numai pentru firma respectivă. Pentru determinarea sa, la costul privat al firmei se adaugă dezeconomiile externe şi se scad economiile externe, ce sunt legate de activitatea acesteia.

Un alt concept important folosit în teoria costului este costul de oportunitate7. El reprezintă preţuirea, aprecierea (în expresie fizică şi/sau monetară) acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci când se face o alegere, când se adoptă o decizie de a produce, a cumpăra, a întreprinde o anumită acţiune dintre mai multe posibile. Insuficienţa resurselor în raport cu nevoile şi incertitudinea alternativelor în care ele pot fi folosite, fac ca alegerea uneia dintre ele să fie însoţită de sacrificarea celorlalte. Se consideră cost de oportunitate al unei acţiuni valoarea şanşei alternative care trebuie sacrificată în vederea desfăşurării acţiunii respective, deci preţul acestei renunţări.

7 Dicţionar de Economie, Editura Economica, Bucureşti, 1999, p.139-140.

2.2.2. Tipologia costurilor de producţie Teoria economică, pornind de la mai multe criterii, înregistrează o diversitate de

forme ale costurilor, cele mai semnificative fiind: 1. În funcţie de volumul fizic al producţiei

A. Costul global total - este alcătuit din cheltuielile corespunzătoare unui volum de producţie (de rezultat) dat. La rândul său el cuprinde:

a) costuri fixe (CF) - respectiv acele cheltuieli ale firmei, care pe termen scurt sunt relativ independente de volumul producţiei obţinute (amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului de conducere şi administrativ, cheltuielile de întreţinere, dobânzi etc.). Grafic, pe termen scurt, ele se pot prezenta ca o dreaptă paralelă cu axa cantităţilor, abscisa (fig. 5.8). Pe termen lung, însă, ele devin dependente de producţie, fiind o funcţie crescătoare de mărimea capacităţii de producţie, care se poate modifica datorită investiţiilor.

b) costuri variabile (CV) - cuprinde cheltuielile care variază odată cu modificarea volumului fizic al producţiei. Unele din aceste cheltuieli, pe termen scurt, pot fi direct proporţionale cu producţia (salarii directe, materii prime directe etc.), altele au acelaşi sens cu producţia, crescătoare sau descrescătoare, dar nu cu aceeaşi intensitate. Costul variabil este o funcţie crescătoare faţă de Q. CV = F((Q) (5.32) Grafic este reprezentat printr-o curbă crescătoare, în raport cu creşterea cantităţilor produse (fig. 5.8.).

c) costul total - include toate cheltuielile ocazionate de fabricarea şi desfacerea unui volum dat de producţie. Se determină prin însumarea costurilor fixe şi a celor variabile.

CT = CF + CV (5.33) . Pe termen scurt modificarea sa este rezultatul exclusiv al schimburilor survenite în

costurile variabile (fig. 5.8.). B. Costul mediu (unitar) - exprimă costurile globale pe unitatea de produs. El rezultă din raportarea costului global la producţia obţinută. Acesta este, la rândul său, fix, variabil şi total.

a) costul mediu fix reprezintă costul fix ce revine fiecărei unităţi de producţie (de rezultat):

Q

CFCFM = (5.34)

El este o mărime variabilă determinată de variaţia volumului producţiei. Când cantitatea de produse creşte, CFM descreşte întrucât se raportează la o producţie mereu mai mare, devenind neglijabil când Q este suficient de mare (vezi fig.5.9.)

0lim =∞→ Q

CFQ

(5.35)

b) costul mediu variabil reprezintă costul variabil suportat de fiecare unitate de producţie. Se determină prin raportul dintre costul variabil total şi volumul producţiei.

Q

QF

Q

CVCVM

)(== (5.36)

La un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie, CVM se reduce atunci când volumul producţiei creşte mai repede decât sporesc cheltuielile totale variabile (vezi fig. 5.9). Curba sa ia forma literei U, respectiv, pe măsură ce Q creşte, el scade pănă la un punct, apoi începe să crească.

c) costul mediu total reprezintă costul suportat de fiecare unitate de producţie şi se determină prin raportul dintre costul total şi producţia obţinută sau prin însumarea costului mediu fix şi a costului mediu variabil.

Q

CVCF

Q

CTCMT

+== (5.37)

Curba costului mediu total are tot forma de U, dar mai atenuată decât cea a costului mediu variabil (vezi fig. 5.9).

C. Costul marginal măsoară variaţia costului total la o variaţie infinit de mică a

cantităţii produse.

Q

CTCmg ∆

∆= sau Q

CTCmg ∂

∂= (5.38)

Având în vedere faptul că, de regulă, costul fix este independent de volumul producţiei, costul fix marginal este nul şi, prin urmare, costul marginal reflectă creşterea pe care o antrenează producţia unei unităţi suplimentare în costul variabil (fig.5.9).

Q

CVCmg ∆

∆= (5.39)

Costul marginal stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri şi servicii, orientând acţiunea întreprinzătorului în sensul creşterii acesteia atunci când fiecare unitate suplimentară de producţie necesită un spor de cost cât mai mic.

Curba costului marginal, în funcţie de randamentul factorilor de producţie are mai întâi o panta descrescătoare, apoi una crescătoare. Pe termen scurt, atât timp cât produsul marginal este în creştere, se reduce costul unei unităţi suplimentare de produs, deci costul marginal; după o anumită perioadă, când produsul marginal începe să se reducă, costul marginal este în creştere. Prin urmare, costul marginal este descrescător în faza randamentelor marginale crescătoare şi crescător în cea a randamentelor marginale descrescătoare. Dinamica costului marginal influenţează evoluţia costului mediu (vezi fig. 5.9).

Pentru acel nivel al producţiei la care costul marginal este mai mic decât costul mediu, creşterea producţiei determină scăderea costului mediu; din moment ce costul marginal devine mai mare decât costul mediu, orice creştere a producţiei determină sporirea şi a costului mediu. Deci, sporirea producţiei este eficientă (prin prisma costurilor), până în momentul în care curbele costului mediu şi costului marginal se întâlnesc. Curba costului marginal va întâlni curba costului mediu în momentul în care ultima atinge nivelul cel mai coborât.

Tabelul şi graficul de mai sus ilustrează conceptele prezentate.

După cum se remarcă în fig. 5.8, întrucât costul fix este constant, oricare ar fi volumul producţiei (Q), costul fix mediu se diminuează pe măsură ce Q creşte, devenind

neglijabil din moment ce Q devine suficient de mare: 0lim =∞→ Q

CFQ

(5.40)

Întrucât costul fix este independent de cantitatea produsă de firmă, costul fix marginal este nul. Prin urmare, costul marginal este dat de sporirea costului variabil antrenată de producţia unei unităţi suplimentare din acel produs:

Q

CV

Q

CTCmg ∆

∆=∆

∆= (5.41)

Costul mediu se diminuează până la punctul C, respectiv momentul în care firma

realizează o producţie egală cu Q3, apoi el începe să crească. Atunci când costul mediu atinge minimul său, el este egal cu costul marginal. La fel, costul variabil mediu este minim în B. Pentru o producţie egală cu Q2,, costul variabil mediu este minim şi egal cu costul marginal. Costul marginal este minim în A, respectiv în punctul în care firma atinge un volum de producţie egal cu Q1 (vezi fig. 5.9.).

2.2.3. Relaţia cost - productivitate Singurul factor variabil pe termen scurt fiind munca, costul marginal este costul

muncii, asociată unei variaţii marginale a producţiei. Dacă admitem că factorul muncă este divizibil în ore de muncă, productivitatea marginală este producţia suplimentară asociată unei ore de muncă suplimentare. Costul marginal (costul unei unităţi suplimentare de producţie) Cmg depinde de:

• costul orei de muncă, numit şi rata salariului orar nominal, notată cu W; • cantitatea de bunuri pe care un lucrător le poate produce intr-o oră suplimentară

(PmL). La o rată a salariului orar nominal dată, fixată pe piaţa muncii, cu cât cantitatea de

bunuri produsă de un lucrător într-o oră suplimentară este mai mare, cu atât costul unei unităţi suplimentare de producţie (Cmg) este mai redus. Deci, cu cât PmL este mai ridicat, cu atât Cmg este mai redus, între ele existând o relaţie inversă.

Acelaşi raţionament se poate face pentru a stabili relaţia inversă dintre produsul mediu al muncii şi costul mediu.

Considerând salariul singurul cost variabil, costul total este produsul dintre rata salariului orar nominal (W) şi cantitatea de muncă (L).

LWCT ⋅= Costul mediu va fi:

Q

LW

Q

LW

Q

CTCM =⋅== (5.44)

Însă,

L

QQ

L 1= , dar L

Q este produsul mediu al muncii (PML). Deci :

PML

WCM = (5.45

La un nivel dat al salariului nominal orar, costul mediu şi produsul mediu al muncii variază în sens invers.

Similar, se poate demonstra relaţia inversă dintre costul marginal şi produsul marginal al muncii.

Q

LW

Q

LW

Q

CTCm ∆

∆=∆

∆⋅=∆

∆= (5.46)

Însă,

L

QQ

L

∆∆=

∆∆ 1

,darL

Q

∆∆

este produsul marginal al muncii (PmL).Deci:LP

WC

mm = (5.47)

La un nivel dat al salariului nominal orar, costul marginal şi produsul marginal al muncii se află în relaţie inversă Această relaţie se poate generaliza. La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu şi costul marginal variază în sens invers faţă de modificarea produsului mediu şi a produsului marginal, ceea ce se poate prezenta şi grafic prin curbele costurilor medii şi marginale şi prin curbele produsului mediu şi marginal (fig.5.10). Întrucât curba produsului marginal întâlneşte curba produsului mediu la nivelul cel mai ridicat al acestuia din urmă, şi curba costului marginal va intersecta curba costului mediu la nivelul cel mai scăzut al acestuia.

2.3 Teoria ofertei

Analiza tematicii ofertei este o continuare a analizei factorilor de producţie şi prezintă

multe caracteristici simetrice celei a cererii. Oferta reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii pe care diferiţi agenţi economici vânzători sunt dispuşi să o cedeze pe piaţă contra plată, la un anumit nivel al preţului şi într-o anumită perioadă de timp.

2.3.1. Factorii determinanţi ai ofertei În principiu, oferta este o funcţie care depinde de o multitudine de factori, în primul rând de preţ. Curba ofertei descrie legea generală a ofertei: oferta unui bun este funcţie crescătoare de preţul său. Deci, între ofertă şi preţ este o relaţie directă, în sensul că oferta creşte pe măsură ce sporeşte şi preţul. Aceasta se explică prin faptul că preţul situându-se la un nivel mai ridicat, producătorii urmăresc să ofere cât mai multe produse pentru a-şi spori profiturile lor. Prin creşterea preţului, sporeşte diferenţa dintre preţ şi costul de producţie şi prin aceasta se măreşte profitul, fapt ce incită producătorii la sporirea producţiei, care la rândul său, antrenează noi venituri pe piaţă fig.5.17).

Întrucât oferta este în esenţă producţia destinată vânzării, factorii care determină

oferta ţin mai ales de producţie; ei sunt, în principal: disponibilitatea (raritatea) factorilor de producţie, fluiditatea şi mobilitatea acestora, ca şi randamentul lor. Tocmai de aceea se poate distinge o ofertă fixă şi o ofertă flexibilă: - oferta fixă - apare în cazul rarităţii absolute a factorilor de producţie, când cantitatea de bunuri oferită pe piaţă este dată şi ea nu poate fi majorată prin decizii economice;

- oferta flexibilă - apare in cazul rarităţii relative a factorilor de producţie, când bunul respectiv poate fi reprodus în proporţii variabile cu ajutorul resurselor disponibile.

Modificarea ofertei, restrângerea sau extinderea ei, depinde şi de posibilităţile de producţie din diferite perioade de timp, posibilităţi determinate de constrângerea de capacitate de producţie. În funcţie de acest criteriu, oferta poate fi: ofertă instantanee,

ofertă pe termen scurt şi ofertă pe termen lung8 . - Oferta instantanee sau oferta pe termen foarte scurt - când perioada de timp este

prea scurtă (aşa numita perioadă a pieţii) pentru ca producţia să se poată modifica. Producătorul ia decizii în funcţie de anticipaţiile lui asupra preţului de piaţă, oferta neputându-se modifica decât în limitele stocurilor existente;

- Oferta pe termen scurt - când perioada de timp este scurtă, decizia de sporire a ofertei fiind în funcţie de gradul de folosire a capacităţilor de producţie existente, volumul acestora fiind considerat constant;

- Oferta pe termen lung - când perioada de referinţă permite să se aibă în vedere sporirea capacitătilor de producţie existente sau ridicarea nivelului lor tehnic.

În anumite cazuri se pot constata curbe ale ofertei "anormale", oferta fiind funcţie descrescândă faţă de preţ, sau pliate - când oferta este la început funcţie crescătoare apoi descrescătoare faţă de preţ.

8 A. Page, op.cit., p.142.

Acest fenomen poate să apară în cazul unor unităţi agricole ce sunt constrânse să

obţină un anumit nivel al veniturilor pentru a putea face faţă scadenţelor (impozite, rambursarea de credit etc.). Scăderea preţului poate antrena creşterea cantităţilor oferite pentru a se obţine menţinerea încasărilor la un nivel necesar. Cantitatea oferită depinde în afară de preţ şi de alţi factori precum: costul de producţie (Cp), preţul altor bunuri (PB), preţul factorilor de producţie (PFB), tehnologia existentă (T), numărul ofertanţilor (E). Toţi aceşti factori poartă denumnirea de condiţiile ofertei.

),,,,,,( EPNTPPCFO POFBBPA = (5.54.)

1. Costul de producţie. Între cantitatea oferită şi nivelul costului de producţie există o relaţie inversă. Dacă costul de producţie al unui bun scade, va creşte oferta acestuia, iar curba ofertei se va deplasa spre dreapta, şi invers;

2. Preţul altor bunuri. Dacă preţul bunului A creşte, iar al bunului B scade sau rămâne constant, atunci oferta primului bun va spori întrucât, cum este şi firesc, se va înregistra o atragere a factorilor de producţie spre acesta.

3. Preţul factorilor de producţie. Dacă preţul factorilor de producţie scade, ofertanţii vor putea produce mai multe bunuri, iar curba ofertei pentru bunul respectiv se va deplasa spre dreapta. Invers, dacă preţul factorilor creşte, curba ofertei se va deplasa spre stânga.

4. Tehnologia. Folosirea unor tehnologii moderne va avea ca efect creşterea productivităţii factorilor de producţie şi, implicit, diminuarea costului de producţie. Drept rezultat, curba ofertei se va deplasa spre dreapta.

5. Numărul de ofertanţi. Curba ofertei totale a unui bun are în vedere toţi ofertanţii acestuia pe piaţă, iar aceasta se va deplasa spre dreapta dacă în ramură vor intra noi firme şi invers.

6. Perspectivele pieţei. Dacă în perspectivă se aşteaptă o diminuare a producţie, ofertanţii vor căuta să producă mai mult în prezent pentru a contracara efectele acţiunilor viitoare. Curba ofertei se va deplasa spre dreapta. Aşteptarea unui preţ mai mare în viitor are ca efect reducerea ofertei prezente. Curba ofertei se va deplasa spre stânga. Şi invers; 7. Evenimentele social-politice pot influenţa hotărâtor producţia şi oferta de bunuri. Dacă acestea sunt favorabile, oferta de bunuri şi servicii va creşte, iar curba se va deplasa spre dreapta.

Prin însumarea influenţelor individuale ale factorilor prezentaţi, va rezulta modificarea ofertei totale a unui anumit bun, la un nivel dat al preţului. Aceasta va duce la schimbarea poziţiei curbei ofertei spre stânga sau spre dreapta. Aceste deplasări ale curbei ofertei vor influenţa condiţiile de echilibru, respectiv preţul şi cantitatea cerută şi oferită.

Dacă se deplasează ambele curbe, efectele nu mai pot fi în întregime prevăzute. În condiţiile în care atât oferta cât şi cererea cresc, curbele lor se vor deplasa spre dreapta, cantitatea de echilibru va creşte, însă, evoluţia preţului de echilibru va depinde de intensitatea deplasării relative a celor două curbe (fig. 5.20).

2.3.2. Elasticitatea ofertei Elasticitatea ofertei exprimă gradul de sensibilitate a acesteia la variaţiile survenite

în factorii care o influenţează. Oferta unui bun suferă influenţa a numeroşi factori, dar mai uşor cuantificabilă este cea manifestată de propriul preţ. Elasticitatea preţ a ofertei pentru un anumit bun reprezintă gradul de sensibilitate a ofertei sau reacţia ei la variaţiile intervenite în nivelul preţului bunului respectiv. În funcţie de natura bunului respectiv cât şi de informaţiile legate de curba ofertei (dacă este sau nu cunoscută funcţia matematică) ea poate fi determinată ca elasticitate arc şi elasticitate punct.

Elasticitatea arc se determină ca raport procentual dintre variaţia relativă a cantităţii

oferite

∆X

Xşi variaţia relativă a preţului

∆X

X:

X

P

P

X

P

PX

X

E x

x

x

xxP

⋅∆∆=∆

∆

=0 (5.55)

Elasticitatea punct se determină dacă se cunoaşte ecuaţia ofertei care descrie legătura funcţională dintre cantităţile oferite şi preţ. În acest caz, a determina elasticitatea preţ a ofertei într-un punct înseamnă a calcula variaţia relativă a ofertei lui X la o variaţie tot mai mică a preţului (care tinde spre zero, încât, practic, rămânem în acelaşi punct de pe curba ofertei. Pentru aceasta se calculează derivata lui X în raport cu Px.

A

xA

x X

P

P

XE

AxP⋅

∆∆=0 (5.56)

Coeficienţii elasticităţii ofertei faţă de preţ au semnul pozitiv, cele două mărimi raportate modificându-se în acelaşi sens.

În funcţie de valoarea calculată pentru aceşti coeficienţi pot exista următoarele situaţii:

a) ofertă de elasticitate supraunitară (ofertă elastică), când Eop > 1, respectiv, la o modificare a preţului, variaţia ofertei va fi în acelaşi sens, dar într-o proporţie mai mare.

b) ofertă de elasticitate unitară, când Eop = 1, respectiv, oferta se modifică în aceeaşi măsură şi în acelaşi sens cu variaţia preţului.

c) ofertă de elasticitate subunitară (ofertă inelastică)), când Eop < 1, respectiv oferta acelui bun se modifică în acelaşi sens, dar într-o măsură mai mică decât variaţia preţului.

Pot fi imaginate şi două cazuri extreme: d) oferta perfect elastică, când ∞=opE , respectiv volumul ofertei acelui bun

sporeşte foarte mult, la o variaţie infinit de mică a preţului, tinzând spre zero. e) oferta perfect inelastică, când 0=opE , adică oricât s-ar modifica preţul, cantitatea

oferită rămâne neschimbată sau variaţia ofertei este nula. Grafic, aceste forme ale ofertei sunt reprezentate în fig. 5.21.

Cunoaşterea elasticităţii ofertei prezintă importanţă pentru agenţii economici.

Coeficienţii săi ne permit să comparăm reacţiile acesteia pe diferite pieţe, la schimbarea nivelului preţurilor. Ei reflectă posibilitatea adaptării ofertei la cerere.

Factorii cei mai importanţi care determină elasticitatea ofertei sunt: 1. Costul de producţie - când acesta creşte, elasticitatea ofertei scade şi invers. 2. Factorul timp - care joacă un rol foarte important în realizarea extinderii ofertei. În

aşa numita perioadă a pieţei caracterizată printr-o durată foarte scurtă de timp, modificarea preţului are loc ca urmare a variaţiei cererii, oferta rămâne inelastică. Într-o perioadă scurtă de timp, se poate modifica numai factorul variabil, în special munca, ceea ce imprimă ofertei un caracter inelastic. Pe perioadă lungă, toţi factorii devin variabili, producătorii putând spori oferta printr-un proces investiţional susţinut, oferta devenind elastică. 3. Gradul de mobilitate a factorilor de producţie. Cu cât gradul de mobilitate a factorilor de producţie de la producţia unui bun la producţia altui bun este mai mare, cu atât va fi mai mare elasticitatea ofertei bunului respectiv.

4. Posibilităţile de stocare a bunurilor şi costurile aferente acesteia. Dacă bunurile pot fi depozitate şi păstrate o perioadă de timp, elasticitatea ofertei acestora creşte şi invers, când posibilităţile de stocare sunt reduse sau lipsesc, oferta devine inelastică. Costurile aferente stocării se adaugă la costul produsului, influenţând prin aceasta şi elasticitatea ofertei.

3. TEORIA PIEŢELOR (CONCURENŢA PERFECTĂ, MONOPOLUL, OLIGOPOLUL, CONCUREN ŢA MONOPOLISTĂ

ŞI INTERVEN ŢIILE GUVERNULUI ÎN MECANISMUL FORMĂRII PREŢURILOR)

Piaţa unui bun poate fi definită ca locul de întâlnire, la un moment dat, a dorinţelor consumatorilor, exprimate prin cerere, şi a dorinţelor producătorilor, exprimate prin ofertă1.

Spre deosebire de sensul obişnuit, comun, al termenului de piaţă, aşa cum îl înţelege de exemplu gospodina (care merge la piaţă pentru a cumpăra o multitudine de bunuri necesare în gospodărie), aici ne vom referi la piaţa unui anumit bun sau serviciu care fac eparte din categoria bunurilor de consum sau a factorilor de producţie: piaţa grâului, piaţa automobilelor, piaţa cărbunelui, piaţa muncii etc.

În plus, chiar dacă în definiţie piaţa este "loc de întâlnire", nu trebuie să interpretăm acest fapt în sensul unei prezenţe fizice a participanţilor purtători ai cererii şi ofertei. Întâlnirea cererilor şi ofertelor lor se poate realiza în numeroase alte modalităţi, de exemplu prin ordine scrise, telex, telefon, fax etc.

Aşa cum s-a amintit deja anterior, pieţele pot fi diferenţiate după numeroase criterii. Aici vom lua în considerare numărul purtătorilor cererii, respectiv, ofertei, accesul pe piaţă al acestora (liber sau îngrădit) şi natura produselor. În funcţie de aceste elemente se poate măsura gradul de competiţie, care diferenţiază pieţele în următoarele tipuri (vezi tabelul 6.1.).

Dintre acestea, în capitolul de faţă ne vom ocupa de concurenţa perfectă, numită şi

"concurenţa pură şi perfectă"2.

Tabelul 6.1. Tipuri de piaţă în funcţie de gradul de competiţie (concurenţă) şi trăsăturile lor:

Tipul de

piaţă Numărul de participan ţi Accesul pe Natura

produselor La cererea de pe piaţă

La oferta de pe piaţă

piaţă (Libertatea de

intrare) Concurenţa perfectă

Foarte mulţi Foarte mulţi Nelimitată Omogene (nediferenţiate)

Concurenţa monopolistă

Mulţi sau câţiva

Foarte mulţi Nelimitată Diferenţiate

Oligopolul

Foarte mulţi

Puţini

Limitată pentru ofertanţi

Nediferenţiate sau Diferenţiate

Oligopsonul

Puţini

Foarte mulţi

Limitată pentru cumpărători

Nediferenţiate sau Diferenţiate

Monopolul

Foarte mulţi

Unul singur

Restrânsă sau complet blocată pentru ofertanţi

Unic

Monopsonul

Unul singur

Foarte mulţi

Restrânsă sau complet blocată pentru cumpărători

Unic

Dintre acestea, în continuare ne vom ocupa de concurenţa perfectă, numită şi

"concurenţa pură şi perfectă"2.

1 Gilbert Abraham Frois, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.212. 2 Ibidem, p. 215 - 217. 2 Ibidem, p. 215 - 217.

3.1. Concurenţa perfectă

3.1.1. Ipotezele modelului teoretic al concurenţei perfecte Modelul teoretic al concurenţei perfecte este conceput pe baza existenţei

concomitente a cinci ipoteze: a) Atomicitatea cererii şi ofertei, care presupune îndeplinirea a două condiţii

cumulative: · existenţa unui foarte mare număr de cumpărători şi vânzători ai unui aceluiaşi bun; · nici unul dintre participanţii pe piaţă nu trebuie să ofere sau să ceară din bunul

respectiv o cantitate prin a cărei modificare să poată determina o variaţie semnificativă a ofertei sau cererii globale. Această condiţie este expresiv prezentată de economistul francez François Perroux care arată că, în condiţiile atomicităţii pieţei, fiecare ofertă trebuie să fie ca o "picătură de apă în oceanul ofertei", iar fiecare cerere ca o "picătură de apă în oceanul cererii". Deci, participanţi pe piaţă în număr mare, dar fiecare dintre ei având o dimensiune neglijabilă în raport cu întinderea pieţei.

b) Omogenitatea produsului, care înseamnă că toate unităţile dintr-un anumit bun, indiferent de întreprinderea care le produce, sunt perfect identice, oricând substituibile unele cu altele. De aceea, neexistânt diferenţierea acestora, nu mai este necesară publicitatea.

c) Intrarea/ieşirea liberă într-o/dintr-o ramură de activitate sau pe/de pe piaţă, care presupune că nu există nici o barieră, de nici o natură (tehnică, financiară sau juridică) la pătrunderea sau părăsirea unei activităţi economice (desigur licite).

d) Transparenţa perfectă a pieţei, care presupune că toţi participanţii pe piaţă sunt perfect informaţi în legătură cu calitatea, natura produsului şi preţul său. Acesta din urmă nu poate fi decât unic, dacă avem în vedere ipoteza fundamentală a raţionalităţii individului .

e) Perfecta mobilitate a factorilor de producţie, care presupune că aceştia vor fi orientaţi întotdeauna spre activităţile unde vor fi utilizaţi cel mai eficient. Orice întreprinzător găseşte pentru activitatea sa factorii de producţie necesari, în orice moment şi în orice cantitate

În analiza modului de formare a preţurilor şi de realizare a echilibrului se iau în considerare mai multe perioade:

- perioada foarte scurtă, confundată practic cu un anumit moment al pieţei, în care se formează preţul de echilibru al pieţei ca rezultat al raportului dintre cererea şi oferta existente în acel moment, ajungându-se astfel la echilibrul pieţei. Perioada este atât de scurtă încât ofertanţii nu mai au timpul necesar să-şi mărească producţia, oferta limitându-se la stocul existent pe piaţă, care se va confrunta cu cererea reprezentată de dorinţele cumpărătorilor existenţi în momentul respectiv;

- perioada scurtă, în care, aşa cum s-a văzut la teoria producătorului,un singur factor de producţie variază. Capitalul rămâne neschimbat. În cadrul acestei perioade se analizează mecanismul realizării echilibrului firmei ;

- perioada lungă, în care producătorii ofertanţi pot modifica şi volumul utilajelor, al capacităţii de producţie. Variază toţi factorii de producţie. Se studiază în acest caz echilibrul ramurii .

3.1.2. Fixarea preţului curent sau de perioadă foarte scurtă şi determinarea echilibrului de piaţă

Preţul curent sau preţul de echilibru al pieţei se formează la un moment dat şi este

valabil o perioadă foarte scurtă. El rezultă din întâlnirea curbelor ofertei şi cererii; preţul de echilibru este cel care realizează echilibrul cantităţilor oferite şi cerute.

În fig. 6.1. punctul A marchează intersecţia curbelor cererii şi ofertei, proiecţia lui pe axa preţurilor fiind Pe, iar pe axa cantităţilor fiind Qe. Segmentul OPe reprezintă preţul

momentan care permite egalarea cantităţii oferite cu cantitatea cerută, ambele reprezentate prin segmentul OQe.

Dacă preţul s-ar fixa pe piaţă la nivelul OP1, inferior lui OPe, cumpărătorii ar fi

stimulaţi să ceară o cantitate OQc (Punctul QC fiind proiecţia pe abscisă a intersecţiei cu

curba cererii a orizontalei trasate prin P1), dar s-ar constata că pe piaţă nu există decât o

ofertă egală cu OQB, înregistrându-se o penurie sau un excedent de cerere egal cu

segmentul QBQC. Unii dintre cumpăratori, dispuşi să plătească preţul pieţei, nu-şi vor

putea achiziţiona bunul respectiv. De aceea, dorind să-şi procure bunul, cumpărătorii vor ajunge, printr-un proces de încercări succesive, la preţul OPe care asigură ca dorinţele de

cumpărare să coincidă cu cele de vânzare. Piaţa va ajunge în echilibru. Presiunea preţului este îndreptată de jos în sus, aşa cum o indică şi sensul săgeţii din fig. 6.1.

Dacă, dimpotrivă, preţul ar fi iniţial la nivelul OP2, superior celui de echilibru,

cantitatea oferită ar fi OQE, mare, fiindcă preţul ridicat îi avantajează pe vânzători. Ei însă

vor constata că nu au cumpărători suficienţi, deoarece aceştia sunt descurajaţi. Cantitatea cerută la preţul OP2 nu este decât OQD, astfel încât, de această dată, apare un surplus sau

un excedent de ofertă egal cu QDQE. Pentru ofertanţi, o asemenea situaţie nu este

avantajoasă deoarece, nevânzându-şi marfa, aceştia nu-şi pot recupera cheltuielile de producţie, nu-şi pot relua producţia, cresc cheltuielile lor cu stocarea şi păstrarea ofertei excedentare, iar, dacă sunt perisabile, bunurile se pot chiar deprecia sau degrada total. De aceea, dorind să-şi vândă marfa cu care au venit pe piaţă, vânzătorii vor fi nevoiţi să-şi reducă treptat preţul, de asemenea prin tatonări succesive, până când ajung la nivelul OP2,

pentru care cererea egalează oferta lor. Presiunea preţului, aşa cum se observă în fig. 6.1, va fi orientată de această dată de sus în jos, în sensul diminuării sale.

Aceasta este descrierea modelului teoretic. În practică, unii agenţi economici, cumpărători sau vânzători, fie că nu vor avea răbdarea să parcurgă toate încercările necesare, fie că nu au toate informaţiile necesare, vor încheia contracte la niveluri de preţ care-i dezavantajează. În acest caz însă ieşim din schema concurenţei perfecte, care presupune transparenţă perfectă, adică o cunoaştere de către fiecare a intenţiilor tuturor celorlalţi. Un astfel de mecanism de fixare a preţului momentan şi de realizare a echilibrului pieţei poate fi întâlnit într-o formă apropiată la bursa de valori, unde cursul titlurilor şi cantităţilor corespunzătoare oferite şi cerute sunt afişate continuu.

Când curba ofertei nu este normală, continuu crescătoare faţă de preţ, ci repliată, ca în fig. 6.2., pot exista două puncte de echilibru, A şi B, cărora le corespund două preţuri de echilibru, OPe1 şi OPe2, şi două cantităţi de echilibru, OQA şi OQB. Alegerea între cele

două preţuri va depinde de circumstanţe exterioare pieţei, cum ar fi intervenţiile guvernamentale, ceea ce ne îndepărtează de ipotezele concurenţei perfecte.

În concluzie, pe o piaţă cu concurenţă perfectă, aflată sub influenţa exclusivă a

raţionalităţii, preţul de echilibru stabilit pe termen foarte scurt sau instantaneu este cel care egalează cererea şi oferta la cel mai mare volum al cantităţilor vândute şi cumpărate.

3.1.3. Mecanismul fixării preţului stabil de perioadă scurtă şi al realizării echilibrului firmei

Firma luată în considerare, una din numeroasele întreprinderi care produc şi vând un

anumit bun omogen, este de dimensiuni atât de mici încât, prin variaţii ale ofertei sale individuale, nu poate determina o variaţie semnificativă a ofertei totale de pe piaţa produsului respectiv astfel încât să inducă o modificare a preţului de echilibru momentan, fixat conform mecanismului descris anterior. De aceea, un astfel de agent economic este un "price-taker", adică pentru el preţul de vânzare este o variabilă exogenă, dată, de care trebuie să ţină seama în deciziile pe care le ia pentru realizarea obiectivului său - maximizarea profitului total.

Într-o abordare statică, firma va compara mereu venitul sau încasarea sa marginală cu costul marginal.

Venitul sau încasarea marginală reprezintă suma obţinută de firmă pentru ultima unitate vândută din producţia sa. Cum ne situăm în condiţiile concurenţei perfecte, când preţul pieţei nu poate fi influenţat de variaţia ofertei individuale a firmei, venitul marginal este de fapt identic cu preţul de vânzare. Aceasta înseamnă că, pentru produsul firmei, curba cererii este perfect elastică, adică este o dreaptă orizontală cu axa cantităţilor, identificându-se cu dreapta care marchează nivelul preţului de Costul marginal, după cum ştim, este imputabil sau aferent ultimei unităţi produse din bunul respectiv. El nu conţine decât costuri variabile, deoarece costurile constante sunt imputabile primelor unităţi produse.

Realizarea echilibrului firmei, adică ajungerea în situaţia în care profitul total devine maxim posibil, este asigurată de tendinţa spontană de egalizare a costului marginal şi a preţului de vânzare. Deci, condiţia echilibrului firmei este :Costul marginal = Preţul de vânzare, În ipoteza că preţul de vânzare ar fi inferior minimului costului total mediu, oricare ar fi volumul producţiei la care s-ar opri firma, încasările ei totale obţinute prin vânzarea producţiei la preţul pieţei nu ar putea acoperi cheltuielile efectuate. S-ar părea că nu există altă soluţie decât închiderea întreprinderii. Dacă însă această situaţie a fost provocată de o conjunctură nefavorabilă trecătoare, firma îşi poate propune să supravieţuiască, încercând să reducă la minimum pierderile. Pentru aceasta este necesară şi cunoaşterea nivelului costurilor variabile.

Dacă preţul de vânzare, adică preţul de echilibru al pieţei (OP), este superior

minimului costului mediu variabil, optând pentru cantitatea la care se asigură egalitatea Preţ de vânzare = Cost marginal, firma reuşeşte să-şi acopere din încasările obţinute totalitatea costurilor variabile, obţinând şi un surplus din care-şi poate recupera o parte din costurile fixe angajate de obicei la început. Recuperarea restului costurilor fixe poate fi amânată până la depăşirea conjuncturii nefavorabile de pe piaţă.

Procedând astfel, firma va înregistra pentru producţia OQ2 pierderi echivalente cu

suprafaţa dreptunghiului PBFG, dar acestea vor fi mai mici decât în cazul închiderii, când nu ar mai putea recupera decât foarte puţin din valoarea utilajelor, a clădirilor, pentru care cheltuielile au fost efectuate înainte de punerea în funcţiune a întreprinderii.

Dacă însă conjunctura se înrăutăţeşte iar preţul de vânzare coboară şi sub minimul costului mediu variabil Q1A, firma nu-şi mai poate asigura încasările necesare acoperirii

cheltuielilor cu plata salariilor şi cu achiziţionarea materiilor prime, materialelor, combustibilului pentru fabricaţie. Ea este nevoită să-şi înceteze activitatea, să se închidă. De aceea minimul costului mediu variabil este denumit punct de închidere a firmei.

Abordarea statică nu este justificată decât din raţiuni simplificatoare, didactice, pentru înţelegerea mecanismelor prezentate. Piaţa este însă într-o continuă mişcare, evoluţie, sub impactul influenţei unei multitudini de factori, puţin predictibilă şi greu de cuantificat. În opţiunile lor, agenţii economici conştientizează faptul că este necesar să compare nu costul marginal şi preţul pieţei din momentul adoptării deciziilor lor, ci nivelurile previzibile a se realiza în viitor, când vor ajunge pe piaţă. Ei se vor strădui ca, plecând de la constatările pe care le oferă realitatea momentului în care iau deciziile, să adopte acele măsuri care să asigure egalitatea între costul marginal ex-ante şi preţul de echilibru al pieţei ex-ante, adică anticipate a se realiza. Pentru aceasta este necesară o analiză cauzală, care este specifică abordării dinamice a studierii proceselor şi tendinţelor pieţei, dar care este greu accesibilă micilor întreprinzători, confruntaţi cu insuficienţa informaţiilor şi uneori cu o slabă cultură economică.

De aceea este necesar ca, în concluzie, să privim realizarea egalităţii dintre costul marginal şi preţul de vânzare, care este condiţia înfăptuirii echilibrului firmei, doar ca tendinţă, posibilă de atins având în vedere că anticipările sunt mereu rectificate în funcţie de rezultatele constatate. Desigur, perioadele de recesiune, de criză economică, de şocuri ale creşterii preţurilor unor materii prime de bază, de declanşare a inflaţiei sau de reforme radicale nu sunt de natură a favoriza realizarea echilibrului firmei. Să nu uităm însă că problema a fost tratată în condiţiile ipotezelor restrictive ale concurenţei perfecte, sub forma doar a unui model teoretic.

3.1.4. Realizarea echilibrului ramurii sau fixarea preţului stabil de perioadă lungă Perioada lungă este cea în care toţi factorii de producţie variază. Producătorii au

posibilitatea să-şi modifice mărimea capacităţii de producţie, înfiinţând noi uzine, secţii sau ateliere sau, dimpotrivă, închizând unele dintre acestea. În felul acesta este influenţată mărimea ramurii, prin care se înţelege totalitatea firmelor ce produc un acelaşi bun sau o anumită clasă de bunuri. Situându-ne în cadrul concurenţei perfecte, ipoteza omogenităţii perfecte a bunurilor ne impune să considerăm ramura ca fiind formată din firme care produc şi oferă pe piaţă un singur bun, identic, indiferent de producător.

De această dată vom vedea cum se intercondiţionează echilibrul pieţei cu echilibrul firmei şi cu cel al ramurii în procesul stabilirii preţului de vânzare. Pentru început, vom folosi din nou abordarea statică, făcând abstracţie de procesele concrete în cadrul cărora evoluează ramura. Echilibrul ei se realizează de asemenea pe baza adaptării prin cantităţi, în funcţie de situaţia pieţei şi de costurile întreprinderilor componente existente sau nou create. Se demonstrează că, prin crearea, extinderea sau închiderea unor firme, se ajunge la o ofertă totală a ramurii din a cărei interacţiune cu cererea totală a pieţei rezultă un preţ de vânzare ce tinde să egaleze minimul costului mediu al aşa-numitelor întreprinderi marginale. Acestea sunt firmele care dispun de condiţiile cele mai puţin favorabile, astfel încât obţin bunul respectiv la costuri mai ridicate. Producţia lor este însă necesară pentru satisfacerea cererii.

Preţul de vânzare = minimul costului mediu total = costul marginal Firmele îşi vor fixa producţia la un nivel optim, care corespunde costului mediu cel

mai scăzut, adică celor mai bune condiţii de fabricaţie; în ramură se va instala de asemenea un număr optim de întreprinderi, deoarece producţia lor, fixată la nivel optim, corespunde folosirii celei mai eficiente a resurselor umane şi materiale.

3.2. Monopolul

3.2.1. Mecanismul formării preţului de monopol pe termen scurt şi al realizării echilibrului firmei monopoliste

Pentru realizarea obiectivului său, obţinerea unui profit total cât mai ridicat, ca şi

firma din concurenţa perfectă, monopolistul compară două serii de date: cele referitoare la costuri, pe de o parte, şi cele care privesc încasările, venitul său, pe de altă parte. Curbele costurilor unitare, cel puţin ca formă, nu diferă de cele ale unei firme din situaţia de concurenţă perfectă. În schimb, datele referitoare la încasări diferă fundamental: curba încasării medii este distinctă şi deasupra curbei încasării marginale.

În cazul monopolului, creşterea producţiei destinate vânzării va continua până la cantitatea pentru care încasarea marginală devine egală cu costul marginal, asigurându-se astfel maximizarea profitului total. Este aceeaşi condiţie ca şi în cazul concurenţei perfecte, numai că, de această dată, curba încasării marginale este diferită de cea a preţului de vânzare.

Grafic, determinarea cantităţii la care se va opri monopolistul şi modul de fixare a preţului pe termen scurt sunt prezentate în fig. 7.2.

Explicarea este asemănătoare celei din cazul firmei în concurenţă perfectă. Dacă

monopolistul îşi stabileşte producţia iniţială la 0Q0, costul marginal este segmentul Q0A,

costul mediu - Q0B, încasarea marginală - Q0C, preţul de vânzare - Q0D.

Pe fiecare bucată vândută obţine în medie un profit egal cu segmentul BD, iar pentru ultima bucată produsă realizează profitul AD. Aceste rezultate îl incită să mărească producţia până la OQe. La această cantitate, costul marginal QeE egalează încasarea

marginală. Pentru ultima bucată fabricată şi vândută nu se mai obţine câştig, dar profitul corespunzător tuturor celorlalte bucăţi este substanţial, aşa cum ne indică suprafaţa haşurată F'FGG' din fig. 7.2. (Profitul total este produsul dintre profitul mediu - FG - şi cantitatea OQe; dar segmentul OQe este egal cu segmentul FF', aşa că,

FG OQ FG F F aria dreptunghiului F FGGe⋅ = ⋅ =' ' '. Dacă ar continua să mărească producţia, de exemplu până la cantitatea OQ1, pentru

fiecare bucată fabricată şi vândută peste cantitatea OQe încasarea marginală ar fi mai

mică decât costul marginal, ceea ce ar avea ca rezultat diminuarea profitului total. La cantitatea OQ2 monopolistul n-ar mai obţine profit din activitatea sa, iar peste acest

volum al producţiei, de exemplu la OQ3, ar înregistra pierderi.

De aceea, monopolistul îşi va readapta producţia la cantitatea OQe, care corespunde egalităţii dintre costul marginal şi încasarea marginală, asigurând maximizarea profitului total şi realizarea echilibrului firmei monopoliste.

Preţul de vânzare tinde să se stabilizeze la nivelul QeG, mult superior încasării

marginale, cât şi costului mediu, favorizând astfel obţinerea unui profit ridicat de monopol.

3.2.2. Consecinţe economico-sociale ale monopolului Aşa cum a rezultat din analiza modului de fixare a preţului şi a cantităţii de bunuri pe

care firma monopolistă o produce şi o oferă pe piaţă, consumatorii şi societatea în general sunt dezavantajaţi pe două căi:

- nivelul preţului practicat este în mod durabil superior celui care s-ar fi format în condiţiile concurenţei perfecte;

- cantitatea oferită pe piaţă este de asemenea inferioară celei pe care o asigură concurenţa perfectă.

Aceste dezavantaje sunt evidenţiate în fig. 7.4. Deoarece, în condiţiile concurenţei perfecte, preţul de vânzare coincide cu încasarea

marginală, cantitatea de echilibru se fixează la nivelul 0Qec (Qec fiind proiecţia pe

abscisă a punctului B, de intersecţie a curbei costului marginal cu linia preţului de

vânzare), căruia îi corespunde preţul de echilibru 0Pec. Este evident că segmentul 0Qec

este mai mare decât 0Qem (cantitatea fixată de monopol, când încasarea marginală nu mai

este egală cu preţul de vânzare), iar 0Pec este mai mic decât preţul de echilibru al

monopolului. De asemenea, absenţa concurenţei şi practicarea unui preţ de vânzare fixat în mod

durabil la un nivel superior, atât costului marginal cât şi celui mediu, nu stimulează firma monopolistă să caute posibilităţile tehnologice şi organizatorice pentru obţinerea unor costuri cât mai reduse. Efectul va fi un cost mai ridicat, atât pentru consumatori cât şi pentru societate, comparativ cu concurenţa perfectă.

Această concluzie însă nu poate fi absolutizată: în general, capacitatea financiară,

tehnologică, de cercetare ştiinţifică de care dispun unele mari monopoluri depăşeşte cu mult ceea ce îşi poate permite o mică firmă concurenţială. Alocând importante resurse studiilor de marketing, dispunând de un management performant, monopolurile urmăresc extinderea şi consolidarea pieţelor prin angajarea cercetării pe calea descoperirii de noi tehnici şi tehnologii sau lansării de noi produse la costuri mai reduse, care avantajează societatea. Inovarea permanentă însoţită de investiţii substanţiale este una dintre metodele menţinerii situaţiei de monopol pe piaţa unui anumit produs. Ca urmare, atitudinea faţă de monopol trebuie să fie selectivă, în funcţie de modul său de manifestare, de tipul său, de sursa puterii sale.

În aceeaşi direcţie, a reducerii costurilor, monopolurile acţionează pe baza economiilor de scară, a obţinerii unei producţii mai ridicate, la costuri mai scăzute. "O industrie nu poate exista în condiţii de concurenţă perfectă dacă pot fi obţinute economii

de scară substanţiale"5. Mica firmă din modelul concurenţei perfecte nu este capabilă de economii de scară. Or, este cunoscut faptul că economiile de scară au constituit, încă de la sfârşitul secolului trecut, sursa principală a unei satisfaceri mai depline a nevoilor consumatorilor dintr-un număr (este adevărat, destul de redus) de state care au dat tonul dezvoltării în secolul al XX-lea.

Un alt dezavantaj evidenţiat în manualele occidentale de ştiinţe economice il reprezintă inegalitatea distribuirii veniturilor.

Prin marea sa putere financiară, monopolul poate asigura sponsorizarea unor activităţi culturale, ştiinţifice, sportive, caritabile. Acesta reprezintă un avantaj pentru societate, dar adesea nu este oferit în mod dezinteresat. Pe această cale, licită, dar şi prin sprijinirea financiară ilicit ă a unor partide sau grupuri de presiune, monopolurile au posibilitatea de a exercita şi o anumită influenţă politică, pentru a obţine un tratament favorabil din partea guvernelor.

Chiar dacă există şi unele avantaje ale monopolului, concurenţa între agenţii economici, între firme este considerată drept condiţie a funcţionării normale a unei

5 John Sloman, op.cit, p.232.

economii de piaţă. De aceea, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când încep să se manifeste mai vizibil monopolurile, când încep a se resimţi tendinţe de îngrădire a liberei concurenţe, în Canada şi SUA se adoptă o legislaţie antitrust. Astfel, interdicţia oricărei constrângeri asupra concurenţei din SUA a fost proclamată prin Sherman Antitrust Act din 1890, completată prin Clayton Act din 1914. În Europa Occidentală, "politica concurenţei" a fost adoptată după al doilea război mondial, atât la nivel statal cât şi în cadrul Uniunii Europene.

În România, intrarea în vigoare a "Legii concurenţei", începând cu 1 februarie 1997, vizează tocmai manifestarea nealterată a concurenţei în ansamblul pieţelor economiei româneşti: piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa capitalului, piaţa monetară, piaţa muncii.

3.3. Oligopolul şi concurenţa monopolistă În prezent, ţările cu economie de piaţă se caracterizează prin aşa numita concurenţa imperfectă, care, aşa cum o definea J. Robinson, este "o concurenţa reieşită din îmbinarea

caracterelor celor două situaţii opuse pe piaţă: concurenţa şi monopolul"1. Concurenţa imperfectă desemnează situaţia de piaţă în care unităţile economice

producătoare sunt capabile să influenţeze prin acţiunile lor preţul produselor, adesea diferenţiate. În acest caz, una, mai multe, sau toate condiţiile concurenţei perfecte nu sunt respectate:

Se consideră că principalele forme ale concurenţei imperfecte sunt oligopolul şi concurenţa monopolistică.

3.3.1. Oligopolul - - concept şi caracteristici Cuvântul oligopol derivă de la termenul grecesc "oligos" (puţin) şi "polist"

(vânzător), având, în acest caz, sensul de "câţiva vânzători pentru un anumit produs dat". Oligopolul este o formă a concurenţei imperfecte în care există un număr limitat de producători, care deţin o parte importantă din piaţa unui produs şi reuşesc să influenţeze formarea preţului în scopul maximizării profitului .

Ca formă a concurenţei imperfecte oligopolul poate exista nu numai pentru ofertă, ci şi pentru cerere. Un oligopol va fi de ofertă când pe piaţă se întâlnesc puţini ofertanţi. Dacă un număr redus de cumpărători pot cumpăra bunul sau serviciul produs de un mare număr de ofertanţi, suntem în situaţia de oligopol al cererii, denumit şi oligopson. Oligopolul bilateral reprezintă situaţia în care pe piaţă există un număr mic atât de vânzători cât şi de cumpăratori.

Caracteristica principală a structurilor de piaţă de tip oligopolistic este interdependenţa acţiunilor diferiţilor producători. Pe acest tip de piaţă preţurile produsului, cantitatea vândută, profitul realizat de o firmă, depind, nu numai de cerere, ci şi de reacţiile celorlalte firme la deciziile sale. Vânzările fiecărei firme depind nu numai de preţul propriu ci şi de cel al concurenţilor săi. Fiecare firmă încearcă să impună propriul preţ sau, dimpotrivă, suportă preţul altora. Poziţia fiecărei firme pe piaţă este, în acest caz, departe de cea de monopol absolut, când ea fixează cantitatea ce trebuia produsă şi, în acelaşi timp, preţul ce să-i permită maximizarea profitului. În cazul oligopolului, fiecare firmă poate fixa cantitatea pe care o oferă pe piaţă, însă, preţul de vânzare şi, deci şi profitul fiecăreia, depind de deciziile celorlalte firme producătoare ale aceluiaşi produs. Există în acest caz o funcţie de reacţie.

Oligopolul se poate prezenta sub mai multe forme. În funcţie de faptul dacă oferă sau nu produse diferenţiate există două tipuri de oligopol. Un prim tip, în care oligopolişti pot fi un număr limitat de firme ale căror produse nu sunt diferenţiate. Nici una dintre

1 Robinson J., Economics of Imperfect Competition, London, Mac. Milliam, 1923, p.3.

aceste firme nu poate fi calificată drept monopolistă, dar, întrucât nu există decât un număr limitat de producători, fiecare dintre ei este susceptibil de a exercita o influenţă destul de apreciabilă asupra preţului de piaţă. Această primă categorie de oligopolişti se întâlneşte frecvent în diferite ramuri ale industriei, ale căror produse sunt destul de omogene şi unde unităţile sunt de dimensiuni mari (de exemplu: industria aluminiului, a oţelului etc.). Un al doilea tip, în care oligopolişti pot fi un număr limitat de firme ce oferă produse diferenţiate, dar care domină împreună ramura respectivă (de exemplu: industria automobilului, a aparatelor electrice, maşinilor -unelte, băuturilor alcoolice, produselor chimice etc.). În ambele tipuri fiecare firmă oligopolistă este dependentă şi deci sensibilă la modificarea unor decizii ale concurenţilor săi privind preţul sau cantitatea produsă. Ea este obligată să prevadă reacţiile celorlalte şi să ţină seama de ele. Subliniind relaţia dintre dimensiunile firmei şi mecanismul formării preţurilor, John K. Galbraith arată: "cu cât este corporaţia mai mare cu atât este mai mare puterea pe care ea o are; o putere mai mare asupra preţurilor .... şi, de asemenea asupra costurilor salariale, a guvernului şi, în fine,

asupra câştigurilor sale"2. După numărul firmelor ce se află în concurenţă pe o anumită piaţă, putem vorbi de

duopol - când sunt doi producători şi oligopol propriu-zis - când sunt mai mulţi producători. Până de curând teoria oligopolului a fost prezentată pornind de la cazul duopolului. În caz de oligopol propriu-zis se poate generaliza teoria duopolului, mai ales că între diferite firme se încheie alianţe.

Se pot distinge oligopoluri concertate şi oligopoluri antagoniste. Primele pot să apară fie în mod explicit şi complet, ceea ce conduc la diverse tipuri de pieţe oligopolistice, dintre care cele mai cunoscute sunt: cartelul, trustul, concernul şi conglomeratul, fie în mod implicit şi parţial, prin prezenţa unei firme conducătoare (leader). Această ultimă poziţie se poate explica atât prin puterea şi organizarea sa, cât şi prin eficacitatea sistemului său informaţional. Cartelul desemnează un acord între mai mulţi producători, ce îşi conservă individualitatea lor, prin care se înţeleg între ei în ceea ce priveşte nivelul preţurilor şi împărţirea pieţelor de desfacere. Trustul este o însumare a unor capitaluri grupate sub aceeaşi conducere prin faptul că unităţile participante îşi pierd independenţa, atât productivă (lucrând pe baza cotelor stabilite), cât şi comercială. Proprietarii lor devin acţionari, cu dreptul de a încasa dividende, iar conducerea este exercitată de un consiliu de administraţie. Concernul este o înţelegere oligopolistă ce cuprinde firme din diferite ramuri, grupate pe criteriul cooperării, fie pe verticală, după cerinţele fluxului tehnologic, fie pe orizontală - din ramuri complementare. Forma cea mai complexă de înţelegere oligopolistă este conglomeratul, ce concretizează tendinţa de diversificare a activităţii, permiţând realizarea unui profit mai mare simultan pe mai multe pieţe, compensarea conjuncturilor defavorabile pentru unele mărfuri cu cele favorabile pentru altele, reducerea riscurilor legate de desfacerea unui singur produs, asigurându-se astfel maximizarea profitului total.

3.3.2. Concurenţa monopolistică Concurenţa monopolistică se caracterizează prin existenţa mai multor producători,

care deţin însă o pondere mai mică pe piaţă, diferenţierea produselor, inexistenţa unor restricţii la intrarea în ramură a altor firme şi un anume control al preţurilor. Acest tip de concurenţă prezintă elemente ce apar la cele două forme de piaţă analizate anterior, concurenţa perfectă şi monopolul absolut, de unde şi denumirea de concurenţă monopolistică. După cum aprecia Fr. Perroux, "în epoca în care monopolul şi concurenţa erau opuse ca focul şi apa ,,,, trebuia un suflu pentru a susţine şi a proba că monopolul şi

2 Galbraith J.K.; Salinger N., Almost Everyone's Guide to Economics, New York, Batham Books, 1989, p.49-50.

concurenţa desemnează familii de forţe perfect compatibile, din care este necesar a repera

combinaţii în proporţii variabile, în vederea stabilirii de scheme inteligibile ale realităţii" 9. În plus acest cadru de analiză ne permite o apropiere mai mare de realitatea economică unde concurenţa şi monopolul se întrepătrund de fiecare dată când pe lângă variabilele de acţiune tradiţionale, preţul şi cantitatea, se introduce concurenţa prin produse, diferenţierea produselor şi mărcilor de fabrică, ce sunt elemente esenţiale ale activităţii economice contemporane.

În acest caz, cererea este individualizată, datorită legăturilor de interdependenţă pe care le creează diferenţierea produsului şi raporturilor personale existente între producătorii şi cumpărătorii acestuia. Drept urmare, fiecare producător dispune de o clientelă ce este legată de tipul de produs pe care îl furnizează. Situaţia fiecărui producător este, în mod aparent, analoagă celei unui monopol. Fiecare urmăreşte să înlăture o parte din cererea de produse care le pot substitui pe ale sale printr-o politică de vânzare (publicitate, promovarea vânzării etc.) Această politică antrenează o creştere a cantităţilor cerute la un anumit nivel al preţului, ceea ce determină o diminuare a elasticităţii cerere - preţ.

Însă, fiecare producător nu dispune decât de un monopol precar pe piaţă. Poziţia sa poate fi suprimată prin reacţiile concurenţilor săi: schimbările de preţuri, modificarea caracteristicilor produselor lui, o mai bună informare asupra acestor produse. Prin urmare, fiecare producător trebuie să ţină cont nu numai de elasticitatea cererii în raport cu preţul produsului său, ci, de asemenea şi în raport cu preţurile produselor substituibile furnizate de concurenţii săi, fapt ce este cunoscut sub denumirea de elasticitate cerere - preţ încrucişată.

Principalele trăsături ale concurenţei monopolistice sunt diferenţierea produsului şi existenţa unui număr mare de producători .

Diferenţierea produsului constă în faptul că fiecare producător, în interesul înlăturării concurenţilor săi, caută să imprime produselor sale anumite particularităţi individuale, care se pot transforma într-o superioritate monopolizată de el în lupta cu alţi producători. "Diferenţierea - spunea unul dintre cei ce au fundamentat teoretic acest tip de concurenţă - poate să se bazeze pe anumite caracteristici ale produsului însuşi ca: particularităţi garantate prin brevete exclusive, mărci de fabrică, ambalaje sau recipiente speciale sau originalitate de calitate, de model, culoare, de stil. Diferenţierea produsului

poate să provină de asemenea din condiţiile care înconjoară vânzarea sa"10. Orice producător care a reuşit să atragă cumpărătorii prin anumite particularităţi ale mărfurilor sale dobândeşte un anumit monopol asupra acestei mărfi şi îl poate folosi în scopul unei anumite urcări a preţurilor. Însă, puterea firmelor este relativ însemnată. Ele nu suportă

pasiv acţiunea mediului extern11. Orice firmă este capabilă să acţioneze asupra mediului pentru a-l transforma sau adapta obiectivelor sale. Ca urmare a influenţării preferinţelor cumpăratorilor prin diferenţierea produsului, curba cererii produsului firmei respective se poate deplasa spre dreapta. Deplasarea favorabilă (spre dreapta) a curbei cererii are la bază deplasarea nefavorabilă a curbei costurilor (aceasta va antrena costuri de publicitate), care se vor ridica în plan. În condiţiile aceleiaşi cereri globale, aceasta va presupune deplasarea spre stânga a curbelor cererii celorlalte firme din ramură. Cantitatea totală de produse cerută va fi redistribuită, celelalte firme fiind obligate să funcţioneze la o scară a producţiei inferioară celei ce ar corespunde costului mediu minim.

O a doua trăsătură, ce reprezintă o diferenţă importantă faţă de situaţia de monopol absolut, dar o asemănare cu cea de concurenţă perfectă, este numărul mare de producători - vânzători. Deciziile fiecăruia dintre ei sunt fără consecinţe asupra situaţiei

9 Fr. Perroux, L'Economie du XX-e siècle, deuxieme édition argumentee, PUF, 1964, p.108. 10 E.R. Chamberlin, La theorie de la concurrence monopolistique, PUF, 1953, p. XX-XXI. 11 Băbăiţă I., Duţă. A., op.cit., p. 104.

individuale a concurenţilor, chiar dacă, în ultimă instanţă, reacţiile tuturor agenţilor economici prezenţi pe piaţă au consecinţe asupra poziţiei şi profitului fiecăruia. Ceea ce deosebeşte concurenţa monopolistică de oligopol este faptul că nu există interdependenţe directe între deciziile a doi producători priviţi izolaţi. Deciziile luate de către un producător izolat nu au influenţă sensibilă asupra altor producători, deşi el suportă totuşi consecinţele deciziilor acestora şi ale tuturor cumpărătorilor.

Concurenţa monopolistică permite să se pună în evidenţă importanţa pe care o are concurenţa prin produse în condiţiile economiei contemporane, alături de celelalte două variabile ale concurenţei, preţul şi cantitatea produsă. Deşi, concurenţa prin produse a înlocuit, în condiţiile epocii actuale, destul de mult concurenţa prin preţ, ea devenind o trăsatură fundamentală a concurenţei monopolistice nu trebuie totuşi pus semn de egalitate între aceasta şi diferenţierea produselor. În fapt diferenţierea produsului este mult mai largă, ea este prezentă şi în cazul oligopolului, când există pe piaţă puţini producători (diferenţa principală faţă de concurenţa monopolistică) dar unde fiecare dintre ei este preocupat de acţiunea concurenţilor săi şi, drept urmare, pentru a-şi menţine poziţiile pe piaţă caută să diferenţieze produsul.

3.4. Intervenţii guvernamentale în mecanismul formării pre ţurilor

3.4.1. Necesitatea intervenţiei guvernamentale

În situaţii de grave de penurii provocate de războaie, de tulburări sociale, de crize ale aprovizionării economiei cu unele materii prime etc., restabilirea echilibrului dintre cerere şi ofertă s-ar realiza la niveluri ridicate ale preţurilor care ar limita drastic accesul unor largi categorii de persoane la bunurile respective. Piaţa însăşi, prin mecanismul funcţionării ei de la sine, poate conduce la concentrarea treptată a ofertei în mâinile unui singur producător, care, ajungând în situaţie de monopol, impune un nivel de preţ neconform interesului consumatorilor. Aceste câteva exemple şi alte situaţii posibile determină necesitatea intervenţiei guvernamentale în domeniul delicat al formării preţurilor.

În esenţă, această intervenţie cunoaşte două forme: intervenţia directă, prin fixarea unor plafoane maxime sau minime ale nivelurilor preţurilor ce pot fi practicate, şi intervenţia indirectă, prin influenţarea pe diverse căi a cererii şi ofertei totale.

3.4.2. Intervenţiile directe pot avea loc în două situaţii: în cazul penuriei, adică atunci când oferta totală este insuficientă pentru a face faţă cererii, şi în cazul abundenţei, când cererea totală este insuficientă pentru a absorbi oferta de bunuri de pe piaţă.

3.4.2.1. Penuria este mai mult decât un simplu dezechilibru temporar între cerere şi ofertă. O insuficienţă cronică a ofertei, mai ales atunci când este vorba de bunuri de strictă necesitate cum ar fi produsele alimentare, favorizează ridicarea preţului de echilibru la un nivel ce devine incompatibil cu puterea de cumpărare a unei părţi a populaţiei. Intervenţia guvernului are loc în acest caz prin fixarea unui plafon maxim al preţurilor ce pot fi practicate. Ce se întâmplă în acest caz? Conform fig. 9.1., intersecţia curbelor cererii şi ofertei determină preţul de echilibru OPe, prea ridicat pentru o mare parte a

cumpăratorilor care au nevoie de bunul respectiv, şi cantitatea de echilibru OQe,

insuficientă pentru a acoperi nevoia reală a societăţii.

Dacă statul intervine prin această măsură administrativă, însoţită desigur de

constrângere, nivelul maxim admis al preţului de vânzare OPi, inferior celui de echilibru,

permite şi cumpărătorilor cu venituri mai mici să-şi manifeste cererea pentru bunul respectiv. Astfel, cererea totală a pieţei creşte de la OQe la OE. Nivelul mai redus al

preţului devine însă insuficient remuneratoriu pentru producători. Guvernul nu-i poate obliga să producă în pierdere (cu excepţia cazului când aceştia ar fi întreprinderi de stat, cărora pierderile le sunt acoperite de la buget). De aceea, ca urmare a ieşirii de pe piaţă a unei părţi a producătorilor, oferta OQe, şi-aşa insuficientă, se restrânge la OD. Penuria se

accentuează, devenind însă de această dată vizibilă pe piaţă, sub forma "cozilor" sau "firelor de aşteptare", care reprezintă cererea nesatisfăcută, exprimată în fig. 9.1. de segmentul DE.

Cum se realizează accesul cumpărătorilor la bunurile ieftinite pe cale administrativă? Cum să se repartizeze cantitatea OD pentru a satisface cererea OE? Cea mai eficace metodă este cea a raţionalizării consumului (emiterea de cartele), care este o formă a intervenţiei indirecte, pentru restrângerea cererii. Fiecărui consumator i se permite astfel satisfacerea parţială a cererii sale. Dacă nu se emit cartele, servirea cumpărătorilor se poate face în ordinea sosirii la "coadă", dacă aceasta este supravegheată de poliţie, sau pe baza folosirii forţei: este servit cel care are puterea să înlăture pe ceilalţi şi să ajungă la vânzător înaintea epuizării mărfii supuse desfacerii.

Această intervenţie favorizează însă şi apariţia "pieţei negre": mărfurile deficitare, la preţuri reduse, sunt achiziţionate prin intermediul vânzătorilor incorecţi (sau chiar de la producător, dacă acesta este o întreprindere de stat) de către persoane care le vor revinde la preţuri adesea mai mari chiar decât nivelul preţului de echilibru OPe care s-ar fi format

în mod liber pe piaţă. Aceasta deoarece, pe de o parte, preţul de speculă va include şi o "primă de risc" pentru vânzătorul clandestin, iar pe de altă parte, pe "piaţa neagră" nu există transparenţa necesară orientării cumpărătorilor spre vânzători care practică preţuri mai mici.

Este evident, din cele prezentate mai sus, că intervenţia guvernamentală sub această formă nu poate fi în avantajul consumatorului şi nici nu rezolvă problema penuriei. Ea poate fi practicată doar în mod excepţional, însoţită eventual de subvenţii acordate producătorilor şi de adoptarea altor măsuri de politică economică pentru încurajarea producţiei, în vederea restabilirii echilibrului dintre cererea totală şi oferta totală, când mecanismele pieţei îşi vor relua rolul fixării preţurilor.

3.4.2.2. În condiţiile abundenţei, oferta fiind cu mult mai mare decât cererea, preţul de echilibru va tinde spre un nivel scăzut, neremuneratoriu pentru producători. Aceasta îi determină pe mulţi să abandoneze ramura respectivă de activitate, producţia acesteia se diminuează până se apropie de nivelul normal pentru satisfacerea cererii existente, când preţul de echilibru redevine remuneratoriu pentru producători.

Dacă însă guvernul are interesul de a nu se diminua producţia ramurii sau de a menţine capacităţile de producţie existente, poate încerca această metodă de intervenţie directă, impunând pieţei un plafon minim de preţ, de această dată însă, superior celui de echilibru.

Se observă din reprezentarea grafică din fig. 9.2. că, faţă de cantitatea OQe

corespunzătoare preţului de echilibru fără intervenţie (ofertă prea mare, care provoacă formarea unui preţ al pieţei OPe prea mic, neremuneratoriu pentru producători),

impunerea de către guvern a preţului - plafon minim egal cu OPi determină o creştere a

cantităţii oferite la OE. Concomitent însă, guvernul nu-i poate obliga pe consumatori să achiziţioneze aceeaşi cantitate sau chiar una mai mare la preţul de intervenţie OPi, mai

ridicat. Dimpotrivă, aceştia îşi vor reduce cantitatea cerută la segmentul OD, astfel încât segmentul BC va reprezenta o ofertă suplimentară provocată de intervenţia directă guvernamentală. Ofertanţii vor constata că nu-şi vor mai putea vinde cantitatea pe care o valorificau înaintea intervenţiei. Vor spori cheltuielile lor cu stocarea producţiei aduse pe piaţă, cu dobânzile la eventualele credite angajate anterior pentru producţie şi pe care nu le mai pot rambursa, cu deteriorarea unor bunuri perisabile etc. Dintr-o măsură intenţionată a ajuta pe producători, intervenţia guvernamentală directă, ca şi în cazul penuriei, se transformă într-o metodă de dezavantajare a agentului economic.

Rezultă, în concluzie, că intervenţiile guvernamentale directe în mecanismul formării preţurilor sunt indezirabile, atât pentru consumator, cât şi pentru producător, cu pierderi mari pe planul eficienţei economice. Ele pot fi practicate doar în mod excepţional, pe o perioadă scurtă de timp, până la reîncadrarea raportului dintre cerere şi ofertă în limitele normalului.

3.4.3. Intervenţiile indirecte Intervenţiile indirecte constau în influenţarea componentelor mecanismului formării

preţurilor prin măsuri care pot viza oferta, cererea sau, concomitent, oferta şi cererea. 3.4.3.1. Cele mai importante şi mai accesibile intervenţii sunt măsurile de

influenţare a ofertei. Astfel, dacă se urmăreşte diminuarea nivelului preţului de echilibru, pentru a se veni

în sprijinul consumatorilor cu venituri mai reduse, se vor lua măsuri care să ducă la deplasarea curbei ofertei din poziţia S0, căreia îi corespundea preţul de echilibru OPe0, în

poziţia S1, căreia îi corespunde un preţ de echilibru mai redus, OPe1 (vezi fig. 9.3.a).

Deplasarea curbei ofertei spre dreapta semnifică sporirea cantităţii oferite pe piaţă.

Dacă, dimpotrivă, guvernul doreşte creşterea nivelului preţului de echilibru al pieţei, va lua acele măsuri care să ducă la deplasarea curbei ofertei de la dreapta spre stânga, adică din poziţia S0 în poziţia S2, căreia îi va corespunde preţul de echilibru OPe2. Deplasarea

curbei spre stânga semnifică diminuarea ofertei. Creşterea sau diminuarea ofertei se poate realiza prin cel puţin cinci modalităţi: - Folosirea instrumentelor politicii comerciale pentru deplasarea materială a

produselor pe seama legăturilor pieţei interne cu cea externă. Astfel, atunci când se doreşte creşterea ofertei interne, se pot reduce taxele vamale la importuri, se măresc contingentele de import, se înlătură eventualele prohibiţii la importuri sau chiar se acordă prime pentru importuri. În plus, pentru a evita diminuarea ofertei interne, poate fi descurajat şi exportul, suprimându-se primele, contingentând exporturile şi renunţând la alte facilităţi acordate anterior pentru stimularea lor. Dimpotrivă, dacă se urmăreşte diminuarea ofertei interne, pentru creşterea preţurilor, se iau măsuri inverse: creşterea taxelor vamale la importuri, contingentarea mărfurilor importate, chiar prohibirea importurilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, încurajarea exporturilor prin diminuarea sau chiar înlăturarea contingentărilor, acordarea de prime sau asigurarea unor alte facilităţi.

- Creşterea sau diminuarea stocurilor. Reducerea ofertei pe piaţă la un moment dat poate fi realizată pe seama creşterii stocurilor (desigur, numai la produsele care pot fi stocate, de exemplu, cele din rezerva strategică a statului sau la produse agricole nealterabile cum ar fi cerealele), prin acordarea de credite avantajoase sau acceptarea creşterii cheltuielilor bugetare. Dimpotrivă, atunci când se doreşte creşterea ofertei interne, se poate apela la diminuarea stocurilor pentru suplimentarea ei.

- Transformarea tehnică a produselor. De exemplu, dacă este prea mare oferta de tomate (ceea ce face ca preţul de echilibru al pieţei să fie prea mic, neremuneratoriu pentru producători), acestea pot fi transformate în bulion, tomate în bulion sau alte tipuri de conserve, cu termen mai lung de stocare şi folosire.

- Controlul direct al ofertei, prin măsuri ca reglarea cantităţii de vin livrate de către producători şi necesitatea unei autorizaţii speciale pentru noile plantaţii de viţă de vie în Franţa sau reglementarea suprafeţelor plantate şi a vânzărilor de produse agricole. De exemplu, în 1983, pentru a resorbi oferta excedentară, în SUA s-a pus în aplicare un program de reducere a suprafeţelor cultivate prin plată în natură: agricultorii care nu cultivau o parte din terenul lor agricol primeau, din stocurile publice, aproape echivalentul a ceea ce ar fi obţinut din propriile lor recolte. În cadrul politicii agricole americane, nerespectarea aşa-numitelor "contingente de suprafaţă" priva producătorii de susţinerea financiară guvernamentală. Exemplele pot continua.

- Implicarea statului în activitatea de producţie, pe care o poate realiza în anumite situaţii prin investiţii publice într-un sector deficitar sau pentru care are un interes

strategic. Într-o economie de piaţă, această modalitate este mai puţin folosită, sporirea ofertei fiind lăsată pe seama iniţiativei private.

3.4.3.2. În ceea ce priveşte influenţarea cererii, aşa cum se observă din fig. 9.3.b.,

pentru a se ajunge la un preţ de echilibru mai mare, avantajos producătorilor, se pot adopta măsuri pentru stimularea cererii, care să ducă la deplasarea curbei acesteia din poziţia D0 în poziţia D1, astfel încât, oferta fiind presupusă constantă, preţul de echilibru

se majorează de la OPe0 la OPe1. Deşi extinderea cererii reprezintă preocuparea proprie a

producătorilor, care folosesc în acest scop îndeosebi publicitatea, guvernul poate interveni prin diverse modalităţi: o stimulare generală a cererii poate fi realizată printr-o diminuare sensibilă a impozitelor pe veniturile populaţiei sau printr-o majorare a salariilor angajaţilor din sectorul public, măsură mai rar folosită; o extindere a cererii pentru un anumit produs, de obicei pentru a menţine preţul de echilibru al pieţei unui bun cu producţie excedentară, poate fi realizată prin creşterea consumului intern ca urmare a distribuirii gratuite a alimentelor excedentare persoanelor nevoiaşe sau copiilor din şcoli sau ca urmare a vânzării lor la preţuri reduse; statul mai poate încuraja extinderea cererii şi prin lansarea unor sloganuri de promovare a creşterii achiziţiilor de produse naţionale: "Achetez français", sau "Buy british" etc.

Mai uşor practicabile sunt măsurile de restrângere a cererii, care determină deplasarea curbei acesteia spre stânga (vezi fig. 9.3.b.), din poziţia D0 în poziţia D2, şi

diminuarea preţului de echilibru, de la OPe0 la OPe2. Exemplul cel mai cunoscut este

raţionalizarea, care poate fi directă (când cumpărătorul trebuie să îndeplinească două condiţii: să aibă banii necesari pentru a cumpăra produsul şi să posede tichetul sau cartela eliberată de autoritătile abilitate) sau indirectă (zile fără carne sau fără alcool, vânzări între anumite ore, multiplicarea formalităţilor de vânzare etc.)

3.4.3.3. Măsurile care vizează influenţarea simultană a ofertei şi a cererii sunt mai ales de natură psihologică, constând în crearea unui climat de optimism sau de pesimism care să ducă la modificarea previziunilor agenţilor economici. De exemplu, într-o perioadă de inflaţie, când se instaurează o adevărată psihoză de masă privind creşterea iminentă a preţurilor, care duce la o amplificare a cererii, autorităţile publice, în special cele care gestionează politica monetară, pot adopta măsuri menite a tempera această tendinţă şi a restabili încrederea în stabilitatea puterii de cumpărare a monedei naţionale.

4. TEORIA DISTRIBU ŢIEI (RECOMPENSAREA FACTORILOR DE

PRODUCŢIE)

4.1. Salariul

4.1.1. Natura salariului. Concepte Salariul reprezintă venitul, îndeosebi sub formă bănească, distribuit posesorului

forţei de muncă pentru serviciile aduse economiei şi societăţii. Prin definiţie, pentru cel care îl dobândeşte, salariul reprezintă un venit. Pentru cel

care îl plăteşte, pentru angajatorul forţei de muncă, salariul reprezintă un cost, un element al preţului mărfurilor vândute. Pe salariat îl interesează ce poate face cu venitul obţinut. De ceea salariul este privit ca nominal sau real.

Salariul nominal (Sn) reprezintă suma de bani pe care angajatul o primeşte în schimbul muncii depuse.

Salariul real (Sr) reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată, la un moment dat, cu ajutorul salariului nominal.

Salariul real se află în relaţie direct proporţională cu salariul nominal şi în relaţie invers proporţională cu nivelul preţurilor:

p

SS n

r = (10.1.)

Dinamica salariului real se determină cu ajutorul indicelui de creştere (ISR):

1000

1 ⋅=r

rS S

SI

r, unde

1rS este salariul real din perioada curentă, iar

0rS este salariul

real din perioada de referinţă. Înlocuind, relaţia devine:

1000

1

1

⋅=

P

SnP

Sn

IrS , iar prin rearanjarea termenilor: 100

100

100

0

1

1

0 ⋅⋅

⋅

P

P

S

Sn

In

Sr, ceea ce devine în

final: 100⋅=p

S

S I

II n

r.

Dacă, de exemplu, într-o anumită perioadă salariul nominal se dublează, în timp ce preţurile cresc, în medie, de 2,5 ori, indicele de creştere a salariului real este:

%80100250

200 =⋅=rSI , ceea ce înseamnă că salariul real a scăzut cu 20%.

În afară de venitul obţinut pe o cale directă, proporţional cu munca depusă, angajatul

mai poate fi beneficiarul salariului colectiv şi al salariului social. Salariul colectiv este acela atribuit tuturor salariatilor unei firme ca participare la

rezultatele acesteia (profit) sau prin acordarea a diferite facilităţi. Salariul social se obţine în urma redistribuirii venitului national în vederea asigurării

de venituri unor categorii de salariaţi care se confruntă cu probleme deosebite sau se află într-o situaţie materială precară (şomaj, accidente de munca, boli profesionale etc.).

4.1.2. Forme de salarizare Pentru a pune în relaţie cât mai directă rezultatele, cantitative şi calitative, ale muncii

cu veniturile, in practică se uzează de trei principale forme de salarizare: în regie, în acord, pe bază de cote procentuale.

Salarizarea în regie sau după timpul de lucru se practică în acele unităţi sau pentru acele categorii de salariaţi unde rezultatele muncii nu sunt pe deplin comensurabile: învăţământ. sănătate, justiţie, apărare naţională, administraţie etc. Venitul se determină, aici, ca un produs între tariful orar şi numărul de ore prestate. Fiecărui lucrător îi sunt fixate, in mod individual, printr-o fişă a postului, sarcinile şi responsabilităţile ce-i revin. În funcţie de modul cum şi le îndeplineşte, se fixează tariful orar precum şi eventualele recompense (premii, gradaţii, gratificaţii etc.) iar dacă este cazul eventualele sancţiuni sau diminuări de salariu.

Salarizarea în acord se practică la firmele a căror activitate este relativ omogenă iar rezultatele muncii sunt pe deplin măsurabile. Acordul ia forma unei înţelegri între cele două părţi: firma, pe de o parte, care are lucrări de executat şi o formaţiune de lucru, pe de alta parte, care se angajează ca într-un anumit interval de timp să execute lucrarea la parametrii cantitativi şi calitativi descrişi. Tariful se fixează pe unitate fizică de lucrare executată (bucată, metru patrat, metru cub, piesă, ansamblu, subansamblu etc.).

Salarizarea în cote procentuale se practică, îndeosebi, în unităţile comerciale. Pentru a fi stimulaţi în promovarea imaginii şi vânzarea mărfurilor şi serviciilor, lucrătorii acestor unităţi sunt salarizaţi în cote procentuale aplicate valorii vânzărilor.

Fiecare din cele trei forme uzuale de salarizare îşi are avantajele şi dezavantajele ei. De multe ori, aceeaşi firmă, în virtutea autonomiei sale funcţionale, poate proceda la o combinare de elemente aparţinând a două sau chiar trei forme de salarizare. Poate practica, altfel spus, o salarizare mixtă. De asemenea, în aplicarea politicii de salarizare, fiecare firmă pleacă şi de la premisa că proprii săi salariati pot fi coparticipanţi la salariul colectiv sau social; pot fi beneficiarii sistemului de participare la impărţirea profiturilor etc.

4.2. Dobânda şi profitul

4.2.1. Ce este şi sub ce formă există dobânda? Dobânda reprezintă, în esenţă, remunerarea factorului capital de împrumut. Ea este

suma de bani care o plăteşte împrumutatul, numit debitor, împrumutatorului, numit creditor, pentru dreptul de a folosi suma împrumutată o anumită perioadă de timp.

Întâi de toate, reţinem faptul că dobânda poate fi privită la modul absolut, ca masă sau sumă totală cuvenită creditorului si la modul relativ ca rată a dobânzii.

Masa sau suma absolută a dobănzii (D) se determină fie ca dobăndă simplă fie ca dobăndă compusă.

Dobânda simplă are in vedere perioade ale împrumutului de până la un an, inclusiv şi faptul că dobânda cuvenită se încasează şi nu este capitalizată. Formula de calcul este următoarea: TCdD ⋅⋅= (10.2.) în care: D - masa dobânzii; d - rata dobânzii; C - mărimea creditului; T - timpul împrumutului socotit în ani.

De exemplu, o sumă de 10 milioane lei imprumutată pe 6 luni cu o rata a dobânzii de 50% va aduce creditorului o dobândă în sumă de:

5,212

6000.000.10

100

50 =⋅⋅=D milioane lei

Dobânda compusă are în vedere perioade mai mari de un an şi presupune, implicit, procesul de capitalizare; se plăteşte dobândă la dobândă. Pentru a o determina, se

calculează mai întâi suma (Sn) ce revine creditorului peste n ani de imprumut a sumei C, după formula: n

n dCS )1( += (10.3.)

De aici plecând: CSD n −= (10.4.)

Rata dobânzii (d) reprezintă preţul împrumutului a o sută unităţi monetare pe timp de un an. Se determină ca raport procentual intre mărimea absolută a dobânzii şi cea a

creditului, după formula: 100⋅=C

Dd (10.5.)

Distingem, apoi dobânda nominală şi dobânda reală. Dobânda nominala reprezintă câştigul creditorului exprimat în unităţi monetare, sau

în termeni nominali. Deşi moneda reprezintă unitatea de măsură general valabilă, puterea ei de cumpărare poate fi afectată de inflaţie. În acest context cel care a renunţat la o plăcere prezentă pentru una viitoare vrea să ştie care este preţul real al acestui sacrificiu şi dacă acesta a meritat. Ca să afle, determină rata reală a dobânzii care exprimă randamentul real al capitalului împrumutat, adică, ce volum de bunuri va obţine mâine în schimbul celor la care a renunţat astăzi.

Rata reală a dobânzii (r) se determina prin diferenţa dintre rata nominală (i) şi rata inflaţiei (π ):

π−= ir (10.6) Relaţia dintre rata nominala si cea reală a dobânzii pune intotdeauna problema

actualizării fluxurilor de venituri viitoare pe care un capital împrumutat le poate produce. Întrucât renunţă la bunuri prezente pentru bunuri viitoare, orice persoană este interesată sa afle valoarea curentă a unor câştiguri pe care le obţine în viitor ca urmare a investiţiei făcute pe seama amânării consumului. Problema constă, de fapt, în a determina suma de bani care ar fi suficientă astăzi pentru a genera un anumit flux de venituri la dimensiunile actuale ale ratei dobânzii.

În cazul în care pe întreaga durată de împrumut a capitalului câştigul anual (A) este acelaşi iar rata dobânzii (i) rămâne neschimbată, valoarea actualizată (Va) se determină

după formula: i

AVa = (10.7.)

Atunci când fluxurile anuale de venit variază pe anumite intervale de timp, iar de la un interval la altul rata dobânzii se modifică, formula de calcul devine:

nn

a i

A

i

A

i

AV

)1(...

)1(1 221

++

++

+= (10.8)

unde: - A1, A2, ...An, reprezintă veniturile viitoare dobândibile în intervalele de timp 1, 2, ...

n - i reprezintă rata dobânzii constantă doar pentru un anumit interval de timp (1, 2, ...

n)

Privită ca expresie a randamentului global2 al capitalului împrumutat, dobânda apare ca un câştig brut. După plata impozitului, câştigul devine net. De obicei, dobânda se impozitează prin procedeul numit la sursă.

În funcţie de durata împrumutului, dobânda poate fi pe termen scurt sau pe termen lung. Apoi, pe durata împrumutului dobânda poate rămâne fixă, stabilită iniţial prin clauzele contractului de imprumut sau variabilă, în funcţie de condiţiile pieţei. Mai amintim că dobânda poate varia în funcţie de gradul de risc. Pentru împrumuturi în condiţii relativ sigure şi cu bonitate certă şi recunoscută a partenerilor, dobânda este mai mică. Riscul ridicat implică si o rată a dobânzii pe măsură. De reţinut că în mod normal

2 Randamentul global al capitalului împrumutat include dobânda cuvenită, in expresie bănească, dar şi serviciile posibile de

obţinut cu această ocazie, cum ar fi: transformarea rapidă a respectivei sume în mijloc de plată, inlăturarea riscului de a nu fi pierdută

sau furată etc.

dobânda nu include primele sau alte cheltuieli legate de supravegherea sau recuperarea capitalului imprumutat în condiţii de risc deosebit. Dacă le cuprinde, acestea formează falsa dobândă.

4.2.2. Mărimea şi dinamica profitului. Factori de influenţă Mărimea profitului se exprimă la modul absolut prin masa profitului şi la modul

relativ prin rata profitului .Masa profitului reprezintă suma totală dobândită sub formă de câştig şi calculată ca diferenţă între venituri şi costuri. Căştigul, pozitiv, se poate determina la nivel de produs, agent economic, ramură de producţie sau economie natională. În funcţie de domeniul de activitate, profitul poate capăta forma profitului industrial, comercial, bancar etc. Specificitatea locului în care se obţine poate conduce şi la un mod particular de calcul. De exemplu, profitul bancar (PrB), respectând regula generală a diferenţei dintre venituri şi cheltuieli, se determină scăzând din dobânda încasată (Dî) dobânda plătită (Dp) şi cheltuielile administrative ale băncii (Cha), după formula:

)( aplîrB ChDDP +−= (10.12.)

Rata profitului (pr') exprimă "preţul" cu care se dobândeste câstigul şi se determină ca raport procentual între masa profitului (Pr), pe de o parte, si capitalul consumat (costul de producţie, Cp), sau capitalul avansat (Ka) sau cifra de afaceri (Ca), pe de altă parte,

după formula: ;100' ⋅=p

r

C

Ppr ;100' ⋅=

a

r

K

Ppr ;100' ⋅=

a

r

C

Ppr (10.13.)

Fiecare formulă conduce la un alt rezultat din moment ce numitorii diferă. Deşi, de manieră generală, rata profitului reflectă gradul de rentabilitate al capitalului, prima formulă se apropie cel mai mult de ceea ce teoria şi practica numeşte rata rentabilit ăţii . Diferenţa dintre prima si a doua formulă derivă din faptul că, de cele mai multe ori, Ka > Cp. Faptul se explică prin modul special in care se consumă anumite componente ale capitalului circulant dar cu deosebire ale capitalului fix.

Dinamica profitului, ca masa şi rată, se află sub incidenţa unui mare număr de factori. Dacă avem în vedere modul general de calcul, pentru a asigura creşterea profitului va trebui să găsim acei factori care conduc, fie la creşterea încasărilor din vânzarea bunurilor şi serviciilor create, fie la reducerea costurilor. Teoria şi practica economică sintetizează, ca esenţiali, următorii factori de influenţă a profitului.

a) Nivelul preţurilor de vânzare cu care se află în relaţie direct proporţională; b) Nivelul costurilor, cu care se găseşte în relaţie invers proporţională; c) Nivelul producţiei, cu care se găseşte în relaţie direct proporţională. Relaţia dintre

nivelul producţiei şi profit trece, de fapt, tot prin costuri. Explicaţia ţine de împrejurarea că o producţie mare înseamnă cheltuieli fixe mici pe unitate de produs.

d) Structura şi calitatea producţiei. Prin însăşi natura lor, bunurile şi serviciile nu comportă acelaşi nivel al rentabilităţii. Oportunităţile de afaceri ca şi nivelul aferent al productivităţii diferă de la o ramura la alta. Relativ la aceste împrejurări, agenţii economici vor căuta întotdeauna, în intenţia de a-şi maximiza profitul, să investească în acele domenii unde bunurile se obţin în condiţii de maximă eficienţă, sunt cerute pe piaţă, se vând repede, la preturi remuneratorii etc. Calitatea produselor acţionează într-un sens relativ asemănător. Bunurile de calitate superioară îşi găsesc cu uşurinţă debuşeu, se vând la preţuri mari şi câştigă clientela împunându-le şi pentru viitor.

e) Viteza de rotaţie a capitalului cu care este în relaţie direct proporţională. Timpul necesar pentru trecerea capitalului prin fazele necesare de aprovizionare, producţia propriu-zisă şi descafere difera de la un întreprinzător la altul si de la un sector de activitate la altul. De obicei, componenta capital fix, în ansamblul capitalului, are o mişcare mai greoaie. De aceea, reducerea ponderii capitalului fix la strictul necesar

însoţită de preocuparea de a folosi numai mijloace tehnice moderne, de mare randament, pot contribui la "fluidizarea" capitalului, si accelerarea vitezei sale de rotaţie. Acest lucru este necesar pentru că, stiut este, la un capital egal avansat, vor obţine profit mai mare firmele care asigură o viteză mai mare de rotaţie a capitalului lor.

4.3. Renta

4.3.1. Natura rentei Fiind legată de folosirea unuia dintre principalii factori "originari" - pământul, renta a

angajat consistent discursul teoretic încă din perioada de afirmare a ştiinţei economice. Willian Petty, François Quesnay, Adam Smith, David Ricardo şi Karl Marx şi-au făcut o preocupare esenţială din a explica natura şi formele pe care le îmbracă renta.

În general, se admite că pentru faza clasică a ştiinţei economice teoria rentei a câştigat, explicativ, noţional şi în planul mecanismului de formare, prin contribuţia decisivă a lui Ricardo şi Marx. Cum pentru acea perioadă pământul era socotit principalul factor de producţie, renta a îmbrăcat forma rentei funciare şi a fost definită de Ricardo, reprezentativ şi acoperitor, ca fiind "... acea parte din produsul pământului care se plăteşte landlordului pentru folosinţa forţelor originale şi indestructibile ale solului"4. În circumstanţele de atunci renta era explicată plecând de la:

• proprietatea privată asupra pământului; • "legea fertilităţii descrescânde" a solului, ca formă a legii randamentelor

neproporţionale; • modul specific de formare a preţurilor agricole în condiţiile unei oferte de pământ

relativ fixe. Modul în care Ricardo, completat de Marx, a explicat renta a rămas de referinţă.

Teoria neoclasică în varianta marginalistă dar şi contemporană a preluat esenţialul din ceea ce a oferit Ricardo. În plus, prin extensie şi generalizare, a tratat renta sub forma rentei economice ca venit obţinut prin închirierea folosinţei oricărui factor de producţie disponibil în cantitate limitată: pământ, zăcăminte de petrol, aur, dar şi jucători de fotbal, aviatori etc.

4.3.2. Renta funciară şi formele ei Dacă renta este o diferenţă rezultă că ultimul pământ atras în circuitul agricol sau pe

care s-a investit nu oferă nici o rentă. Acesta este pământul care fixează preţul produselor agricole, pământ a cărui cultură înseamnă condiţiile de producţie cele mai nefavorabile dar, în acelaşi timp, strict necesară asigurării hranei populaţiei.

El aparţine însă unui proprietar funciar care nu va ceda arendaşului dreptul de folosinţă decât în schimbul unei sume de bani numite rentă absolută. Sursa ei este mecanismul specific de formare a preturilor produselor agricole. Oferta inelastică a acestora, dată de caracterul limitat al terenurilor ce pot fi atrase în circuitul agricol, ridică preţul produselor peste nivelul la care s-ar fixa printr-o confruntare liberă a unei cereri şi oferte elastice. În felul acesta, pretul include costul, profitul normal al arendaşului şi un excedent care este însuşit de proprietarul funciar în virtutea dreptului de proprietate asupra pământului.

4 David Ricardo, Despre principiile economiei politice şi impunerii, în Opere alese, vol. 1, Editura Academiei Române, Bucureşti,

1959, p.85.

Pentru a înţelege mecanismul formării rentei diferenţiale, să luăm un exemplu. Fie două terenuri, A şi B, de fertilităţi diferite. Pe terenul A, mai fertil, se obţine o producţie de grâu de 5000 kg/ha, în timp ce pe terenul B se obţin 4000 kg/ha.

Costurile sunt relativ aceleaşi pe aceeaşi suprafaţă de teren. Să presupunem că toate lucrările agricole necesare (arat, însămânţat, întreţinerea culturii, recoltat) costă 3.000.000 lei/ha. Arendaşul trebuie să obţină măcar un profit normal (să zicem o rata a rentabiliăţii de 20%, ceea ce înseamnă un profit de 600.000 lei). Mai este şi renta funciară absolută, care se plăteşte proprietarului funciar pentru orice teren, indiferent de festilitate în sumă de, să presupunem, 200.000 lei/ha. Care va fi preţul de vânzare al grâului? Dacă arendaşul care cultivă terenul mai puţin fertil nu-şi acoperă prin preţ toate cheltuielile şi nu obţine şi un profit normal, va renunţa şi-şi va plasa capitalul în altă activitate. Terenul B ar rămâne neutilizat. Dar, pentru satisfacerea cererii de grâu a pieţei la un nivel cât de cât acceptabil, este necesară şi producţia de pe terenul B. De aceea pretul grâului este dictat de condiţiile de pe acest teren. Pentru cele 4000 kg. trebuie să se recupereze prin vânzarea pe piaţă costul - 3.000.000 lei - profitul normal al arendaşului - 600.000 lei - renta funciară absolută - 200.000 lei, în total 3.800.000 lei. Preţul unitar este 3.800.000 lei/4000 kg = 9.500 lei/kg.

Acesta este preţul director pe piaţă, la care se vinde grâul, indiferent de pe ce teren provine. Pentru producţia de pe terenul A se obţine prin vânzare suma de 5.000 kg. x 9.500 = 4.750.000, din care: 3.000.000 costul, 600.000 profitul normal al arendaşului, 200.000 renta, iar restul 4.750.000 - 3.800.000 = 950.000 reprezintă renta funciară diferenţială, datorită fertilităţii mai mari a terenului A, pe care şi-o însuşeşte proprietarul funciar, conform contractului de arendare încheiat.

În afară de renta diferenţială şi absolută, teoria, dar şi practica economică, evidenţiază existenţa rentei de monopol Ea se prezintă sub forma unui supraprofit obţinut de proprietarii unor terenuri cu însuşiri speciale (fertilitate excepţională, poziţionarea foarte avantajoasă etc.) şi de pe care se obţin bunuri cu calităţi deosebite ce se vând la preturi ridicate de monopol.

4.3.3. Preţul pământului În economia de piaţă pământul se vinde şi se cumpără. Are, deci, un preţ. În condiţiile în care pământul a fost socotit un factor pur originar, "dar al naturii",

determinarea preţului pământului s-a redus la o problemă de actualizare. Prima încercare de acest fel aparţine lui William Petty. În strădania sa de a calcula preţul pământului el şi-a dat seama că acesta reprezintă suma actualizata a rentelor viitoare ce se pot obţine de pe suprafaţa respectivă. A luat perioada de calcul ca fiind circumscrisă intervalului considerat necesar pentru ca trei generaţii să trăiască împreună. Datele statistice i-au arătat ca această perioadă este de 21 ani. De aici, valoarea pamântului era determinată ca fiind egala cu de 21 ori valoarea rentei anuale medii.

Pe filiera şi păstrând modelul gândirii lui Petty, astăzi, preţul pământului (Pp) se determină ca fiind renta anuală (Ra) capitalizată la dobânda zilei (d) după formula:

d

RP a

p = (10.14.)

Dacă, de exemplu, de pe suprafaţa de teren supusă vânzării se speră la o rentă anuală de 10 milioane lei, la o rată a dobânzii de 10% pretul pamântului va fi de 100 milioane

lei. 000.000.100%10

000.000.10 ==pP lei

Deşi formula rentei capitalizate la dobânda zilei prezintă interes şi pune în evidenţă doi factori principali de care depinde preţul pământului, ea nu mai poate fi aplicată în mod singular. Şi aceasta pentru că astăzi nu mai putem vorbi de pământ doar ca "dar al naturii". Investiţiile succesive pentru a-i ameliora condiţia l-au transformat în pământ -

capital. Iar preţul pământului capital, atunci când face obiectul pieţei libere, este supus influenţei următorilor factori:

a) Cererea şi oferta de teren. În fapt, cea care fixează pretul mai sus sau mai jos este cererea, limitarea naturală a pamăntului făcând oferta inelastică.

b) Cererea şi oferta de produse agricole. Ca şi în cazul altor factori de producţie, cererea de teren este una implicită. Ea derivă din cererea pentru serviciile pe care respectivul teren le poate oferi (produse agricole, loc pentru construcţii, plantaţii pomicole, viticole, silvice etc.).

c) Posibilitatea folosirii alternative a terenului. Un teren care se pretează unor multiple folosinţe este socotit mai valoros.

d) Rata dobănzii influenţează invers proporţional nivelul preţului pământului. Faptul este explicabil prin aceea că proprietarul terenului va pretinde la vânzarea lui o sumă egală cu capitalul care, depus la bancă cu dobânda zilei, îi aduce anual un venit egal cu renta obţinută dacă ar arenda terenul.

e) Mărimea rentei anuale influenţează direct proporţional preţul pământului. f) Cantitatea de capital investită şi regăsibilă în infrastructură, drenări, desecări,

instalaţii de irigaţie etc. poate contribui la creşterea pretului pământului.

5. MĂSURAREA REZULTATELOR MACROECONOMICE.

INDICATORII MACROECONOMICI SINTETICI

5.1. Măsurarea rezultatelor: funcţii, sisteme de calcul, principii şi metode Rezultatele activităţii la nivel de ansamblu al economiei naţionale dintr-o perioadă de

timp determinată, de regulă un an, se reflectă cifric prin indicatori macroeconomici. Măsurarea rezultatelor economice prin asemenea indicatori îndeplineşte o serie de

funcţii esenţiale: a) Indicatorii macroeconomici au rolul de evidenţă statistică, prin care se sintetizează

informaţiile privind rezultatele activităţilor dintr-o economie naţională, într-o perioadă determinată, măsurând potenţialul său economic;

b) Pentru agenţii economici ei constituie punctul de plecare în luarea deciziilor privind dimensiunea, structura şi calitatea ofertei şi cererii de bunuri economice viitoare, şi pe baza acestora atragerea şi utilizarea factorilor de producţie;

c) Pe baza lor se fac comparaţii internaţionale, prin care se pun mai bine în evidenţă valoarea performanţelor obţinute pe plan naţional, nivelul de dezvoltare economică atins de o ţară şi locul ei în economia mondială.

Măsurarea rezultatelor de ansamblu ale economiei naţionale se bazează pe o anumită teorie şi concepţie metodologică. Sub acest aspect s-au distins două sisteme: sistemul conturilor naţionale (SCN) - specific ţărilor cu economie de piaţă şi sistemul producţiei materiale (SPM) folosit în ţările cu economie centralizat - planificată.

a) Primul sistem se fundamentează pe teoria factorilor de producţie elaborată de către Jean Baptiste Say, conform căreia fiecare factor este recompensat în funcţie de contribuţia sa la activitatea economică. Prin urmare, în calculul indicatorilor macroeconomici se porneşte de la veniturile factorilor de producţie.

b) Cel de-al doilea sistem are la bază teoria muncii productive, conform căreia munca depusă în sfera producţiei materiale, inclusiv în domeniul serviciilor de producţie crează bunuri economice, deci este productivă. Deşi, între timp, această teorie a evoluat, în sensul lărgirii sferei de cuprindere a muncii productive, totuşi, cele mai multe dintre activităţile din domeniul serviciilor nemateriale (servicii de consum, servicii publice etc.) sunt considerate în continuare neproductive. Indicatorii macroeconomici calculaţi în cadrul acestui sistem (Produsul social, Venitul naţional etc.) au o sferă de cuprindere mai mică faţă de cei calculaţi prin sistemul conturilor naţionale. Sistemul producţiei materiale a fost caracteristic fostelor ţări socialiste şi pe măsura tranziţiei lor la economia de piaţă este înlocuit cu sistemul conturilor naţionale, ai cărui indicatori sunt urmarea evaluării tuturor bunurilor materiale şi serviciilor materiale şi nemateriale obţinute în activitatea economică într-o perioadă dată (de regulă un an).

Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice determinaţi prin sistemul

conturilor naţionale pot fi calculaţi prin trei metode7: a) metoda de producţie - prin care are loc agregarea produselor şi serviciilor finale

obţinute de agenţii economici în perioada de calcul (de regulă un an). Prin această metodă, din valoarea totală a producţiei se elimină consumul intermediar, iar în cazul indicatorilor în formă netă se exclud şi alocaţiile pentru consumul capitalului fix;

b) metoda utilizării producţiei finale - ce constă în agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor economici cu bunuri materiale şi servicii ce compun producţia finală. Se însumează cheltuielile menajelor pentru bunuri materiale şi servicii de consum, cheltuielile publice pentru bunuri materiale şi servicii, cheltuieli pentru bunuri de investiţii şi exportul net (diferenţa dintre export şi import);

7 Lazăr C., Gorincu Gh., Enache L. Teorie economică generală, Economica, Bucureşti, 1993, p.157 - 158.

c) metoda costurilor sau valorii adăugate - prin care se însumează elementele care reflectă compensarea factorilor de producţie (salariu, profit, dobândă, rentă etc.), alocaţiile pentru consumul de capital fix (forma brută a indicatorilor) şi impozitele indirecte (cu excepţia venitului naţional).

5.2. Indicatorii macroeconomici

Pe baza informaţiilor oferite de contabilitatea naţională, se calculează, în principal, următorii indicatori sintetici ce reflectă rezultatele macroeconomice.

• Produsul global brut (PGB) - ce exprimă valoarea totală a bunurilor materiale şi serviciilor obţinute într-o anumită perioadă, de regulă, un an. Se calculează ca sumă a producţiei brute de bunuri materiale şi servicii realizate de toate sectoarele naţionale, cu sau fără caracter de marfă, într-o perioadă de timp (de regulă un an).

PGB PG PF Cii

n

i ii

n

i

n

= = += ==∑ ∑∑

1 11

(11.2.)

unde: PGB - produsul global brut PGi - produsul global realizat în fiecare sector de activitate

PFi - produsul final realizat în fiecare sector de activitate

Ci - consumul intermediar din fiecare sector de activitate

i = numărul de sectoare economice. PGB cuprinde o serie de înregistrări repetate, incluzându-se şi valoarea bunurilor

materiale şi serviciilor primite de la alţi producători şi folosite pentru producerea de noi bunuri economice (consumul intermediar - respectiv materii prime, materiale, energie, semifabricate etc.).

• Produsul intern brut (PIB) - exprimă valoarea adăugată brută de piaţă a bunurilor economice finale produse în interiorul unei ţări într-o anumită perioadă, de regulă, un an, de către agenţii economici autohtoni şi străini. Baza de calcul a acestui indicator o constituie valoarea adăugată brută a bunurilor economice finale create de agenţii economici interni sau cheltuielile efectuate în economie pentru bunuri finale. Atributul de brut provine de la faptul că se cuprind şi alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizarea). Sunt avute în vedere numai produsele şi serviciile finale, adică ajunse, în cadrul acelei perioade, în ultimul stadiu al circuitului economic. Prin urmare, el se determină pornind de la PGB din care se scade consumul intermediar:

PIB PGB Ci= − (11.3.) unde: PIB - produsul intern brut; Ci - consumul intermediar.

PIB este evaluat la preţurile pieţei. Bunurile materiale şi serviciile finale cuprinse în acest indicator sunt destinate

consumului personal, consumului public, formării brute a capitalului (înlocuirea şi creşterea capitalului fix şi variaţia stocurilor) şi exportului net:

PIB C C FBCF E Iper pub= + + + −( ) (11.4.)

unde: Cper - consum personal privat; Cpub.- consum public (guvernamental); FBCF -

formarea brută a capitalului fix şi variaţia stocurilor; E - exportul; I - importul. • Produsul intern brut (PIB) exprimă valoarea adăugată netă de piaţă a bunurilor

materiale şi serviciilor finale produse de agenţii economici autohtoni şi străini în interiorul unei ţări, într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Se determină prin scăderea din PIB a consumului de capital fix (amortizarea):

PIN PIB CCF= − (11.5.) unde: PIN - produsul intern net; CCF - consumul capitalului fix.

• Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor bunurilor materiale şi serviciilor finale obţinute de către agenţii economici autohtoni care

acţionează atât în interiorul ţării cât şi în afara teritoriului naţional, într-o perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Se determină pornind de la mărimea PIB la preţurile pieţei la care se adaugă valoarea adaugată brută a agenţilor economici autohtoni din străinătate la preţurile pieţei (Vaas) şi se scade valoarea adaugată brută a agenţilor economici străini în interiorul ţării la preţurile pieţei (Vasi):

PNB PIB Vaas Vasi= + − (11.6.) PNB mai poate fi determinat prin corectarea PIB cu veniturile nete primite de la

restul lumii: PNB = PIB la preţurile pieţei + remuneraţiile salariale primite de la restul lumii - remuneraţiile salariale vărsate restului lumii + veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilor primite de la restul lumii - veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilor vărsate restului lumii.

Mărimea PNB poate fi mai mare sau mai mică decât cea a PIB în funcţie de soldul (pozitiv sau negativ) dintre PIB-ul creat de agenţii economici autohtoni în străinătate şi PIB-ul creat de agenţii economici străini în interiorul ţării. Dacă soldul este pozitiv, atunci PNB este mai mare decât PIB şi invers. O diferenţă semnificativă între PIB şi PNB poate fi întâlnită, mai ales, în cazul ţărilor în curs de dezvoltare supuse fenomenului de migraţie a forţei de muncă sau aflate sub impactul firmelor multinaţionale care repatriază profitul în ţările lor de origine.

Exprimând rezultatele activităţii agenţilor economici ai unei ţări, indiferent dacă îşi desfăşoară activitatea în graniţele naţionale sau în afara acestora, PNB este indicatorul care măsoară cel mai bine potenţialul economic al unei ţări şi, prin urmare, cel mai folosit în comparaţiile internaţionale.

Calculat pe baza preţurilor curente dintr-un an este denumit PNB nominal, iar pe baza preţurilor comparabile (ale unui an dat) este denumit PNB real. Prin raportarea acestora se obţine deflatorul PNB, ce reliefează modificările intervenite în nivelul preţurilor sau în puterea de cumpărare a banilor.

Deflatorul PNB =PNB nominal

PNB real (11.7.)

• Produsul naţional net (PNN) exprimă valoarea adăugată netă a bunurilor materiale şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, în ţară sau în afara teritoriului naţional, într-o perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Se determină prin scăderea din PNB a consumului de capital fix.

PNN PNB CCF= − (11.8.) Dacă PNN este determinat prin utilizarea preţurilor factorilor de producţie, atunci el

reflectă venitul naţional. • Venitul naţional (VN) reprezintă mărimea agregată a veniturilor obţinute de către

proprietarii factorilor de producţie, ca recompensă pentru aportul acestora la producerea bunurilor materiale şi serviciilor. El exprimă atât veniturile din muncă (salarii şi contribuţii), cât şi cele din proprietate (dobânzi, dividende, rente, chirii etc.). Exprimat la preţurile pieţei, venitul naţional se determină pornind de la PNB evaluat la preţurile pieţei din care se scade consumul de capital fix.

VN PNB CCFpp pp= − (11.9.)

unde: VNpp - venitul naţional la preţurile pieţei; PNBpp - produsul naţional brut la

preţurile pieţei. Exprimat la preţurile factorilor de producţie, venitul naţional se determină pornind de

la venitul naţional evaluat la preţurile pieţei din care se scad impozitele indirecte nete. VN VN Ipf pp in= − (11.10.)

unde: VNpf - venitul naţional la preţurile factorilor de producţie; Iin - impozitele indirecte

nete. Dar, I I Sin i= − (11.11.)

unde: Ii - impozite indirecte; S - subvenţiile de exploatare;

sau: VN PNB CCE I Spf pp i= − − + (11.12.)

De mărimea şi dinamica venitului naţional depinde volumul şi dinamica cererii finale de bunuri materiale şi servicii de consum, precum şi cea de bunuri de investiţii.

Dacă la venitul national se adaugă transferurile nete ale restului lumii se obţine venitul naţional disponibil:

VN VN Td nr= + (11.13.) unde: VNd - venitul naţional disponibil; Tnr - transferurile nete ale restului lumii.

Însă, pe fiecare individ îl va interesa venitul personal de care el va dispune pentru a face faţă nevoilor sale. Venitul personal se determină pornind de la venitul naţional din care se scad veniturile care nu revin menajelor (aşa cum sunt profiturile nedistribuite de societăţile comerciale, impozitele asupra acestora, cotizaţii pe care societăţile comerciale le plătesc pentru asigurări sociale, etc. şi se adaugă transferurile statului spre menaje sub formă de pensii, indemnizaţii de şomaj, ajutoaree, burse etc.

V VN P I CAS Tp rnd prnd s= − − − + (11.14.)

unde: Vp - venitul personal; Prnd - profituri nedistribuite de societăţile comerciale; Iprnd -

impozitele asupra profiturilor nedistribuite de societăţile comerciale; CAS - cotizaţii pentru asigurări sociale plătite de societăţile comerciale; Ts - transferuri ale statului spre

menaje. Venitul personal disponibil se determină pornind de la venitul personal din care se

scad impozitele directe asupra veniturilor personale. V V Ipd p dvp= − (11.15.)

unde: Vpd - venitul personal disponibil; Idvp - impozitele directe asupra veniturilor

personale. Venitul personal disponibil reflectă veniturile menajelor care pot fi utilizate pentru

procurarea de bunuri materiale şi servicii necesare satisfacerii nevoilor de viaţă şi funcţionării societăţii (consum) şi pentru economisire.

6. PIAŢA FINANCIAR Ă (A CAPITALULUI)

6.1. Obiectul pieţei capitalului

Nevoile de capitaluri, mai ales pe termen lung şi, implicit, existenţa unor

disponibilităţi băneşti, la nivelul altor agenţi economici, au determinat apariţia şi dezvoltarea pieţei financiare.

Piaţa financiară sau piaţa capitalului cuprinde ansamblul tranzacţiilor care au drept obiectiv mobilizarea şi plasarea fondurilor financiare disponibile şi necesare, precum şi reglementările şi instituţiile legate de derularea acestora.

Piaţa financiară mijloceşte plasamentele economiilor agenţilor economici în hârtii de valoare emise de societăţile comerciale pe acţiuni şi de administraţiile publice, ca instrumente de finanţare externă. Acest proces este realizat prin intermediul instituţiilor financiar-bancare care îşi desfăşoară activitatea pe baze comerciale.

Pe această piaţă circulă activele financiare. În noţiunea de active, în terminologia economică, sunt cuprinse bunurile care au capacitatea să genereze venituri în viitor. Ele pot imbrăca forma fizică, respectiv bunurile de capital fix (clădiri, echipamente, utilaje etc.), suprafeţe de terenuri, stocurile şi rezervele materiale, bunurile de consum de folosinţă indelungată etc. Veniturile generate de acestea diferă de la o categorie de active la alta: capitalul fix - profitul; terenurile şi locuinţele - rente, chirii; bunurile de folosinţă indelungată - serviciile de consum. În forma financiară activele constau din depozitele monetare şi semimonetare şi hârtiile de valoare pe termen scurt şi lung.

Prin piaţa capitalului se asigură finanţarea suplimentară a activităţii economice, motiv pentru care aceasta este denumită şi piaţa financiară. Sursele de finanţare a unei activităţi economice pot fi proprii sau atrase. Cele proprii provin din activităţile anterioare (în principal, partea din profit care se reinvesteşte, amortizarea capitalului fix, economiile personale, moştenire). Sursele atrase sunt acelea care provin de la terţi şi pot fi directe sau indirecte. Cele directe au drept sursă emiterea şi vânzarea de hârtii de valoare (in special acţiuni şi obligaţiuni), iar cele indirecte se realizează prin intermediul creditelor mijlocite de instituţiile financiare specializate şi prin valorificarea activelor financiare constituite sub forma depozitelor monetare. Dacă la început procesul mobilizării capitalului şi al plasării lor avea loc sub forma operaţiunilor obişnuite de depozit (depuneri în bănci şi acordarea de credite), treptat, ca rezultat, pe de o parte, al nevoilor de capitaluri tot mai mari şi pe perioade de timp mai lungi, iar pe de altă parte, al limitelor financiare ale unei singure bănci, mobilizarea lor a inceput să se facă prin emisiunea de titluri de valoare, care va deveni preponderentă.

După orizontul de timp al valabilităţii lor, hârtiile de valoare se clasifică în: a) hârtii de valoare pe termen scurt - prin care se fac plasamente pe perioade mai mici de un an (efecte de comerţ, bonuri de tezaur, certificate de depozit); b) hârtii de valoare pe termen lung - prin care se asigură plasamente pe perioade ce depăşesc un an. Dintre ultimele fac parte acţiunile şi obligaţiunile şi ele formează obiectul principal al pieţei financiare întrucât în economia de piaţă sunt titluri de valori foarte răspândite, principalele unităţi cu scop lucrativ funcţionând ca societăţi pe acţiuni. Prin ele se asigură, în principal, suplimentarea resurselor financiare ale acestora.

Acţiunea este un titlu de valoare care atestă dreptul de proprietate al celui ce o deţine asupra unei părţi din capitalul firmei emitente. Constituirea de societăţi pe acţiuni ca şi sporirea capitalului unei firme prin emisiunea de noi acţiuni sunt forme predominante de mobilizare de fonduri disponibile pe piaţă. Valoarea înscrisă pe acţiune, deci valoarea nominală, este parte a capitalului social. Pentru acest motiv, conform regulamentului de funcţionare a pieţei financiare, acţiunea nu poate fi niciodată rambursată. Dacă deţinătorul său vrea să intre în posesia banilor, el va trebuyi să o vândă

pe piaţa titlurilor financiare la cursul pieţei. Deţinătorul de acţiuni - acţionarul - se bucură de o serie de drepturi şi obligaţii care sunt proporţionale cu aportul adus la capitalul social al firmei: anual deţinătorul de acţiuni obţine o parte din profitul societăţii pe acţiuni numită divident ce este dependent de rezultatele economico-financiare ale acesteia, motiv pentru care acţiunile sunt considerate titluri de valori cu venit variabil; acţionarul participă prin vot la alegerea membrilor consiliului de administraţie şi la adoptarea deciziilor de către adunarea generală a acţionarilor; are dreptul de a fi informat asupra gestiunii şi situaţiei economico financiare a acelei societăţi; obţine o parte din capitalul firmei în cazul când aceasta este lichidată; suportă, însă, şi o parte din pierderi când se obţin rezultate necorespunzătoare.

Există mai multe tipuri de acţiuni: a) acţiuni nominative - care au înscrise numele deţinătorului şi pot fi transmise numai prin transcrierea tranzacţiei într-un registru la societatea emitentă; b) acţiuni la purtător - care nu au inscris pe ele numele posesorului, dreptul de a uza de avantajele ce le conferă revenind celui ce le deţine, ele reprezentând majoritatea covârşitoare a lor; c) acţiuni ordinare - când dividentul este dependent de dimensiunile profitului societăţii; d) acţiuni privilegiate - cărora li se atribuie un divident fix. După natura contribuţiei acţiunile pot fi: a) acţiuni în bani (sau în numerar) - care sunt dobândite prin cumpărarea efectivă sau prin compensare, prin creşterea capitalului pe seama profitului sau altor surse, precum şi prin combinarea acestor modalităţi; b) acţiuni de aport - obţinute pe baza unei contribuţii în bunuri (terenuri, clădiri, investiţii etc.) şi se acordă proporţional cu valoarea acestora.

Obligaţiunea - este un titlu de valoare ce atestă angajarea unui împrumut pe termen lung, emitentul (debitorul/angajându-se să-l ramburseze într-un timp determinat şi să asigure pe toată perioada o dobăndă anuală certă - cuponul - indiferent de situaţia sa economico-financiară. Garantând un venit anual ferm ele sunt numite titluri de valori cu venit fix. Emitentul este obligat să plătească deţinătorului la scadenţă valoarea nominală a obligaţiunii şi periodic (anual sau semestrial) până la scadenţă o dobândă fixă numită cuponul obligaţiunii . Principalii emitenţi de obligaţiuni sunt statul, administraţia centrală şi locală pentru acoperirea deficitelor bugetare, întreprinderile publice, băncile şi, ca excepţie, firmele private pentru a finanţa lucrări importante de investiţii şi sporirea capitalului.

Ca şi acţiunile, obligaţiunile pot fi nominale, şi la purtator. Sub aspectul mărimii dobânzii, ele pot fi: ordinare - pentru care în momentul emisiunii se stabileşte nivelul dobânzii anuale; cu dobăndă variabilă pentru care deţinătorul obţine un venit variabil, determinat de o dobândă fixă şi o marjă stabilită; convertibile - respectiv o combinaţie între o obligaţiune şi o acţiune.

Pe piaţă bursieră, valoarea unei obligaţiuni (cursul) nu depinde de rezultatele activităţii emitentului, ci de evoluţia ratei dobânzii. Prin urmare, toţi factorii ce influenţează rata dobânzii pe piaţa monetară influenţează şi cursul obligaţiunii. Acesta se determină după relaţia:

'0 d

CC = (15.1.)

unde: C0 - cursul obligaţiunii; C - venitul fix adus de obligaţiune (cuponul); d' - rata dobânzii.

6.2. Conţinutul pieţei capitalului

6.2.1. Componentele pieţei capitalului Dacă se are în vedere perioada de timp pentru care se solicită şi se oferă capitalul,

piaţa capitalului este formată din două componente: 1) Piaţa capitalului pe termen scurt - care cuprinde relaţiile ce se formează prin

atragerea şi plasarea fondurilor pe termen scurt, până la un an. Ea are un rol deosebit în finanţarea pe termen scurt a activităţii economice şi este o piaţă interbancară prin care băncile se împrumută între ele, realizând o funcţie de compensare a excedentului şi deficitului de lichidităţi bancare. Tot această piaţă cuprinde şi operaţiunile cu activele financiare care au scadenţe scurte (cambii, bilete la ordin, bonuri de tezaur, certificate de depozit etc.), precum şi operaţiunile de scontare şi rescontare a titlurilor de credit, în vederea procurării unor fonduri lichide înaintate de scadenţă.

2) Piaţă capitalului pe termen mijlociu şi lung - ce cuprinde relaţiile legate de atragerea de fonduri pe termen mijlociu (1 - 7 ani) şi lung (peste 7 ani). La rândul său, ea este formată din: piaţa financiară mobiliară (acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri de valoare pe termen lung); piaţa imprumuturilor pe gaj de titluri pe termen lung (lombardul) şi

piaţa ipotecară* . Piaţa titlurilor financiare pe termen lung se compune din: a) Piaţa primară - prin care se vând şi se cumpără titlurile financiare pe termen lung

noi emise. Emitenţii de titluri (vănzătorii) urmăresc obţinerea de capital bănesc iar posesorii de economii (cumpărătorii) plasarea acestora pe termen lung. Preţul de vânzare al titlului - numit curs - îl constituie valoarea nominală, respectiv suma înscrisă pe titlu şi este un preţ ferm. Există şi anumite situaţii când preţul practicat la plasarea obligaţiunilor poate fi stabilit sub valoarea nominală (sub parii), răscumpărarea urmănd să aibă loc la valoarea nominală (al pari). Această operaţiune vizează mobilizarea rapidă a unor sume subscrise in favoarea unui imprumut. Operaţiunile pe această piaţă se efectuează, în principal, prin intermediul băncilor, care în schimbul unui comision convenit plasează noile titluri în vederea mobilizării de capital în favoarea emitentului de titluri. Pe piaţa primară, emisiunea şi plasarea hârtiilor de valoare aduce bani lichizi, bani care permit firmelor să-şi modernizeze şi sporească capitalul tehnic iar statului finanţarea eventualului deficit bugetar.

b) Piaţa secundară - prin care au loc tranzacţii cu titluri emise anterior. Părţile implicate sunt vănzătorii şi cumpărătorii de titluri financiare care efectuează tranzacţii prin intermediul burselor de valori. Importanţa acestei pieţe este pusă în evidenţă tocmai prin rolul şi funcţiile burselor de valori. Pe această piaţă preţul (cursul) titlurilor de valoare depinde de numeroşi factori economici şi extra-economici, în principal de raportul dintre cererea şi oferta de tiuluri. La răndul său aceasta depinde de mărimea veniturilor anterioare aduse de titluri şi perspectivele de viitor, nivelul ratei dobănzii, conjunctura economică, rata inflaţiei, climatul social şi politic intern şi internaţional.

* Ipoteca este un titlu de valoare care atestă că o persoană fizică sau juridică a primit de la o bancă specializată o sumă de bani

pentru continuarea ori relansarea afacerilor, sau în alte scopuri, în schimbul garantării sumei respective cu o valoare imobiliară (clădiri,

terenuri).

6.2.2. Cererea de titluri financiare pe termen lung Cererea de titluri financiare pe termen lung se manifestă în principal de la menaje

(gospodării familiare) dar şi de la unele instituţii financiare precum societăţi de asigurare,

case de pensii etc. Ea depinde de mai mulţi factori, dintre care mai importanţi sunt:1 (1) Randamentul hârtiilor de valoare pe termen lung

Prin randament al unui titlu financiar se înţelege acea rată de actualizare pentru care preţul titlului este egal cu valoarea prezentă a fluxului asociat de venituri viitoare. Estimarea valorii prezente a unui venit viitor se numeşte actualizare. Randamentul unui titlu financiar se obţine din relaţia de egalitate a preţului acestuia cu valoarea prezentă a fluxului asociat de venituri viitoare.

(2) Câştigul potenţial al titlurilor financiare . Deţinătorii de hârtii, de valoare pot obţine, în afara cuponului în cazul obligaţiunii şi dividendului în cazul acţiunilor, un venit suplimentar ca urmare a creşterii cursului acestor titluri financiare. Prin urmare, câştigul potenţial al titlului financiar (Cp), în expresie procentuală, se determină prin însumarea randamentului acestuia cu creşterea preţului.

0

01

P

PPeCp

−+= (15.14.)

unde: Cp - câştigul potenţial; P1 - preţul actual al titlului financiar; P0 - preţul iniţial al titlului financiar.

Pentru o obligaţiune căştigul potenţial este:

0

01 )(

P

PPCCp

−+= (15.15.)

iar pentru o acţiune:

0

01

P

PPDCp

−+= (15.16.)

Exemplu: câştigul potenţial al unei acţiuni pentru care se anticipează un dividend de 15.000 u.m. şi o creştere a preţului de la 100.000 u.m. la 150.000 u.m. este:

65,0000.100

000.65

000.100

)000.100000.150(000.15 ==−+=pC (15.17.)

adică 65%. Acest căştig este potenţial întrucât, pe de o parte, devine efectiv numai dacă

anticipările se dovedesc corecte iar, pe de altă parte, cele 50.000 u.m. rezultate din creşterea preţului se vor obţine doar în momentul vânzării acţiunii.

Modificarea preţului hârtiilor de valoare generează tranzacţii speculative care pot fi grupate în două tipuri principale: "a la hausse" şi "a la baisse". În cazul în care se cumpără la preţuri scăzute în speranţa că se vor vânde la preţuri mai mari peste un anumit timp ("cumpără astăzi ieftin şi vinde măine mai scump"), tranzacţia se numeşte "a la hausse", iar atunci când se vinde la cursuri ridicate în speranţa ca peste un timp se vor cumpăra la preţuri mici ("vinde scump şi cumpără ieftin"), tranzacţia se numeşte "a la baisse". Primii (cumnpărători) sunt speculanţii "bull" iar cei din a doua categorie (vânzătorii) speculanţii "bear" .

(3) Riscul investiţiilor în hârtii de valoare - care este rezultatul încertitudinilor privind anticiparea fluxurilor de venituri viitoare. Hârtiile de valoarea prezintă grade diferite de risc. Obligaţiunile sunt mai puţin riscante în comparaţie cu acţiunile. În cazul obligaţiunilor, fiind vorba de un venit fix, fluxurile de venituri viitoare pot fi estimate cu mai multă precizie decât în cazul acţiunilor. În plus, societăţile comerciale emitente pot să plătească dividendele numai după achitarea cuponului obligaţiunilor. Între obligaţiuni,

1 xxx Economie politică, Editura Economica, București, p. 256-258.

mai puţin riscante sunt cele guvernamentale. Însă, şi la obligaţiuni riscul este cu atât mai mare cu cât termenul de scadenţă este mai îndepărtat. Din perspectiva poziţiei faţă de risc, agenţii economici pot fi grupaţi în trei categorii: adversari ai riscului - cei care optează pentru achiziţionarea unor hârtii de valoare numai dacă preţul lor este mai mic decât valoarea prezentă medie a fluxului asociat de venituri; indiferenţi la risc - cei care cumpără hârtii de valoare şi atunci când preţul lor este egal cu valoarea prezentă medie a fluxului asociat de venituri; iubitori ai riscului - cei care tind să opteze pentru achiziţionarea unor hârtii de valoare chiar dacă preţul său este mai mare decât valoarea prezentă medie a fluxului asociat de venituri. Diferenţa dintre valoarea prezentă medie a fluxului de venituri viitoare şi preţul titlului financiar este considerată mărimea absolută a premiului pentru risc. Acesta reprezintă o recompensă a asumării riscului, hârtiile de valoare cu grad înalt de risc pot asigura venituri mai mari.

(4) Lichiditatea titlurilor financiare pe termen lung - ce se referă la posibilitatea vânzării lor rapide şi cu costuri tranzacţionale minime. Aceasta depinde, în principal, de gradul de dezvoltare a instituţiilor pieţei capitalului. Titlurile financiare listate la bursă au, de regulă, un grad de lichiditate ridicat.

Pentru un posesor de disponibilităţi băneşti plasamentul ideal este acela care conferă o siguranţă deplină a acestora, respectiv riscul plasării cât mai mic, o rentabilitate înaltă, un câştig potenţial mare şi posibilitatea de a dispune de bani în caz de nevoie.

6.2.3. Oferta de titluri financiare pe termen lung Autoritatea guvernamentală şi societăţile comerciale reprezintă principalii agenţi

economici care sunt în permanentă căutare de surse financiare, influenţând în mod decisiv oferta de titluri financiare pe termen lung.

Pentru finanţarea unor investiţii de interes general statul apelează deseori la emisiunea de obligaţiuni. Prin aceasta el contribuie la formarea ofertei de obligaţiuni pe piaţa capitalului.

Din cauza insuficienţei fondurilor asigurate din surse proprii şi prin credite bancare firmele apelează tot mai mult la resursele financiare pe termen lung. Spre deosebire de nevoile curente ale producţiei, care pot fi satisfăcute prin intermediul unor surse de finanţare pe termen scurt, investiţiile în echipamente destinate modernizării şi dezvoltării capacităţii de producţie, dar şi în suprafeţe de teren şi clădiri, care vor putea genera venituri în decursul unei perioade mai mari de un an, se pot realiza numai prin surse financiate pe termen lung. În acest sens firmele apelează la emisiunea de obligaţiuni sau acţiuni, asigurănd prin aceasta o ofertă de titluri financiare pe termen lung. Pentru ca finanţarea prin intermediul hârtiilor de valoare să fie cât mai rentabilă şi cu riscuri cât mai mici, întreprinderile vor urmări dimensiunea raportului dintre emisiunea de titluri financiare cu venit fix şi cu venit variabil. După cum s-a menţionat anterior, prin prisma firmelor, obligaţiunile prezintă un risc mai mare faţa de acţiuni, întrucât cuponul lor trebuie plătit indiferent dacă s-a realizat sau nu profitul. Însă şi emisiunea şi plasarea de acţiuni prezintă un dezavantaj, în sensul că astfel are lor sporirea numărului acţionarilor, fapt care poate diminua profitul ce revine pe o acţiune. Din acest motiv societăţile comerciale sunt confruntate cu problema identificării acelui raport dintre hârtiile de valoare pe termen lung care echilibrează obiectivul maximizării profitului ce revine pe unitate de titlu financiar cu cerinţele minimizării riscului finanţării.

6.3. Instituţiile pieţei capitalului. Bursa de valori

Instituţiile principale ale pieţei capitalului sunt: Comisia hârtiilor de valoare, casele de brokeraj; piaţa OTC sau piaţa extrabursieră şi bursa de valori.

Comisia hârtiilor de valoare, este o instituţie prin care autorităţile se implică în mod indirect pe piaţa capitalului. Deoarece pe acestă piaţă se emit şi circulă valori mari sub forma hârtiilor de valoare, există riscul lansării unor asemenea titluri financiare fără acoperire, cu toate consecinţele ce pot decurge de aici. Pentru a se evita acest lucru, în toate ţările cu o economie de piaţă, s-au creat instituţii centrale pentru atestarea acestor valori mobiliare prin: înregistrarea lor şi confirmarea prospectelor de emisiune, atestarea şi urmărirea activităţii brokerilor şi a caselor de brokeraj, controlul activităţii burselor de valori şi aprobarea înfiinţării de noi burse.

Casele de brokeraj au rolul de a asigura legătura dintre piaţa primară şi cea secundată şi mai departe, pe piaţa secundară, între cei ce vând şi cei ce cumpără titluri de valoare. Instituţia de brokeraj functionează pe trei nivele: la primul se situează brokerul (agent de bursă) care este o persoană fizică ce practică meseria de mijlocitor în circulaţia hârtiilor de valoare; la al doilea sunt asociaţii de brokeri care grupează aceste persoane fizice în funcţie de specializarea lor pe anumite categorii de hârtii de valoare şi pe anumite firme ale căror titluri sunt cotate la bursă; cel de al treilea este casa de brokeraj, respectiv sediul în care brokerul intră în contact cu clienţii săi, primeşte ordinele de cumpărare şi vânzare pe baza cărora acţionează apoi la bursa de valori. Funcţiile caselor de brokeraj sunt: introducerea noilor titluri de valoare pe piaţa primară; efectuarea de tranzacţii pe piaţa secundară a capitalului prin intermediul brokerilor care acţionează în numele şi pe baza dispoziţiilor primite de la posesorii titlurilor de valoare; efectuarea de tranzacţii pe cont propriu (dealing), când ele operează cu titluri aflate în proprietatea lor; gestionarea portofoliilor de hârtii de valoare ale clienţilor şi la cerere păstrarea în custodie a acestora; acordarea de consultaţii în probleme de investiţii financiare.

Piaţa OTC sau piaţa extrabursieră - asigură circulaţia hârtiilor de valoare care nu sunt cotate la bursa de valori. Denumirea de piaţă OTC provin de la denumirea în engleză - Oven The Counter Market - ce înseamnă piaţa extrabursieră. În cadrul acestei pieţe, în ţara noastră un loc special revine pieţei RASDAQ. Denumirea provine tot din iniţialele în limba engleză - Romanian Association Securitys Dealers Automatic Quantification - ceea ce în traducere libera înseamnă Asociaţia română a negociatorilor de titluri de proprietate valorificate (cuantificate) în sistem automat. Această piaţă funcţionează după principiile bursei de valori, obiectul tranzacţiilor fiind hârtiile de valoare, în special acţiunile, care nu sunt tranzacţionate pe piaţa bursieră.

Bursa de valori - este principala instituţie de intermediere a vănzărilor şi cumpărărilor de titluri financiare pe piaţa secundară. Ea funcţionează după reguli obligatorii care trebuie respectate de către toţi agenţii economici. Bursele de valori sunt pieţe specializate unde se negociază valute şi orice valori mobiliare sub formă de efecte comerciale, efecte publice sau alte hârtii de valoare (de exemplu, acţiunile) şi metalele preţioase. În esenţă, bursa de valori este o piaţă organizată pentru titluri financiare, o piaţă de capital, componentă a aşa-numitei economii simbolice (economia financiară).

Obiectul de activitate al burselor de valori s-a diversificat, aici negociidu-se în afară de acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile anonime şi de cele în comandită pe acţiuni şi alte hârtii de valoare precum: cambii, obligaţiuni emise de stat, bonuri de tezaur, titluri de rentă, diverse alte efecte comerciale şi efecte publice, valute, aur şi alte metale preţioasae, iar la unele dintre ele se negociază chiar bijuterii, perle şi pietre preţioase. Acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile pe acţiuni deţin ponderea majoritară, fapt ce a determinat pe unii economişti să explice dezvoltarea bursei contemporane de valori prin necesitatea negocierii acestora. În general, pentru crearea unei burse de valori sunt

necesare trei condiţii: existenţa în zona respectivă sau în apropiere a unor societăţi anonime de mare anvergură; difuzarea acţiunilor şi obligaţiunilor emise de acestea la un număr mare de acţionari - existenţa acţiunilor numai în mâinile statului sau în cele ale unui număr mic de acţionari face inutil comerţul la bursa de valori legat de vânzarea - cumpararea acestora; reglementarea activităţii de tranzacţii prin norme legislative, cu rolul de a ocroti libera concurenţă în comerţul de bursă.

Bursele de valori au rolul principal de a facilita acumularea capitalurilor necesare finanţării activităţilor economice şi de a dirija fluxul acestora spre ramurile economice cele mai rentabile. Acest rol este îndeplinit, mai ales, prin vânzarea - cumpărarea de acţiuni şi obligaţiuni care aparţin societăţilor pe acţiuni. Prin emiterea acestor efecte financiare, societăţile pe acţiuni îşi constituie capitalul necesar desfăşurării activităţii. Pe durata lor de valabilitate, ele pot fi vândute de acţionarii lor unor terţe persoane, iar prin aceasta apar două forme de existenţă a capitalului: capitalul real - format din bunuri materiale şi mijloace băneşti şi capitalul fictiv - reprezentat de efectele financiare emise pentru constituirea capitalului real. Prin tranzacţiile la care sunt supuse aceste efecte financiare, in timp, valoarea capitalului fictiv se autonomizează de aceea a capitalului real. cele două forme de capital pot avea evoluţii separate şi diferite. Capitalul real se valorifică in procesul de producţie, sporindu-şi valoarea, cel fictiv îşi modifică valoarea în procesul operaţiunilor de bursă, devenind mai mare sau mai mică decât a primului. Deşi la baza creşterii sau descreşterii cursului acţiunilor stă situaţia economică a societăţilor emitente, modificarea capitalului fictiv nu se regăseşte nemijlocit în modificarea capitalului efectiv. În timp ce evoluţia capitalului fictiv este determinată de influenţa operaţiunilor speculative şi de modificarea cursurilor acţiunilor în funcţie, mai ales, de raportul dintre cerere şi ofertă, evoluţia capitalului real este determinată de rezultatele activităţii economice sau de politica de emisiune de noi acţiuni şi obligaţiuni.

Pe piaţa bursieră se întâlnesc, prin mijlocirea unor persoane autorizate (brokeri, jobberi), cererea de titluri din partea celor care dispun de capital bănesc cu oferta de titluri din partea deţinătorilor acestora. Cererea şi oferta se transmit prin ordinele de bursă în care se prevăd: denumirea titlului (acţiuni ale societăţii X, obligaţiuni provenite din împrumutul Y etc.), natura operaţiunii (vânzare, cumpărare), numărul de titluri, preferinţele de preţ, termenul pentru efectuarea tranzacţiilor etc.

Toate ordinele de bursă sunt colectate şi centralizate de către agenţii bursieri, care, pe baza dispoziţiilor ce le conţin, trec la fixarea cursului (preţului de tranzacţie) pentru fiecare titlu. Nivelul şi evoluţia cursului sunt influenţate de mai mulţi factori, dintre care mai importanţi sunt: cererea şi oferta din respectivele titluri, care la rândul lor depind de mărimea anterioară a dividendului şi perspectivele sale de viitor; dinamica preţurilor, rata dobânzii, starea generală a conjuncturii economice interne şi internaţionale, optimismul (pesimismul) întreprinzătorilor etc.

O anumită imagine pentru rentabilitatea achiziţionării unei acţiuni se obţine prin determinarea indicatorului numărul ani dividend (Nad) pornind de la mărimea dividendului obţinut în perioada anterioară sau dividendul anual previzibil (D), în funcţie de cursul (preţul) la care se achiziţionează acţiunea (C):

D

CNad = (15.18.)

Acest indicator arată numărul de ani în care poate fi amortizat preţul plăţii pentru achiziţionarea unei acţiuni prin dividendul realizat sau previzibil. Operaţiunea este mai profitabilă pentru cumpărător cu cât indicatorul este mai mic.

Un factor important cu influenţă asupra cursului titlului de valoare este rata dobânzii. Creşterea acesteia reduce cererea pentru titluri şi determină micşorarea cursului acestora pe piaţa bursieră şi invers. Mărimea dobânzii (D) este în funcţie de mărimea capitalului avansat (C), rata dobânzii (d') şi perioada pentru care se acordă împrumut (n):

100

' nCdD

⋅= (15.19.)

O obligaţiune cu un venit anual fix de 10.000 lei, are în condiţiile unei rate a dobănzii de 10% un curs (Cs) pe piaţa bursiera de:

000.10010

100000.10100 =⋅=⋅=d

DCs lei (15.20.)

unde: D - reprezintă în acest caz venitul anual garantat la emisiune. Creşterea ratei dobânzii la 20% determină scăderea cursului obligaţiunii:

000.5020

100000.10 =⋅=sC lei (15.21.)

Bursa este o instituţie foarte sensibilă la ceea ce se întâmplă în viaţa economică, socială sau politică. Un simplu zvon cu privire la inrăutăţirea condiţiilor de producţie şi desfacere ale unei societăţi (de exemplu, reducerea vânzărilor) atrage după sine scăderea cursului acţiunilor acesteia. Modificările de cursuri devin mult mai puternice în cazul apariţiei unor evenimente neprevăzute, precum războaie, revoluţii, catastrofe naturale etc. Deseori acestea sunt influenţate şi de manevre necinstite, regizate de principalii acţionari care se coalizează impotriva celor mici. De exemplu, primii lansează zvonul ca o societate pe acţiuni intâmpină dificultăţi financiare. Micii acţionari necunoscând realitatea vor urmări să-şi vândă acţiunile deţinute la firma respectivă. Drept urmare, oferta de acţiuni creşte, cursul acestora scade, iar marii acţionari vor avea posibilitatea să le cumpere la un preţ cu mult sub valoarea lor nominală. Atunci când se dovedeşte că a fost un simplu zvon, situaţia firmei respective fiind cu totul alta, cererea pentru acţiunile sale începe să crească, antrenănd creşterea cursului acestora, marii acţionari le vor vinde şi îşi vor însuşi profituri deosebite.

Fiecare membru al bursei este reprezentat de către agenţii de bursă care negociază în numele şi pe contul clientului, corespunzător ordinelor primite de la acesta. În unele ţări (de exemplu, Anglia), pe lângă broker se mai întâlneşte şi dealer denumit şi jobber, care intră în legătură cu comitetul bursei prin intermediul brokerului. În acest caz, jobberul este acela care stabileşte cotaţiile bursei rezultate din jocul cererii şi ofertei şi le înscrie pe panourile bursei. În jurul jobberului stau brokerii care îi transmite acestuia ordinele de vânzare şi cumpărare. Jobberul poate să incheie şi operaţiuni pe cont propriu. El are posibilitatea să vândă efectele financiare la un curs uşor superior celui la care cumpără, de aici rezultând profitul său. (De exemplu, acţiunile unei societăţi pe acţiuni cotează la bursă 250/252 dolari. Aceasta înseamnă că ele se cumpără cu 250 dolari şi se vănd cu 252 dolari. Câştigul jobberului rezultă din diferenţa dintre cursurile de vănzare şi cele de cumpărare, in acest caz de 2 dolari pentru fiecare acţiune şi creşte odată cu volumul tranzacţiilor). Jobberul este agentul de bursă care măreşte sau scade cursul acţiunilor în funcţie de jocul dintre cerere şi ofertă. Modificarea cursurilor se exprimă în puncte. Punctul reprezintă subdiviziunea minimă a unităţii monetare în care se exprimă preţul de bursă.

În cazul burselor de valori operaţiunile care au loc pot fi la vedere şi la termen. Operaţiunile la vedere constau în cumpărarea sau vânzarea de efecte financiare cu livrarea şi achitarea la încheierea tranzacţiei sau în cel mult două zile lucrătoare de la aceasta, la cursul existent pe piaţă, În acest caz, momentul tranzacţiei coincide cu cel al formării cursului şi execuţiei sale. Operaţiunile la termen constau în cumpărarea sau vănzarea de efecte financiare cu livrarea şi achitarea lor la un termen stabilit şi la preţul convenit în momentul încheierii tranzacţiei. În acest caz, momentul incheierii tranzacţiei nu mai coincide cu cel al execuţiei sale.

Întrucât titlurile de valoare, spre deosebire de mărfurile reale, rămân mereu în circulaţie, la bursele de valori tranzacţiile la termen, mai ales cele cu caracter speculativ, au o pondere mult mai mare. Operaţiunile la termen pot fi a la hausse şi a la baisse.

La rândul lor acestea sunt de două categorii: ferme şi cu primă. Operaţiunile ferme presupun executarea contractului prin cedarea efectivă a efectelor financiare şi achitarea preţurilor acestora la termenul convenit. În cazul operaţiunilor la termen cu primă sau cu caracter opţional, unul dintre agenţi îşi rezervă dreptul ca la scadenţă să opteze, în schimbul plăţii unei prime stabilite, între a renunţa la contract, ori, în raport de "tipul" primei să se declare vânzător, cumpărător sau chiar să dubleze ori să tripleze numărul titlurilor supuse tranzacţiei., Au apărut chiar burse de specialitate în asemenea operaţiuni, numite burse de opţiuni. Aceste operaţiuni pot fi clasificate în:

- Operaţiuni cu primă simplă "a la hausse" care oferă posibilitatea cumpărătorului de a alege între executarea sau rezilierea contractului în funcţie de situaţia existentă la termenul de scadenţă. De exemplu: un client, anticipănd o urcare a cursului unui titlu cotat cu 100 dolari, cumpără cu primă 100 de titluri la preţul de 105 dolari fiecare, din care 5 dolari reprezintă prima. La scadenţă se pot ivi două posibilităţi: sau titlul a urcat, presupunem la 120 dolari, şi cumpăratorul a realizat un profit potenţial de 15 dolari pe titlu sau a scăzut la 90 dolari, condiţie in care in schimbul primei renunţă la contract, suferind o pierdere limitată la 5 dolari pe titlu în loc de 10 dolari, dacă ar fi fost cumpărător. Dacă cursul a rămas constant, el va opta pentru una din variante, în ambele cazuri pierderea fiind aceeaşi, 5 dolari, care reprinztă prima depusă;

- Operaţiuni cu primă compusă "a la baisse" prin care vănzătorul îşi rezervă dreptul de a alege între executarea sau rezilierea contractului, în funcţie de evoluţia cursului. De exemplu: un agent anticipând o scădere a cursului vinde printr-un contract la termen cu primă 100 de titluri la cursul de 105 dolari fiecare, din care 5 dolari reprezintă prima. La scadenţă pot exista şi in acest caz două posibilităţi: sau cursul titlului a scăzut, presupunem la 90 dolari şi vănzătorul, executănd contractul, a realizat un profit de 10 dolari la fiecare titlu văndut sau a crescut la 110 dolari, condiţie în care el renunţă la contract, suferind o pierdere limitată la 5 dolari pe titlu cât reprezintă prima cedată, în loc de 10 dolari. Dacă cursul a rămas acelaşi lui îi va fi indiferentă poziţia, intrucât, chiar dacă vinde sau dacă reziliează contractul, pierderea este tot de 5 dolari, care reprezintă prima depusă;

- Operaţiuni cu prima dublă sau dublă opţiune, care se caracterizează prin dreptul comerciantului de a se declara, în ziua lichidării, fie vânzător, fie cumpărător, în funcţie de evoluţia cursului. El se va declara vânzător când cursul a scăzut (in cazul nostru la 90 dolari pe titlu) sau cumpărător atunci când cursul a crescut (la 120 dolari), prima dublă plătită oferindu-i posibilitatea să aleagă între aceste două variante.

- Operaţiuni facultative multiple, prin care una din părţi obţine dreptul de a multipla (de două, de trei ori etc.) valoarea contractului. Pentru a obţine acest drept, speculatorul a la hausse plăteşte un preţ majorat faţă de preţul zilei, iar speculatorul a la baisse vinde cu un preţ ceva mai mic decât preţul zilei.

Bursele de valori au un rol deosebit de important în mecanismul de funcţionare a economiei de piaţă:

a) Ele reprezintă o piaţă permanentă a hârtiilor de valoare, oferind posibilitatea transformării operative, într-un termen scurt, a capitalului real în capital bănesc şi invers, satisfăcând prin aceasta unul din dezideratele oricărui plasament şi anume, să aibă un grad de lichiditate ridicat. Dacă bursa nu ar oferi posibilitatea vinderii rapide a hârtiilor de valoare, deţinatorii lor nu ar fi dispuşi să-şi investească capitalul în ele. Totodată se facilitează acordarea de credite de către bănci, deoarece ele acceptă efectele de comerţ şi alte hârtii de valoare atunci când pot urmări la bursă cotaţiile acestora, pentru ca astfel să se poate proteja faţa de debitorii nesiguri.

b) Bursa de valori se apropie cel mai mult de unele dintre cerinţele pieţei cu concurenţă perfectă: mobilitatea capitalului si intrarea liberă pe piaţă. Prin bursă capitalul se poate transfera operativ de la o firmă la alta sau de la o ţară la alta contribuind la orientarea sa spre domenii mai profitabile ale activităţii economice. Bursa oferă posibilitatea unui mod specific de exprimare a opţiunilor fiecărui agent economic participant la tranzacţii, asupra direcţiilor de dezvoltare a economiei.

c) Bursa de valori contribuie la formarea capitalului marilor firme prin faptul că favorizează procesul de concentrare a economiilor populaţiei şi acumulărilor firmelor private. Ea are rolul de releu între surplusul de fonduri neutilizate şi necesităţile economice, transformând economiile în capital.

d) Activitatea bursieră duce la dezvoltarea concurenţei dintre firme şi prin aceasta la asanarea economiei de unităţi falimentare sau cu rentabilitate redusă. Cotaţiile hârtiilor de valoare cresc sau se micşorează in funcţie de evoluţia ascendentă sau descendentă a profitului societăţilor care le-au emis si de programele de dezvoltare în perspectivă ale acestora. Investitorii vor evita emiterea de noi acţiuni în ramurile sau unităţile cu capacitate concurenţială slabă.

Bursa de valori este un barometru extrem de sensibil al stării economiei. Indicele bursei dă expresia evoluţiei de ansamblu a pieţei bursiere şi prin aceasta a economiei respective. La bursa din Wall Street (New York) se utilizeaza cunoscutul indice Dow Jones, la bursa din Tokio - indicele Nikkei, la bursa din Londra - indicele Financial Times. Indicele de bursă reprezintă, de regula, media aritmetică ponderată a cotaţiilor zilnice de inchidere la titlurile de valoare reprezentative. Evoluţia activităţii bursiere, reflectată de indice, poate să arate o direcţie ascendentă (o piaţă "sub semnul taurului" sau bull market) sau o direcţie descendentă (o piaţă "sub semnul ursului" sau bear market), fiecare din acestea având un ecou rapid in ansamblul vieţii de afaceri. Volumul tranzacţiilor şi evoluţia cursurilor reacţionează brusc, uneori cu anticipaţie, la modificarea conjuncturii economice. Adesea scăderea bruscă a cursurilor este semnalul declanşării unei crize (a rămas inscrisă în istorie ziua de 29 octombrie 1929, "marţea neagră" a bursei de acţiuni din New York, care a premers declanşării marii crize economice mondiale din 1929 - 1933).

7. INFLAŢIA

7.1. Definire şi măsurare Etimologic, termenul de inflaţie provine din latinescul “inflare”, care însemna umflare în mod exagerat. Într-adevăr, în esenţă, inflaţia este un fenomen de umflare exagerată a preţurilor. Infla ţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-real reflectat în creşterea masei monetare din circulaţie peste nevoile economiei, fapt ce conduce la deprecierea monetară şi la creşterea anormală, permanentă, cumulativă şi generalizată a preţurilor.

Din definiţie rezultă elementele esenţiale care dau conţinut acestei grave probleme macroeconomice.

În primul rând, inflaţia este un dezechilibru monetaro-real, ceea ce înseamnă că nu este doar un fenomen monetar cum s-ar putea crede la prima vedere,ci ţine într-o mare măsură şi de economia reală, incapabilă la un moment dat să asigure o ofertă de bunuri şi servicii la nivelul cererii exprimate de cantitatea de bani din canalele circulaţiei;

În al doilea rând, ea este o creştere anormală a preţurilor, ceea ce înseamnă că trebuie comparată cu ceea ce este considerat normal, admisibil. Nu există o normă general valabilă pentru un nivel “normal” al creşterii preţurilor.În secolul al XIX-lea, stabilitatea

preţurilor era asociată unei creşteri zero a acestora. În anii 1950, în plină “perioadă a celor treizeci de ani glorioşi”, caracterizată prin creştere economică susţinută, ocupare deplină a braţelor de muncă şi stabilitate monetară, ritmul anual de creştere a preţurilor era de 1-2 %, în timp ce după 1970-1980 pragul creşterii normale se situează pe o plajă de 3-4%.

În al treilea rând,creşterea preţurilor, o dată declanşată , este permanentă, nu cunjuncturală.

În al patrulea rând, fenomenul este cumulativ, adică o creştere prezentă se adaugă uneia anterioare, constituind în acelaşi timp, împreună, baza pentru o creştere viitoare,asemănându-se astfel cu mecanismul “bulgărelui de zăpadă”.

În al cincilea rând, creşterea preţurilor este generalizată, cuprinde majoritatea bunurilor şi seviciilor, extinzându-se ca o adevărată molimă.

Nivelul infla ţiei se exprimă prin rata infla ţiei,ce poate fi calculată prin mai multe metode:

1. folosind deflatorul PIB sau PNB, aşa cum a fost prezentat la tema 11, cu sfera de cuprindere cea mai mare. Dacă din deflator, exprimat procentual,se scade 100,obţinem rata inflaţiei, care ne arată cu cât au crescut, în general, preţurile în perioada de analiză.;

2. determinând mai întâi indicele preţurilor bunurilor de consum(IPC), care exprimă evoluţia costului vieţii. Pentru aceasta se determină , pe baza unei anchete statistice, ponderea cheltuielilor cu procurarea de către populaţie a diferitelor categorii de bunuri de consum.Se calculează apoi indicii de creştere a preţurilor pe fiecare categorie şi , înmulţiţi cu ponderea corespunzătoare, se însumează,obţinâdu–se indicele general de creştere a preţurilor bunurilor de consum,exprimat procentual. Rata inflaţiei se obţine scăzând din el 100. De exemplu, simplificând la maxim, să presupunem că , pentru o anumită perioadă, structura “coşului de consum” naţional ar fi: 40 % pentru alimente, 35 % pentru bunuri industriale de folosinţă curentă sau îndelungată , iar restul, de 25 %, pentru servicii. Dacă, în perioada de referinţă, preţurile s-au dublat la alimente, au crescut cu 80 % la bunuri industriale , iar indicele de creştere a tarifelor la servicii este de 150 %, cum calculăm rata inflaţiei?

Putem întocmi un tabel după cum urmează:

Denumirea bunurilor

Ponderea lor în “coş”(%)

Indicele de creştere a preţurilor (%)

Indicele general al preţurilor

bunurilor de consum – IPC-

(%) - Alimente 40 200 80 - Bunuri industriale

35 180 63

- Servicii 25 150 37.5 TOTAL 100 X 180.5

Rezultă că rata inflaţiei, calculată cu ajutorul indicelui preţurilor bunurilor de consum (IPC) este egală cu 80,5 %. La acelaşi rezultat ajungem şi folosind rata de creştere a preţurilor pentru fiecare categorie de bunuri:

Denumirea bunurilor

Ponderea lor în “coş” (%)

Rata de creştere a preţurilor (%)

Rata inflaţiei (%)

- Alimente 40 100 40 - Bunuri industriale

35 80 28

- Servicii 25 50 12.5 TOTAL 100 X 80.5

Avantajul acestei metode constă în faptul că se observă direct cât din rata inflaţiei este datorat fiecărei categorii de bunuri: 40 puncte procentuale alimentelor, 28 bunurilor industriale şi 12,5 serviciilor. Inflaţia este un fenomen deosebit de complex ale cărei efecte se regăsesc în textura întregului organism economic şi social. Este acesta motivul pentru care intensitatea sa se măsoară şi prin raportare la acei indicatori ai dinamicii macroeconomice strânşi legaţi de procesul inflaţionist după cum urmează:

• Creşterea economică neinflaţionistă desemnează situaţia în care rata creşterii economice este mai mare decât rata inflaţiei. Este o creştere obţinută în perioada postbelică, până în deceniile şase şi şapte, în baza unor reţete de politică economică keynesistă, când rata de creştere (4-6%) a fost superioară celei a inflaţiei (3%);

• Creşterea economică inflaţionistă, când sporul de creştere economică se obţine cu preţul unei inflaţii considerabile. Rata inflaţiei o devansează pe cea a creşterii economice;

• Stagflaţia, caracterizează acea stare a economiei în care, concomitent, se produc următoarele fenomene: inflaţie deschisă, somaj, "creştere economică zero";

• Slumpflaţia, desemnează acea stare negativă a economiei caracterizată prin scăderea producţiei nationale, inflaţie galopantă şi şomaj masiv.

7.2. Forme ale inflaţiei

Din punctul de vedere al cauzelor care o determină, inflația poate îmbrăca mai multe

forme: • inflaţia prin cerere şi ofertă • inflaţia prin costuri • inflaţia monetară Originile infla ţiei prin cerere şi ofertă se găsesc în conţinutul «legii lui Say» şi a

legii cererii şi ofertei. Potrivit «legii lui Say» orice ofertă îşi crează propria cerere sau, astfel spus, în absenţa tezaurizării, veniturile formate cu ocazia producţiei şi care alcătuiesc cererea globală sunt egale cu oferta globală. Un surplus de venituri, deci o cerere în exces, poate fi considerat inflaţionist numai în măsura în care aparatul de producţie nu răspunde corespunzător; în condiţiile unei oferte rigide, deficitare, ajustarea ofertei la cerere nu se mai face prin cantităţi, ci prin preţuri. Când această situaţie se reproduce, şi nimic nu permite o creştere a ofertei globale, în proporţii suficiente, puseul inflaţionist produs de un şoc al cererii se transformă într-o veritabilă inflaţie.

Din această perspectivă, toate motivele ce conduc fie la o cerere globală excedentară fie la o ofertă deficitară se constituie în tot atâtea cauze ale inflaţiei.

Printre cauzele care pot conduce la un exces de cerere reţinem: • Scăderea înclinaţiei spre economisire; • Detezaurizarea, determinată şi întreţinută de o instabilitate economică şi politică; • Intrarea de devize străine suplimentare (excedentul balanţei comerciale, intrarea de

capitaluri, repatrierea unor profituri şi dividende, etc.); • Cheltuieli cu efecte productive întârziate; • Sporirea cheltuielilor neproductive şi, în principal, a celor militare. Se are în vedere

aici şi împrejurarea că veniturilor obţinute în acest sector nu le vine la întâlnire o ofertă pe măsură, bunurile militare nefăcând obiectul circuitului civil de mărfuri;

• «Posibilitatea de a trăi din dezeconomii», după expresia lui Keynes, prin dezvoltarea excesivă a creditului de consum;

• O creştere excesivă a salariilor fără acoperire în bunuri şi servicii; • O creştere demografică susţinută. Istoria faptelor economice arată că, de regulă, o cerere globală mobilă şi în creştere

s-a constituit într-un imbold pentru dezvoltarea economică. O demonstrează politicile

economice postbelice, de inspiraţie keynesistă, bazate tocmai pe stimularea cererii globale efective (consum şi investiţii) şi care au condus la cei «treizeci de ani glorioşi». Dar, aşa cum s-a arătat, numai excesul de cerere relativ la o producţie care nu oferă răspunsul corespunzător şi obligă la ajustarea preponderent prin preţuri conduce la inflaţie.

Cât priveşte oferta deficitară, printre multiplele cauze care o pot explica

menţionăm4: • Situaţia de deplină ocupare a forţei de muncă, de unde dificultatea pentru anumite

sectoare de a procura mâna de lucru necesară largirii producţiei; • Modificări prea rapide ale cererii, coroborate cu o prelungire nepermisă a reţelelor

de distribuţie care-i îndepărtează pe producători de percepţia efectivă şi directă a cererii; • Nivelul redus de atracţie al oportunităţilor de investiţii în condiţiile unui mediu

concurenţial dur şi al unei densităţi mari a capitalului; • Deficienţe organizatorice; • Slaba mobilitate a factorilor de producţie; • Condiţii climaterice, politice, conjuncturale (interne şi externe) nefavorabile; • Nerespectarea termenilor de punere în funcţiune a investiţiilor. Necorelarea cerere-ofertă şi apariţia, în consecinţă, a inflaţiei poate fi sugerată prin

figura 13.1.

Unei creşteri a cererii globale de la C1 la C2 şi respectiv C3 i se răspunde, parţial prin

creşterea ofertei de la Q1 la Q2 şi respectiv la Q3 partial prin creşterea preţurilor de la P1

la P2 şi P3. Preţurile vor creşte cu atât mai mult cu cât curba ofertei este mai inelastică

(mai apropiată de verticală) şi deci producţia mai rigidă. 2. Cauzele nemijlocite conduc la aşa numita infla ţie prin costuri şi infla ţia

monetară. a) Inflaţia prin costuri se explică prin mecanismul de circuit al producerii bunurilor;

prin faptul că mărfurile se produc din mărfuri5 şi deci, preţurile imputurilor se regăsesc în cele ale outputurilor ş.a.m.d. Presiunea produsă de un cost de producţie mărit se traduce într-un preţ inflaţionist numai dacă remunerarea factorilor de producţie creşte într-o cadenţă superioară sporirii productivităţii lor.

Costurile mărite provin, în primul rând, de la o politică salarială nefondată pe criterii economice; salarii mari, fără acoperire în planul producţiei, crează cel mai adesea tensiuni inflaţioniste. Creşterea preţurilor la materii prime şi materiale are acelaşi efect. Atunci când materiile prime se importă la preţuri ridicate care se repercutează asupra preţurilor produselor finite indigene, vorbim de o infla ţie importată. Fenomenul se amplifică pe fondul devalorizării monedei naţionale. Cu efecte similare se soldează o politică de amortismente accelerate determinate de teama unei uzuri morale premature. Mai reţinem, spre a completa tabloul factorilor cauzatori ai unor costuri ridicate, efectele pe care le produc în această direcţie presiunea fiscală şi costul datoriei publice. Daca impozitele

4 Vezi Alain Barrère, op.cit., p.279. 5 Vezi Pierro Sraffa, Production de marchandises par des marchandises, Dunod, Paris, 1997.

directe subţiază veniturile şi reduc, în consecinţă, presiunea cererii inflaţioniste, nu acelaşi lucru se poate spune despre impozitele indirecte; ele sunt părţi componente ale preţurilor şi deci orice creştere a lor afectează în mod direct proporţional nivelul acestora.

Inflaţia prin costuri poate fi surprinsă prin figura alăturată. Se observă că unei creşteri a costurilor firmele răspund, în parte, prin reducerea producţiei de la Q1 la Q3 prin Q2, în

parte prin creşterea preţurilor de la P1 la P3 prin P2. "Măsura în care firmele vor mări

preţurile şi vor reduce producţia depinde de înclinaţia pantei cererii agregate. Cu cât cererea agregată este mai inelastică, cu atât producţia se va reduce mai puţin, povara

costurilor mai mari fiind transferată asupra consumatorilor prin preţuri mai mari"6.

Şi aici, ca şi în cazul inflaţiei prin cerere, deplasarea spre stânga a curbei ofertei şi

creşterea preţurilor trebuie să se constituie într-o tendinţă pentru ca respectiva creştere de preţuri să capete atributul de inflaţionistă.

Faţă de inflaţia prin cerere apar însă şi deosebiri. Dacă inflaţia prin cerere conduce la o creştere economică inflationistă, permisibilă unui înalt grad de ocupare a forţei de muncă, inflatia prin costuri, dimpotrivă, antrenează scăderea producţiei şi a gradului de ocupare. Cuvântul «stagflaţie» a fost inventat tocmai pentru a caracteriza această din urmă stare a economiei specifică inflaţiei prin costuri: şomaj, inflaţie şi stagnarea creşterii economice.

Mecanismul inflaţiei prin costuri explică şi ceea ce economiştii numesc spirala infla ţionistă. Fenomenul se produce atunci când inflatia prin costuri se manifestă concomitent cu inflaţia prin cerere. Pentru a evita creşterea somajului indus de o reducere a producţiei (determinată de creşterea costurilor), pe calea politicii guvernamentale se lansează un program de creştere a cererii globale. În această situaţie, oferta globală se va deplasa mereu spre stânga, în timp ce cererea globală se va deplasa constant către dreapta aşa cum rezultă din figura alăturată:

6 x x x Economia Politică, op. cit., 1995, p.415.

Rezultatul acestor deplasări de sens contrar ale cererii şi ofertei va fi o diminuare a şomajului, dar cu preţul unei inflaţii din ce în ce mai mari.

b) Infla ţia monetară îşi găseşte explicaţia clasică în ecuaţia teoriei cantitativiste a lui Irving Fischer: MV = PT, în care M reprezintă masa monetară în circulaţie, V - viteza de circulaţie a banilor, P - nivelul general al preţurilor iar T - volumul tranzacţiilor reale din economie. În baza acestei formule s-a susţinut că pentru o viteză de circulaţie a banilor dată şi în condiţiile în care orice surplus de bani se transformă automat în cerere de bunuri şi servicii orice excedent al masei monetare peste valoarea producţiei conduce la inflaţie. Desigur, este explicaţia cea mai simplistă a relaţiei bani - inflaţie, dar ea a fost şi a răms încă punct de plecare pentru toţi cei care consideră că inflaţia este un fenomen prin excelenţă monetar. Depăşind dihotomia economia reală - economia nominală (universul banilor), monetariştii de astăzi, în frunte cu Milton Friedman rămân la convingerea că "inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar" de care răspunzătoare este

politica statului7. După opinia acestui autor, pentru a înfrâna inflaţia, statul trebuie să procedeze la o emisiune monetară moderată în aceeaşi cadenţă cu ritmul creşterii PIB, singura de natură să stabilizeze anticipările inflaţioniste şi să conducă la echilibru stabil pe

toate pieţele8. Analiza evoluţiei prezente a faptelor economice demonstrează că emisiunea monetară

suplimentară nu se face în mod direct şi automat răspunzatoare de creşterea preţurilor. Suplimentul de bani nu se suprapune, în primul rând, cu un supliment corespunzător şi instantaneu de cerere. O înclinaţie accentuată a populaţiei spre economisire poate «amâna» cererea. Apoi, transformarea cererii potenţiale în cerere efectivă se face în timp, printr-o succesiune de cheltuieli. Mai reţinem şi împrejurarea, cu aceeaşi semnificaţie, că o parte din suplimentul de bani se poate folosi pentru importul unor bunuri, ceea ce va conduce la reducerea tensiunii cererii asupra preţurilor interne. Vrem să spunem, cu alte cuvinte, că suplimentul în bani din circulaţie nu este în totalitate răspunzător în creşterea preţurilor, şi, în măsura în care este, doar în anumite condiţii.

În situaţia în care excedentul de monedă rămâne totuşi prin natura sa inflaţionist, de o manieră directă sau indirectă, devine importantă cunoaşterea cauzelor acestuia, în afara emisiunii propriu-zise de monedă.

Printre cauzele care conduc la creşterea excesivă a masei băneşti în circulaţie

(numerar şi bani de cont) reţinem ca esenţiale9: • Finanţarea necontrolată, prin deficit bugetar, a unor cheltuieli publice. În situaţia în

care veniturile statului sunt mai mici decât cheltuielile, diferenţa se acoperă prin împrumutul la banca de emisiune. Răul inflaţionist provine din împrejurarea că statul nu se împrumută spre a produce bunuri şi servicii suplimentare, ci spre a consuma, activând o cerere fără corespondent în planul ofertei;

• Dezvoltarea exagerată a creditului bancar poate conduce la o supradimensionare a volumului banilor de cont cu efecte inflaţioniste similare celor produse de banii numerar. Inflaţia prin credit se produce şi atunci când, un credit facil şi ieftin, permisibil printr-o rată scăzută a dobânzii, se concretizează într-o investiţie nouă dar nepusă la timp în funcţiune; masa monetară suplimentară conduce la sporirea imediată a cererii de consum, în timp ce noua investiţie întârzie cu oferta «promisă»;

• Intrarea în circulaţie activă a unor sume de bani care anterior au fost ţinute în rezervă de posesorii lor;

• Intrarea masivă de devize ca urmare a unui excedent al balanţei plăţilor curente;

7 Vezi Milton Friedman, Emil Classer, Pascal Salin, L'Occident en desarrai. Turbulences d'une économie prospère, Dunod,

Paris, 1978, p.44 şi următoarele. 8 Pentru explicaţii mai cuprinzătoare, a se vedea Pierre Bezbakh, Infla ţie, dezinflaţie, deflaţie, Humanitas, Bucureşti, 1992,

p.39-49. 9 Vezi Costin Kiriţescu, Moneda, mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.190-191.

• Creşterea vitezei de rotaţie a banilor; • O politică salarială nefondată pe criterii economice, care umple canalele circulaţiei

cu bani fără acoperire. Dacă transformarea excedentului monetar în supracerere efectivă cu efecte

inflaţioniste nu implică nici prezenţa directă şi nici responsabilitatea statului nu acelaşi lucru se poate spune despre consitituirea ca atare a acestui excedent. Din această din urmă perspectivă Milton Friedman este îndreptăţit să acuze doar statul de povara inflaţiei; o analiză, chiar sumară, a cauzelor care conduc la excedentul monetar sugerează implicarea sau, după caz, vinovăţia neimplicării politicii statale; oricum judecăm lucrurile, statul rămâne vinovat de inflaţie.

3. Inflaţia poate fi şi rezultanta unor cauze de natură politică sau socială. Un război sau o revoluţie, de pildă, se pot solda cu un puseu speculativ al preţurilor la anumite materii prime sau cu cheltuieli publice deosebit de mari. În aceeaşi rubrică se încadrează şi migraţia în masă a unor populaţii cu efecte dezechilibrante asupra cererii efective.

Absenţa unui consens social în ceea ce priveşte repartiţia venitului naţional sau a unui simţ civic dezvoltat în momente de depresiune economică, de tranziţie sau reformă, pot conduce, de asemenea, la inflaţie. Revendicomania salarială a celor ce lucrează în unitătile publice, ca răspuns la o politică guvernamentală populistă, nu este decât un exemplu în acest sens.

Analiza pe factori sau grupe de factori ce cauzează inflaţia se impune din raţiuni pedagogice pentru mai buna înţelegere a fenomenului. În fapt, împrejurările ce conduc la inflaţie sunt cu influenţă şi acţiune concomitentă. De acest lucru trebuie ţinut seama atunci când se caută soluţii pentru eradicarea fenomenului.

7.3. Consecinţele inflaţiei Prin consecinţele sale, inflaţia afectează toate componentele organismului

economic şi social, comportamentele elementare ale membrilor societăţii: • Influenţează comportamentul consumatorului care accelerează procesul

cumpărării,încercând să scape cât mai repede de banii în curs de depreciere în schimbul unor bunuri de folosinţă îndelungată sau care conservă valoarea(bijuterii, tablouri etc)

• În acelaşi timp afectează şi economisirea, atât ca nivel (datorită exagerării consumului), cât şi ca structură(economisirea pe termen scurt, speculativă,se măreşte în detrimentul celei pe termen lung);

• Sunt influenţate investiţiile, deoarece într-un mediu economic de instabilitate investiţiile de mare amploare, în domenii productive, pentru modernizarea structurii economiei naţionale, sunt descurajate în favoarea unor plasamente în activităti cu un ritm rapid de recuperare, cum ar fi cele din sfera circulaţiei, a schimbului hipertrofiindu-se astffel terţiarul;

• Cele prezentate mai sus înseamnă, de fapt, că inflaţia afectează însăşi structura economiei naţionale, potenţialul său competitiv. cu consecinţe negative pe termen lung;

• La nivel microeconomic este influenţată gestiunea întreprinderii care,văzâdu-şi erodate capitalurile, va accelera procesul de amortizare,mărind costurile, ceea ce înseamnă noi presiuni asupra preţurilor. Pe de altă parte, conştiente de faptul că inflaţia avantajează pe debitori, întreprinderile vor căuta să se îndatoreze, generând astfel alte riscuri;

• Deoarece inflaţia avantajează debitorii (care îşi rambursează creditele în monedă depreciată, cu o putere de cumpărare mult mai scăzută), cel mai adesea statul este beneficiarul privilegiat al creşterii generalizate a preţurilor care “usurează” povara datoriei publice. Aceasta însă nu ar trebui, nici pe departe, să constituie o cale de rezolvare a rambursării împrumuturilor angajate de guvern deoarece, pe termen lung,

efectele negative ale inflaţiei asupra întregii activităţi economice vor anihila un astfel de avantaj iluzoriu;

• Inflaţia influenţează şi folosirea forţei de muncă. Nu însă aşa cum rezulta din teoria keynesistă sau din faimoasa “curbă a lui Phillips”,conform cărora o deplină ocupare a braţelor de muncă presupunea sacrificiul stabilităţii preţurilor şi, invers, realizarea stabilităţii preţurilor avea drept cost creşterea şomajului. Pe termen scurt este posibil ca o “încălzire” artificială a economiei prin aruncarea în canalelel circulaţiei a unei cantităţi suplimentare de monedă să stimuleze investiţiile şi să ducă la crearea de noi locuri de muncă. Odată însă cu declanşarea inflaţiei, cu creşterea preţurilor, cresc revendicările de sporire a salariilor, cărora întreprinderile le cedează, sufocându-se treptat şi abandonând orice intenţie de noi investiţii. În final, pentru a supravieţui, ele vor fi obligate să disponibilizeze o parte din forţa de muncă, astfel încât înflaţia va amplifica şomajul în loc să-l reducă, aşa cum s-a întâmplat de altfel în economiile occidentale în deceniul 8 al secolului trecut;

• Chiar din definiţia ei rezultă că inflaţia duce la deprecierea monedei naţionale.Am crede că, de aceea, inflaţia ar putea fi un mijloc de creştere a competitivităţii mărfurilor naţionale pe piaţa externă deoarece se ieftinesc exporturile. Nimic mai neadevărat deoarece, aşa cum s-a văzut mai sus, producţia naţională scade, apar goluri în aprovizionarea pieţei interne,ceea ce generează mai curând o creştere a importurilor, o amplificare a deficitului comercial şi intrarea în cercul vicios al împrumuturilor externe care duc la degradarea accentuată a balanţei de plăţi , situaţie din care nu se mai poate ieşi decât prin adoptarea unor măsuri de austeritate severe.

• În fine, fără a epuiza lista efectelor, să amintim şi consecinţele inflaţiei pe plan social. Nemulţumirea populaţiei în faţa degradării puterii de cumpărare a veniturilor sale determină numeroase revendicări, în special de natură salarială. Doar anumite categorii socio-profesionale şi în special cele organizate în sindicate puternice sau care constituie grupuri de presiune în raport cu guvernul vor avea câştig de cauză, în timp ce restul vor rămâne nemulţumite, continuând protestele pe fondul amplificării diferenţierii sociale.Toate aceste efecte pe plan social influenţează, desigur, credibilitatea instituţiilor statului, a guvernului, cu consecinţe dintre cele mai negative şi asupra vieţii politice.

7.4. Măsuri de politică economică antiinfla ţioniste

Având în vedere efectele preponderent negative ale inflaţiei, guvernele sunt

preocupate de adoptarea unor măsuri pentru menţinerea între nişte limite acceptabile a stabilităţii preţurilor. Pentru a fi eficace, acestea trebuie să vizeze cauzele care pot determina .

1. Măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă, care,în esenţă, vizează fie reducerea excesului de cerere,fie impulsionarea ofertei.

Susţinerea ofertei se poate realiza înlăturând toate cauzele care conduc la scăderea producţiei; găsind, atfel spus, toate mijloacele spre a înlătura inapetitul pentru muncă, deficienţele organizatorice, sau spre a crea noi capacităţi de producţie şi folosirea la parametrii nominali a celor existente. Punerea la timp în funcţiune a obiectivelor de investiţie, asigurarea unor reforme economice coerente, încadrarea eficientă în structurile comerţului internaţional etc., răspund aceluiaşi obiectiv.

O soluţie temporară poate fi aici, şi importul. Excesul, dezechilibrant, de cerere poate fi temperat prin: • «amânarea» cererii pe calea reducerii vânzărilor în rate; • «îngheţarea» salariilor; • încurajarea economisirii prin dobânzi mari la depuneri şi asigurarea unui climat de

stabilitate economică şi politică; • creşterea impozitelor şi taxelor directe care «subţiază» veniturile;

• reducerea cheltuielilor publice; • ofertarea unor bunuri de folosinţă îndelungată sau de lux care absorb veniturile

populaţiei; • reducerea creditelor acordate firmelor; • creşterea ratei dobânzii. Semnificaţia acestor măsuri trebuie stabilită şi înţeleasă în contextul cererii efective

globale, atât publice cât şi private. 2. Măsurile contra inflaţiei prin costuri vizează acele căi care pot contribui la

reducerea dimensiunii costurilor ca parte componentă de substanţă a preţurilor. Reţinem ca semnificative:

• găsirea de înlocuitori la energia şi materiile prime scumpe; • o politica de salarizare fondată numai pe criterii economice; • distribuţia raţională a venitului naţional pe categorii şi grupuri socio-profesionale; • o politică de plusprodus rezonabilă care să încadreze câştigurile agenţilor economici

ca şi veniturile statului în limite acceptabile şi profitabile pentru ei, dar suportabile şi de către societate;

• blocarea preţurilor. 3. Măsuri de factură monetară şi financiară Tratamentul monetar a făcut şi face parte din arsenalul de luptă împotriva inflaţiei.

Dintre măsurile care fac, de obicei, obiectul politicilor guvernamentale antiinflaţioniste reţinem:

a) Deflaţia, prin care statul urmăreşte blocarea sau temperarea creşterii preţurilor, precum şi majorarea puterii de cumpărare a monedei prin diminuarea cantităţii de monedă în circulaţie.

Formele pe care le îmbracă deflaţia sunt: a1) Monetară, care constă în restrângerea masei monetare în circulaţie, proces care se

desfăşoară prin anularea mijloacelor de plată sau convertirea acestora într-un anumit raport, de exemplu: 20 la 1 (reformă monetară - n.n.);

a2) Financiară, care constă în achitarea datoriei statului la banca centrală sau

adoptarea de politici prin excedente bugetare, obţinute prin micşorarea cheltuielilor publice si, respectiv, majorarea impozitelor;

a3) De credit, care constă în ridicarea nivelului dobânzilor sau în diminuarea

acordării creditelor bancare"12. Deşi socotită o măsură radicală, deflaţia este însoţită adesea şi de o reducere a

activităţii economice. Lipsa de lichidităţi, care frânează circulaţia mărfurilor, creată în mod brusc, neconfirmarea anticipaţiilor inflaţioniste cu privire la evoluţia preţurilor ale agenţilor economici care şi-au construit planurile de ofertă din această perspectivă, nu sunt decât două aspecte ce conduc la efecte contradictorii ale deflaţiei.

b) Revalorizarea este măsura prin care statul urmăreşte reîntoarcerea monedei naţionale la cursul iniţial avut, mai mare. Se constituie într-o măsură antiinflaţionistă în măsura în care restabileşte încrederea în monedă. Are şi efecte negative prin aceea că scumpeşte exporturile şi, de aici, reducerea posibilităţii procurării de valută cu consecinţe negative asupra importurilor.

c) Devalorizarea înseamnă adaptarea legală a cursului oficial al monedei naţionale, mai mare, la cel al pieţii, mai mic. Are ca element pozitiv faptul că ieftineşte exportul. De asemenea, conduce la o reaşezare a preţurilor pe baza unor criterii care rezultă din adevăratele raporturi valorice indicate de realitatea practică. Devalorizarea poate însă semăna şi neîncredere în monedă, atunci când nu este corelată cu măsuri de creştere a

12 Eugeniu Vasilescu, op.cit., p. 138.

producţiei, asigurarea echilibrului bugetar, control riguros al emisiunilor monetare şi al acoperirii lor temeinice.

d) Manevrarea taxei scontului sau, direct, a ratei dobânzii. Ca formă de existenţă a dobânzii, scontul poate fi folosit ca instrument în lupta împotriva inflaţiei. Se pleacă de la premisa că prin credit se alimentează în mare măsură canalele circulaţiei monetare. «Ştrangularea» acestei căi de acces nu e posibilă decât prin scumpirea împrumutului. Cum preţul împrumutului, în ultimă instanţă, nu este altul decât rata scontului sau cea a dobânzii, normal că se va proceda la ridicarea nivelului acestora.

e) Reducerea impozitelor şi taxelor indirecte. Partizanii doctrinei ofertei , în frunte cu economistul american Arthur Laffer, au demonstrat că prin decorsetarea firmei de povara unei fiscalităţi ridicate statul are şansa să încaseze mai mult din această sursă; se are în vedere o rată mică a impunerii aplicabilă unei mase impozabile tot mai mari, urmare şi ea a unei cifre de afaceri în creştere.

f) Indexarea preţurilor , stabilirea unui raport de interdependenţă cu cel al veniturilor si al puterii de cumpărare. Se mizează aici, în deosebi, pe efectul de stabilitate pe care o astfel de măsură îl poate produce asupra climatului economic şi social.

g) Reducerea deficitelor bugetare Aria măsurilor antiinflaţie nu este epuizată prin prezentarea celor de mai sus. În funcţie de loc şi timp, de natura inflaţiei şi mai ales de amplitudinea fenomenului, fiecare stat îşi construieşte strategia care i se potriveşte cel mai bine. Chiar dacă unele măsuri fac corp comun în aproape toate politicile guvernamentale, este important de reţinut că politica antiinflaţie ca şi cea antişomaj, cu care de obicei este corelată, capătă nuanţe specifice, în funcţie de perimetrul căreia i se circumscrie. La fel face şi România. Confruntată cu o inflaţie dură ea îşi caută soluţiile care să răspundă cel mai bine specificului ei economic.