Academia de Studii Economice, Bucureşti

Analiză comparată a sistemelor de redistribuire din U.E.

Facultatea de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori

Studenţi : Gheorghe Cristina

Gheorghiţă Iuliana

Ghițuran Simona

An: III

Seria : B

Grupa : 1540

În marea majoritate a documentelor emise de organismele europene se face referire

la modelul social european. Acest model se doreşte a fi, mai presus de toate, o treaptă finală ce

caracterizează evoluţia contemporană a Europei înspre modernitate.

Deşi statele europene sunt diferite din punct de vedere instituţional şi social, se discută

totuşi despre existenţa unui model social european (Kleinman, 2002), asupra căruia convin

majoritatea autorilor de specialitate.

„Modelul social european […] este înţeles ca o împletire specifică dintre sistemul de

protecţie socială autentic şi o puternică instituţionalizare a relaţiilor dintre partenerii sociali”

(Ghral-Teague, 1997).

Această definiţie atrage atenţia asupra importanţei rolului statului ca mediator între

individ şi piaţă, între angajat şi angajator. Cu toate acestea, opiniile diferă în ceea ce priveşte

diversitatea caracteristicilor modelelor europene, numărului de modele de economie şi a modului

de încadrare a statelor europene în diverse modele.

Conform definiţiei date de Aiginger-Guger (2005), conturarea modelului european

porneşte de la analizarea următorilor termenii: responsabilitate, reglementare şi redistribuire.

Responsabilitate. Societatea îşi asumă responsabilitatea asigurării bunăstării şi reducerii

riscurilor individuale, cum ar fi: prevenirea sărăciei, acordarea de ajutoare sociale în caz de

boală, incapacitate de muncă, şomaj, bătrâneţe. De asemenea, societatea trebuie să sprijine şi să

încurajeze educaţia, sănătatea şi familia.

Reglementare. Acest termen se referă la faptul că relaţiile de muncă sunt

instituţionalizate, se bazează pe dialogul social, sunt negociate în baza reglementărilor legale din

sfera dreptului muncii şi a contractelor colective de muncă. De asemenea, mediul de afaceri este

conturat în funcţie de partenerii sociali şi de reglementările legale în domeniu (la nivel de ramură

sau firmă).

Redistribuirea veniturilor între categoriile sociale pe parcursul vieţii: taxele şi impozitul

pe venituri reprezintă ajutor social financiar şi servicii sociale.

1

Aceste trei caracteristici reflectă faptul că modelul european este mai mult decât un

model social, privit în sensul restrâns. Acesta influenţează atât producţia, gradul de ocupare a

forţei de muncă, productivitatea, cât şi creşterea economică, competitivitatea, toate obiectivele de

politică economică în ansamblu. Prin urmare este mai corect să îl numim model socio-economic

european.

Acesta se caracterizează printr-un grad ridicat de eterogenitate, ţările membre

manifestând diferenţe semnificative între sistemele de redistribuire naţionale. Pentru a putea

evidenția diferențele dintre țările membre este necesară definirea conceptului de flexicuritate.

Flexicuritatea este o abordare politică care încearcă să combine flexibilitatea pieţelor

muncii în beneficiul angajatorilor şi securitatea locului de muncă în beneficiul angajaţilor. Astfel,

de exemplu, modelul danez de flexicuritate, îmbină o legislaţie de protecţie a locurilor de muncă

lejeră, cu protecţia veniturilor pentru persoanele fără loc de muncă şi niveluri ridicate de

cheltuieli pentru politicile active ale pieţei forţei de muncă.

Flexicuritatea a fost o politică oficială a Uniunii Europene din 2007, încorporată în

Strategia de la Lisabona, în prezent fiind încorporată în Strategia UE 2020 privind ocuparea

forței de muncă. Obiectivele acesteia sunt în principal :

să contribuie la economia socială de piață foarte competitivă, cu oportunități de angajare

pentru toți, asigurând un nivel ridicat de protecție și de coeziune socială (Tratatul de la

Lisabona) ;

să promoveze piețele de muncă incluzive și crearea de locuri de muncă și să lupte cu

segmentarea acestora;

să prevină șomajul structural;

să sprijine dezvoltarea companiilor și să asigure o bună adaptare a angajaților la condițiile

de muncă.

Aceasta are potenţialul de a spori în mod considerabil competitivitatea economiei

europene şi de a crea niveluri mai ridicate ale ocupării forţei de muncă. Întreprinderile, lucrătorii

şi societatea trebuie să poată ajunge la un consens în privinţa flexicurităţii şi să aibă încredere în

2

acest concept. Securitatea trebuie să se bazeze pe securitatea ocupării forţei de muncă şi nu pe

securitatea locului de muncă şi să conţină o combinaţie de drepturi şi instrumente.

Submodelele modelului european

În funcţie de decalajele existente în termeni de reducere a sărăciei, de participare pe piaţa

muncii şi de protecţie împotriva riscurilor pieţei muncii, se pot delimita cinci submodele în

cadrul UE : submodelul nordic, sudic, anglo-saxon, catching-up, continental.

Dintre cele cinci submodele din cadrul Uniunii Europene, submodelul nordic este cel mai

performant în realizarea obiectivelor asumate prin Strategia Lisabona, deoarece a generat atât

eficienţă macroeconomică, precum şi echitate socială.

1. Submodelul nordic (scandinav)

Acesta este format din următoarele țări : Danemarca, Finlanda, Suedia şi Olanda.

Submodelul nordic este unul dintre cele mai cuprinzătoare, cu accent ridicat pe

redistribuire, integrare socială şi universalitate. Aceste obiective sunt urmărite prin intermediul

unei puternice infrastructuri a serviciilor sociale, concepute pentru a fi atât de calitate foarte

ridicată, cât şi foarte accesibile.

Danemarca este una dintre cele mai ”scumpe” țări din lume. Spre exemplu, cheltuielile

sociale , ca procent din PIB, au fost de aproximativ 26% în anul 2007, comparativ cu media

țărilor membre OECD, de doar 19%. De asemenea fiscalitatea este ridicată, ajungând la o rata

marginală de 63% pentru contribuabilii cu venituri mari și aproximativ 40% pentru toți ceilalți

contribuabili.

Versiunea daneză de flexicuritate poate fi considerată o cheie în înțelegerea

complementarității dintre bunăstarea generoasă a populației, o piață a muncii și o activitate

antreprenorială competitive. Astfel, Danemarca îmbină flexibilitatea pieței muncii (cu o protecție

scăzută împotriva concedierii), cu un sistem de securitate socială generos (în special în cazul

șomajului și a asistenței sociale) și cu politicile active pe piața forței de muncă și în educație.

3

Firmele au avantaje competitive la nivel mondial prin intermediul forței mobile de

muncă, a finanțării guvernamentale a serviciilor publice și a infrastructurii, în timp ce lucrătorii

beneficiază de oportunități de angajare pe piața internă și de asemenea, de formare continuă.

Fig. 1: Flexicuritatea în Danemarca

Sursa : http://ilera2012.wharton.upenn.edu/RefereedPapers/BredgaardThomas%20ArthurDaemmrich.pdf

Versiunea daneză a flexicurității ( Fig.1) ilustrează o legătură între o piață flexibilă a

muncii, securitatea veniturilor ridicate, politicile active ale pieței forței de muncă și formarea

profesională continuă. Astfel, angajații nu osclizează doar între angajare și somaj cu beneficii , ci

pot accesa diferite programe active ale pieței muncii și continua formarea profesională, chiar

dacă sunt angajați. Se identifică astfel patru coordonate care delimitează abordarea flexicurității

în Danemarca și anume piața flexibilă a muncii, securitatea veniturilor ridicate, politicile active

ale pieței muncii și formarea profesională continuă.

1. Piața flexibilă a muncii, este caracterizată de rate ridicate ale salariilor și vechimii

medii la locul de muncă, comparativ cu economiile liberale, respectiv Statele Unite

sau Regatul Unit. Mobilitatea crescută a schimbării locurilor de muncă, este un alt

factor ce caracterizează flexibilitatea pieței muncii și este în general întâlnită în țări cu

o protecție scăzută împotriva concedierii. De asemenea, firmele din Danemarca pot

4

angaja sau concedia cu ușurință, existând puține restricții în acest sens, cu toate că

studiile asupra efectelor protecției locului de muncă, au concluzionat că

reglementarea strictă poate reduce schimbarea locului de muncă.

2. Securitatea veniturilor ridicate, referindu-se în special la beneficiile și asistența

socială a șomerilor. Comparativ cu alte state membre OECD, Danemarca are una

dintre cele mai lungi perioade de acordare a drepturilor de asigurare de șomaj (în

prezent, 2 ani) și cele mai mari indemnizații de șomaj pentru contribuabilii cu venituri

scăzute ( de până la 90% din venitul anterior). În cazul în care beneficiile de somaj

sunt epuizate, sau șomerii nu au plătit contribuțiile asigurării de șomaj, asistența

socială , ca o ultimă măsură, oferă între 60% și 80% din compensațiile de șomaj,

depinzând de responsabilitățile de îngrijire. Pentru a beneficia de toate acestea,

persoanele șomere trebuie să fie active în căutarea unui loc de muncă.

3. Politicile active ale pieței forței de muncă. Comparativ cu alte țările membre OECD,

Danemarca a realizat printre cele mai mari cheltuieli cu politicile pieței muncii

( 2.56% din PIB, în anul 2008) și cele mai mari cheltuieli cu politicile active ale pieței

muncii (1.35% din PIB, în anul 2008). Politicile active ale pieței muncii au ca scop

motivarea persoanelor șomere să găsească un loc de muncă fără asistență sau, să le

pregătească pe cele care nu se pot descurca singure. Efectul acestor politici este

menținerea ratei șomajului în Danemarca, printre cele mai scăzute din OECD.

4. Formarea profesională continuă, are un rol important în flexicuritatea daneză.

Cheltuielile cu formarea profesională și cotele de participare la aceasta sunt printre

cele mai mari din lume. Spre exemplu, în anul 2009, Danemarca avea cea mai mare

cotă de participare la training-urile vocaționale din Europa ; peste 30% din persoanele

cu vârste între 25-64 ani au participat la aceste training-uri, comparativ cu o medie la

nivelul Uniunii Europene , de doar 9%. Participarea la formarea continuă stă la baza

unei piețe flexibile a muncii, crescând gradul de ocupare a locurilor de muncă în

Danemarca.

Astfel, în cadrul submodelului nordic, dependenţa individului faţă de piaţa forţei de

muncă este cea mai redusă. Cu toate că rata șomajului a crescut ( Danemarca) și în rândul

5

populației tinere (Suedia), aceasta este încă scăzută comparativ cu statele celorlalte submodele

economico-sociale (Olanda).

Beneficiile şomerilor sunt caracterizate printr-o rată foarte ridicată de reintegrare în

câmpul muncii, iar sistemul de sănătate este asigurat prin redistribuirea veniturilor rezultate prin

intermediul sistemului de impozitare.

Sindicatele sunt puternic implicate în administrarea asigurărilor pentru şomaj şi în

programele de formare a forţei de muncă, iar modelul este caracterizat printr-o politică activă pe

piaţa forţei de muncă şi rata înaltă a ocupării acesteia. Ţările nordice au reuşit cu succes să obţină

o rată înaltă a ocupării forţei de muncă şi să înlăture inegalităţile pe piaţa forţei de muncă.

Aceste economii sunt printre cele mai competitive economii europene, deşi asigură

unitatea economică şi socială a cetăţenilor ; performanţele ţărilor care compun acest submodel se

explică prin eliminarea anumitor compromisuri existente între funcţionarea economiei şi efectele

în plan social.

Aceste compromisuri sunt :

1) Compromisul dintre costul ridicat al forţei de muncă şi gradul de ocupare.

Acesta se referă la faptul că o creştere a fiscalităţii suportate de firme reduce numărul de

locuri de muncă nou create şi rata de ocupare a acestora.

Soluția a fost asigurarea stabilității macroeconomice, legislative şi crearea unui mediu de

afaceri atractiv (zero corupţie).

2) Compromisul dintre beneficiile ridicate pentru şomaj şi pensii şi rata de participare pe

piaţa muncii.

Acesta presupunea acordarea unor ajutoare de şomaj ridicate (ca pondere din salariul

anterior) şi pe o perioadă îndelungată care diminuau stimulentele pentru căutarea unui loc de

muncă.

Soluția a fost combinarea politicilor active pe piaţa muncii cu măsurile de securitate

socială (flexicurity), ratele ocupării, cele de creştere a productivităţii, precum şi satisfacţia

muncii fiind relativ ridicate.

3) Compromisul dintre eficienţa macroeconomică şi inegalitatea ridicată a veniturilor

Acesta se referă la faptul că o creştere a fiscalităţii permite redistribuirea unor sume mai

mari, dar afectează negativ nivelul de eficienţă macroeconomică (scade productivitatea ).

6

Soluția : au menţinut acelaşi sistem social generos fără a spori fiscalitatea, ci prin

creşterea bazei de impozitare (urmare a stimulării creşterii şi ocupării).

Celelalte patru submodele de economie se caracterizează prin existenţa a cel puţin unuia

dintre cele trei compromisuri.

2. Submodelul anglo-saxon

Include Marea Britanie şi Irlanda şi constituie reflectarea unei abordări liberale a

sistemului de bunăstare în care asistenţa socială este limitată şi în care se încurajează asigurările

private ale riscurilor indivizilor (adică are loc transferul de responsabilitate socială dinspre stat)

căutarea unui loc de muncă aparţine indivizilor (cheltuielile bugetare privind politicile active pe

piaţa muncii sunt scăzute).

Spre deosebire de Marea Britanie, intervenţia statului este mai ridicată în Irlanda odată cu

transformarea acestei economii dintr-o ţară puţin dezvoltată în cea de-a doua economie ca grad

de dezvoltare din UE.

Referitor la cele trei compromisuri, ţările anglo-saxone practică o fiscalitate relativ redusă

(ceea ce determină costuri relativ mai mici ale forţei de muncă) şi ajutoare de şomaj relativ

scăzute ca pondere în salariu, care sunt acordate pe o perioadă mai mică de timp. De aceea

gradul de ocupare este apropiat de cel al ţărilor nordice, iar şomajul pe termen lung este cel mai

redus din UE. Numai cel de-al treilea compromis (cel referitor la eficienţă şi echitate) este

caracteristic acestui submodel, în condiţiile în care creşterea economică se reflectă într-o

inegalitate ridicată a salariilor şi a veniturilor în societate.

3. Submodelul continental

Este format din Franţa, Germania, Austria, Belgia şi Luxemburg.

În cadrul acestuia ocuparea constituie baza transferurilor sociale, iar beneficiile acordate

sunt mai reduse decât în submodelul nordic, fiind dependente de nivelul venitului obţinut

anterior. Piaţa muncii este reglementată, nefiind stimulată flexibilitatea lucrătorilor, iar

negocierile salariale în cadrul acesteia sunt centralizate.

Capacitatea sistemului economic de a elimina compromisurile este relativ redusă pentru

ţările acestui submodel. Astfel, fiscalitatea este relativ ridicată (comparativ cu ţările anglo-

7

saxone), ceea ce a determinat o capacitate mai redusă de creare a locurilor de muncă în sectorul

privat (mai ales în cel al serviciilor). De asemenea, beneficiile primite de şomeri, respectiv de

pensionari îi destimulează în căutarea unui loc de muncă, respectiv în prelungirea participării pe

piaţa muncii. În lipsa unor politici active pe piaţa muncii, aceste economii înregistrează rate

ridicate ale şomajului, lucrătorii slab calificaţi, tinerii şi femeile constituind categoriile mai puţin

integrate pe piaţa muncii.

În ceea ce priveşte compromisul dintre eficienţă şi echitate, ţările din cadrul

submodelului sunt caracterizate printr-o inegalitate mai redusă a veniturilor (comparativ cu cele

anglo-saxone), dar care nu este rezultatul creşterii ocupării şi a productivităţii, ca în ţările

nordice, ci al sporirii în trecut a cheltuielilor cu protecţia socială.

4. Submodelul sudic

Include Grecia, Italia, Spania, Portugalia, Malta şi Cipru.

Rolul statului este unul rezidual, limitându-se la acordarea unor ajutoare sociale

fragmentate, iar cheltuielile sociale sunt orientate către populaţia vârstnică şi către anumite

grupuri ocupaţionale, precum angajaţii din industrie.

Piaţa muncii este puternic segmentată şi reglementată, iar negocierile salariale sunt

centralizate. În cadrul acestui submodel atribuţiile statului sunt preluate într-o anumită măsură de

către familie, al cărei rol este atât social, cât şi productiv (crearea unor afaceri de familie).

Din punct de vedere al celor trei compromisuri, economiile sudice au trăsăturile ţărilor

anglo-saxone (cheltuieli sociale relativ reduse, ajutoare scăzute pentru şomaj), însă nu au

capacitatea acestora de a genera o sporire a ratei ocupării, în condiţiile unei pieţe a muncii

reglementate, mai ales pentru lucrătorii bărbaţi. Forţa de muncă este puţin flexibilă, precum în

submodelul continental, aspect reflectat în persistenţa unei rate ridicate a şomajului pe termen

lung, în special în rândul tinerilor. În condiţiile unui stat redistributiv mai redus şi ale unui sistem

economic incapabil să sporească în mod semnificativ rata de ocupare, inegalităţile dintre venituri

sunt cele mai ridicate din Uniunea Europeană.

8

5. Submodelul catching-up (al Europei Centrale şi de Est, ECE)

Cuprinde Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Polonia, Estonia, Lituania, Letonia,

România şi Bulgaria.

Deşi toate aceste economii au parcurs un proces de tranziţie către o economie de piaţă,

există diferenţe semnificative în ceea ce privește organizarea sistemelor naţionale de bunăstare.

Unele ţări, precum Ungaria şi Slovenia, au optat pentru creşterea cheltuielilor cu protecţia

socială, în timp ce altele, precum ţările baltice, au mizat pe menţinerea lor la un nivel scăzut şi pe

stimularea procesului de recuperare a decalajelor de dezvoltare prin promovarea unei fiscalităţi

apropiate de cea din submodelul anglo-saxon. Totuşi, analiza submodelului pe ansamblu

sugerează existenţa unor pieţe ale muncii reglementate, a unei instituţii a dialogului social încă

puţin dezvoltate şi a unui nivel scăzut a securităţii sociale. În ceea ce privește cele trei

compromisuri, submodelul catching-up a înregistrat rate ridicate de creştere economică, aspect

caracteristic unor economii mai puţin dezvoltate, care au indus însă o distribuire a veniturilor,

precum în submodelul anglo-saxon. Ratele ocupării sunt cele mai ridicate în cazul Sloveniei şi

Cehiei, cele mai semnificative creşteri ale acesteia înregistrându-se în Bulgaria şi în ţările baltice,

unde ocuparea s-a apropiat de nivelurile submodelului continental.

În ceea ce privește compararea submodelelor analizate, am realizat o paralelă din punctul

de vedere al existenței sau eliminării celor trei compromisuri.

Astfel în ceea ce privește primul compromis, legat de costul ridicat al forței de muncă și

gradul de ocupare, s-a observat că în cadrul submodelului nordic, acesta a fost eliminat ( grad

ridicat de ocupare), în timp ce în submodelele anglo-saxon, sudic și catching-up, acest

compromis nu există (costurile sunt mai reduse, iar gradul de ocupare este ridicat). Submodelul

continental nu a eliminat însă acest compromis, avand un grad relativ redus de ocupare.

În ceea ce privește compromisul legat de beneficiile ridicate pentru șomaj și pensii și

gradul de ocupare, submodelul nordic l-a eliminat (grad ridicat de ocupare în rândul tinerilor și

vârstnicilor), submodelul continental nu l-a eliminat, având un grad redus de ocupare a tinerilor

și vârstnicilor, iar celelalte trei submodele nu prezintă acest compromis; cel sudic și catching-up

se caracterizează printr-o protecție socială redusă, iar cel anglo-saxon, prezintă beneficii pentru

șomaj reduse și o pondere ridicată a pensiilor private.

9

Ultimul compromis, cel legat de eficiența macroeconomică și inegalitatea veniturilor, a

fost eliminat doar de submodelul nordic (există eficiență și echitate), în timp ce celelalte patru

submodele nu au reușit să-l elimine, cel anglo-saxon, continental și catching-up asigurând

eficiență fără echitate, iar cel sudic neavând nici eficiență , nici echitate.

Submodelul nordic s-a transformat treptat într-unul mai apropiat de cel anglo-saxon prin

trecerea de la responsabilitatea statului în asigurarea securităţii sociale la responsabilitatea

individului pentru propria-i securitate în faţa riscurilor. Acesta se deosebeşte radical de ţările

liberale din UE prin performanţele sociale.

Structura sistemelor de redistribuire din UE – cheltuieli și venituri bugetare

Bunăstarea economiei este influențată de cheltuielile si veniturile bugetare, mai precis de

ponderea acestora în PIB. Menținerea acesteia se realizează prin asigurarea unui echilibru pe

termen lung al soldului bugetar, în scopul evitării majorării datoriei publice.

Tabel 1 : Evoluția cheltuielilor și veniturilor submodelelor europene

Indicator

(% * PIB)

Cheltuieli

bugetare

Venituri

bugetare

Cheltuieli

bugetare

Venituri

bugetare

Cheltuieli

bugetare

Venituri

bugetare

An 1995

Convergența nominală

2000

Tratatul de la Lisabona

2008

Criza financiarăSubmodel

Nordic 59,86 52,66 49,34 52,44 48,95 51,22

Anglo-saxon 43,66 38,09 38,45 40,05 47,13 41,58

Sudic 48,55 41,53 43,58 42,26 45,15 42,09

Continental 54,50 47,08 48,24 46,51 47,96 46,51

Catching-up 46,90 41,76 42,15 38,31 42,09 38,86

UE-27 52,40 45,20 45,20 45,40 46,80 44,50

Sursa : http://www.store.ectap.ro/articole/450_ro.pdf

În Tabelul 1, am analizat evoluția cheltuielilor și veniturilor bugetare, ca pondere în PIB,

în anii 1995, anul în care a început procesul de convergență nominală în 12 state membre UE,

2000, an în care a fost adoptată Strategia de la Lisabona (prin care s-a stabilit reformarea

10

sistemelor economice și sociale naționale) și 2008, anul în care s-au manifestat primele efecte ale

crizei economice asupra bugetelor țărilor europene.

Cele mai redistributive submodele sunt cel nordic și cel continental. Astfel, comparativ

cu anul 1995, țările nordice au menținut aproape constant nivelul veniturilor bugetare ca pondere

în PIB , însă au înregistrat o scădere a cheltuielilor bugetare cu 10% , ceea ce le-a adus un

surplus bugetar de 2.27 % (ca pondere în PIB). Finlanda și Suedia au înregistrat cele mai mari

ajustări ale statutului bunăstării, Finlanda reducând cheltuielile bugetare cu 13%, iar Suedia cu

12%. Acestea au condus la obținerea unui surplus bugetar de aproximativ 2% din PIB, în cazul

Suediei și 4% în cazul Finlandei. Aceste transformări sunt rezultatul promovării politicilor

specifice flexicurității și adaptării la o economie inovativă, acești factori determinând sporirea

gradului de ocupare, scăderea dependenței economiei și a societății de intervenția statului,

generând creștere economică. Țările submodelului continental, au avut aceeasi tendintă de

reducere a cheltuielilor publice, însă realizarea surplusului bugetar a fost întârziată de ratele de

creștere economică reduse. Ajustările au fost diferite în cazul economiilor acestui submodel,

Germania și Austria reducând cu 11% , respectiv 8% cheltuielile bugetare, în timp ce Franța și

Belgia , cu doar 2%.

În ceea ce privește criza economică, cel mai afectat submodel a fost cel anglo-saxon,

Marea Britanie și Irlanda fiind economiile cele mai dependende de SUA. Astfel guvernul a

intervenit pentru a susține sistemul financiar, fapt ce a determinat creșterea cheltuielilor bugetare.

Submodelele sudic și catching-up, prezintă cele mai dispersate valori ale cheltuielilor

bugetare față de media europeană. Italia și Ungaria au înregistrat cheltuieli bugetare cu

aproximativ 2% peste media UE-27 în anul 2008, în timp ce Slovacia și Lituania au înregistrat

cheltuieli bugetare cu 10% sub media comunitară.

11

Analiza cheltuielilor publice

În categoria cheltuielilor publice, cea mai mare importanţă o au cheltuielile sociale ale

statului, care cuprind cheltuielile pentru pensii, pentru sănătate, transferurile către familii şi copii,

cheltuielile pentru şomaj şi cele pentru prevenirea excluziunii sociale.

În acest sens, în tabelul 2, sunt evidențiate cheltuielile sociale, pe categoriile pe care le

cuprinde, pentru a evidenția diferențele și asemănările dintre politicile practicate de fiecare

submodel. Deosebirile pot fi atribuite evoluţiei demografice, gradului de dezvoltare economică,

expunerii economiei la şocul extern al globalizării şi la cel intern al îmbătrânirii populaţiei.

Dintre domeniile politicii sociale, cele referitoare la pensii şi la şomaj au înregistrat transformări

profunde în vederea reducerii dependenţei populaţiei de bugetul de asigurări sociale, principalele

măsuri de reformă vizând reducerea cuantumului ajutorului de şomaj, a perioadei de acordarea a

acestuia şi creşterea vârstei de pensionare.

Faţă de anul 1995, partea repartizată pentru cheltuieli sociale a crescut cu 5 % (până la

57% în 2007), ca urmare a presiunilor din cadrul UE referitoare la îmbătrânirea populaţiei şi la

persistenţa unui nivel ridicat al şomajului. Dintre ţările UE, Olanda, Germania şi Belgia se

caracterizau în 2006 printr-un stat al bunăstării dezvoltat, în condiţiile în care se alocă mai mult

de 60% din cheltuieli pentru componenta socială. În schimb, guvernele din ţările baltice şi din

România au repartizat mai puţin de 40% din cheltuielile bugetare pentru programele sociale.

12

Tabel 2 : Structura cheltuielilor publice aferente submodelelor europene (anul 2006)

Cheltuieli Cheltuieli

sociale

Cheltuieli

pensii

Cheltuieli

îngrijirea

sănătăţii

Cheltuieli

familie si

copii

Cheltuieli

cu

şomajul

Cheltuieli pentru

prevenirea

excluderii

socialeSubmodel

Nordic 29.17 11.21 11.11 2.43 1.66 1.52

Anglo-saxon 25.85 11.13 10.33 1.66 0.65 1.53

Continental 27.74 11.73 9.36 2.66 1.70 0.88

Sudic 24.19 12.31 8.23 1.23 1.37 0.32

Catching-up 17,50 8.83 6.16 1.24 0.52 0.37

UE-27 26.9 11.9 9.5 2.1 1.4 0.9

Sursa : http://www.store.ectap.ro/

Se observă că submodelul nordic alocă aproximativ 29% din PIB politicii sociale, iar cel

continental 27.74% din PIB, fiind cele mai mari valori, depășind media comunitară cu

aproximativ 3%, respectiv 2 %. Aceste două economii au menținut relativ constantă ponderea

cheltuielilor sociale în PIB.

În ceea ce privește submodelul anglo-saxon, în ultimii ani s-a manifestat o creștere a

sumelor alocate politicii sociale, în special către îngrijirea sănătății (10.33% din PIB). În acest

caz, piața muncii este flexibilă, ajutoarele de șomaj sunt reduse, astfel că viața activă se

prelungește, iar rata șomajului scade pe termen lung. Acesta este un motiv pentru care țările

submodelului anglo-saxon sunt pe ultimul loc dintre țările membre UE-15, în ceea ce privește

cheltuielile cu pensii și cele pentru șomaj.

În cadrul submodelelor continental și sudic, cea mai mare pondere a cheltuielilor sociale

este cea aferentă pensiilor, ceea ce indică o piață a muncii pasivă, dar și pensionarea anticipată în

cadrul țărilor componente. În cadrul submodelului sudic, pensiile sunt generoase pentru lucrătorii

sectorului public și cei cu contract full-time din întreprinderi private mari. Tinerii care urmează

studii sau sunt în căutarea unui loc de muncă primesc un sprijin redus din partea statului, la fel și

familiile cu copii mici.

Submodelul catching-up (ECE) este singurul care a redus bugetul alocat politicii sociale.

Această reducere poate fi explicată de diferențele de acocări a resurselor financiare , de noile

13

state membre și vechile state membre UE, media submodelului fiind cu 9.5% sub media UE-27.

Diferența este explicată în cea mai mare parte prin sumele reduse acordate pentru pensii și

îngrijirea sănătății. Astfel, Slovenia alocă 60% din cei 19.2% din PIB pentru pensii.

Impactul sistemelor de redistribuire asupra inegalităţilor sociale

Una dintre trăsăturile de bază ale modelului social european, asumată prin Strategia

Lisabona, o constituie coeziunea socială, care presupune reducerea numărului de indivizi afectaţi

de sărăcie, a inegalităţii distribuţiei veniturilor şi a excluziunii sociale. În concordanţă cu tabelul

2, ţările care redistribuie cel mai mult prin politica socială (ţările continentale şi cele nordice) ar

trebui să consemneze cea mai scăzută rată a sărăciei şi cel mai redus nivel al inegalităţii

distribuţiei veniturilor în cadrul societăţii. De asemenea, submodelul noilor ţări membre ar urma

să fie cel mai inegalitar din punct de vedere social.

Capacitatea politicii sociale de a reduce riscul sărăciei, cât şi nivelul la care a ajuns rata

sărăciei după redistribuire, constituie dovezi ale eficienţei alocării cheltuielilor sociale în

economie. Rata riscului de sărăcie reprezintă ponderea persoanelor care au un venit disponibil

sub pragul de sărăcie, considerat a fi egal cu 60% din mediana venitului naţional. UE-27 a

înregistrat în anul 2007 o rată a sărăciei înainte de transferurile sociale de 26% şi de 16% după

redistribuire, diferenţa fiind datorată efectului politicilor sociale promovate de către statele

membre. Faţă de anul 2000 rata sărăciei anterioară redistribuirii s-a majorat cu 3 puncte

procentuale, în timp ce rata de după transferuri s-a menţinut aceeaşi (16%). Rezultă că nu s-au

realizat progrese în direcţia asigurării coeziunii sociale la nivel comunitar. Dintre ţările membre

ale UE, Portugalia şi Franţa au înregistrat în 2007 faţă de anul 2000 scăderi de 3 puncte

procentuale ale ratei sărăciei (la pragul de 60%) calculată după transferuri, însă în cadrul primei

economii 18% dintre indivizi se află sub pragul sărăciei. În schimb, în Germania şi Letonia

ponderea săracilor a crescut cu 5 puncte procentuale, nivelul din cea de-a doua economie fiind

cel mai ridicat din UE. În cazul altor state membre variaţiile ratei sărăciei au fost de cel mult

două puncte procentuale, iar Grecia, Austria, Marea Britanie şi Bulgaria nu au realizat niciun

progres în direcţia coeziunii sociale între anii 2000-2007.

14

Pentru ca statul bunăstării să fie eficient ar trebui să existe o corelaţia inversă între

ponderea cheltuielilor sociale în PIB şi rata sărăciei după transferurile sociale (excluzând

pensiile). Această relaţie este evidentă în cazul ţărilor nordice, caracterizate printr-un sistem

social universal şi generos din punct de vedere al transferurilor. De asemenea, economiile

continentale care au un buget social cu 1,5 p.p. mai redus din PIB decât ţările scandinave care au

o rată a sărăciei după transferuri cu 2 p.p. superioară acestora. În conformitate cu ierarhia

submodelelor din punct de vedere al redistribuirii, ţările ECE ar fi trebuit să înregistreze o rată

superioară a celor săraci, comparativ cu cele sudice şi anglo-saxone. Sporirea cheltuielilor

sociale nu constituie o condiţie obligatorie pentru a reduce proporţia populaţiei situată sub pragul

sărăciei. Dacă o economie înregistrează o rată sustenabilă de creştere, iar beneficiile acesteia sunt

repartizate mai echitabil între indivizi, atunci va rezulta o îmbunătăţire a coeziunii sociale, fără a

fi necesară creşterea resurselor bugetare redistribuite.

Totuşi, corelaţia dintre creşterea economică şi coeziune nu este întotdeauna validată,

ţările baltice, România şi Bulgaria înregistrând o accentuare a inegalităţilor, chiar dacă au obţinut

până în 2008 cele mai ridicate rate de creştere economică. S-a manifestat o polarizare a

veniturilor în cadrul societăţii, ceea ce a generat menţinerea relativ stabilă sau chiar creşterea

uşoară (ca în cazul României) a procentului celor aflaţi sub pragul sărăciei. Chiar dacă,

în mod absolut, veniturile celor mai săraci s-au majorat în perioadele de creştere economică, ele

au crescut într-un ritm inferior veniturilor celor mai bogaţi, ceea ce a afectat negativ atingerea

obiectivului de coeziune socială. Comparaţia statelor membre în privinţa proporţiei celor situaţi

sub pragul de sărăcie trebuie interpretată numai în termeni relativi. Astfel, în anul 2007 plafonul

sărăciei a fost de aproximativ 250 de euro în ţările baltice, Ungaria, Polonia şi Slovacia, în timp

ce în ţările nordice, Irlanda, Luxemburg şi Marea Britanie a fost de 900 de euro. Referitor la

pragul sărăciei exprimat în paritatea puterii de cumpărare, acesta a variat între un nivel de 280 de

euro în ţările mai puţin dezvoltate şi 947 euro în economiile dezvoltate ale UE. Rezultă că

standardul de viaţă al indivizilor săraci din cele mai bogate economii este de 3,4 ori mari mare

decât cel al celor din economiile mai puţin dezvoltate.

Conform analizei anterioare, submodelele sudic şi anglo-saxon se caracterizează prin cel

mai redus nivel de eficienţă a sistemelor de redistribuire, deoarece în cadrul acestora se menţine

15

cea mai ridicată pondere a populaţiei situate sub pragul sărăciei. Cu toate acestea, eficienţa

cheltuielilor bugetare sociale trebuie judecată şi în funcţie de capacitatea de a reduce rata

sărăciei. Teoretic, cu cât bugetul pentru asigurarea protecţiei sociale este mai ridicat cu atât rata

sărăciei ar trebui să se reducă într-o mai mare proporţie. În caz contrar, acel sistem de

redistribuire poate fi caracterizat drept ineficient, deoarece alocă prea puţine resurse financiare

celor aflaţi sub pragul sărăciei. Proporţia reducerii ratei sărăciei variază între ţările membre ale

UE, deoarece diferă atât aranjamentele instituţionale în domeniul social, cât şi intensitatea

legăturii dintre politica socială şi piaţa muncii.

Fig. 2: Capacitatea sistemelor de redistribuire de reducere a ratei sărăciei (2007)

Notă: Pe ordonată este reprezentat procentul de reducere a ratei sărăciei ca urmare a redistribuirii prin politica socială.Sursa: Eurostat (2009).

Cercetând proprietatea transferurilor sociale de a micşora ponderea indivizilor afectaţi de

sărăcie în cadrul submodelelor, am evidenţiat următoarele evoluţii incluse în figura 2:

Submodelul nordic este singurul care se caracterizează prin reducerea cu mai mult de

jumătate a ratei sărăciei (de la 24,84%, la 11%), în condiţiile în care cheltuielile sociale

(fără pensii) au o pondere de 18% din PIB.

16

Sistemele sociale ale economiilor din submodelul continental reduc rata sărăciei cu 45%,

nivelul fiind superior cu două puncte procentuale celui din cadrul Grupului Vişegrad;

totuşi, aceste economii au un buget pentru protecţie socială cu şase puncte procentuale

mai scăzut decât cel al ţărilor continentale.

Submodelul ECE este mai performant din punct de vedere social comparativ cu

submodelele sudic, deoarece repartizează cele mai puţine sume de bani pentru politica

socială şi micşorează într-o mai mare măsură proporţia celor săraci.

Ţările mai puţin dezvoltate (statele baltice, România, Bulgaria) au cea mai redusă rată a

sărăciei înainte de măsurile sociale, chiar dacă ponderea cheltuielilor sociale este de două

ori mai redusă decât în ţările continentale şi nordice. Rezultă că funcţionarea economiei

contribuie la obţinerea celui mai redus procent din populaţie situat sub pragul sărăciei din

UE, însă rolul statului în sprijinirea acestora este scăzut. Astfel se explică reducerea

numai cu 20,83% a ratei sărăciei în România şi cu 21,83% a acesteia în cazul grupului

care include ţările care au adoptat Consiliul monetar.

Dezvoltarea pieței muncii

Dezvoltarea economică a țărilor este forța din spatele pieței muncii, ce raspunde crizei. Ultimele dovezi ale dezvoltării pieței muncii, din timpul crizei și după aceasta, ilustrează o mare diferență între țările OECD (Organization for Economic Co-operation and Development) cu privire la rolul reducerii productivității pe angajat, cauzată, în general, de reducerea , în medie, a numărului de ore muncite.

Fig.3 : Relatia dintre dezvoltarea producției și dezvoltarea pieței muncii

17

O ajustare flexibilă a pieței muncii va atrage o scădere mai lentă a productivității. Stabilizarea numărlui angajaților și neangajaților în timpul crizei va permite o menținere mai bună a capitalului uman și reduce riscul creșterii ratei șomajului.

Cele patru pătrate rezultate împart țările analizate în patru grupuri:

cele cu o producție bună și o performanță bună a muncii (Polonia, Austria, Coreea, Elveția, Norvegia, Belgia, Austria, Olanda, Franța, Canada și Noua Zeelandă);

cele cu producție slabă și o performanță slabă a muncii (Irlanda, Islanda, Spania, Ungaria, Finlanda, Suedia, Danemarca și Marea Britanie);

cele cu producție bună, dar performanță slabă a muncii (SUA, Portugalia) ; cele cu producție slabă, dar o performanță bună a muncii (Germania, Grecia, Mexic,

Italia, Japonia, Slovacia și Cehia).

18

Concluzii

În concluzie, dintre cele cinci submodele din cadrul Uniunii Europene, submodelul

nordic este cel mai performant în realizarea obiectivelor asumate prin Strategia Lisabona.De

asemenea, acesta este unul dintre cele mai cuprinzătoare, cu accent ridicat pe redistribuire,

integrare socială şi universalitate. Aceste obiective sunt urmărite prin intermediul unei puternice

infrastructuri a serviciilor sociale, concepute pentru a fi atât de calitate foarte ridicată, cât şi

foarte accesibile.

Submodelul anglo-saxon constituie reflectarea unei abordări liberale a sistemului de

bunăstare în care asistenţa socială este limitată şi în care se încurajează asigurările private ale

riscurilor indivizilor (adică are loc transferul de responsabilitate socială dinspre stat) căutarea

unui loc de muncă aparţine indivizilor (cheltuielile bugetare privind politicile active pe piaţa

muncii sunt scăzute).

În cadrul submodelului continental, ocuparea constituie baza transferurilor sociale, iar

beneficiile acordate sunt mai reduse decât în submodelul nordic, fiind dependente de nivelul

venitului obţinut anterior. Piaţa muncii este reglementată, nefiind stimulată flexibilitatea

lucrătorilor, iar negocierile salariale în cadrul acesteia sunt centralizate.

În cadrul submodelului sudic, rolul statului este unul rezidual, limitându-se la acordarea

unor ajutoare sociale fragmentate, iar cheltuielile sociale sunt orientate către populaţia vârstnică

şi către anumite grupuri ocupaţionale, precum angajaţii din industrie. Piaţa muncii este puternic

segmentată şi reglementată, iar negocierile salariale sunt centralizate. În cadrul acestui submodel

atribuţiile statului sunt preluate într-o anumită măsură de către familie, al cărei rol este atât

social, cât şi productiv (crearea unor afaceri de familie).

Referitor la submodelul catching-up, analiza pe ansamblu sugerează existenţa unor pieţe

ale muncii reglementate, a unei instituţii a dialogului social încă puţin dezvoltate şi a unui nivel

scăzut a securităţii sociale.

Submodelele sudic şi anglo-saxon se caracterizează prin cel mai redus nivel de eficienţă a

sistemelor de redistribuire, deoarece în cadrul acestora se menţine cea mai ridicată pondere a

populaţiei situate sub pragul sărăciei. Cu toate acestea, eficienţa cheltuielilor bugetare sociale

trebuie judecată şi în funcţie de capacitatea de a reduce rata sărăciei.

19

Bibliografie

1. Dinu M., Marinas M.C., Socol C. - Economia europeană : o prezentare

sinoptică, Bucuresti , Editura Economica , 2004

2. EUROFOUND, The second phase of flexicurity: an analysis of practices and

policies in the Member States, 2012;

3. Thomas Bredgaard, Arthur Daemmrich, The Welfare State as an Investment

Strategy: Denmark’s Flexicurity Policies, 2012;

4. Ton Wilthagen, Flexicurity Practices in the EU – Which Way is Up?, 2012;

5. Mattias Bengtsson, Transformation of Labour Market Policies in the Nordic

Countries: Towards a regime shift in Sweden and Denmark?, 2012;

6. Van Vliet, Olaf and Nijboer, Henk, Flexicurity in the European Union:

flexibility for outsiders, security for insiders, 2012;

7. Madsen, Per K. "“Shelter from the storm?”-Danish flexicurity and the crisis."

IZA Journal of European Labor Studies 2.1 (2013).

8. Ebralidze, Ellen. Rising Employment Flexibility and Young Workers'

Economic Insecurity: A Comparative Analysis of the Danish Model of Flexicurity. XD-

US.... Budrich UniPress Limited, 2012.

9. Henning Jørgensen, Danish Flexicurity in Crisis – Or Just Stress-tested by the

Crisis?, 2011;

10. Daniel Hinšt, Danish Flexicurity Model, 2011;

11. Aiginger, K, Why Labour Market Performance Differed Across Countries,

2011;

12. Ferry Koster, John Mcquinn, Iulia Siedschlag, Olaf Van Vliet, Labour Market

Models In The EU, 2011;

13. Aiginger, K. (2008), Typologies of Social Models in Europe, WIFO;

Tangian, Flexicurity indicators for monitoring the European Employment Strategy, 2010

14. Lejour, A., „Social Europe: responsibility of the EU or the Member states?”, CPB, Annex

– EUROFRAME-EFN Autumn 2007 Report

20

21