echilibru monetar si inflatia

CAPITOLUL 6ECHILIBRUL MONETAR ŞI INFLAŢIA

� însuşirea � cunoaşter� înţelegere

real;� analiza in

de cuant� cunoaşter

6.1. Echilibrul monetar6.1.1. Caracteristicile cererii şi ofertei de monedă6.1.2. Schema realizării echilibrului monetar

6.2. Inflaţia – formă a dezechilibrului monetar6.2.1. Abordări cantitative ale inflaţiei6.2.2. Forme ale inflaţiei6.2.3. Dezinflaţia, deflaţia şi politici antiinflaţioniste

Test de autoevaluareBibliografie

OBIECTIVE PROPUSE

noţiunilor de inflaţie, deflaţie, dezinflaţie şi măsuri antiinflaţioniste;ea aspectelor esenţiale referitoare la cererea şi oferta de monedă;a modului de manifestare a echilibrului monetar în strânsă corelaţie cu echilibrul

flaţiei, ca formă a dezechilibrului monetar, cunoaşterea principalelor modalităţiificare ale acesteia, cunoaşterea formelor inflaţiei;ea mecanismului inflaţiei şi a politicilor antiinflaţioniste în România.

CAPITOLUL 6

6.1. Echilibrul monetarDupă criza economică din anul 1929, politica monetară a fost considerată, o lungă

perioadă de timp, de importanţă minoră, constatându-se că băncile centrale nu dispun decât demijloace limitate pentru “gestionarea” eficientă a masei monetare . Această optică referitoare lapolitica monetară s-a accentuat în condiţiile manifestării unei inflaţii sporite. Într-un asemeneacontext, diferite teorii monetare şi-au orientat analiza spre vasta problematică a echilibruluimonetar, situat la intersecţia dintre cererea şi oferta de monedă.

6.1.1. Caracteristicile cererii şi ofertei de monedă6.1.1.1. Cererea de monedă

Se explică prin funcţiile pe care le îndeplineşte moneda şi prin utilitatea pe care oprezintă pentru deţinători. Analiza cererii de monedă, constă în căutarea motivelor care îidetermină pe agenţii economici să deţină monedă.

Din punct de vedere teoretic, există următoarele contribuţii la înţelegerea motivelor caredetermină cererea de monedă:a) Analiza clasică a cererii de monedă se bazează pe teoria cantitativă a cererii de monedă.

Aceasta are ca punct de plecare ecuaţia schimburilor lui Fisher, care a permis, ulterior,construcţia ecuaţiei Scolii de la Cambridge.

Ecuaţia schimburilor a lui Fisher arată că volumul de monedă M, multiplicat cu vitezade circulaţie a monedei V, este egal cu valoarea tranzacţiilor pT, în care p este un indice de preţ,iar T este volumul tranzacţiilor, în termeni reali, măsurate în preţuri ale perioadei de bază.

MV = pTAceastă ecuaţie nu poate exprima teoria cantitativă a monedei, decât dacă există o

legătură cauză-efect între fenomene, respectiv dacă moneda în circulaţie (cauza) are o acţiunedirectă, exclusivă şi nereversibilă asupra nivelului mediu al preţurilor.

Ecuaţia Cambridge. Teoria cantitativă a monedei poare fi transformată într-o teorie acererii de monedă, presupunând că viteza de circulaţie este determinată de factori instituţionali şică este posibil ca, între un termen scurt de timp, aceasta să devină constanta. Un astfel de punctde vedere şi-a găsit expresia într-o nouă formă a ecuaţiei schimburilor, care este cunoscută subdenumirea de echilibru al lichidităţilor sau “ecuaţia Cambridge”.

M = KpR, în care K reprezintă inversul vitezei de circulaţie a monedei şipoate fi interpretată ca durata medie a perioadei în care moneda este conservată întretranzacţii. Această interpretare pune accentul pe rolul monedei, în calitate de mijloc de schimb,şi implică ideea ca moneda să fie deţinută numai pentru finanţarea tranzacţiilor.b) Analiza Keynesiană a cererii de monedă

Analiza cererii de monedă propusă de către Keynes pune accentul pe rolul monedei carezervă a valorii şi distinge o cerere de monedă “speculativă” şi o cerere de monedă în vederearealizării tranzacţiilor.

Cererea de monedă (M1) cu scopul de încasări pentru tranzacţii variază odată cu nivelulPIB. Atunci când acesta creşte este necesară mai multă monedă pentru satisfacerea necesităţiloragenţilor economici, în vederea realizării de tranzacţii: dacă venitul naţional scade, atunci şinecesarul de monedă se diminuează. Cererea de monedă (M1) este afectată într-o măsurăneglijabilă, de influenţa costului monedei sau de rată a dobânzii, fiind o funcţie (L1) de o singurăvariabilă:

M1 = L1(R), în care R este venitul naţional sau PIBDacă analiza se realizează pe o perioadă scurtă de timp, atunci R poate fi considerat

stabil, şi deci şi M este stabil.Din punct de vedere grafic, această situaţie se poate reprezenta ca în figura următoare:

Echilibrul monetar şi inflaţia

Cererea de monedă este reprezentată printr-o linie verticală, ceea ce exprimă rigiditateaacesteia în raport cu rata dobânzii. Dacă analiza se efectuează pe o perioadă îndelungată de timpşi R se majorează, atunci linia verticală se deplasează spre dreapta.

Cererea de monedă în scopuri speculative (M2) prezintă caracteristici diferite de cele alelui M1, în sensul că este puţin stabilă, chiar şi în perioade scurte de timp şi nu depinde de nivelulveniturilor ci de nivelul ratei de dobândă (rd).

M2 = L2(rd)Cererea de monedă în scop speculativ rezultă dintr-o alegere dintre plasamente sub forma

de active financiare sau sub forma de active monetare. Această alegere este determinată depreviziuni referitoare la evoluţia ratei de dobândă. Dacă rata dobânzii este în declin, atunciplasamentul sub formă de active financiare este contestabil, întrucât randamentul titlurilor estescăzut iar rata dobânzii care în prezent este scăzută, în viitor va înregistra o creştere.

Cererea de monedă M2 prezintă o elasticitate infinită iar din reprezentarea grafică rezultăcă există o rată de dobândă sub nivelul căreia agenţii economici nu mai au interesul de a-şi plasadisponibilităţile lichide în titluri.

Formularea cererii totale de monedă în concepţia Keynesistă se poate scrie:M = M1+M2 = L1(R) + L2(rd)

În conformitate cu analiza lui Keynes, aprofundarea conceptului de cerere a monedei înscopul tranzacţiilor a demonstrat că aceasta este elastică şi în raport cu rata dobânzii ceea ceconduce la rescrierea ecuaţiei:

M = L1(rd,R) + L2(rd), sau la modul general:M = L(rd, R)

M1 = L1(R) => rezultă că M1 esteindependentă de rd şi dependentă de R

rd

M10

Pentru rd1, cererea de monedă M2 = 0Pentru rd0, cererea de monedă M2 = este infinită

rd

rd1

rd0

0 M2 A'M2

cumpărare de titluri vânzare de titluri

AA2 = ∞

M2 = L2(rd)

CAPITOLUL 6

Dacă se introduce în această ecuaţie şi o variabilă care exprimă patrimoniul agenţiloreconomici W, atunci cererea de monedă care tinde să fie proporţională cu W se poate scrie:

M = L(W, R rd)

c) Analiza contemporană a cererii de monedă se efectuează în două direcţii principale şianume:1) gestiunea portofoliilor2) teoria lui Milton Friedman

1) Analiza care se bazează pe gestiunea portofoliilor este legată, în mod direct, de analiza luiKeynes şi într-o asemenea abordare moneda reprezintă un activ precum toate celelalte tipuride active, lipsită de calităţi specifice, riscând, astfel, de a fi discreditată în calitate deinstrument al politicii monetare .

2) Funcţia de cerere a monedei este tratată de către Milton Friedman ca o problemă de alegerea activelor. Punctul de pornire al analizei sale îl constituie definiţia pe care o dăpatrimoniului sau bogăţiei. Patrimoniul agenţilor economici compus din active financiarereale precum şi din active umane dă naştere unui flux de venituri din muncă. PentruFriedman, variabila care furnizează cel mai bine un indice al bogăţiei umane şi nonumane,este venitul permanent (prevăzut de agenţii economici pentru un anumit nivel al preţurilor).

Astfel, cererea de monedă se poate exprima în termeni permanenţi şi este determinată devenitul permanent R' şi nivelul preţurilor permanente p''.

M' = a(R'/p'')b, relaţie în care a şi b sunt constante iar M1 este cererea demonedă permanentă pentru un locuitor.

O singură variabilă, respectiv venitul permanent, explică, deci, evoluţia cererii demonedă. Relaţia dedusă de Friedman permite calcularea elasticităţii cererii de monedă în raportcu venitul permanent. El a estimat că în SUA, în decursul unui secol, pentru o creştere cu 1% avenitului permanent pe locuitor, încasările monetare au sporit de la 1,71% la 1,8%. Rezultă,astfel că elasticitatea cererii de monedă în raport cu venitul permanent este superioară valoriiunitare.

Plasând analiza pe termen lung, Friedman a descoperit o lege a comportamentului, astfel,la niveluri scăzute ale veniturilor, se manifestă, numai scopul tranzacţionării, apoi treptat şi pemăsura creşterii venitului permanent, se adaugă alte scopuri, respectiv cel al speculaţiilor şi aleconomisirii.

Funcţia de cerere a monedei în abordarea lui Friedman, tinde a fi stabilă. Dacă numeroşifactori intervin semnificativ în determinarea cererii de monedă, atunci cantitatea de monedăcerută variază de la un an la altul. Privilegiind venitul permanent, Friedman minimizează rolulratei de dobândă asupra cererii de monedă, care este eliminată din ecuaţia cererii de monedă.Astfel, teoria lui Friedman se opune analizei lui Keynes, în care cererea de monedă este instabilăşi puternic elastică în raport cu rata dobânzii.

Cerere totală de monedă DD'

rd

rd1

rd0

0M = M1 + M2

ofertă de monedă

n

D O1

D'


6.1.1.2. Oferta de monedăOferta de monedă reprezintă cantitatea mijloacelor de plată puse la dispoziţie, la nivelul

unei economii, fiind asigurată de sistemul bancar care creează moneda şi o pune în circulaţie.Sursele ofertei de monedă sunt reprezentate de contrapartidele masei monetare: creanţele

asupra străinătăţii, creanţele asupra Trezoreriei, creanţele asupra băncilor comerciale.Eficacitatea politicii monetare depinde de caracterul exogen sau endogen al ofertei de

monedă în raport cu sistemul economic. Dacă oferta de monedă este exogenă, atunci ea estefixată în afara sistemului economic de către autoritatea monetară. În acest caz este autonomă înraport cu cererea de monedă. Agenţii economici nebancari (populaţia, întreprinderi,administraţie, agenţi exteriori) nu exercită nici o influenţă asupra ofertei de monedă.

În cazul în care oferta de monedă este endogenă rezultă că agenţii nebancari exercită, princomportamentul lor, o influenţă asupra acesteia, deci oferta de monedă nu este autonomă înraport cu cererea de monedă.

Oferta de monedă ca variabilă endogenăAdmiţând că oferta de monedă este o variabilă endogenă, se presupune sa acceptăm că

banca centrală deţine un rol pasiv în creaţia monetară şi că aceasta depinde de comportamentulagenţilor economici care solicită moneda.

Banca centrală se poate afla într-o situaţie relativ pasivă cu privire la creaţia de monedă, înurmătoarele trei cazuri:a) atunci când sursa de creaţie monetară o constituie creanţele asupra străinătăţii. Operaţiunile

cu exteriorul modifică volumul masei monetare, dar rolul băncii centrale este pasiv.b) atunci când sursa creaţiei monetare o constituie creanţele asupra Trezoreriei. Rezultă că

puterea publică şi nu banca de emisiune decide asupra creaţiei monetare, prin aceastamaterializându-se politica bugetară.

c) creanţele asupra economiei. Banca centrală are un rol relativ pasiv în creaţia de monedă,emisă în contrapartida creanţelor asupra economiei. În schimb, iniţiativa creaţiei monetareaparţine agenţilor nebancari din economie, respectiv întreprinderilor care solicită credite.Acestea se pot adresa agenţilor nebancari (pe calea emisiunii de obligaţiuni) precum şiagenţilor bancari. Dacă împrumuturile se efectuează de la agenţii nebancari, atunci masamonetară nu variază, fiind doar un transfer de avere monetară de la un agent la altul. Dacă, înschimb, împrumuturile sunt efectuate de la bănci, atunci procurarea disponibilităţilormonetare se realizează, fără ca disponibilităţile altor agenţi economici să se diminueze.Astfel, se produce creaţia monetară.

Oferta de monedă ca variabilă exogenăAdmiţând că oferta de monedă este o variabilă exogenă în raport cu cererea de monedă,

înseamnă a estima că procesul creaţiei monetare realizate de băncile comerciale depinde dedisponibilităţile lor în moneda centrală, la banca de emisiune. Aceasta poate exercita o gestionaretotală a ofertei de monedă, întrucât poate regla direct volumul lichidităţilor în moneda centrală decare băncile au nevoie.

Eficacitatea politicii monetare depinde de analiza simultană a cererii şi ofertei demonedă:

� dacă cererea de monedă este stabilă şi oferta de monedă este exogenă (autonomă în raportcu cererea) şi se află, în totalitate, în mâinile autorităţii monetare, rezultă că politicamonetară are un mare grad de eficacitate (potrivit lui Friedman);

� dacă cererea de monedă este stabilă şi determină oferta de monedă, atunci politicamonetară este lipsită de eficacitate;

� dacă cererea de monedă prezintă o anumită instabilitate, iar oferta de monedă depindeparţial de autoritatea monetară, atunci politica monetară poate avea o eficacitate limitată.

CAPITOLUL 6

6.1.2. Schema realizării echilibrului monetarPentru explicarea realizării echilibrului monetar, se utilizează două tipuri de analiză: cea

Keynesiană şi interpretarea lui Milton Friedman.În teoria Keynesiană, schema realizării echilibrului macroeconomic se efectuează în

termeni reali. Echilibrul se stabileşte prin egalitatea dintre economii şi investiţii. Economiile suntdefinite ca o funcţie crescătoare a veniturilor, iar investiţiile ca o funcţie descrescătoare a rateidobânzii. Orice dezechilibru între economii şi investiţii determină ajustări în termeni reali iar încadrul acestora variabilele monetare nu îndeplinesc decât un rol limitat.

Combinarea echilibrului monetar cu echilibrul real este realizată grafic, după cum rezultădin figura următoare, cunoscută sub denumirea “graficul Hicks-Hansen”.

Curba economii-investiţii (IE) (echilibru real)Pe piaţa bunurilor, echilibrul necesită manifestarea următoarei egalităţi:

I=E R = venit sau produs globalsau I=I(rd) I = investiţii totaleE=E(R) E = economii totaleI(rd)=E(R) rd = rata dobânzii

Aceste condiţii de echilibru semnifică faptul că pentru orice rată a dobânzii există osingură valoare a venitului naţional (R) pentru care investiţiile totale proiectate sunt egale cueconomiile totale proiectate. Echilibrul, astfel definit, poate fi reprezentat grafic ca urmare acurbei IE, care exprimă relaţia dintre rata dobânzii şi nivelul veniturilor, fiecare punct al curbeicorespunzând unei situaţii de egalitate între I şi E. Pe piaţa bunurilor, venitul R apare ca o funcţiedescrescătoare a ratei rd. Scăderea ratei, rd, antrenează o majorare a investiţiilor şi deci aveniturilor.

Curba LM, a echilibrului monetarEchilibrul monetar rezultă din confruntarea dintre cererea totală de monedă şi oferta de

monedă, respectiv din cantitatea pusă la dispoziţia publicului prin sistemul bancar.Curba LM exprimă, pentru o cantitate de monedă, relaţia dintre cererea totală de monedă

(M1+M2) şi venitul naţional. Orice creştere a produsului R (deci o creştere a tranzacţiilor)necesită o cantitate sporită de M1 (în scopul tranzacţiilor) şi o reducere a lui M2 (monedă înscopuri speculative) provocând, astfel, o creştere a ratei de dobândă.

Intersecţia IE şi LMCurba IE este locul combinaţiilor posibile dintre rd şi R, asigurând lichiditatea pe piaţa

bunurilor. Curba LM constituie locul combinaţiilor posibile dintre R şi rd, asigurând echilibrulpe piaţa monetară. Intersecţia lor determină punctul N, unde se echilibrează nivelul veniturilor şi

rd

rd0

IE I II

0 RB RN RA

N

LM

Grad de ocuparea forţei de muncă Grad de ocupare

a forţei de muncă

Venitul naţional

N


cel al ratei de dobândă, pentru orice volum al monedei. În acest punct, cantitatea de monedăexistentă determină o rată de dobândă suficient de scăzută şi un nivel al investiţiilor suficient deridicat pentru a atinge un nivel de echilibru al venitului.

Astfel, rata dobânzii este cea care permite stabilirea unei legături între echilibrul real şicel monetar; aceasta exercită o influenţă asupra volumului investiţiilor şi prin intermediulacesteia asupra venitului, care acţionează la rândul său, asupra cererii de monedă, în scopulrealizării de tranzacţii.

Din figura prezentată rezultă modul de acţiune al politicii economice pentru a face faţăsituaţiilor de criză sau de inflaţie. Se presupun două situaţii de utilizare deplină a forţei demuncă, în care echilibrul obţinut pe piaţa bunurilor şi pe piaţa monetară nu corespund unui venitspecific al utilizării depline a forţei de muncă:

� situaţia I corespunde stării de criză, în care venitul de echilibru RN este inferior venituluiobţinut prin utilizarea totală a forţei de muncă;

RN<RA� situaţia a II-a corespunde unei stări inflaţioniste în care venitul de echilibru RN este

superior venitului de utilizare deplină a forţei de muncă, RB .RN>RB

Prin politica bugetară se poate acţiona asupra fenomenelor reale, sub forma variaţieicheltuielilor publice şi a modificărilor în nivelul fiscalităţii, ceea ce afectează economiile şiinvestiţiile. Această politică trebuie să antreneze deplasarea curbei IE către dreapta pentrua lupta împotriva crizei, sau către stânga pentru a diminua inflaţia.

Politica monetară permite deplasarea curbei LM. Astfel, o politică de open-market,sub forma cumpărărilor de titluri de către banca centrală, se va traduce printr-o expansiunemonetară, în perioada de deplină utilizare a forţei de muncă, ceea ce va duce la deplasarea curbeiLM către dreapta, ca şi în cazul scăderii ratei de dobândă.

Aceasta provoacă o creştere a investiţiilor, deci o creştere a venitului real. Uneori, înaceastă analiză, fenomenele monetare nu îndeplinesc decât rol secundar în raport cu fenomenelereale, iar politica bugetară tinde a fi privilegiată. În măsura în care politica bugetară nu estepreferată de către adepţii teoriei Keynesiste, atunci banca centrală poate acţiona asupra rateidobânzii.

Interpretarea lui Milton Friedman asupra schemei de realizare a echilibruluiÎn această abordare, variaţiile masei monetare reglează ritmurile activităţii economice.

Modelul are ca rol să probeze importanţa cantităţii de monedă în activitatea economică.Structurile financiare şi monetare şi comportamentul agenţilor financiari nu sunt integrate încadrul modelului. Unica variabilă este M, masa monetară, oferită agenţilor economici şi care stăla baza fluctuaţiilor veniturilor şi preţurilor. O legătură de cauzalitate este stabilită între M şi altevariabile fundamentale, fiind implicată, astfel, ipoteza caracterului exogen al ofertei de monedă.

Analiza lui Friedman are ca punct de pornire două principii:� valoarea produsului naţional şi preţul, ca principală componentă, sunt determinate de

cantitatea de monedă;� cantitatea de monedă este determinată, la rândul său, de cantitatea de monedă centrală,

pusă la dispoziţia băncilor.Rezultă astfel, că masa monetară determină fluctuaţiile venitului naţional. Dacă se admite

că impulsurile monetare exercită o influenţă totală asupra activităţii economice, atunci cerereade monedă trebuie să fie considerată stabilă şi oferta de monedă trebuie definită ca fiind exogenă(se află în mâinile autorităţii monetare).

Numai fluctuaţiile ofertei de monedă determină fluctuaţiile produsului: moneda devineun factor exogen al instabilităţii economice. În consecinţă, numai reglarea masei monetareexercită un efect global asupra economiei. Alte instrumente tradiţionale ale politiciimacroeconomice (politica bugetară) nu produc decât realocări ale resurselor între diversesectoare, şi care sunt, în concepţia autorului, alocări nefaste.

CAPITOLUL 6

Rolul important al monedei este considerat de către Friedman ca instrument esenţial alpoliticii economice. Din acest motiv, autorităţile monetare trebuie să aleagă, cu grijă, variabilacare va servi drept indicator al acţiunilor lor şi drept mijloc de intervenţie. Acest dublu rol esteîndeplinit de fluctuaţiile masei monetare şi nu de cele ale ratei dobânzii.

Analizele econometrice efectuate demonstrează că există un timp de întârziere întrevariaţiile masei monetare şi cele ale activităţii economice.

Acest timp poate fi descompus în două faze: după o modificare în creaţia monetară,producţia reacţionează cu o întârziere de aproximativ 9 luni, iar nivelul preţurilor nu este afectatdecât după 18 luni. O asemenea întârziere de reacţie constituie un dezavantaj major, respectiv omăsură monetară destinată a fi anticiclică riscă de a avea efect contrar asupra activităţiieconomice.

Astfel, Friedman consideră că în locul unei manipulări neregulate a ofertei de monedă(politică discreţionară), autorităţile monetare trebuie să practice o politică de stabilizaremonetară, făcând să progreseze masa monetară, la o rată constantă a dobânzii. Autorul sugereazăcă rata de creştere a masei monetare poate fi utilizată, pentru a regla rata de creştere reală petermen lung a produsului naţional. Pentru a lupta contra inflaţiei, trebuie pusă in aplicare opolitică monetară restrictivă, fiind prevăzută o încetinire a creşterii masei monetare, de-a lungulunei perioade de mai mulţi ani.� Cele două curente, Keynesian şi monetarist trebuie considerate valabile, luându-se în

considerare şi excesele pe care le prezintă. Experienţa arată că nu pot fi neglijate variabilelemonetare, atât în plan explicativ cât şi normativ, dar că este din ce în ce mai dificil de adetermina variabilele monetare sau financiare alese drept ţinte ale politicii monetare.

Definirea masei monetare variază de la o ţară la alta, şi este exprimată prin agregatediferite, ţinând seama de fenomenul sporit al inovaţiilor financiare. Pe de altă parte, esteimposibil de a se evalua variaţiile ratei dobânzii legate de acţiunile asupra masei monetare.

6.2. Inflaţia - formă a dezechilibrului monetar6.2.1. Abordări cantitative ale inflaţiei

Inflaţia, ca semn al dezechilibrelor din economie, este direct proporţională cu amploareaacestora, având un nivel cu atât mai ridicat cu cât între cererea şi oferta agreată se manifestă undecalaj mai mare.

Majorarea preţurilor, ca expresie a manifestării inflaţiei, poate lua valori care se situeazăîntre câteva procente şi poate depăşi valori din două, trei cifre, anual. Aceasta este situaţiainflaţiei galopante, care s-a manifestat în ultimele trei decenii în ţări precum Italia (în anii ’70),în numeroase ţări ale Americii Latine (în anii ’70 – ’80), precum şi în Israel, la începutul anilor’80. La începutul anilor ’90 toate ţările aflate în tranziţie s-au confruntat cu o astfel de inflaţiegalopantă. Deşi în condiţii inflaţioniste, economiile acestor ţări au continuat să funcţioneze1,fiind citate cazuri în care performanţele economice au fost peste aşteptări, după cum s-aîntâmplat în Brazilia – în anii ’80 sau Turcia, în anii ’90.

Atunci când inflaţia se concretizează într-o creştere anuală a preţurilor care se scrie cu 3-4cifre se manifestă hiperinflaţia. Convenţional, există o limită de la care se considerăhiperinflaţie creşterea preţurilor, respectiv atunci când se depăşeşte 50% lunar ceea ce la nivelulunui an înseamnă o rată mai mare de 13.000%.

Cazurile cunoscute de hiperinflaţie sunt rare, fiind citate cazurile Germaniei, Ungariei şiBraziliei.� În situaţia Germaniei, după cum rezultă şi din reprezentarea grafică, în perioada 1922 – 1923,

preţurile au sporit de 10 miliarde ori. Ca efect, masa monetară, în termeni reali, a scăzut de30 de ori, iar salariile reale au înregistrat fluctuaţii de ± 33%, de la o lună la alta.

1 Eugen Rădulescu – Inflaţia, marea provocare, Ed. Enciclopedică, 1999.


� Ungaria a cunoscut două perioade de hiperinflaţie, astfel:� în intervalul martie 1923 – februarie 1924, preţurile au crescut de 44 ori, iar rata maximă

lunară a inflaţiei a ajuns la 98%;� în perioada august 1945 – iulie 1946, preţurile au crescut cu 3,18 x 1027 ori, iar rata medie

lunară a inflaţiei a fost de 19.800%.Iugoslavia şi Polonia, au înregistrat hiperinflaţie în anul 1989, iar ţările din fosta Uniune

Sovietică, în anii ’90. Cazul Bulgariei, este, de asemenea elocvent, întrucât a înregistrat o ratăpeste 1.150% a inflaţiei.� În Brazilia, în anul 1989, preţurile au crescut cu 1.650%, ceea ce a însemnat o creştere de

27% lunar ş 0,78% zilnic.Alături de creşterea preţurilor, inflaţia este însoţită de creşterea cantităţii de monedă,

situaţie ilustrată pe exemplul ţărilor Americii Latine, în anii 1980 – 1990. Figura următoaredemonstrează ca cea mai înaltă rată a inflaţiei este, în general asociată, cu cea mai înaltă ratăa creşterii masei monetare.

Sursa: Frederic MishkinThe Economics of Money, Banking and Financial Markets, Third Edition,Harper Collnis Publishers, pag. 667.

CAPITOLUL 6

� Fenomenul inflaţionist, care a dobândit, de-a lungul timpului, dimensiuni gigantice,prezintă, pentru ultima jumătate de secol, două caracteristici, astfel:� creşterea preţurilor a cunoscut rate diferite de la un sector de activitate la altul, ceea ce

a permis o creştere disproporţionată a consumului;� inflaţia reprezintă semnul unei devalorizări monetare.

În literatura de specialitate, este eronat a se asocia creşterea generală a preţurilor cuinflaţia; mai corect ar fi ca majorarea preţurilor să fie acompaniată de o inflaţie, respectiv de odevalorizare a monedei. Aceasta devalorizare a unităţii monetare provine dintr-o relaţie evidentă:dacă moneda valorează mai puţin, atunci aceasta va fi disponibilă într-o cantitate mai mare.Creşterea preţurilor rezultă, astfel, dintr-o abundenţă a mijloacelor de plată, iar dacă un preţindică valoarea relativă a unui produs, atunci indicele preţurilor este relevant pentru puterea decumpărare a unei monede naţionale.

Devalorizarea monetară poate fi evaluată ca pierdere a puterii de cumpărare a monedei,prin următoarele metode:

� prin divizare: dacă, de exemplu, pentru un bun se plătea la începutul perioadei suma de

100 um, iar la sfârşitul acesteia 1250 um, atunci, prin divizare 08,01250100 = rezultă un

coeficient de 0,08, ceea ce semnifică faptul că o unitate monetară îşi conservă o putere decumpărare de 8%. Acest tip de calcul prezintă avantajul de a sublinia că şi atunci cândinflaţia înregistrează valori foarte mari, moneda conservă, întotdeauna, o mică partedin puterea de cumpărare;

Sursa: International Financial Statistics.Rata de creştere a masei monetare


� prin metoda dobânzilor compuse: pentru a se trece de la ratele anuale ale creşteriipreţurilor la cele lunare, sau chiar zilnice, se utilizează formula dobânzilor compuse,astfel:

Cn = Co (1 + r)n, în care:Cn – reprezintă nivelul preţurilor la sfârşitul perioadei;Co – reprezintă nivelul la începutul perioadei;r – rata de creştere;n – numărul de perioade (luni sau zile).

Dacă în decursul unei perioade de 1 an, preţurile au sporit de la 100 la 1750, atunci, prinaplicarea relaţiei:

1750 = 100 (1 + r)12 sau1750 = 100 (1 + r)365,

rezultă că rata lunară de devalorizare a monedei este de 0,27 sau 27%, iar rata zilnică adevalorizării este de 0,78%.

� Măsurarea ratei inflaţiei se poate realiza prin determinarea ratei inflaţiei, pe bazaindicilor de preţ, potrivit relaţiei:

100,I

IIr

1pn

1pnpnlatieiinf ×

−=

−

− în care:

Ipn, n-1 – reprezintă indicele preţurilor pentru anul n şi n-1.

De exemplu, dacă indicele preţurilor, pentru anul 1999, s-a situat la nivelul de 135% iarpentru anul 2000 a reprezentat 148%, atunci rata anuală a inflaţiei a fost de:

%62,9100%135

%135%148 =×−

� Pentru o măsurare cantitativă a inflaţiei este posibilă şi utilizarea regulii numărului70, care permite o determinare rapidă a numărului de ani în care nivelul preţurilor sedublează, astfel:

latieiinfaanualarata70

ani devaproximati

Numãrul=

De exemplu, dacă nivelul ratei anuale a inflaţiei este de 15%, atunci numărul de ani în

care preţurile se dublează este de 66,41570 =

Această regulă are aplicabilitate generală şi permite determinarea perioadei de timp încare nivelul PIB sau al economiilor se dublează.

Rata inflaţiei – şomajModelul Keynesian al cererii şi ofertei de monedă demonstrează că la nivelul economiei

se poate manifesta fie numai inflaţie, fie numai şomaj, dar nu ambele, în mod simultan. Aceastăabordare a fost posibilă pe baza studierii economiilor în perioada de dinaintea anilor ’70.

Situaţia s-a schimbat în anii ’70, când în economie au început să coexiste atât inflaţia câtşi şomajul în sensul unei corelaţii inverse: descreşterea şomajului şi creşterea inflaţiei. Astfel,principala problemă macroeconomică a anilor ’70 – ’80 a fost această corelaţie, cunoscută subdenumirea de curba lui Phillips (după numele autorului A.W. Phillips, care a dezvoltat conceptulîn Marea Britanie) prin studierea seriilor de date din perioadele 1861 – 1913 şi 1913 – 1957(fig.1)

Figura următoare arată relaţia inversă dintre şomaj şi rata inflaţiei, în SUA, în perioada1961 – 1969. Aceasta ca relaţie a fost considerată stabilă, predictibilă şi a stat la baza construiriipoliticii economice a SUA în perioada respectivă. Conceptul stabilităţii curbei Phillips a fost

CAPITOLUL 6

infirmat de evoluţiile înregistrate în anii 70 şi 80 şi la începutul anilor ’90.

Figura nr. 1

Din imaginea următoare (fig.2), rezultă ca pentru perioada 1961 – 1994, relaţia inversădintre inflaţie şi şomaj n-a mai fost concludentă. În cadrul acestei perioade, în anii ’72 – ’74şi ’77 – ’80, curba Phillips are o modificare mai lentă, ceea ce evidenţiază că fiecare nivel alşomajului este însoţit de o inflaţie mai mare, sau fiecare nivel al inflaţiei este însoţit de un şomajmai ridicat. Astfel, înclinarea curbei, pentru perioada amintită diferă de cea iniţială.

Explicaţia unei asemenea evoluţii a corelaţiei inflaţie-şomaj constă în stagflaţie, care semanifestă prin scăderea simultană a nivelului celor două variabile sau prin creşterea acestora.Astfel, a fost confirmată ideea că un proces inflaţionist de amploare nu micşorează şomajul, ci îlagravează.

Evoluţiile inflaţiei şi şomajului, din toate ţările dezvoltate, după anii ’70 au confirmaturmătoarele aspecte:

� independent de inflaţie, există o rată naturală a şomajului care se manifestă şi atunci cândinflaţia este zero;

Rata şomajului (%)

Rat

a an

uală

a in

flaţie

i (%

)

Rata şomajului (%)

Rat

a an

uală

a in

flaţie

i (%

)


� la o rată naturală a şomajului, situată la nivelul de 6% (potrivit studiilor realizate) inflaţiase poate manifesta la orice nivel, situaţie care modifică curba lui Phillips, într-o linieverticală.Stagflaţia, ca fenomen care explică modificarea relaţiei dintre inflaţie şi şomaj reprezintă

o stare nefavorabilă a economiei în care se manifestă creşterea sau scăderea, în acelaşitimp a preţurilor şi a şomajului, şi care apare ca o consecinţă a inflaţiei prin cerere şi ainflaţiei prin ofertă.Stagflaţia prin cerere se explică prin următoarele:

� creşterea cererii globale pe termen scurt, antrenează o insuficienţă a bunurilor dineconomie, ceea ce determină, ca la nivelul producătorilor, să se majoreze producţia peseama unor consumuri reale mai mici în condiţiile unei creşteri a preţurilor;

� atunci când preţurile se majorează peste aşteptări, aceasta antrenează dezechilibre şiscăderea producţiei.Corectarea aşteptărilor inflaţioniste se realizează prin creşterea salariilor nominale, iar

echilibrul dintre cerere şi ofertă se obţine la un nou nivel, al unei producţii mai mari.Stagflaţia prin ofertă se manifestă atunci când oferta globală se majorează, fără a fi

însoţită de sporirea cantităţii de monedă, iar nivelul cererii rămâne nemodificat.După modul în care oferta globală se adaptează în funcţie de oferta de monedă, se poate

face distincţia între: oferta neadaptabilă şi oferta adaptabilă.Când oferta este neadaptabilă, se porneşte de la creşterea salariilor nominale, în

contextul unei creşteri a ratei inflaţiei. În cazul unei oferte adaptabile din partea statului, prinmajorarea ofertei de monedă, se porneşte de la creşterea salariilor pe fundalul unei creşterigenerale a preţurilor.

6.2.2. Formele inflaţieiInflaţia, ca principală formă de manifestare a dezechilibrului monetar se manifestă în

diferite forme, în funcţie de cauzele care au generat-o.Inflaţia prin cerere este generată de dezechilibrele care se manifestă pe piaţa bunurilor

şi serviciilor, între cererea de bunuri şi oferta globală inelastică. Efectul unui asemeneadezechilibru este creşterea preţurilor bunurilor şi serviciilor respective, iar la baza fenomenuluise află majorarea ofertei de monedă. Cauzele care antrenează creşterea cantităţii de monedă suntlegate de excedentul balanţei de plăţi, creaţia monetară excesivă şi modificări în raportul dintreconsum şi economii. Lipsa de elasticitate a ofertei provine din insuficienţa stocului de produsesau chiar din absenţa acestora şi poate fi temporară, sau pe termen lung. Asemenea dezechilibrese manifestă, iniţial, în cadrul unui sector de activitate, extinzându-se, prin mecanisme specifice,la nivelul întregii economii.

Mecanismele specifice de transmitere a dezechilibrelor constau în următoarele2:� relaţiile interindustriale;� creşterea veniturilor populaţiei şi creşterea cererii de produse;� efectul de contagiune, referitor la creşterea veniturilor;� generalizarea creşterilor de preţ.

Inflaţia prin costuri este generată de revendicările grupurilor sindicale pentru creştereasalariilor şi în acele domenii de activitate unde nu se obţin creşteri de productivitate. Consecinţamajorărilor de salarii este majorarea costurilor bunurilor şi serviciilor care sunt produse, şiulterior, creşterea preţurilor. La baza creşterii preţurilor se află, astfel, diferenţa dintre creştereaproductivităţii şi creşterea salariilor. Statistic, se demonstrează că dacă sporirea productivităţiieste de 5% iar a salariilor de 9%, atunci creşterea preţurilor se situează la 4%. Atunci cândmajorarea salariilor rămâne în urma majorării preţurilor, rezultă o diferenţă favorabilă carerevine, sub formă de profit, patronului firmei respective. Rezultă că inflaţia prin costuri sedeclanşează pe piaţa factorilor de producţie, iar salariul, ca principală componentă a costului,antrenează sporirea generală a preţurilor.

2 Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel, Monedă, Credit, Bănci.

CAPITOLUL 6

Inflaţia importată este un rezultat al participării economiilor la fluxurile internaţionalede capital, bunuri şi servicii şi se manifestă, ca urmare a importului de materii prime şi produsepe care le realizează a anumită ţară. Variaţia cursurilor de schimb în sensul unei evoluţiinefavorabile a acestora, pentru importatori, constituie o modalitate de generare a procesuluiinflaţionist, datorită majorării costurilor de producţie sub presiunea preţurilor de import.

Inflaţia structurală este determinată de strategia adoptată de unele ţări, de dezvoltareaccelerată şi de creştere economică rapidă, ceea ce implică mobilizarea intensivă a factorilor deproducţie. În economie se creează dezechilibre, concretizate în declinul unor sectoare de activitate,apariţia unor noi ramuri şi crearea de noi capacităţi de producţie. Finanţarea noilor activităţi este, îngeneral, realizată prin fonduri bugetare sau credite bancare, situaţie care duce la un aflux monetar îneconomie şi la majorarea cererii. Accentuarea procesului inflaţionist este susţinută, în continuare desarcinile fiscale şi sociale, corespunzătoare noilor activităţi, ceea ce afectează obiectivele anumitorcategorii sociale. În acest mod, inflaţia structurală este continuată de inflaţia prin venituri.

La baza inflaţiei structurale se află, de asemenea, factori precum susţinerea unor sectoarede activitate (sub forma susţinerii preţurilor pentru produsele excedentare) şi rigiditateaeconomiei, care se manifestă în domeniul procurării capitalului, al asigurării de resurse materialesau al utilizării forţei de muncă.

Alte criterii de clasificare a inflaţiei3 conduc la distingerea următoarelor forme:� în funcţie de aşteptările inflaţioniste, se poate manifesta o inflaţie anticipată şi o inflaţieneanticipată. Prima formă are drept caracteristică faptul că este primită şi aşteptată de fiecareparticipant pe piaţă; a două formă produce efecte importante asupra economiilor, forţei de muncăşi producţiei, ceea ce afectează echilibrul general;� după funcţionarea mecanismului pieţei, se manifestă o inflaţie deschisă şi o inflaţiereprimată. În cazul inflaţiei deschise, mecanismul de funcţionare al economiei se bazează pepreţuri fixe şi se manifestă pe fundalul unei insuficienţe a bunurilor, serviciilor şi forţei de muncădin economie. Inflaţia reprimată apare ca rezultat al intervenţiilor guvernamentale în creştereapreţurilor şi salariilor, prin care se reduce cererea de bunuri şi servicii.� după ritmul de creştere al preţurilor, inflaţia poate fi moderată (ritm de creştere al preţurilorde 2 – 3% anual), galopantă (peste 10%) şi hiperinflaţie (peste 50% lunar).

� Cauzele inflaţiei în RomâniaÎn continuare, sunt prezentate aspectele reprezentative ale evoluţiei inflaţiei în România

în perioada 1990 – 2000.Evoluţia ratei inflaţiei după 1990, reflectă dezechilibrele structurale ale economiei

precum si succesiunea politicilor monetare aplicate de către BNR.Cauzele inflaţiei au constat în dezechilibrul dintre cerere şi ofertă.Analiza ofertei evidenţiază că, la nivelul economiei româneşti, s-au manifestat

importante dezechilibre structurale, comerţul exterior a înregistrat o continuă deteriorare, iarconstrângerile bugetare slabe au condus la o permanentă preocupare pentru majorarea salariilorla nivelul întreprinderilor.

Aceste cauze au antrenat scăderea performanţelor economiei naţionale, costurile aucrescut în termeni reali, iar producţia vândută s-a diminuat considerabil până în anul 1992.Astfel, majoritatea industriilor au înregistrat pierderi, iar efectul principal a fost inflaţia.

Referitor la cererea agregată, analizele evidenţiază că aceasta a fost influenţată deexcesul de masă monetară, deficitul fiscal şi cvasifiscal şi arieratele întreprinderilor.

Excesul de masă monetară a fost declanşat, în 1990, de măsurile cu caracter “populist”dintre care restituirea părţilor sociale, ceea ce a echivalat cu o emisiune monetară fără acoperire.Anularea creditelor bancare neperformante ale întreprinderilor, din 1990, a echivalat cu 13% dinmasa monetară, iar operaţiunea din 1991, cu 23% din masa monetară. De asemenea,compensarea globală a arieratelor, realizată la sfârşitul anului 1991 a avut ca efect o emisiune depeste 200 miliarde lei, ceea ce echivala cu 25% din masa monetară şi 50% din baza monetară. În 3 Alexandru Ţugui, Inflaţia, Ed. Economică, 2000, p.13.


circuitul bancar s-au aflat atunci, lichidităţile fără acoperire care au echivalat cu 1,1 miliarde $.Astfel, procesul inflaţionist declanşat în 1990, a fost alimentat de creşterea masei

monetare cu 105,3% în 1992 şi 122,7% în 1993. Viteza de circulaţie a crescut de la 1,79 în 1990,la 4,07 în 1992 şi 7,26 în 1993.

Un alt moment, care a stimulat inflaţia îl reprezintă anul 1996, când, prin crediteleacordate agriculturii, şi care s-au dovedit neperformante, masa monetară s-a majorat cu 6,5% şis-au agravat dezechilibrele macroecomice.

Deficitul fiscal nu a stat la baza inflaţiei, în România, întrucât deficitul bugetului de stats-a situat între 0,4 şi 4,9% din PIB, în perioada 1990 – 1998, iar soldul bugetului consolidat alstatului, a fost cuprins între +3,2 şi –4,6%, niveluri care evidenţiază că nu puteau genera inflaţie.

În schimb, deficitul cvasifiscal, evaluat de Banca Mondială, a reprezentat între 20% şi5% din PIB. Componentele acestui deficit cvasifiscal au fost următoarele:

� debitele statului din bilanţul Băncii Naţionale, care au apărut din operaţiuni valutare(diferenţe de curs valutar şi plăţi de dobânzi) au reprezentat între 10,3% şi 5,7% din PIB înanii 91 –92;

� deficitul public din datoria externă a apărut ca urmare a diferenţei de curs întremomentul primirii creditelor şi cel al rambursării acestora;

� deficite din arierate şi pierderi ale sectorului public, care s-au situat la 10,9% în PIB în1992, şi se diminuează până la 0,8% din PIB în 1995.Arieratele întreprinderilor au înregistrat nivelul maxim în 1991, reprezentând 85% din

PIB, iar în anii ulteriori valorile au fost cuprinse între 20 şi 25% din PIB.Datele prezentate dovedesc că inflaţia a fost garantată şi alimentată, în diferite momente

de cauze diferite, respectiv creşterea costurilor sau creşterea cererii.Analiza cantitativă a inflaţiei permite evidenţierea următoarelor evoluţii:

� în 1990, lunile noiembrie şi decembrie, preţurile cu ridicata au crescut cu 129% (ceea cesemnifică 14397% anual), iar cele cu amănuntul cu 37,7% (581% anual);

� în 1991, indicele mediu al preţurilor la consumator a fost de 320%, fiind în descreştere,până la 284,8% în 1992 şi 265% în 1993;

� în perioada 1994 – 1995, inflaţia s-a diminuat, rata medie lunară ajungând până la 2,1%;� procesul inflaţionist cunoaşte o revenire, în perioada 1996 – 1997, ca urmare a liberalizării

pieţei valutare şi a preţurilor rămase până în acel moment sub controlul autorităţilor.Astfel, în martie 1997 s-a înregistrat cel mai înalt nivel al ratei de creştere a preţurilor30,7% lunar;

� anul 1998 s-a caracterizat prin scăderea inflaţiei care s-a situat la nivelul de 40,6%;� trendul de scădere a inflaţiei s-a constatat şi în anul 2000, când s-a înregistrat un nivel

anual de 40,7% (decembrie), şi care a continuat în primele luni ale anului 2001, tendinţăcare a reflectat procesul de dezinflaţie ca obiectiv al autorităţii monetare.Evoluţia ratei inflaţiei şi a indicelui preţurilor de consum4, în România, în perioada 1990

– 1999 se prezintă astfel:1990 1993 1995 1997 1998 1999

Rata lunară a inflaţiei (%) - 12,1 2,1 8 2,9 3,7IPC faţă de decembrie 1990 100 3.820 7.894 31.174 43.830 67.849Deficit bugetar în PIB (%) 0,3% -2,6% -4,1% -3,6% -2,8% -2,6%

6.2.3. Dezinflaţia, deflaţia şi politicile antiinflaţionisteEfectele inflaţiei

Pentru a răspunde la întrebarea dacă este necesară lupta conta inflaţiei trebuie examinatimpactul general al inflaţiei asupra creşterii economice, asupra populaţiei şi întreprinderilor.� Creşterea economică poate fi considerată drept rezultat al inflaţiei , în sensul că aceasta

favorizează producţia şi investiţiile, în mai multe moduri:

4 Anuarul Statistic al României 1999, Raport anual al BBR, 1999.

CAPITOLUL 6

� creşterea veniturilor nominale, mai mult sau mai puţin indexate poate antrena o creştere acererii globale;

� cheltuielile financiare ale îndatorării sunt puţin împovărătoare, întrucât se rambursează înmonedă devalorizată, iar efectul multiplicator al creditului se amplifică;

� ratele reale de dobândă, foarte scăzute, uneori negative, conferă rentabilitate proiectelor deinvestiţii.Această abordare este conformă analizelor lui Keynes, care consideră că este necesară o

inflaţie moderată, admiţând că o monedă care pierde, în mod regulat, din valoarea sa ca urmare ainflaţiei, conduce la evitarea unor economii ridicate, slab remunerate şi favorizează, în schimb,un flux de cheltuieli profitabile pentru activitatea economică. În prezent, economiştii nu agreeazăo asemenea abordare.� Inflaţia se manifestă ca factor împotriva creşterii economice, datorită următoarelor aspecte:

� menţine în activitate întreprinderi marginale, ineficiente;� favorizează existenţa unor preţuri anormal de ridicate, iar întreprinderile în cauză sunt mai

puţin competitive decât altele, inflaţia fiind, astfel, un mijloc de supravieţuire pentruîntreprinderile mai puţin competitive;

� constituie o frână în calea progresului economic, în sensul că sporirea profitului esteobţinută prin creşterea preţurilor de vânzare, mai degrabă decât prin scăderea costurilor deproducţie. Astfel, inflaţia antrenează distorsiuni artificiale între întreprinderi şidenaturează concurenţa;

� inflaţia contribuie la deteriorarea progresivă a echilibrului exterior: dificultăţi la export,cauzate de preţurile ridicate şi cele de import, datorate preţurilor prea scăzute. Cu câtnivelul inflaţiei, respectiv, diferenţa dintre ritmurile de creştere ale preţurilor în cele douăţări sunt mai mari, cu atât se explică pierderile la export;

� inflaţia denaturează influenţa ratei de dobândă prin scăderea artificială a ratelor reale, ceeace poate conduce la o risipă a capitalului, întrucât poate fi împrumutat cu rate de dobândăanormal de scăzute. Un asemenea efect poate fi diminuat prin includerea unei prime deinflaţie anticipată, după cum propune modelul Fisher. Astfel, rata reală rămâne stabilă chiardacă inflaţia este în continuă creştere şi este, sistematic, subestimată de către debitori.Rezultă astfel, că este dificil de trasat o demarcaţie netă între avantajele şi

inconvenientele inflaţiei.În sprijinul acestei explicaţii vin o serie de argumente.Legătura între inflaţie şi creşterea economică este confirmată de observaţiile statistice,

atât pentru cazul particular al unei ţări, cât şi pentru analize globale.La nivel internaţional, un studiu al Băncii Mondiale, realizat în 1996 asupra evoluţiei

inflaţiei şi a creşterii economice într-un număr de 127 de ţări, pentru perioada 1960 – 1992 aevidenţiat existenţa unei legături strânse între creşterea inflaţiei şi scăderea ritmului de creştereeconomică, indiferent de nivelul ratei inflaţiei. Mai precis, dacă rata inflaţiei este inferioarănivelului de 20%, aceasta nu va favoriza creşterea economică. Astfel, ţările care înregistreazărate de creştere economică ridicate, se află în situaţia unei inflaţii scăzute, cuprinse între 0 – 5%.Peste nivelul inflaţiei de 20%, rata de creştere economică devine negativă.

Dacă analizele se efectuează pe perioade, rezultatele parţiale sunt diferite. Astfel, îndecursul etapei 1960 – 1972, venitul pe locuitor a crescut, în timp ce inflaţia a înregistrat niveluride 15 – 20%, ceea ce semnifică, pentru valori ale inflaţiei mai scăzute de 20%, existenţa uneicorelaţii pozitive între inflaţie şi rata de creştere economică. În schimb, corelaţia a devenitnegativă între 1973 şi 1992, în decursul stagflaţiei, iar situaţiile de inflaţie sporită, au condus lascăderea activităţii economice.

Rezultă că inflaţia ridicată frânează creşterea economică, hiperinflaţia inducerecesiune, dar o doză moderată de inflaţie, în general, antrenează efecte pozitive.� Efectele inflaţiei asupra populaţiei

La întrebarea, cine pierde, cine câştigă, răspunsul trebuie nuanţat, deoarece se poatespune că populaţia pierde atunci când economiseşte şi câştigă în calitate de debitor.


Întrucât inflaţia nu creează bogăţie, rezultă că cei care câştigă o fac în detrimentul celorcare pierd, iar suma pierderilor şi câştigurilor este nulă.

Cei care pierd sunt, în principal, titularii unor venituri fixe sau modeste şi cei careeconomisesc. Aceştia din urmă constituie principala victimă a inflaţiei, ca urmare a dobânzilorreale scăzute, chiar negative, şi ca urmare a devalorizării capitalului lor financiar. În schimb,proprietarii de bunuri imobiliare şi funciare, precum şi de alte active reale, beneficiază de inflaţieîntrucât, la modul general, preţul acestor bunuri se majorează mai repede decât al altora.Beneficiază, de asemenea, de inflaţie, cei care se îndatorează întrucât rambursarea datoriilor serealizează într-o monedă depreciată.� Efectele asupra întreprinderilor

Întreprinderile sunt, în egală măsură, beneficiare şi victime ale inflaţiei. Astfel, suntfavorizate investiţiile, pe de o parte, şi se degajă o marjă de autofinanţare suplimentară, pe de altăparte, prin diminuarea sarcinii cu rambursarea datoriilor.

Inflaţia provoacă, deseori, creşterea salariilor şi a ponderii acestora în valoarea adăugată,în detrimentul profiturilor, de unde rezultă o scădere a rentabilităţii economice.

Un alt fenomen îl constituie influenţa inflaţiei asupra contabilităţii întreprinderilor, însensul că dă iluzia realizării de profituri, majorează baza impozabilă şi distribuirea de dividende.

Rezultă că efectele pozitive sunt de mai mică importanţă decât cele negative, ceea cepermite justificarea încetinirii creşterii economice.

În acest context, lupta contra inflaţiei a devenit obiectivul unic al politicii monetare, iarmijloacele tradiţionale antiinflaţioniste constau în:

� îngheţarea preţurilor;� politica bugetară şi fiscală;� limitarea creditului;� politica veniturilor.

Blocajul preţurilor este o modalitate directă de luptă contra inflaţiei şi constă înmăsuri de interzicere a majorării preţurilor pentru diverse bunuri şi servicii, de-a lungul uneiperioade determinate. Această măsură constă într-o acţiune directă şi rapidă comparativ cu altemăsuri, dar eficacitatea pe termen lung este scăzută. Cea mai importantă problemă este cea aieşirii din starea de blocare a preţurilor, întrucât intervin, imediat, majorări semnificative aleacestora.

Riscul este cu atât mai mare cu cât perioada este mai îndelungată. Blocarea preţurilor n-apermis niciodată diminuarea inflaţiei ci a împiedicat extinderea acesteia într-un mod necontrolat.

Politica bugetară şi fiscalăPrin aceste măsuri se urmăreşte reducerea cererii globale, intervenind direct asupra

componentelor sale. Sunt disponibile două instrumente, astfel:� fie statul reduce cheltuielile publice,� fie se majorează fiscalitatea, sau veniturile se diminuează şi astfel, se diminuează

cheltuielile sectorului privat.Acest tip de politică nu este utilizat, datorită caracterului său inadaptat la situaţiile în care

inflaţia este însoţită de o rată ridicată a şomajului, iar pe de altă parte, datorită ineficacităţii petermen scurt şi a impactului necontrolabil pe termen lung.

Limitarea creditului constă într-o acţiune restrictivă asupra distribuirii anumitor credite.Acest instrument prezintă anumite limite, şi anume:

- dificultatea de a fixa norme de creştere a volumului creditelor;- alterarea concurenţei între bănci şi penalizarea celor mai dinamice;- multiplicarea procedurilor de încălcare a reglementărilor.Politica veniturilor se aplică în măsura în care o majorare excesivă a veniturilor constituie

un factor determinant al creşterii cererii şi, în acelaşi timp, al creşterii costurilor salariale. Logicaacestui instrument este următoarea: reducerea veniturilor poate reduce tensiunile inflaţioniste.

Aplicarea în practică se face cu dificultate, datorită presiunii sindicatelor. Acesta estemotivul pentru care măsura a fost puţin aplicată.

CAPITOLUL 6

Toate aceste măsuri utilizează o singură metodă: reducerea activităţii economice, motivpentru care s-au căutat alte instrumente prin care să se acţioneze direct asupra nivelului generalal preţurilor, fără a perturba însă activitatea economică.

Manifestarea fenomenului inflaţionist, de-a lungul timpului, într-o mulţime de ţări, aevidenţiat că autorităţile monetare au folosit diverse politici de stabilizare în funcţie departicularităţile economiei şi ale conjuncturii internaţionale.

Astfel, în ţările Americii de Sud (Argentina, Brazilia, Chile şi Bolivia), unde s-auînregistrat rate ale inflaţiei extrem de ridicate la începutul anilor ’90, politica de stabilizare s-abazat pe sporirea economiilor populaţiei şi descreşterea cererii globale, ca rezultat al creşteriiratei de dobândă şi reducerii cheltuielilor bugetare.

În Italia, în 1992, combaterea inflaţiei s-a realizat prin planificarea unui deficit bugetarredus, însoţit de diminuarea cheltuielilor publice şi de reducerea datoriei interne.

În ţările Europei de Est, stabilizarea s-a realizat prin urmarea luarea unei serii de politicimacroeconomice recomandate de FMI, fără ca rezultatele să se concretizeze într-o îmbinare apoliticii industriale, cu reforma fiscală şi excedentul balanţei comerciale.

Pentru soluţionarea problemelor economice şi monetare din Rusia s-a procedat lareforma monetară, în vederea stabilizării monedei naţionale, rubla. Soluţia a fost aceea aretragerii din circulaţie a rublei vechi şi emisiunea unei noi rublă-valută, o monedă “forte”,convertibilă, cu curs fix. Astfel, din 23 ianuarie 1991, în decurs de 3 zile, bancnotele de 50 şi 100de ruble au fost schimbate în bancnote de valoare mai mare sau în bani de cont, până la limitasalariului mediu pe economie. Această măsură a fost însoţită de îngheţarea conturile personale şiautorizarea tranzacţiilor pentru un plafon de 500 ruble/lună.

În SUA, politica de stabilizare a anilor ’80 s-a concretizat în creşterea deficitelorbugetare, crearea de noi produse financiare, flexibilizarea politicii de creditare şi a politiciifiscale, devalorizarea dolarului şi reducerea impozitului pe venitul global.

În China anilor ’90, inflaţia a înregistrat un nivel ridicat, datorită măsurilor de creditare aîntreprinderilor neperformante şi a deteriorării politicii fiscale. Pentru combaterea inflaţiei aufost utilizate metode centralizate combinate cu metode de liberalizare a economiei, precum şiintensificarea schimburilor comerciale cu ţările dezvoltate: Japonia, Marea Britanie, SUA.

Rezultă că, în general, politica antiinflaţionistă a constat în limitarea deficitelor bugetare,respectiv majorarea veniturilor şi micşorarea cheltuielilor bugetare, în contextul dezvoltăriisistemului financiar-bancar.

În România, în perioada 1990-2000, politica antiinflaţionistă a avut ca ţintă eliminareabanilor “nefolositori”, mărirea vitezei de circulaţie şi stagnarea creşterii generale apreţurilor. Obiectivele politicii monetare propuse în decursul acestei perioade pot fi privite caobiective generale şi obiective intermediare. În prima categorie s-au inclus deziderate precum:stabilizarea preţurilor, diminuarea şomajului, creşterea economică reală, echilibrareabalanţei de plăţi, sporirea rolului BNR în economie.

Ca obiective intermediare pot fi citate ţinte precum: limitarea cantităţii de bani dineconomie, stimularea utilizării creditului şi reaprecierea monedei naţionale.

Utilizarea, în România, a măsurilor de politică monetară şi fiscală s-a realizat printr-oserie de acţiuni dintre care enumerăm:

� contractarea de credite externe de la organisme financiare internaţionale;� înăsprirea sarcinii fiscale asupra salariaţilor;� menţinerea unui deficit bugetar limitat la 4,4% din PIB (până în anul 1995);� sporirea ponderii creditului acordat firmelor, comparativ cu cel acordat persoanelor fizice;� practicarea de către BNR a unor rate de refinanţare foarte ridicate (600% în 1997);� diminuarea ratelor de dobândă la activele şi pasivele bancare;� restructurarea unor ramuri industriale (minerit şi energie) cu influenţe favorabile asupra

deficitului bugetar;� eliminarea blocajului financiar şi a plăţilor restante din economie;� creşterea rezervelor valutare şi de aur ale BNR.


Rezultatele s-au concretizat în evoluţia indicatorilor macroeconomici, în perioada 1991-1999, după cum rezultă din următorul tabel :Evoluţia indicatorilor monetari5

Explicaţii 1991 1993 1995 1997 1998 1999- PIB (mld. lei)- indicele de creştere a PIB (%)- masa monetară (mld.lei)- indicele de creştere al Mm (%)

2203-

1048-

20036232,32%

4472143,31

7213644,93%1810770,05

108391130,42%

62145104,99

33867035,60%9253048,89

52173554,05%13412244,95%

Indicele Preţ de consum (IPC) 322,8% 395,5% 127,81% 251,7% 140,6% 154,8%

În octombrie 1979, băncile centrale din ţările industrializate au declanşat lupta împotrivainflaţiei, renunţând la ideea că şomajul poate fi combătut prin rate ale inflaţiei sporite, perioada1981-1995, fiind caracterizată prin dezinflaţie.

Eşecurile politicii Keynesiste au condus autorităţile monetare la orientarea către teoriamonetaristă care prevedea o limitare a intervenţiilor în economie şi un control al masei monetare.Teoria argumenta că cel mai bun remediu pentru stimularea activităţii economice estecaracterizat printr-o stabilitate a nivelului general al preţurilor. Peste tot în lume, o nouă doctrinăs-a impus: o inflaţie scăzută precede o creştere economică calitativă. Obiectivul stabilităţiipreţurilor promovat de băncile centrale, s-a înscris într-un cadru care viza restrângereaintervenţiilor în economie.

Inflaţia a fost combătută, iar preţul plătit a fost ridicat. Autorităţile erau gata să plăteascăcostul temporar al unei inflaţii reduse, pentru a putea beneficia de rate ale dobânzii scăzute, de oeficienţă economică sporită şi de o creştere economică pe termen lung.

Ca urmare a politicilor monetare restrictive, inflaţia a scăzut puternic în majoritateaţărilor industrializate, în decursul anilor ’80. Costurile acestei dezinflaţii au fost importante:inflaţia s-a situat sub 3%. Singurele ţări care s-au abătut de la regulă au fost: Australia (5,1%),Italia (5,8%), Spania (4,4%) şi Marea Britanie (3,9%).

Deflaţia: conţinut şi riscuriDefinirea termenului „deflaţie” se poate realiza în următorul mod: frânare sau resorbţie

totală a inflaţiei, prin măsuri care vizează diminuarea masei monetare şi reducerea cererii înraport cu oferta.

Pot fi distinse următoarele trei forme de deflaţie:� deflaţie monetară;� deflaţia financiară;� deflaţia reală.

Deflaţia montară se caracterizează prin diminuarea mijloacelor de plată în circulaţie,deci prin reducerea cantităţii de monedă aflată la dispoziţia agenţilor economici.

Deflaţia financiară corespunde contractării creditului disponibil acordat prin sistemulbancar. Principala manifestare a acestor două forme de deflaţie este scăderea preţurilor bunurilorşi serviciilor precum şi a preţului activelor reale.

Deflaţia reală este sinonimă cu reducerea activităţii economice, acesta fiind un alttermen utilizat pentru a desemna recesiunea care însoţeşte, în general, deflaţia monetară saufinanciară.

Prin termenul deflaţie sunt desemnate toate scăderile considerabile ale preţurilorindiferent de cauzele lor, sau de efecte. Rata deflaţiei poate fi definită şi ca rata anuală de scăderea nivelului general al preţurilor, fiind, în alţi termeni, o rată a inflaţiei negative.

Pot fi diferenţiate două niveluri de deflaţie: deflaţia deschisă şi deflaţia târâtoare.Până la cel de al II-lea Război Mondial, episoadele deflaţioniste s-au caracterizat prin

fenomene de diminuare a preţului şi a cantităţii de monedă în circulaţie, rambursarea datoriei

5 Alexandru Ţugui, Inflaţia; concepte, teorii şi politici , Ed. Economică, 2000, pag 144.

CAPITOLUL 6

publice, reducerea cheltuielilor publice, contractarea creditelor private şi diminuarea veniturilorşi ale cererii nominale totale.

În anii ’90 s-au manifestat aceleaşi fenomene, într-o formă modificată: o scădere ainflaţiei dar nu o diminuare a preţurilor, o încetinire a vitezei de circulaţie, dar nu o diminuare amasei monetare, o frânare a creşterii veniturilor, dar nu o diminuare a lor, o încetinire a creşteriieconomice, dar nu o recesiune. Această formă a deflaţiei, care s-a manifestat în ţările membre aleU.E. la începutul anilor ’90, a fost desemnată deflaţie târâtoare.

Efectele deflaţiei pot fi enumerate astfel:� deflaţia diminuează consumul în favoarea economisirii;� majorează povara datoriei publice;� antrenează o scădere a valorii patrimoniilor;� majorează ratele reale ale dobânzii.

Cauzele deflaţiei pot fi monetare sau financiare:� Diminuarea masei monetare, respectiv diminuarea volumului acesteia sau a vitezei de

circulaţie poate sta la baza deflaţiei. De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutulsecolului al XX-lea, termenul deflaţie a corespuns acestei abordări în sensul că s-acontractat cantitatea de monedă emisă de banca centrală (biletele de bancă, avansuri cătrestat);

� Restricţiile în distribuirea creditelor.Deflaţia reprezintă rezultatul unei politici de limitare a creditului, dusă la extreme.

Orice restricţie puternică şi durabilă în distribuirea creditelor, indiferent că se datorează uneirestricţii monetare sau unei atitudini deliberate a băncilor este de natură să conducă la o situaţiedeflaţionistă.

� Creşterea ratelor reale de dobândăÎn decursul anilor ’80, acest fenomen a dobândit o nouă amploare şi a fost considerat că

a stat la baza stagflaţiei economice. Creşterea ratelor de dobândă conduce la situaţiideflaţioniste, întrucât descurajează investiţiile şi cumpărările de titluri, deci se reduceactivitatea economică. De asemenea, rata dobânzii sporite reprezintă semnul unei politicimonetare restrictive care conduce la efecte deflaţioniste.

� Politica valutarăStatele practică, deseori politica, unei monede puternice sub presiunea băncilor

centrale, cu scopul de a reduce dezechilibrele externe de natură inflaţionistă. Aceastăpolitică a monedei puternice constă într-o revalorizare a valorii externe a monedei şi esteobţinută, fie printr-o contractare a cantităţii de monedă, fie prin creşterea ratelor dedobândă.

� Îndatorarea excesivăCreditul este necesar pentru dezvoltarea activităţii economice dar suscită rambursarea

capitalului şi a cheltuielilor financiare, care devine o povară pe măsură ce îndatorareadevine excesivă. Recurgerea la credite susţine creşterea economică într-o primă etapă, darexercită o influenţă deflaţionistă.

� Preferinţa pentru lichiditateAtunci când la nivelul agenţilor economici şi populaţiei se manifestă o puternică

preferinţă pentru lichiditate, aceasta nu conduce la scăderea ratei de dobândă, în măsura încare lipseşte încrederea în viitor, iar perspectivele blochează orice investiţie. Economiastagnează, iar deflaţia se manifestă.


INTREBARIRREECCAAPPIITTUULLAATTIIVVEE

1. Analiza Keynesiană a cererii de monedă se bazează pe:a) distincţia între cererea de monedă utilizată în scopul tranzacţiilor şi cea destinată

scopurilor speculative;b) durata medie a perioadei în care moneda este conservată între tranzacţii;c) ecuaţia schimburilor;d) gestiunea portofoliilor;e) definirea patrimoniului deţinut de participanţii din economie.

Este valabil unul dintre enunţuri.

2. Oferta de monedă, ca variabilă endogenă presupune că:1) oferta de monedă depinde de comportamentul agenţilor economici care solicită monedă;2) oferta de monedă nu este autonomă în raport cu cererea de monedă;3) rolul băncii centrale este pasiv;4) oferta de monedă este fixată în afara sistemului economic, de către autoritatea monetară;5) este stabilită în funcţie de nivelul cererii de monedă şi al ratei de dobândă.

Este valabilă combinaţia:a) 2 + 3 + 5;b) 1 + 2 + 3;c) 3 + 4 + 5;d) 2 + 3 + 4;e) 1 + 3 + 5.

3. Schema realizării echilibrului monetar, în interpretarea lui Millton Friedman, evidenţiazăurmătoarele aspecte:a) variaţiile masei monetare reglează ritmurile activităţii economice;b) se bazează pe ipoteza caracterului exogen al ofertei de monedă;c) alte instrumente ale politicii macroeconomice (politica bugetară) produc realocări ale

resurselor între diverse sectoare de activitate;d) echilibrul macroeconomic, în termeni, reali se realizează prin egalitatea dintre

economii şi investiţii;e) rata de creştere a masei monetare poate fi utilizată pentru a regla rata de creştere reală pe

termen lung a PIB.Nu este valabil unul dintre enunţuri.

4. Inflaţia, ca formă a dezechilibrului monetar, se manifestă simultan prin:1) creşterea preţurilor;2) creşterea cantităţii de monedă;3) devalorizare monetară;4) creşterea ratelor de dobândă;5) sporirea deficitului bugetar;6) creşterea ratei şomajului.

Este valabilă combinaţia.a) 3 + 4 + 5;b) 4 + 5 + 6;

CAPITOLUL 6

c) 1 + 2 + 3;d) 2 + 5 + 6;e) 1 + 4 + 6.

5. Stagflaţia reprezintă:a) o stare a economiei caracterizată prin creşterea, sau scăderea în aceleaşi timp, a

preţurilor şi şomajului;b) dezechilibrul între creşterea inflaţiei şi creşterea şomajului;c) numărul de ani în care este posibilă dublarea preţurilor în condiţiile unei rate anuale a

inflaţiei constante;d) pierderea din puterea de cumpărare a unei monede;e) rata naturală a şomajului care se manifestă atunci când inflaţia este zero.

6. Inflaţia reprimată reprezintă o formă a inflaţiei:a) generată de dezechilibrele manifestate pe piaţa bunurilor şi serviciilor;b) generată de revendicări ale grupurilor sindicale;c) anticipată şi acceptată de toţi participanţii din economie;d) rezultatul participării unei economii la fluxurile internaţionale de capital;e) care apare ca rezultat al intervenţiilor guvernamentale asupra creşterii preţurilor şi

salariilor.

7. Inflaţia se manifestă ca factor împotriva creşterii economice datorită următoarelor efecte:a) cheltuielile financiare ale îndatorării sunt puţin împovărătoare întrucât se

rambursează în monedă devalorizată iar efectul multiplicator al creditului seamplifică;

b) menţine în activitate întreprinderi ineficiente;c) antrenează o scădere artificială a ratelor reale de dobândă, ceea ce conduce la risipa

capitalului;d) deteriorează echilibrul exterior;e) sporirea profiturilor este obţinută prin creşterea preţurilor de vânzare şi nu prin scăderea

costurilor de producţie.Nu este valabil unul dintre enunţuri.

8. Mijloacele tradiţionale antiinflaţioniste constau în:a) îngheţarea preţurilor;b) limitarea creditului;c) politica bugetară şi fiscală;d) politica veniturilor;e) reformă sau stabilizare monetară.

Nu este valabil unul dintre enunţuri.

9. Deflaţia desemnează situaţia de frânare sau resorbţie totală a inflaţiei şi antreneazăurmătoarele efecte:

a) diminuează consumul în favoarea economisirii;b) determină scăderea valorii patrimoniilor;c) majorează ratele reale ale dobânzii;d) majorează povara datoriei publice;e) majorează masa monetară, ca volum şi viteză de circulaţie.

Nu este valabil unul dintre enunţuri.


10. Dacă indicele preţurilor de consum în cazul României a reprezentat 251,7% în 1997comparativ cu 156,9% în 1996, rezultă că rata anuală a inflaţiei a fost, pentru anul 1997, de:

a) 120%;b) 60,42%;c) 31%;d) 15%;e) 1050%.

11. Cunoscând că la nivelul anului 1990, cu suma de 100 um se putea procura o anumităcantitate de bunuri şi servicii, iar la sfârşitul anului 1999, pentru aceeaşi cantitate se plăteau67849 um, să se determine pierderea puterii de cumpărare a monedei pentru perioada 1999 –1990.

a) 67,48%;b) 67749 um;

c) 0,147%0,001473867849100 => (o unitate monetară conservă 0,147% din puterea de

cumpărare din anul 1990);d) 100 um;e) 678,49%.

CAPITOLUL 6

BIBLIOGRAFIE

1. Cezar Basno,Nicolae Dardac

Monedă, Credit, Bănci, EDP, 1996.

2. Yves Crozet Inflation ou déflation ?, Ed. Nathan, Paris, 1997.

3. Milton Friedman Inflations et systemes monetaires, Ed. Calmann-Levy, Paris,1976.

4. Flamant M. L’Inflation, PUF, Paris, 1992.

5. Loisel F. Le delit d’inflation, Hatier, Paris, 1993.

6. Jean Francois Goux Inflation, desinflation, deflation, Ed. Dunod, Paris, 1998.

7. Frederic Mishkin The Economics of Money, Banking and financial Markets, Ed.Harper Collins, 1989.

8. Eugen Rădulescu Inflaţia, marea provocare, Ed. Enciclopedică, 1999.

9. Campbell McConnellStanley Brue

Economics, Mc.Grow-Hill, 1996.

10. Taşnadi Alexandru,Doltu Claudiu

Monetarismul, Ed. Economică, 1996.

11. Ţugui Alexandru Inflaţia şi contabilitatea, Ed. Junimea, Iaşi, 1998.12. Ţugui Alexandru Inflaţia. Concepte, teorii şi politici economice, Editura

Economică, 2000.

echilibru monetar si inflatia

Documents