Ecologia aşezărilor umane

Prin dezvoltarea societăţii se ajunge la un ecosistem al aglomerărilor sociale implementat într-un ecosistem natural. Într-un oraş apar fenomene biogeoclimatice, fenomene sociale şi fenomene specifice mediului urban.

Ecosistemul unei aşezări, îndeosebi oraşul este un ecosistem deschis, cu schimb de materie, energie şi informaţie între acesta şi mediu.

Ecologia aşezărilor umane are la bază teoria generală a sistemelor, care poate analiza într-un limbaj neutru ecosistemul antropic (secundar).

Ecologia aşezărilor umane studiază ecosistemele Noosfera, ca geosferă, aparţine momentului om în evoluţia biosferei,

reprezentând acţiunea şi modificarea biosferei pe baza unor decizii conştiente (noos – cugetare în limba greacă).

Noosfera, numită de geografi antroposfera, reprezintă geosfera, a cărei structură şi dinamică depinde de activitatea conştientă a omului

Ecosistemul urban (oraşul) constituie un „sit” cu numeroase probleme, unde se întrunesc şi se regăsesc consecinţele impactului uman asupra geosferelor Terrei.

Oraşul reprezintă o componentă a tehnosferei cu cea mai mare densitate demografică şi tehnologică, ceea ce conduce la o viaţă socială foarte intensă.

Oraşul constituie modelul aşezărilor umane.

Ecosistemul urban Ecosistemul urban trebuie studiat sub aspectul „triadei

metodologice” şi anume:***substanţial, prin „intrările” de materii prime, bunuri de consum,

alimente realizate în afara lui şi „ieşirile” prin produsele rezultate din prelucrarea materiilor prime şi deşeuri;

***energetic, cantitatea de energie consumată pe cap de locuitor din toate activităţile din ecosistem;

***informaţional, respectiv tot ce este legat de domeniul desfăşurării activităţii, al reglării vieţii interne şi externe.

Particularităţi ecologice ale aşezărilor umaneCaracteristicile geografice specifice ale aşezărilor umane - Poziţia geografică - Substratul geologic - Relieful

- Clima - Solul

Caracteristicile demografice ale ecosistemelor umane Populaţia reprezintă componenta principală a ecosistemelor umane şi

care acţionează în două moduri asupra mediului înconjurător: prin trăsăturile şi procesele legate de viaţa propriu-zisă (consum de alimente şi apă, respectiv eliminare de toxine) şi prin activităţile desfăşurate pentru asigurarea subzistenţei (industrie, agricultură, transporturi, consum de materii prime şi de energie etc.).

Capacitatea de susţinere (suport) Capacitatea de susţinere (suport) este presiunea pe care o exercită

populaţia asupra mediului; se referă la numărul de indivizi dintr-o specie oarecare pe care un anumit mediu (habitat) îl poate susţine (suporta) într-un interval nelimitat de timp. Atunci când nivelul maxim suportabil al populaţiei este depăşit, baza de resurse începe să scadă, pentru ca ulterior să scadă şi numărul de indivizi.

Controlul creşterii populaţiei constituie una din modalităţile rezolvării capacităţii de suport, discutată şi studiată tot mai mult în cercurile unor instituţii internaţionale.

Caracteristicile economice ale aşezărilor umane Resursele energetice Resursele minerale şi alte materii prime Transporturile şi rolul lor în ecosistemele umane

Tipurile de ecosisteme umane Ecosistemele umane se pot raporta la două coordonate de bază, sub

aspectul configuraţiei lor morfologice pentru a putea fi clasificate, şi anume la timp (sub aspect istoric) şi la spaţiu (teritoriu).

Formele concrete de existenţă a ecosistemelor umane în etapa actuală, care se găsesc în toate ţările, indiferent că sunt dezvoltate sau în curs de dezvoltare, pot fi: cătunul, satul şi comuna, denumite oarecum arbitrar ecosisteme rurale, şi oraşul, municipiul. metropola, conurbaţia, megalopolisul, considerate ecosisteme urbane.

Unele diferenţieri între ecosistemele umane rurale şi cele urbane sunt evidente în majoritatea zonelor geografice

aşezările rurale sunt legate preponderent de producţia agro - zootehnică la care se mai adaugă preocupările artizanale şi de industrie locală;

în aşezările rurale, individul şi respectiv comunitatea sunt legate mult de condiţiile de mediu atât prin folosirea pământului ca mijloc de

producere a bunurilor materiale cât şi prin faptul că procesul muncii se desfăşoară la câmp, sub „cerul liber”;

contactul interuman este mai redus atât numeric cât şi ca timp; confortul şi facilităţile oferite de aşezarea rurală sunt mai reduse sau,

în unele regiuni ale Terrei, deosebit de precare; în ţările dezvoltate, în etapa actuală, ca urmare a gradului de poluare,

a stressului, se extinde preferinţa către aşezarea rurală ca rezidenţă permanentă sau temporară.

Componentele ecosistemului rural populaţia, componenta socială cu aspecte cantitative (densitate,

dinamică, mobilitate, structură) şi aspecte calitative (resurse de muncă, relaţii sociale, tradiţii, obiceiuri);

vatra cu poziţie geografică, condiţii fizico-geografice, dispersie, concentrare, factori favorizanţi sau restrictivi;

locul de muncă (moşia), componentă economică teritorială cu potenţialul resurselor, modul de utilizare, forme de proprietate

Ecosistemul aşezării rurale Deşi face parte din ecosistemele artificiale spre deosebire de cele

naturale, ecosistemul aşezării rurale poate fi considerat ca o parte a agroecosistemului întrucât existenţa lui este determinată de producţia primară şi secundară a acestor componente ale biosferei.

Din fiecare din cele două componente ale ecosistemului rural, vatră şi moşie, rezultă funcţii şi structuri care împreună configurează modul de viaţă rural.

Ecosistemul aşezării urbane se caracterizează printr-o densitate mare de construcţii, îndeosebi pe

verticală, care adăposteşte o populaţie numeroasă cu activităţi economice, sociale şi politice mult mai dense.

localitatea pe care se grefează este oraşul. ecosistemul urban constituie o etapă superioară de evoluţie a

localităţii ca formă de aşezare omenească. ecosistemul urban a reprezentat şi încă mai reprezintă un polarizator,

un centru de atracţie şi de absorbţie a forţei de muncă, a resurselor naturale.

Ecosistemele aşezărilor umane în contextul dezvoltării durabile

Pentru a defini starea ecosistemului aşezării umane în contextul dezvoltării durabile trebuie să se accepte două principii, şi anume:

aşezarea umană are componentă spaţială proprie; aşezarea umană este expresia unei dezvoltări în timp, etapa analizată

reprezentând o verigă între trecut şi viitor, deci are o componentă temporală.

mai trebuie acceptat un al treilea principiu....... că aşezarea umană, deşi este o consumatoare de resurse naturale şi

producătoare de deşeuri, constituie singura formă de organizare teritorială în care se dezvoltă viaţa economică, socială şi spirituală.

PROBLEME GLOBALE ALE OMENIRII

Problemele globale ale omenirii pot fi clasificate cel puţin în patru categorii:

- Sociale (S)- Economice (E)- Ambientale (A)- Tehnice (T)

Intre ele existând numeroase conexiuni şi interferenţe

Probleme actuale ale omenirii

EPOCA ACTUALĂ – EPOCĂ A CONTRASTELOR

20 zone afectate de foamete- Conflicte sociale- Conflicte religioase- Tehnologii neeficiente Degradarea mediului

Cerecetări spaţiale- Calculatoarele şi internetul- Ingineria genetică...... şi altele

Disfuncţionalităţile trebuiesc identificate, studiate, evaluate şi soluţionate

Tipuri de ecosisteme umane aşezare umană în plină expansiune care agresează mediul natural şi

generează dezechilibre; aşezare umană generalizată, regional în prezent, şi care încearcă să

subordoneze mediul, degradându-l cu consecinţe imprevizibile, catastrofale;

aşezarea ecologică de tip ecopolis în care să se realizeze un echilibru între aceasta şi mediul înconjurător; aşezarea ecologică reprezintă ecosistemul aşezării umane viitoare.

Ecosistem uman/dezvoltare durabilă Un alt aspect al dezvoltării durabile a ecosistemului uman este cel

funcţional, al relaţiei om – aşezare – mediu care presupune un lanţ cauzal de tipul:

necesitate umană ® funcţie ® organ al funcţiei ® afectarea mediului ® consecinţă asupra omului ® afectarea necesităţii umane iniţiale.

ecosistemul aşezării umane trebuie privit ca:- sistem complex integrat şi integrator;- entitate organică cu capacitate de autoreglare şi care evoluează

conform codului genetic propriu dobândit în timp;- sistem creator de valori materiale şi spirituale;- sistem semiautonom care are raporturi metabolice cu sisteme

superioare şi inferioare, deci reprezintă o verigă din lanţul respectiv;- concurent în raport cu un sistem asemănător;- mijloc de modelare a destinului biologic, social şi spiritual al

individului om.

Principalele probleme de mediu• Schimbări climatice• Deprecierea stratului de ozon• Accidente majore• Acidifierea• Pierderi în biodiversitate• Ozon troposferic şi alţi poluanţi oxidanţi• Gestiunea deficitară a apei dulci• Degradarea pădurilor• Managementul deşeurilor• Stresul urban• Risc chimic

S 1 Suprapopularea 2 Penurie de hrană 5 11 8 Analfabetism 6 9 Instabilitate socială şi politică13 Creşterea criminalităţii

E 5 Epuizare resurse6 Instablitate economică

A 3 Poluare 1 4 Schimbări climatice 10 7 Dispariţii de specii

T 10 Pericolul războiului nuclear 911 Tehnologii agricole deficitare12 Lipsa unor soluţii pentru boli grave (SIDA, cancere etc.)

PROBLEMELE MEDIULUI AMBIANT ŞI ARIA PREOCUPĂRILOR ECOLOGICE

A. POLUAREA FACTORII DE MEDIU EFECTE

- ATMOSFERA- MĂRILE ŞI OCEANELE- APELE SUBTERANE ŞI DE SUPRAFAŢĂ- SOLUL

Distrugerea stratului de ozonÎncălzirea globală- Ploi acide

B. SCHIMABREA CLIMEI Topirea gheţarilorRidicarea nivelului apelor- Diminuarea biodiversităţii

C. EPUIZAREA RESURSELOR DE APĂ DULCE Ape de suprafaţă – 400 km3 anual Necesar global – 18.700 km3/an Debit anual râuri – fluvii – 37.000 km3

- Ape subterane – 60.000 km3

D. DEFRIŞAREA PĂDURILORE. DISTRUGEREA ECOSISTEMELOR, REDUCEREA BIODIVERSITĂŢII