0

eBook colectiv realizat de elevi din România

în cadrul proiectului Vox Libris

1

ZAMOLXIS

AUTOR: OPRIŞ LUCA MIHAIL

CLASA A IV-A B, ȘCOALA GIMNAZIALĂ ―SF. ANDREI‖

SLOBOZIA, IALOMIȚA

Cine a fost Zamolxis?

Prima oară am auzit de Zamolxis, atunci când am învăţat de strămoşii

noştri geto-dacii, cei mai drepţi şi viteji dintre traci, după cum spune Herodot în scrierile

sale.

Deci, cine a fost Zamolxis?

Legendele povestesc despre un tânăr mândru ca un şoim, puternic ca un urs, iute

ca un iepure, ager la minte, iubitor de viaţă şi de oameni şi mai înţelept ca cei vârstnici, el îşi

iubea ţara şi semenii, atât de mult, încât, ar fi făcut orice pentru bunăstarea lor.

Aşa că a început să adune cunoştinţe despre tot şi orice a devenit cu timpul învăţat,

magician, tămăduitor şi meşteşugar, iar dincolo de timp, stăpânul fulgerelor şi al vremurilor.

Şi-a împărtăşit cunoştinţele, învăţându-i pe geţi să construiască cetăţi, să cultive

pământul cu rost şi să transforme metalele după voia lor.

Tămăduitorul Zamolxis, le-a destăinuit secretele plantelor, arătându-le cum să

pregătească leacuri pentru vindecarea bolilor şi a rănilor.

Învăţatul/magicianul Zamolxis, le-a oferit cunoştinţe despre astronomie,

astrologie şi secretele timpului.

Înţeleptul Zamolxis, i-a instruit pe geto-daci să trăiască în armonie cu natura, să

respecte viaţa sub toate formele ei şi să nu se teamă de moarte.

Drept urmare, strămoşii noştri au primit în dar , , nemurirea‖ , iar Zamolxis a

devenit nemuritor.

Nu am înţeles dacă Zamolxis a fost un om sau un zeu, importante sunt învăţăturile

transmise de el, care au stat la baza credinţelor dacice şi au ajuns la noi, făcându-ne să fim

mândri de strămoşii noştri.

2

Valorile naționale pe înțelesul copiilor

Elev: Neacșu Claudiu Gabriel

Școala Gimnazială ―Sf. Andrei‖ SLOBOZIA

Clasa a – IV – a B

Ce e aceea o valoare națională?

- O valoare națională reprezintă un lucru sau o persoană foarte importantă

pentru țara noastră, prin care noi suntem recunoscuți pe plan internațional.

Valorile noastre naționale sunt în primul rând oamenii care au reușit să ducă numele

țarii noastre dincolo de hotare.

Oameni valoroși, valori naționale gasim în foarte multe domenii: literatură, muzică,

pictură, sculptură, sport, etc. .

Iată câteva exemple de români care pot fi numiți valori naționale:

Mihai Eminescu - poet, prozator si jurnalist roman. A fost numit de criticii literali

drep cel mai important scriitor romantic al literaturii române. A fost supranumit , , Luceafarul

poeziei românești‖.

George Enescu - compozitor, violomist si dirijor de frunte, mare pianist și pedagog.

Prin creațiile sale, Enescu a câștigat un loc de cinste în istoria noastră, aflându-se printre

marii făuritori de cultură ai României.

Constantin Brâncuși - a fost numit , , sculptorul sufletului românesc’’. Lucrările sale

ocupă un loc de cinste printre marile creații artistice ale lumii.

Nicolae Grigorescu - primul fondator al picturii române moderne. El a fost numit , ,

pictorul sufletului românesc’’. Din operele sale răzbate plăcerea de a fi roman și faptul ca nu

a uitat de unde a plecat pentru nici o clipa.

Nadia Comăneci - cea mai mare gimnastă a României. A fost prima gimnastă din

lume care a primit nota zece într-un concurs olimpic. A câștigat cinci medali olimpice de aur

și a fost numită , , Zeița de la Montreal’’.

Ilie Năstase - mare tenismen român, recunoscut pe plan international. A fost unul

dintre cei mai importanți tenismeni ai anilor ’70, fiind numarul unu mondial în 1972 și 1973.

Aceștia sunt doar câțiva dintre românii care au reușit ca prin activitatea lor să facă

România cunoscută în întreaga lume.

Valorile naționale trebuie în primul rând recunoscute și apoi respectate și apreciate la

adevărata lor valoare de către noi, toți românii.

3

Decebal şi o nouă tactică de apărare

Șahanschi Monica Maria

Poveste

Clasa a III-a

Pe vremuri îndepărtate, într-un frumos ținut din Dacia, în Munții Orăștiei, se afla o

cetate mare, cu multe fortificații, fără egal altundeva în țară. De acolo, regele dacilor,

Decebal, avea grijă de toate treburile țării. El era un rege înțelept, care dorea binele,

prosperitatea și liniștea poporului său. Viteaz în luptă, priceput la tactici de război, devenise

un adversar de temut, mai ales pentru împărații romani. Decebal știa cum să se apere, care

era momentul potrivit să atace, cum putea să transforme o înfrângere în victorie. Se mai

spune că o tactică a sa era cea de a întinde curse dușmanilor.

Într-o noapte, regele Decebal a avut un vis ciudat. Se făcea că la poarta cetății

plângea un lup. Parcă nimeni nu-l auzea, nici măcar paznicii. Doar regele îl putea auzi. Se

dădu jos din pat, luă o făclie aprinsă și se îndreptă spre poarta cetății. Plânsetul lupului se

auzea din ce în ce mai tare. Nu era înfricoșător, ci mai degrabă trezea sentimente de milă. Îşi

aminti de prietenul său, lupul Şuier.

Când deschise acea poartă mare și grea, Decebal văzu un pui de lup, care îl privea cu

niște ochi rugători.

Regele îl luă în cetate, unde îi dădu mâncare și apă. Stând așa lângă foc și privindu-l,

auzi deodată un glas ușor tremurând, care îi spuse:

- Mărite rege, tu ești un om bun, care vrei liniștea poporului tău. Pentru bunătatea ta,

vreau să te răsplătesc.

- Nu am făcut nimic special. Tot ceea ce am făcut şi fac în continuare este pentru

poporul meu.

- Dar vremuri tulburi se arată peste această frumoasă țară. Romanii nu îți vor da pace.

Adună-ți oștirea și sfătuiește-i să apere cetatea. Dinspre apus, o mare armată de luptători

romani, în frunte cu un conducător priceput, Tettius Iulianus, vrea să cucerească cetatea

aceasta. Tettius Iulianus cunoaște foarte bine ținuturile Daciei. De aceea și-a ales un loc

strategic pentru bătălie. Este foarte aproape. . . Apără poarta, stăpâne!

- Cum de știi tu aceste lucruri?

- Noi, lupii, suntem alături de voi, oamenii acestei țări, dacii. În toate luptele vă

însoțim, chiar dacă nu ne vedeți. Poți să mergi liniștit la culcare. Eu voi sta aici, lângă foc.

Nu uita: Apără poarta!

Puțin mirat, regele mângâie puiul de lup și se retrase la culcare.

A doua zi dimineață, Decebal chemă la dânsul pe sfetnicii lui și le povesti visul.

Aceștia încercau să descopere tâlcul vorbelor lupului. Decebal știa însă ce are de făcut și le

zise:

- Aveți încredere și, la momentul potrivit, veți înțelege că am dreptate.

Organiză armata și le spuse oștenilor să se pregătească de luptă, deoarece un nou atac

se va abate asupra Daciei. Și acest fapt se și întâmplă cu mare repeziciune.

4

Decebal se afla în fruntea oștirii, alături de un tânăr, care ducea cu mândrie steagul

dacilor, nelipsit din nicio bătălie. Steagul avea forma unui cap de lup cu gura deschisă,

confecționat din argint, care se continua cu un corp de balaur, confecționat din piele de

animal. Steagul era fixat într-o prăjină. Aerul intra prin gura stindardului, umfla corpul din

piele, producând astfel, un șuierat puternic, asemănător cu urletul lupilor. Astfel, dacii erau

îmbărbătați, iar dușmanii speriați de sunetele înfricoşătoare.

Înaintând spre apus, Decebal hotărî să-și aștepte dușmanul într-un spațiu îngust, aflat

între Munții Tarcăului și Munții Poiana Ruscă. În fața lor, o armată de peste 50000 de

romani înainta cu repeziciune. A fost o bătălie grea, în care au pierit mulți oșteni daci. Dar şi

armata romană a avut pierderi însemnate. Decebal a luat decizia sa se retragă, pentru a se

reorganiza.

Armata lui Decebal s-a retras în munți, în aṣteptarea unor noi ordine, iar romanii au

renunțat pentru moment să o mai urmǎreascǎ.

Aflat în cetatea sa, la Sarmizegetusa, Decebal porunci oamenilor să pună în aplicare

planul său, în vederea câştigării bătăliei. Astfel, tuturor copacilor dintr-o pădure aflată în

vecinătatea cetății li s-au tăiat crengile, iar trunchiurile acestora au fost lăsate nu mai mari

decât înălțimea unui dac. Apoi au fost îmbrăcate cu cămăşi albe şi împodobite cu arme şi

armuri, de ziceai că acolo erau daci adevărați.

Planul ingenios al regelui a avut un mare efect asupra duşmanilor. Când romanii s-au

apropiat de pădurea aceea, au crezut că în fața lor se află o armată numeroasă, mai hotărâtă

ca niciodată să îşi apere teritoriul. Astfel, împăratul Tettius Iulianus a renunțat la înaintarea

romanilor spre Sarmizegetusa.

Războiul s-a încheiat în favoarea dacilor şi a regelui lor, Decebal, mulțumită vitejiei

dacilor, dar şi a tacticii de război a conducătorului lor. Mai mult de atât, Decebal a

demonstrat tuturor că a fost demn de încredere. El a înțeles mesajul lupului din vis şi anume

că putea apăra cetatea, atâta vreme cât romanii erau ținuți departe, cel puțin dincolo de

trecătoarea din munți, locul bătăliei, numit şi Poarta de Fier a Transilvaniei.

5

O istorie…. . . imaginară

Elev Lăcătuș Andreea Mălina, clasa a IV-a B

Școala Gimnazială, , V. I. Popa‖Bârlad , Vaslui

Prof. înv. Primar Galan Claudia Elena

Pe plaiuri românești, din moși strămoși circula o vorbă. . . . , , Ai țară, ai casă. . . . ‖ Nu

înțelegeam atunci aceste cuvinte mari, eram prea mică, dar încetul cu încetul, le-am

descifrat înțelesul.

Crescând, am început să călătoresc cu părinții. Zăream împrejurul meu frumusețile

naturii, și-n mijlocul lor istoria acestui tărâm. Scufundate-n adâncurile naturii, printre brazii

înalți și stâncile abrupte, parcă zăream chipurile strămoșilor noștrii, dacii. . . care-și apărau

cu pieptul gol plaiurile strămoșești. Viteji de vârste diferite luptau precum lupii pentru

teritoriul pe care trăiau, și glasurile lor au rămas în foșnetul acelor de brad și pin, în crengile

bătute de vânturile iernilor ale stejarilor, în urma pașilor pe pământul reavăn al pădurilor. . . .

Era un Burebista, . . era un Decebal. . . . măriți conducători de neam, ce fără frică își apărau

cu nădejde țara cea iubită. De la ei ne-au rămas cetățile (Sarmisegetuza, cetate de piatră

îmbrăcată-n iarbă, dar vie în sufletul meu prin greutatea ce o dă istoria), podurile, pădurile

în care își atacau dușmanii. Ne-au lăsat și vorba dulce, și hora veselă din Bărăgan pe care o

săltau flăcăii și fetele îmbrăcați în mândrul port popular în tina acestui pământ. . . . .

Dar în drumul meu soarele răsare. . . și odată cu el alți viteji de seamă ai poporului meu mi

se arată. . .

Iată, printre munții stâncoși un Brâncoveanu și un Mircea cu pletele zburând în vânt și

oprind la hotar, hoardele ce năvăleau. Da, , , . . . Pe aici nu se trece‖, spuneau ei. Ce

cuvinte! Te înfioară numai când le auzi, dar ce semnificație grea le însoțește! Mă gândesc ce

efect aveau ele în sufletul și mintea celor care le rosteau, dar mai ales ce avânt aveau cei ce-și

apărau țărișoara.

Trecând pe lângă malurile Dunării, parcă auzeam cum mă înconjoară zgomotul armatelor

turcești ce doreau să o treacă în speranța de a mai cuceri ceva. Dar hotărârea și curajul

neamului românesc nu i-au lăsat, deși s-au căznit din răsputeri. Împotriva lor s-au ridicat și

neamul și pădurea și câmpia și valurile înspumate ale Dunării și din nou. . . Pe aici nu se

trece!

Și Țepeș și Mihai au acoperit cu vitejia lor onoarea acestui popor ce nu și-a plecat

genunchi în fața nimănui. O țară unită de mândrii oameni de stat, dar atât de puțin timp. . .

Dar nu-i nimic căci alții s-au ridicat cu aceeași dorință și cu mai multă putere de parcă

pământul meu strămoșesc dă naștere la oameni măreți în fața cărora ne înclinăm cu pioșenie.

Acum e liniște în jurul meu și văd că pasul care mă ajută să trec Carpații îmi arată că

măreția, înălțimea și duritatea stâncilor ne-au făcut mai tari, mai înverșunați în a ne păstra

țara întreagă, așa cum am primit-o de la străbuni.

Și-n mintea mea, auzind zgomotul baionetelor, a tunurilor și a glasurilor bărbătești ce

strigau cu putere împotriva năvălitorilor la Oituz, Mărăști și Mărășești îmi dau seama că tot

6

ce mă înconjoară respiră și trăiește istorie. Aici, bărbați, femei, copii, bătrâni cu toții au

strigat , , Pe aici nu se trece!‖

Și nu s-a trecut. . . Anii au venit, au plecat și noi, românii am rămas aici, nemișcați,

înrobiți de frumusețea și bogăția acestor plaiuri.

Dar eu învăț citind printre rândurile cărții de istorie că nu trebuie să iut , , vitejia alor

mei‖, acei strămoși care și-au dăruit viața fără a sta pe gânduri ca eu. . . copilul de azi . . . să

trăiesc liber în țara mea, România.

7

ȚARĂ DE BALADĂ

Elev Fâșicaru Andu Ilie

Școala Gimnazială, , V. I. Popa‖Bârlad, Vaslui

Clasa a IVa B

Prof. înv. primar Galan Claudia Elena

Patrie-grai de baladă,

Snop de bucurie și soare,

Cerul tău mereu să-ți vadă

Primăvara roditoare

Îți simțim mereu privirea

Ce ne-alină și ne crește

Vântul, dulce ca iubirea,

Stând de veghe părintește.

Cu miros de mere coapte

Ne întâmpini în livadă,

Te iubim în gând și-n faptă

Patrie – grai de baladă‖

8

Privește trecutul cu respect

De Pelin Denisa, Clasa a VIII-a A, Șc. Miron Costin, Galati

În această zi, tot poporul românesc va fi martor la serbarea Zilei Unirii. Unirea și formarea

României mari. Totul a fost pregătit cu mare atenție și dragoste de cei implicați deoarece este

momentul când pot arăta o altă față a armelor, aarmatei și a celor ce se dedică apărării

libertășii noastre. Una prietenoasă. Aproape de oamenii pe care îi apără în cazuri extreme.

Națiunea noastră, atât de binecuvântată, trăiește clipe de mare emoție și mândrie, căci de la

cel mai mic până la cel mai mare avem pe buze un singur cuvânt-patriotism.

Străzile sunt pline de flori și ornamente în culorile drapelului nostru: roșu, galben și albastru,

dar și sute de stegulețe flutură în mânuțele copiilor ce așteaptă nerăbdători parada

excepțională, plină de fast și bucurie, care va începe după ce limbile ceasului se vor

suprapune deasupra numărului doisprezece.

Noi, gălățenii, ne-am strâns deja spre a fi primii care zăresc parada militară ce deschide

serbarea. În fața primăriei, plutonul militar s-a aliniat. Se apropie fanfara, îmbrăcată tot în

haine militărești, dar cu banderole albe. Se începe cu intonarea imnului României. Orășenii

emoționați cântă cu mâna pe inimă. Atmosfera este una incredibilă. Pe stradă răsună

versurile cântecului ce ne umple sufletele de mândrie și respect, pentru că suntem poporul în

care au viețuit personalități demne, ce au făcut ca țara noastră să arate ca acum. Mândră,

independentă, cu oameni buni și inimoși. Ultimele note ale imnului lasă o liniște solemnă.

În depărtare, militarii trag cu armele, rafale de celebrare. Pe stradă încep să apară formațiuni

militărești, urmate de tancuri, tunuri. . . multe mașini de luptă, al căror nume îmi este

necunoscut, dar care îi impresionează pe copii foarte mult. Eroii patriei noastre trec prin fața

oamenilor, salutând atât pe mai marii orașului, dar și pe oamenii de rând pentru care se

sacrifică și se zbat pentru a fi liniște .

Câțiva copii mai năzdrăvani se rup din mulțime și ies să meargă alături de soldații ce trec

mândri. Îi prind de mână pe aceștia, care sunt puțin încurcați de gestul celor mici, căci pasul

de defilare nu trebuie stricat și coloana militară nu trebuie întreruptă. De aceea îi prind de

mânuțe și continuă pasul de paradă, alături de copii, care au înțeles solemnitatea momentului

și respectă mersul cadențat, alături de eroii-militari. Lumea întreagă îi aplaudă și parada se

încheie cu șiragurile de baloane ce se înalță în văzduh, cu suntele muzicii fanfarei. . . .

Tot poporul se strânge cu acest prilej pentru a rememora clipele de glorie , iar noi, oamenii de

rând ne bucurăm că există astfel de ocazii pentru a fi împreună.

9

Emoții și sărbătoare

De Medeleanu Alexandra, clasa a VII-a A,

Șc. Miron Costin, Galați

24 ianuari. O zi minunată pentru poporul nostru. Simt aceasta zi ca pe o a doua Zi Națională

a României. O zi importantă pentru toată lumea, pentru toți locuitorii țării noastre. În

această zi solemnă, eu, însoțită de părinții mei, am mers în fața prefecturii din Galați pentru

a fi martori la parada organizată cu acest prilej.

Suntem mândri că suntem români și de aceea am decis să ieșim alături de alți români să

admirăm spectacolul și să simțim patriotismul indus de aceste momente. Ne-am așezat astfel

încât să urmărim de aproape defilarea și trecerea oamenilor care serbează acreste momente

prin muncă. Prima dată, în fruntea participanților, un alai de soldați, îmbrăcați în haine de

camuflaj, apoi un tanc uriaș, al cărui zgomot aducea cu vuietul războaielor în care fusese

implicat, ăi în urma lui un regiment vestit pentru implicarea în luptele de actualitate și prin

misiunile din zone diferite ale globului pământesc.

După aceștia, au urmat mașini de razboi, utilaje ciudate cu brațe lungi de care atârnau

amenințătoare arme reci și multe, multe. Atât de multe arme prin care ni se arăta cam cu ce au

de-a face oamenii ce luptă. În urma lor s-a ivit un pluton de polițiști, împreună cu mașinile lor.

Fiori reci mă cuprindeau, dar și curiozitatea mă împingea să mă duc mai aproape, să fiu cu

sufletul alături de acei eroi. Costumele polițiștilor, de un albastru superb, reflecta cerul, iar în

piept aveau multe decorații pe care le purtau cu mândrie. După mai multe trupe de soldați,

care duceau în mâini arme variate, steaguri si defilau cadențat, au apărut trupele de copii, în

costume populare. Păreau desprinși dintr-o pagină din Amintiri din copilărie. Cu fețele

rumene de emoție și de mândrie, dansau pe sunetele plăcute ale muzicilor din diferite regiuni

ale țării.

După o oră și ceva, timp în care prin fața ochilor mei încărcați de lacrimi de bucurie că am

putut participa la așa ceva, a urmat un moment de simulare a unei lupte. Mi s-a părut un

moment groaznic, căci cei implicați au redat cu atât realism desfășurarea unor secvențe de

luptă, încât unii copii mai mici, s-au speriat de zgomotele armelor, de bufniturile petardelor,

de strigătele soldaților si mai ales de iureșul momentului.

La sfârșitul paradei am putut să mergem aproape de fiecare utilaj al armatei, să îi atingem pe

militari , să vorbim cu ei, fapt ce mi s-a părut incredibil. Atingerea metalului rece și zgomotul

acestuia foarte sinistru ar trebui să îi determine pe cei care ne conduc să facă eforturi uriașe

pentru a evita un război. Fanfara de la final a readus zâmbetele pe chipurile oamenilor și ale

copiilor care au început să fluture stegulețele și să cânte veseli.

Acest eveniment, pe care de obicei îl vedeam la televizor, m-a impresionat profund acum

când l-am vazut pe viu și mi-am propus ca în fiecare an să merg și să simt că sunt român.

10

O seară de poveste

Elev, Rusu Iustin

Școala Gimnazială, , V. I. Popa‖Bârlad , Vaslui

Prof. înv. primar, Gherghescu Jenica

Sunt elev în clasa a-IV-a și m-am convins că de mic copil îmi plac povestirile istorice.

Când bunicul meu începea să povestească părinților mei despre ceea ce a trăit străbunicul ,

cu mulți ani în urmă, trăgeam cu urechea și încercam să înțeleg acele evenimene, alergam la

manualul de istorie ca să văd când s-au petrecut acele evenimente.

Într-o seară mi-am luat inima în dinți‖ și sfios l-am rugat pe bunicul meu să-mi

povestească , dacă știe ceva , despre cel de-al doilea război mondial.

Scufundându-se în gânduri a început să spună…

- Ei…, micuțule, ceea ce scrie în istoria ta este adevărat, dar ce au trăit cei ce au luptat

este cu totul diferit. .

Da, tata ne-a povestit multe lucruri, e adevărat cu mari insistențe din partea noastră, că

să-ți spun drept nepoate, cred că nu-i făcea placere să-și amintească acele zile negre din viața

lui.

În 1942, primavara, a fost înrolat în armată. Din fericire, pentru el, pe post de bucătar.

A lăsat acasă o soție și două fetițe foarte mici.

La scurt timp după înrolare, regimintul în care activa a fost trimis pe front. Toți soldații

au fost urcați în două garnituri de tren, la București, pentru a fi trimiși în Moldova, la Prut,

pentru că în prima parte a războiului armata română era aliat a Germaniei, împotriva Rusiei.

În gară, la Tecuci, trenul a fost oprit pentru ca soldații să-și umple gamelele cu apă și

pentru a lua o gură de aer.

Tatăl meu a coborât și el pentru a alimenta cazanul de la bucătărie cu apă, dar într-o clipă

de neatenție , nu a mai reușit să se urce în tren, Din acel moment a început adevăratul calvar.

A fost considerat dezertor, chiar dacă a explicat ceea ce s-a întâmplat.

A fost trimis pe front, în linia întâi.

- Bunicule, ce înseamnă linia întâi?

- Eee, nepoate, înseamnă că ești trimis în bătaia puștilor! Cu rușii nu era de glumă,

trebuia să te gândești că doar bunul Dumnezeu e cu tine și dacă te însoțește NOROCUL.

Tatăl meu a fost un om foarte curajos și chiar dacă a fost acuzat pe nedrept s-a întors

sănătos de pe frontul rusesc. Ne povestea, că atunci când a fost trimis în prima permisie

acasă, mama s-a speriat pentru că mantaua lui de soldat era ciuruită de gloanțe, iar tata i-a

spus doar că a fost păzit de Cel de SUS.

Ne-a zis că acolo a fost Iadul pe pământ. Soldații se ascundeau de gloanțe în spatele cailor

morți, mâncau în grabă puținile merinde pe care le aveau, iar atunci când de ambele părți se

ridica stegul alb, cu repeziucine trebuiau să-și strângă morții și răniții. Pentru soldați era cel

mai trist moment, pentru că printre ei erau frați, tați, vecini sau prieteni. Era foarte, foarte

trist…

11

Soldații sovietici au fost foarte duri, de aceea soldații români erau sfătuiți să facă tot

posibilul să nu cadă prizonieri la ruși. Tatăl meu , multă vreme, s-a temut de tunete. Vara,

când ploua și dacă era o ploaie cu tunete, se duce într-o cameră unde nu se auzeau tunetele.

L-am întrebat, de unde această frică și mi-a răspuns: „Îmi aduc aminte de zgomotul făcut de

tancuri...E greu de descris ce am trăit noi acolo!‖.

Bunicul s-a uitat, îngândurat la mine, cu o privire pierdută, cu ochii umezi, zicându-mi,

că multe lucruri le voi afla când voi fi mai mare.

Aș fi vrut să-l întreb multe lucruri, cum ar fi ce înseamnă dezertor, gamelă, front, înrolat

și multe altele, dar am înțeles sensul cuvintelor, , când voi fi mai mare‖.

12

Strămoșii

Elev, Strătulescu Elena

Școala Ginazială, , V. I. POPA‖

Localitatea Bârlad, Jud. Vaslui

M-am născut pe plai moldav

Unde Ștefan a luptat

La Podul cel mai Înalt.

De la Vaslui la Bârlad

Sunt mândru de strămoșii noștri

Bravi Români ce au luptat ca monștrii,

Au luptat cu dușmanii din est,

Dar și cu cei din sud și vest.

Să nu uităm nicând să-i cinstim!

Oricând și oricum să-i pomenim,

Iar faptele lor mărețe

Să le prezentăm în proiecte mărețe!

13

ALEXANDRU IOAN CUZA,

o viață de poveste

TASTAMAN RAREȘ - ȘTEFAN,

CLASA a IV-a B

ŞCOALA GIMNAZILĂ ― SF. ANDREI,

SLOBOZIA, IALOMIŢA

Cȃnd spunem ―Mica Unire‖ ne gȃndim la două lucruri esențiale:

cele două principate, Țara Romȃnească și Moldova;

Alexandru Ioan Cuza, care a ȋnfăptuit ―Mica Unire‖ la data 24 ianuarie 1839.

Data de 24 ianuarie 1859, cȃnd Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor atât în

Moldova, cât şi în Ţara Românească, a pus Marile Puteri în faţa faptului împlinit, avȃnd ca

efect ―bătălii‖ politice şi diplomatice, care au fost duse cu stăruinţă şi destoinicie de către cei

care au avut răspunderea primilor paşi ai statului naţional într-o Europă care a trebuit

―obişnuită‖ să accepte fiinţarea unui nou stat, care urma nu peste multă vreme să fie cuprins

printre statele independente ale continentului. .

„Domnul Unirii―, cum a fost numit mai târziu Alexandru Ioan Cuza, a rezistat pe tron

preţ de un serviciu militar complet, adică 7 ani; atât era obligatorie şederea sub arme la

mijlocul secolului al XIX lea.

Ȋn armata, Alexandru Ioan Cuza avea un rol foarte important, avȃnd grad de

colonel.

După o domnie aflată sub semnul inovării şi al modernismului, amintind aici despre

implementarea legii care prevedea obligativitatea și gratuitatea ȋnvățămȃntului primar pentru

14

tot norodul, ȋnființarea la București a primei Universități din Romȃnia pentru elevii care

doreau să continuie studiile și crearea primului Parlament unic, la 11 februarie 1866,

Alexandru Ioan Cuza abdică, nu din proprie voinţă, ci în miez de noapte, sub ameninţarea

armelor, după care a fost trimis ȋn exil.

Istoricii spun că ȋn spatele acestei abdicări a stat un adevărat complot, susținut de

necesitatea ȋnlăturării lui Cuza ȋn favoarea unui principe strain.

Bucuria înlăturării lui Cuza era prezentă în lumea elitelor societăţii. Ţăranii în special

nu priveau cu ochi buni acest complot. Pentru ei, Cuza, era omul care le dăduse pământ, un

binefăcător. „Reforma, cu toate carenţele ei, a însemnat o cotitură în viaţa ţărănimii. A fost

un adevărat şoc primirea de la stat a unui pământ — chiar dacă neîndestulător — râvnit cu

atâta sete. În memoria colectivă a satelor, Cuza a rămas ca marele binefăcător‖.

15

ALEXANDRU IOAN CUZA ȘI MICA UNIRE

AUTOR: PLETEA MARIA-DIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ―SFÂNTUL ANDREI˝ SLOBOZIA

CLASA: a IV-a B

PROFESOR: Paraschiv Elena

În fiecare an, la 24 ianuarie, românii sărbătoresc Unirea Principatelor Române din

anul 1859 – numită şi „Mica Unire”, realizată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan

Cuza, un act de voinţă politică a celor două principate româneşti, Moldova şi Ţara

Românească, prima etapă în crearea statului unitar român modern.

Unirea celor două principate a început practic în anul 1848, atunci când s-a realizat

uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza,

respectiv Gheorghe Bibescu.

A urmat apoi Războiului Crimeii (1853 – 1856), în urma căruia Franţa, Anglia şi

Imperiul Otoman au ieşit victorioase în faţa Imperiului Rus. În anul 1858, Marile Puteri s-au

reunit în cadrul Conferinţei de la Paris, finalizată cu o Convenţie, încheiată la 7/19 august,

care s-a referit şi la problematica românească.

Pe baza Convenției de la Paris, se introducea principiul separației puterilor, ele

urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele

lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală, înlocuind astfel

Regulamentele Organice, actele pe baza cărora funcţionaseră cele două ţări române până

atunci. Desigur că reglementările au avut la bază şi sprijinul declarat al împăratului Napoleon

al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un bastion profrancez, care să contracareze

influenţa Rusiei.

Practic Convenţia de la Paris consfinţea unirea formală într-un stat cu numele

Principatele Unite, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne, organizarea a două

instituţii comune la Focşani – Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, abolirea

monopolurilor şi a privilegiilor de clasă.

Deşi au existat şi voci care erau împotriva unirii, mai ales în Moldova, existând

temeri că desemnarea Bucureştiului drept capitală va face ca Moldova să-şi piardă din

influenţă, divanurile ad-hoc organizate în anii 1857 şi 1858 au demonstrat dorinţa de unire a

populaţiei.

A urmat toamna anului 1858, când în principate a început organizarea alegerilor

pentru domnitor.

La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă formată din 48 de deputaţi l-a

ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza.

În Ţara Românească, unde alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie, locţiitorii

domneşti erau antiunionişti, iar Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că

bucureştenii au fost mobilizaţi pentru a susţine candidatura lui Cuza.

16

În şedinţa din 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui

Alexandru Ioan Cuza, care a fost votat în unanimitate, stârnind mânia Porţii Otomane și a

Austriei, care au considerat alegerea drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul

actului nu se prevedea ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane distincte.

Astfel, Cuza a devenit domnitor al celor două principate, iar unirea lor a fost recunoscută de

către marile puteri pe parcursul domniei sale.

În anul 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a

unificat Parlamentul și Guvernul, realizând astfel unirea politică, iar după înlăturarea sa de la

putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de

Hohenzollern-Sigmaringen.

Constituția adoptată la 1 iulie 1866, consfinţeşte denumirea oficială, România, iar la

1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România.

Alexandru Ioan Cuza, artizanul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche

familie de moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici.

Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din

Constantinopol.

Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad. A învăţat până în 1831 la Iaşi, la

pensionul condus de francezul Victor Cuenin, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi

Vasile Alecsandri.

În anul 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de

drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de

unde îşi va înainta demisia în 1840.

La 30 aprilie 1844 se căsătoreşte cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti

și a soției sale Ecaterina (Catinca) şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.

În timpul Revoluţiei de la 1848, Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la

adunarea de la hotelul „Petersburg‖ din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice.

Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza, însă

acesta a reuşit să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania.

A participat, de asemenea, la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după

care se retrage în Bucovina.

Ulterior devine preşedinte al judecătoriei Covurlui între 1849 – 1851 şi 1855 – 1856,

director al Ministerului de Interne – în 1851, primind în această perioadă şi rangul de vornic.

La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi, însă imediat după decesul domnului

Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş.

Ca formă de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din

Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, Cuza a fost

acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5

ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de

maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului

Parlament unic al României şi a primului guvern unitar, prin reformele sale – adoptarea

primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma

agrară, a învățământului -, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne

a României.

17

După domnie a plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă interesul de

a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise

şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării

forţate de la 11 februarie 1866. Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele

Carol a considerat că nu este oportun din cauza situaţiei politice din cel moment.

Ulterior Cuza este răpus de boală şi se mută la Florenţa, însă moare la Heidelberg

unde plecase la tratament, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani.

Este înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa,

conform dorinţei sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la

Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

18

ALEXANDRU IOAN CUZA, UN OM IMPORTANT PENTRU

ROMÂNIA

AUTOR: CHIȘ IRINA ELENA

ȘCOALA: ȘCOALA GIMNAZIALĂ , , SF. ANDREI‖ SLOBOZIA

Alexandru Ioan Cuza, a fost persoana care a unit pentru a doua oară Moldova cu Țara

Românească pe 24 ianuarie 1859. Ca urmare a acestei uniri el este ales pe 24 ianuarie 1859

domn al Țării Românești la București , deoarece cu 19 zile înainte de această unire, pe 5

ianuarie 1859 a fost ales domn al Moldovei le Iași. Astfel Alexandru Ioan Cuza a devenit

primul domn al Principatelor Unite.

, , Români! Unirea este îndeplinită! (…) Acest fapt măreț, dorit de generațiunile

trecute (…) s-a recunoscut de Înalta Poartă și s-a înscris în datinile națiunilor. (…) Alesul

vostru vă dă de azi o singură Românie. (…) Să trăiască România!‖

(Proclamația lui Alexandru Ioan Cuza în legătură cu recunoașterea definitivă a Unirii ,

11 decembrie 1861)

Cuza a domnit timp de numai 7 ani din 1859 până în 1866 , an în care boierii au reușit

să îl îndepărteze de pe tron.

Unirea din anul 1859 (Mica Unire) a fost un moment semnificativ din istoria

românilor, demonstrând întregii lumi că suntem capabili să ne croim singuri destinul.

În vara anului 1864 , prin legea agrară, peste 400 000 de familii de țărani au primit

pământ, care era acordat în funcție de numărul de vite pe care le dețineau.

Tot în anul 1864 Alexandru Ioan Cuza a introdus legea prin care învățământul a

devenit gratuit si obligatoriu , cel puțin 4 clase, pentru toată lumea.

Deciziile adoptate prin tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau

intrarea Principatelor Române sub garanția colectivă a celor șapte puteri europene(Turcia,

Franța, Anglia, Prusia, Austria, Rusia, Sardinia), revizuirea legilor fundamentale, alegerea

Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în

granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Belgrad și Ismail), trimiterea în

Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor

organizări‖, libertatea navigației pe Dunăre, pusă sub control internațional.

Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ, și erau alcătuite din reprezentanți ai

bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri

referitoare la realizarea unirii Principatelor Române.

Alegerile pentru Divanurile ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni. Dacă în Țara

Românească majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, în Moldova

lucrurile se arătau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de personalități ca

Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie

Panu etc. avea în fața ei opoziția separatiștilor moldoveni (Nicolae Istrate, ideologul mișcării

19

separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc. ). Aceștia doreau menținerea

separării, motivându-și opțiunea prin posibila decădere a Iașilor și a Moldovei, odată cu

mutarea capitalei la București, ceea ce s-a și întâmplat după 1861.

Împăratul Franței, Napoleon al III-lea, a fost un bun prieten al românilor. A fost

singurul conducător al unei mari puteri europene care a sprijinit dubla alegere a lui Alexandru

Ioan Cuza și unirea deplină a Principatelor.

Alexandru Ioan Cuza a murit in anul 1873, în Germania, deoarece pe 11 februarie

1866 a fost obligat să abdice în urma unei lovituri de stat.

Trupul lui neînsuflețit este depus la Biserica Trei Ierarhi din Iași.

20

VLAD ŢEPEŞ

BANCIU ELENA,

CLASA a IV-a B, ŞCOALA GIMNAZIALĂ „SF. ANDREI‖

SLOBOZIA, IALOMIŢA.

Vlad Ţepeş a fost fiul lui Vlad Dracul şi nepotul lui Mircea cel Bătrân. Acesta

a condus Ţara Românească timp de 6 ani, din 1456 până în 1462.

Ţepeş a trăit 45 de ani, în Ţara Românească, Imperiul Otoman şi Ungaria.

Acesta a făcut ordine în ţara, pe hoţi şi pe leneşi îi trăgea în ţeapă şi creştea

puterea României.

În 1462 i s-a împotrivit lui Mahomed, Cuceritorul Constantinopolului.

Pentru a învinge mereu, folosea metodele de înfometare şi lupte

neîncetate. Vlad Ţepeş a fost trădat de boierii nemulţumiţi.

A fost ţinut minte în istorie datorită faptului că a reuşit să păstreze integritatea

ţării, a restabilit siguranţa şi a organizat armata.

A fost căsătorit de trei ori: întâi cu o nobilă din Transilvania - Cneajna

Bathory, apoi cu Jusztina Szilagyi și apoi cu Ilona Nelipic, verișoară a lui Matei Corvin.

A avut cinci copii, patru băieți și o fată: Radu și Vlad din prima căsătorie,

Mihail și Mihnea cel Rău din a doua și Zaleska din a treia căsătorie. Se pare că Radu, un

descendent din Vlad Țepeș, s-a stabilit în Moldova și a pus bazele ramurii moldovenești a

neamului Drăculeștilor .

Citind legendele despre Vlad Ţepeş am înţeles că se bucura de faimă,

inspira frică atât în rândul soldaţilor turci, dar şi în rândul propriilor oameni, dădea dovadă

de răutate şi cruzime, metoda preferată fiind trasul în ţeapă, de unde i s-a tras şi „porecla‖ de

Ţepeş.

Chiar turcii îl denumeau Kazıklı Bey, (Prințul Țepeș).

Considerat un personaj fascinant din istoria României, dar şi un personaj nemilos,

sângeros şi răzbunător, pot spune că faptele şi acţiunile marelui domn român nu sunt deloc

condamnabile, din moment ce înţelegea să pedepsească astfel duşmanii, hoţii, leneşii şi

mincinoşii.

21

CENTENARUL MARII UNIRI

MUNTEANU ANA-MARIA, CLASA a IV-a B,

ŞCOALA GIMNAZIALĂ‖ SF. ANDREI‖ SLOBOZIA

Idealul locuitorilor spaţiului geografic românesc a culminat în anul 1918 cu Marea

Unire. Marea Unire, aniversată în ziua de 1 Decembrie 1918, este cea mai importantă

sărbătoare a românilor de pretutindeni.

Ziua de 1 Decembrie 1918 marchează bilanţul luptei romanilor pentru întregire statală,

căci la aceasta dată, Adunarea Naţionala de la Alba Iulia, constituita din 1228 delegaţi, si

sprijinita de peste 100. 000 de persoane venite din toate colturile Ardealului si Banatului, a

adoptat o Rezoluţiune care consfinţeşte unirea tuturor romanilor din Transilvania, întreg

Banatul şi Tara Ungureasca.

Din punct de vedere istoric, trebuie să spunem că Marea Unire de la 1918 a fost

posibilă datorită suprapunerii a două elemente: pe de o parte, dorinţa de unire a românilor,

adică dorinţa de realizare a statului naţional unitar şi în al doilea rând, datorită unui moment

internaţional favorabil creat la sfârşitul primului război mondial, război la care România a

participat, această dată reprezentând încununarea unui efort colectiv.

În această zi, Transilvania s-a unit cu patria mamă, România. Astfel, pentru prima

dată în istoria românilor provinciile istorice Transilvania, Muntenia, Moldova, Banat,

Crişana, Bucovina, Basarabia duceau la îndeplinire visul atâtor înaintaşi ai spaţiului

românesc. Un punct important în evoluţia ţărilor române şi avansarea spre idealul de unire,

înfăptuit de domnia lui Alexandru Ioan Cuza, prin dubla alegere ca domn al Moldovei şi al

Ţării Româneşti astfel provinciile româneşti păşesc pe drumul spre Marea Unire.

Prin înfăptuirea unirii de la Alba Iulia, provinciile româneşti devin un tot unitar,

Marea Românie Unită, un vis şi un ideal împlinit al sufletului românesc. Unirea provinciilor

româneşti sub un singur steag, un singur nume şi un singur conducător a fost rezultatul unui

proces de lungă durată.

Ziua Naţională, 1 Decembrie, este o zi de sărbătoare pentru tot neamul românesc. O

zi specială, care ne amintește că începând cu primii ani ai secolului XX, provinciile istorice

româneşti au devenit istorie, iar România, un stat unitar a apărut pe harta lumii. Ziua

Naţională a României reprezintă totodată pentru întreaga suflare românească un prilej de

cinstire a memoriei celor care au reușit să ducă la îndeplinire idealul de unire al locuitorilor

tuturor provinciilor românești.

1 Decembrie 1918a rămas un simbol al afirmării hotărâtoare a poporului de a-şi

decide singur soarta. Unirea de la 1918 a devenit o frumoasă lecţie de istorie.

Ziua Națională, 1 Decembrie, este Ziua in care ne sărbătorim tara, strămoşii, istoria,

bunele si relele si implicit pe noi, ziua în care bătrânii rememorează istoria

tarii si o povestesc copiilor, ziua în care toţi suntem mândri de tot

ce înseamnă "român". Având in vedere ca anul acesta se implinesc o suta de ani de la Marea

Unire este important sa cinstim memoria strămoşilor noştri.

22

23

ALEXANDRU IOAN CUZA

ȘI MAREA UNIRE

CHIŢU BOGDAN IONUŢ

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ―SF ―ANDREI‖ SLOBOZIA

În 1859 se realizeaza Unirea Principatelor române sub Alexandru Ioan Cuza. Într-

o dimineaţă - Nicolae Grigorescu îi relatează lui A. Vlahuţă - "ne vine vestea ca s-a ales Cuza

domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg. Atunci

am vazut eu ce va sa zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îşi

ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de

unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele.

Da' unde mai stă cineva în casă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie. "

Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o

veche familie de moldoveani, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi,

ispravnici. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat pâna în 1831 la Iaşi, unde a avut

colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la

Paris, unde işi ia bacalaureatul în litere. S-a întors apoi în ţară şi a intrat în armată. S-a

căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza în timpul evenimentelor

din 1848 Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul

"Petersburg" din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării

arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza; a reuşit apoi să scape de sub

pază şi să fugă în Transilvania. Cuza are ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la

3/15 mai 1848, dupa care se retrage în Bucovina. În timpul domnitorului Grigore Ghica s-a

reîntors în ţară şi în perioada pregătirii Unirii indeplinea funcţia de pârcălab de Galaţi. Ca

forma de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-

a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însa, Cuza a fost

acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5

ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova. În

drum spre Constantinopol, delegaţia Moldovei s-a oprit şi la Bucureşti influenţând pe

reprezentanţii Partidului National din adunarea electivă. În ziua de 24 ianuarie 1859, Cuza

a fost ales şi domn al Ţării Româneşti. Alegerea sa a produs în întreaga ţară o puternică

explozie de entuziasm. Situaţia nou creată în cele două principate urma să facă obiectul

discuţiilor Conferinţei Internaţionale de la Paris. Încă din aprilie 1859 Franţa, Rusia, Anglia,

Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere. Poarta şi Austria au recunoscut în septembrie

1859, dar numai pe timpul domniei lui Cuza

Focşanii - oraş prin excelenţă negustoresc - a trait cu intensitate frământările politice de la

jumatatea veacului al XIX-lea. La acea epocă, focşanenii au constituit un veritabil puls al

arterei Milcovului, semnalând gradul de continua intensificare a dorinţei de unitate a

românilor. Despărţit în două - Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteni - de un braţ al

Milcovului, oraşul întruchipa, în acea vreme, situaţia celor doua ţări vecine şi surori.

24

Desfiinţarea hotarului de la Focşani echivala cu Unirea celor doua Principate şi crea premisele

punerii temeliei statului naţional unitar român.

Entuziasmaţi de victoria obţinută de confraţii unionişti moldoveni, deputaţii

munteni din Adunarea Electivă dau votul lor la 24 ianuarie 1859, aceluiasi Alexandru Ioan

Cuza, transpunând astfel, în fapt, peste prevederile Convenţiei de la Paris, dorinţa naţiunii

române. În ziua de 5 februarie 1859, domnitorul Cuza a fost oaspetele oraşului Focşani. Mii

de oameni i-au ieşit în cale în drumul dinspre Mărăşeşti, pe unde venea de la Iaşi. În cinstea

Domnitorului, s-au ridicat pe şosea, pe uliţele pe unde trebuia sa treacă şi, în faţa curţii

boierilor Dăscălescu, patru arcuri de triumf, impodobite cu verdeaţa şi infăşurate în pânză

tricoloră.

Sute de felinare (850), improvizate în grabă, 150 ceaune şi 650 ulcele de tuci cu

smoală, pacură (s-au consumat 30 vedre) şi seu (60 ocale) erau aşezate pe uliţe, pentru a se

aprinde şi a lumina feeric oraşul. S-au mai ridicat în oraş, mai multe piramide, acoperite cu

frunze de brad şi pe care ardeau lumânări şi felinare. După condica de cheltuieli,

municipalitatea a cheltuit 6630 lei şi 32 parale, din care numai pentru artificii 1354 lei şi 20

parale. Mai în toate casele particulare, s-au arborat steaguri, s-au împodobit porţile cu

verdeaţă şi la ferestre, toata noaptea au ars lumânările bucuriei obşteşti. "La apariţia

Domnului, lumea a isbucnit în urale, două muzici miliare, una din Iaşi şi alta din Bucureşti,

precum şi tarafe de lăutari, cântau Hora Unirii şi un imn al vremii 'Timpuri de Marire'.

Valuri de flori s-au revărsat în calea Domnului, care s-a scoborât din diligenţă". Ajungând la

hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, şi a chemat la el pe cei doi

soldaţi care făceau de straja la hotar: un moldovean şi un muntean. Le-a spus ca sunt fraţi şi i-

a pus să se îmbrăţişeze. Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui şi să

comunice comandirilor că de azi înainte şi pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite,

a ridicat gărzile de la hotarul dintre români, de la Focşani. De aici, însoţit de notabilitaţile

oraşului şi de mulţimea de oameni, Cuza a mers până în centrul oraşului, unde au jucat cu

toţii Hora Unirii. Noaptea, Domnitorul a fost găzduit de boierii Dăscăleşti, unde a doua zi a

primit în audienţă multă lume, se zice şi pe Moş Ion Roată. La 11 decembrie 1861 a fost

dată de domnitor proclamaţia prin care făcea cunoscut întregii naţiuni ca: "Unirea este

îndeplinită. Naţionalitatea Română este întemeiată. Acest fapt mareţ, dorit la generaţiunile

trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldura de noi, s-a recunoscut de Înalta

Poartă, de Puterile garante şi s-a înscris în datinile Naţiunilor. Dumnezeul părinţilor noştri a

fost cu ţara, a fost cu noi. El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a

condus Naţiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 si 24 Ianuarie aţi depus toată a voastră

încredere în Alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru

va da astazi o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări. Să trăiască România!"

25

Alexandru Ioan Cuza

ENACHE ALEXANDRU

CLASA a IV-a B

ŞCOALA GIMNAZILĂ ― SF. ANDREI, SLOBOZIA, IALOMIŢA

Născut în Bîrlad (Moldova), Cuza a aparţinut

clasei tradiţionale de boieri moldoveni, fiind fiul

ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un

proprietar de pămînt în judeţul Fălciu, Moldova) şi al

Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de

origini fanariote. Alexandru primeşte o educaţie

europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi

ajungînd la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena

Rosetti în 1844 . În anul 1848, Moldova şi Muntenia au

fost cuprinse şi ele de febra revoluţiilor europene. Revolta

moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Muntenia

revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în timpul

verii. Tînărul Cuza a jucat un rol suficient de important

pentru a i se evidenţia înclinaţiile liberale, avute în timpul

episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost

eliberat cu ajutor britanic.

Revenind în Moldova în timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit

ministru de război al Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi.

Cuza a fost un proeminent politician şi a susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi Valahiei. A

fost nominalizat în ambele ţări de către Partida Naţională, care milita pentru unire, în

defavoarea unui prinţ străin. Profitînd de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este

ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) şi în Muntenia

pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).

Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea

şi reprezintăunificarea vechilor provincii româneşti. Unirea este strîns legată de

personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la

5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Muntenia. Totuşi, unirea a fost un

proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări.

Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Muntenia, în

timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodămîntul războiului

Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii

26

în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris

din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între

cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune.

La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca

domnitor al Moldovei şi Valahiei, aducîndu-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul

unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizînd unirea

politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe

tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a

denumit noul Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge

din urmă Occidentul.

În 1866, după doar 7 ani de domnie, Cuza a renunţat la scaunul domnesc al

Principatelor Unite. Urcarea pe scaunul domnesc a lui Alexandru Ioan Cuza nu garanta pe

de-plin unirea definitivă a princi¬pa¬telor Moldovei şi Munteniei. Uni¬rea era recunoscută

doar pe timpul domniei lui Cuza. Abdicarea lui Cuza, chiar dacă realizată sub presiunea unei

―monstruoase co¬a¬liţii‖ a avut şi părţile ei bune. Aducerea lui Carol I pe tronul Re¬gatului

Ro¬mâ-niei a fost un pas important în de¬să¬vârşirea uni¬tă¬ţii naţionale şi în istoria acestui

neam românesc.

După şapte ani de exil, Alexandru Ioan Cuza, primul domn al Principatelor Unite şi

al statului naţional România, murea la Heidelberg, în 1873. Trupul neînsufleţit al

domnitorului a fost adus în ţară şi înmormîntat la castelul de la Ruginoasa, ulterior reînhumat

la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi .

27

ISTORIA UNIRII

ELEV:STANCIU IOANA-MARIA

CLASA a IV-a B

ŞCOALA GIMNAZILĂ ―SF. ANDREI, SLOBOZIA, IALOMIŢA

În viaţa tuturor popoarelor au fost momente sau evenimente de însemnătate sau

semnificaţie deosebită, ce le-au marcat existenţa, au devenit memorabile, au ajuns a căpăta

dimensiunile unor sărbători naţionale.

1 Decembrie 1918 a fost ziua în care românii au înfăptuit unul dintre cele mai semnificative şi

mai importante acte istorice, cu deosebite consecinţe pentru evoluţia ulterioară a naţiunii

noastre. Marele istoric român de renume european A. D. Xenopol aprecia că în istoria

neamului românesc au fost mari acte definitorii, respectiv cucerirea Daciei de către romani –

care ne-a dat structura de esenţă romanică, latină a poporului şi limbii – şi Unirea din 1918,

când s-a desăvârşit statul naţional, marcând întreaga existenţă a milioane de români.

În evoluţia lor, românii au realizat trei mari uniri. Cea dintâi, sub conducerea

voevodului Mihai Viteazul, s-a derulat între anii 1599 -1600, când s-a strâns laolaltă cea mai

mare parte a teritoriilor româneşti din jurul Carpaţilor. Dușmanii interni şi, mai ales, cei

externi au dus la dispariţia unui stat românesc cuprinzător în această parte a Europei, însă

acea realizare a rămas un precedent istoric, un simbol şi un imbold pentru generaţiile

următoare.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, înfăptuită în 1859, marchează cea de-a doua

unire, când s-au pus bazele statului naţional român modern, devenit, apoi, independent pe

harta Europei, după mai puţin de două decenii. În condiţiile complexe ale Europei de sfârşit

de epocă modernă, românii trăiau atât într-o ţară liberă (cca. 130. 000 kmp), cât şi sub

diverse stăpâniri străine – ale Austro-Ungariei şi Rusiei ţariste (Transilvania, Bucovina,

Basarabia). La fel ca şi în cazul altor popoare europene, s-a dezvoltat în sec. al XlX-lea, în

mod organic, ca naţiune și, ca atare s-a formulat în plan politic, moral, juridic, principiul de

naţionalitate.

Desăvârşirea statului naţional unitar român s-a putut realiza în condiţiile interne şi

internaţionale cu totul deosebite generate de primul război mondial. Intrarea României în

război, în vara anului 1916, fusese precedată de o amplă acțiune de unire, cu participarea

unei mari părţi a românilor din diferite ţinuturi româneşti. În contextul de atunci, s-a ales

soluţia eliberării Ardealului, ceea ce s-a şi realizat, parţial şi pentru puţină vreme. Au urmat,

apoi, episoadele dramatice a ceea ce a fost „războiul de întregire naţională‖. Sfârşitul

primului război mondial a adus şi destrămarea (definitivă sau vremelnică) a unor imperii ce

dominaseră timp de veacuri existenţa poporului român. În aceste condiţii excepţionale, a

devenit posibilă realizarea unirii cu Țara Românească.

28

În condiţiile prăbuşirii Rusiei ţariste, când pe ruinele acesteia au apărut, uneori doar

vremelnic, şi alte state europene, românii dintre Prut şi Nistru, prin organisme alese şi

abilitate, şi-au proclamat statalitatea, autonomia şi independenţa, pentru ca, în final, între

27 martie și 9 aprilie 1918, să se declare unirea Basarabiei, „ca fiică, cu mama sa,

România‖, aşa cum se consemna în actul final, adoptat atunci la Chişinău. Peste câteva luni,

după ce dubla monarhie încetase, practic, de a mai exista, fiind înlocuită cu state central

europene, a devenit posibilă şi realizarea aspiraţiilor naţionale ale românilor din zonele

bucovinene şi transilvane. Congresul general al românilor bucovineni a decis, la 28

noiembrie 1918, unirea necondiţionată cu România a tuturor teritoriilor smulse Moldovei prin

„vicleşug şi silă‖, de către Habsburgi, la 1774. Procesul a culminat şi s-a desăvârşit în inima

ţinuturilor româneşti, căci ţara nu putea fi întreagă fără Ardeal, aşa cum afirmase, cu doi ani

mai înainte de actul unirii, Nicolae Titulescu, marele european.

La 1 Decembrie 1918, cei 1. 228 de delegaţi deputaţi ai românilor din Transilvania,

Banat, Crişana şi Maramureş prezenţi în Sala Unirii au votat „unirea lor şi a tuturor

teritoriilor locuite de dânşii cu România―. Decizia a căpătat, imediat, adeziunea entuziastă a

celor peste 100. 000 de reprezentanţi ai românilor prezenţi atunci la evenimentul istoric, în

oraşul de pe Mureş. Atunci şi acolo s-a arătat că unirea Transilvaniei era justificată şi de

istoria neamului, de unitatea şi omogenitatea naţiunii, de raţiuni politice, economice,

culturale şi, nu în cele din urmă, de cele ale democraţiei.

Marea Unire proclamată la Alba-Iulia a avut, imediat, un ecou european, dar şi peste

ocean, în America, unde locuiau atunci peste 150. 000 de români, şi care au avut trimişi la

faţa locului sau au relatat, pe baza unor corespondenţe, despre justeţea hotărârilor românilor

şi despre legitimitatea unităţii lor statale, într-o serie de ziare şi publicaţii, precum

„TheTimes‖, „Daily Express‖, „Manchester Guardian‖, „Le Matin‖, „Le Temps‖,

„Corriere della Serra‖, „II Giornale d’ltalia‖, „NewYorkTimes‖, „Le Figaro‖, „Journal de

Geneve‖. Cititorii erau informaţi cu privire la existenţa istorică a românilor, a aspiraţiilor şi

eforturilor lor spre unitate şi libertate, ca şi spre o organizare democratică.

În anul 1919-1920, Conferinţa de Pace de la Paris şi tratatele încheiate acolo au consacrat

pe plan internaţional unitatea înfăptuită de români înşişi, în cursul anului 1918. După acest

an, România întregită şi-a modificat locul în Europa. Cu cei 295. 049 kmp ca suprafaţă,

ocupa locul 10 pe continent, iar ca potenţial uman (15 milioane – în 1919, 20 de milioane –

în 1940) ocupa locul opt. Unirea din 1918, piatră de hotar, a însemnat un nou început de

epocă în istoria românilor.

29

MICA UNIRE

PANAITESCU SEBASTIAN ANDREI

ŞCOALA GIMNAZIALĂ , , SF. ANDREI‖

CLASA A IV A B

Mica Unire s-a înfăptuit,

Când două ţări una au devenit.

Moldova, o ţara curajoasă,

Mare, bogată şi frumoasă.

Cu oşteni bravi şi fioroşi,

Ce alungă orice duşmani mânioşi.

Însă nici mai prejos nu este

Ţara Românească ce ne mândreşte.

Cu oameni inteligenţi şi curajoşi,

Şi domnitori drepţi şi mărinimoşi.

Oare cum a fost Unirea întemeiată?

Poate de-un război sau poate de-o armată?

Dar de data asta a fost mai uşor,

Căci doar a fost Cuza ales domnitor.

El a împlinit orice dorinţă,

A fiecărui român din orice locuinţă;

Însă boierilor asta nu le plăcea,

Fiindă Ioan-Cuza pământul le lua

Şi-l dădea la ţărani bucuroşi,

Dar asta-i făcea pe boieri mânioşi.

Şi-n plus, ţoţi copiii mergeau,

La şcoală, unde-nvăţau

Acestea făcute de-un domnitor înţelept,

Inimos, curajos, bun şi drept

Şi-i rostim numele cu-n sunet de tobă…

Alexandru Ioan Cuza-Vodă!

30

MIHAI VITEAZUL

AUTOR– MOISE ANA MARIA

ŞCOALA GIMNAZIALA‖ SFANTUL ANDREI‖ SLOBOZIA, IALOMIŢA

La sfârşitul secolului al VI-lea, avea să se remarce cea mai mândră figură a trecutului

nostru, prin prisma faptului că a reuşit, chiar dacă doar pentru o clipă să realizeze unirea celor

trei ţări româneşti-MihaiViteazul. Această unire a lui Mihai Viteazul rămâne un simbol al

idealului urmărit de neamul românesc care avea să se îndeplinească mult mai târziu.

Premisele care au condus la unirea celor trei ţări româneştiau fost favorabile atât pe

plan intern cât şi pe plan extern. . Bineînţeles că agerimea şi isteţimea minţii lui Mihai

Viteazul au reprezentat un factor esenţial în realizările sale, dar în aceeaşi măsură şi caracterul

său războinic.

Mihai Viteazul s-a născut în anul 1557, fiind fiul Teodorei din Piua Petrii la vărsarea

Ialomiţei şi-i ieşise faima că tatăl său ar fi fostul domnitor , Nicolae Pătraşcu.

Înainte de a deveni domnitor , Mihai Viteazul a îndeplinit mai multe dregătorii printre

care ban de Mehedinţi şi ban al Craiovei.

Demn de menţionat este faptul că printr-o nefericită conjunctură era să fie executat,

însă călăul impresionat de înfăţişarea falnică a lui Mihai Viteazul nu îndrăzneşte să-l lovească

şi securea îi cade din mână. Scăpat cu bine de această primejdie, Mihai Viteazul este numit

domn

al Ţării Româneşti la recomandarea lui Andronic Cantacuzino şi cu sprijinul vizirului Sinan

Paşa , în anul 1593.

În anul 1594, la puţin timp după ce Mihai Viteazul devine domnitor al Ţării

Româneşti, este organizată Alianţa Creştină(Liga Sfântă)care avea ca scop final alungarea

turcilor din Europa. Considerat fiind un apropiat al Imperiului Otoman , Mihai Viteazul este

oarecum evitat de către agenţii împăratului şi ai Papei, însă Mihai preia iniţiativa şi se arată

gata de a lupta alături de creştini, mai ales că plăţile faţă de turci erau foarte mari.

Astfel , în noiembrie 1594, Mihai Viteazul dă ―semnalul‖ răscoalei împotriva turcilor,

prin faptul că îi momeşte şi îi ucide pe turcii din Bucureşti cărora ar fi avut de plătit unele

datorii. De asemenea , îi surprinde pe turci prin campania desfăşurată la sudul Dunării, unde îl

are alături pe viteazul ungur Albert Kiraly, care îl însoţeşte în mai toate luptele

antiotomane.

Principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, o persoană cu un caracter îndoielnic,

conştient de faptul că turcii vor încerca să se răzbune pe români , doreşte să obţină un profit

maximal , drept urmare încheie la 20 mai 1595 un tratat umilitor, negociat de marii boieri cu

scopul obţinerii unor beneficii personale. Mihai Viteazul devine astfel ―un simplu locţiitor al

principelui Transilvaniei‖. , dar fiind mai presus de toate un apărător al ţării Mihai nu

reacţionează, tace , aşteptând momentul în care să dovedească că nu e supusul nimănui.

31

După cum preconizaseră Mihai şi Sigismund, turcii nu s-au lăsat aşteptaţi , iar Sinan

Paşa cu o armată de 100 000 de oameni se îndrepta spre Mihai care dispunea de o armată de

16 000 de oameni , plus ajutorul transilvănean de 7 000 de oameni conduşi de Albert Kiraly.

Printr-o uluitoare strategie de luptă şi prin prezenţa fizică a domnitorului pe câmpul de luptă,

românii obţin o strălucită victorie.

Victoria de la Călugăreni este cea mai strălucită victorie a lui Mihai, mai ales prin

disproporţia forţelor participante, dar această luptă n-a fost hotărâtoare.

Turcii nu au putut fi opriţi şi au reuşit să ocupe Bucureştiul şi Târgoviştea.

Cu ajutorul lui Sigismund , Mihai îi ajunge pe turci la Giurgiu şi astfel la 20

octombrie 1595, creştinii obţin victoria , care pentru turci însemna sfârşitul jalnic al expediţiei

lui Sinan Paşa.

În anul 1595 în Moldova s-a instalat domnitor , Ieremia Movilă, un credincios al

Poloniei , care lupta pentru ca fratele său , Simion să obţină domnia Transilvaniei.

În anul 1597 Sigismund Bathory renunţă la tronul Transilvaniei în favoarea vărului

său , Andrei Bathory, apropiat al Poloniei şi duşman al lui Rudolf II.

Îndrăzneaţa idee a lui Mihai Viteazul , de a uni cele trei ţări avea să se concretizeze

nu peste mult timp.

Mihai Viteazul cucereşte Ardealul în lupta decisivă de la Şelimbăr din 28 octombrie

1599, iar în noiembrie 1599 intră triumfal în Alba-Iulia.

În anul 1600 cucereşte Moldova şi la 27 mai 1600, Mihai Viteazul s-a făcut crai peste

cele trei ţări‖(Miron Costin).

În schimbul alăturării în lupta împotrva turcilor , Imperiul Habsburgic îl recunoaşte

pe Mihai ca domn al celor trei ţări , cu gândul ascuns ca la momentul oportun să profite tot ei.

Aşadar, profitând că nobilii unguri s-au răsculat împotriva lui Mihai Viteazul, Ghe Basta intră

cu armata în Ardeal şi ocupă Turda şi Clujul . La 18 septembrie 1600 în lupta de la

Mierăslău, Mihai Viteayul pierde Transilvania.

Ieremia Movilă care fusese refugiat în Polonia , beneficiază de ajutorul lui Zamoiski

şi cucereşte Moldova, iar apoi Muntenia. Astfel cei doi fraţi îşi îndeplinesc visul de a deveni

domni ai Ţărilor Române.

Mihai Viteazul caută adăpost la curtea împăratului Rudolf II, iar acesta, date fiind

circumstanţele , îl ajută pe Mihai cu bani şi intervine pentru împăcarea lui Mihai cu Basta. Cei

doi comandanţi trec în Ardeal , unde sunt întâmpinaţi de Sigismund Bathory(revenit la

domnie), dar Mihai obţine victoria şi devine iar stăpân al Transilvaniei.

Pe de altă parte, Mihai Viteazul nu reuşeşte să se înţeleagă cu Basta acesta din urmă

pretinzându-se doar el comandantul oştirii victorioase.

Această chestiune va fi rezolvată în dimineaţa zilei de 19 august 1601, când din

ordinul lui Basta, o ceată de mercenari năvălesc în cortul lui Mihai şi îl omoară.

Mormântul lui Mihai Viteazul se află şi azi la Mănăstirea Dealului, ‖loc de închinare

pentru urmaşi, care venerează amintirea celui dintâi domn al tuturor românilor. ‖

32

MIHAI VITEAZUL,

VOIEVODUL TUTUROR ROMÂNILOR

AUTOR: FOTĂ BIANCA-IOANA, CLASA a IV-a B

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ―SF.

ANDREI‖SLOBOZIA

Mihai Viteazul a fost una dintre marile personalități din istoria noastră. Fiu al

domnitorului Pătrașcu cel Bun, el a avut o carieră politică strălucită, îndeplinind mai multe

funcții.

Deşi a domnit puțin, între anii 1593 și 1601, Mihai Viteazul a reușit să obțină

independența Țării Românești, învingând la Călugăreni armata condusă de Sinan-Pașa.

Câțiva ani mai târziu, prin continuarea luptei antiotomane, Mihai Viteazul a trecut

munții în Transilvania, cucerind-o în 1599, apoi Moldova a fost adăugată stăpânirii sale în

1600.

Unirea pe care acest mare domnitor a realizat-o nu a durat mult. Mihai Viteazul pierde,

pe rând, în toamna anului 1600, Transilvania, Moldova și Țara Românească în favoarea

împăratului austriac Rudolf al II-lea, care dorea să stăpânească singur ținutul.

La 9 august 1601, Mihai Viteazul este ucis pe Câmpia Turzii.

Mihai Viteazul rămâne viu în istoria României prin faptul că a adus sub aceeași

stăpânire pentru prima oară, Țara Românească, Transilvania și Moldova.

Avea cândva Oltenia un Ban

Semeț ca bradul:pe Mihai Viteazul,

Ce nu-și plecase nimănui grumazul

Și-ajunse Domn pe scaunul muntean

El cuceri-meleag după meleag-

Moldova, Transilvania surată.

Atunci se strânse pentru prima dată

Tot neamul nostru sub un singur steag.

Cumplit sosi și crâncenul soroc:

Răpus, căzu la Turda voievodul,

Dar l-a păstrat în inimă norodul

Cu visul de Unire la un loc.

33

MIRCEA CEL BĂTRÂN

DE VLAD AMELIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ―SFÂNTUL ANDREI˝ SLOBOZIA

CLASA: a IV-a B

PROFESOR: Paraschiv Elena

Mult stimate domnitor,

Un român , un luptător

Cu vorbele de catifea

Și cu suflet cât o stea.

Tu, ţara ţi-ai îngrijit-o

Ai apărat-o , ai împodobit-o

Tu , grijă ai avut

De noi , ce ţi-am urmat

Și pe turci i-ai alungat.

Tu, Mircea, ce pe Baiazid

Ai înfruntat si ţara ti-ai apărat

De oastea turcească

Ce dorea s-o cotropească .

Ţie, viteazule,

Ce marele Eminescu

Ti-a închinat odele

Noi, urmaşii ne plecăm capetele.

34

O legendă despre Mircea cel Bătrân

de Ștefan Andrei Tastaman

Școala Gimnazială Sf. Andrei Slobozia

Motto: „Într-o ţară aşa de frumoasă, cu un trecut aşa de glorios, în mijlocul unui popor atât

de deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie şi cum să nu-ţi ridici fruntea, ca

falnicii strămoşi de odinioară, mândru că poţi spune: "Sunt român! "

(Alexandru Vlahuţă)

A fost odată un domnitor, Mircea cel Bătrân, care a avut mare grijă de poporul

român. Într-o zi, pe nepusă masa, propriul popor s-a întors împotriva sa. Mircea cel Bătrân

a fost exilat din Țara Românească și în locul lui a urcat un boier foarte lacom. Acest boier a

pus toți țăranii să plătească tribut pentru a fi apărați de turci.

Pe când Mircea cel Bătrân mergea printr-o pădure deasă, a fost atacat de soldații turci.

El a fost dus la sultanul lor, Baiazid, care l-a întrebat ce atacuri mai pun la cale românii.

Mircea i-a răspuns că nu pun nimic la cale și că a fost exilat, în locul lui fiind înscăunat un

boier foarte lacom.

Turcii, când au aflat aceste informații, au atacat Țara Românească.

Boierul cel lacom, când a văzut că sunt atacați, a trimis toată armata la luptă, până și

femeile și copiii. El nu a ieșit la luptă, doar s-a ascuns și a așteptat să se termine.

Oștenii români au pierdut și oamenii au fost băgați în temniță. Mircea cel Bătrân a

fost băgat și el în temniță, alături de cu poporul său. Cât au stat închiși el a aflat de ce s-au

întors oamenii împotriva lui.

Boierul îi mințise pe toți că Mircea cel Bătrân voia să le ia pământul și să le pună

biruri pe case. Poporul, împreună cu Mircea cel Bătrân s-au răsculat și l-au detronat pe

lacomul boier.

Mircea cel Bătrân a urcat din nou pe tron, iar de boier nu s-a mai auzit nimic până în

zilele noastre.

35

POVESTEA MARII UNIRI

Autor : TITI MARIA ALEXIA

ȘCOALA GIMNAZIALA‖ SF. ANDREI‖, SLOBOZIA

Era o zi frumoasa de duminică. Aleile parcului erau pline de oameni care au ieșit la

plimbare. Într-un colț, un grup de oameni stăteau de vorbă. Unul dintre ei spunea că ar fi

mai bine ca toate provinciile românești să se unească pentru a forma o țară puternică. Fiind

de acord cu domnul respectiv, grupul a hotărât să pună în practică această idee.

Plecând către casele lor, fiecare dintre ei le-au împărtășit ideea de unire familiilor lor,

prietenilor, rudelor. Acest grup era din Ardeal.

În alt colț al țării și locuitorii din Moldova își doreau foarte mult să se unească cu

Ardealul pentru a făuri un stat unitar puternic. Aceștia au organizat diverse întruniri și

dezbateri ce aveau ca subiect unirea cea mare. Pe străzi au lipit afișe cu acest subiect. Si în

alte zone ale țării oamenii erau procupați de ideea de unire în vederea formării unui stat unitar

puternic.

La 1 decembrie 1918 o mare mulțime de oameni din toate colțurile României s-a

adunat la Alba Iulia pentru a asista la realizarea celui mai puternic act de unire din istoria

României. Alături de personalități marcante, românii din toata țara au venit cu trenul, cu

trăsuri, pe jos și îmbrăcați ca de sărbătoare purtând cu ei steaguri multicolore. Această mare

sărbătoare națională a fost însoțită de parade militare si focuri de artificii.

36

MIHAI VITEAZUL

ȘCHEAUA MIHAI

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ―SFÂNTUL ANDREI‖ SLOBOZIA

Mihai Viteazul a trăit în secolul al XVI-lea și a urcat pe tronul Țării Românești în

1593.

A fost un boier foarte bogat care la sfârşitul anului 1588 devine stolnic al curţii lui

Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel Rău. În

septembrie 1593, cu ajutorul patriarhului Constantinopolului, dar şi al otomanilor, a devenit

voievod al Munteniei, efectiv de pe 11 octombrie.

La noiembrie 1594 Țara Românească a aderat la „Liga Sfântă‖ și a determinat

izbucnirea unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii

garnizoane otomane staționată în București. Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel

Lung, Mihai pornește o ofensivă generală împotriva Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de

pe ambele părți ale Dunării (Giurgiu, Hârșova, Silistra ș. a. ). Urmează o serie de victorii

împotriva tătarilor și turcilor (la Putineiu și pe locul numit „Padina Șerpătești‖ de lângă satul

Stănești) culminată cu incendierea Rusciucului.

Mihai a făcut în decembrie 1597 pace cu Imperiul Otoman. În schimbul acceptării

suzeranității otomane și a plății tributului, Înalta Poartă a recunoscut domnia voievodului pe

întreaga durată a vieții sale și i-a trimis steag de domnie.

În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu

împăratul Rudolf al II-lea, care s-a obligat să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și

i-a recunoscut caracterul ereditar al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității

împăratului.

El a decis aplicarea "planului dacic", adică Unirea celor trei ţări române: Țara

Românească, Transilvania și Moldova într-o singură țară. Astfel, în iulie 1599 trimite o

solie la Praga pentru a cere încuviinţarea împăratului Rudolf al II-lea pentru punerea în

practică a iniţiativei sale. Acesta a fost de acord cu propunerea lui Mihai Viteazul care la

sfârşitul anului a intrat în Transilvania prin pasul Buzău și l-a învins pe Andrei Bathory la

Şelimbăr, 18-28 octombrie 1599.

Pe 1 noiembrie 1599 îşi face intrarea triumfătoare la Alba Iulia, primind cheile fortăreţei de la

episcopul Napragy.

În mai 1600, Mihai Viteazul îl alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă,

învingându-l la Bacău, şi realizează astfel, prima unire a celor trei principate române. Într-

un document din 6 iulie 1600 el folosea titlul de: "Domn al Munteniei, Ardealului şi a toată

ţara Moldovei".

37

Marile puteri Europene: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și Regatul Poloniei nu au

acceptat formarea unui puternic stat românesc. Ostilităţii celor trei puteri li se adăuga cea a

nobilimii maghiare din Transilvania care, nemulţumită de a avea în frunte un principe valah,

se răscoală în septembrie 1600. Astfel, nobilimea maghiară şi aliatul său, generalul imperial

Basta, obţin victoria în confruntarea cu Mihai Viteazul de la Mirăslău în anul 1600.

În faţa ofensivei polone, Mihai trece rapid munţii spre a o anihila, dar este înfrânt

succesiv la Năieni (12 octombrie), Ceptura (14 octombrie), Bucov (20 octombrie) şi Curtea

de Argeş (25 noiembrie). La 19 august 1601 în tabăra de lângă Turda generalul imperial

Basta îl asasinează pe Mihai Viteazul.

38

ȘTEFAN CEL MARE

Elev: PETRESCU IONUŢ

CLASA a IV-a B

ŞCOALA GIMNAZILĂ ― SF. ANDREI, SLOBOZIA, IALOMIŢA

Ștefan al III-lea , supranumit Ștefan cel Mare a fost domnul Moldovei între anii

1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă

domnie din epoca medievală din Țările Române.

Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României,

înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au

permis să treacă cu bine peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile

militare ale statelor vecine fie de încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de

îndepărtare a sa de la domnie. În timpul domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale

statale, cunoscând o perioadă îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și

liniște social

Pe parcursul domniei a dus peste 40 de războie sau bătălii, marea lor majoritate

victorioase, cele mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467,

victoria de la Lipnic împotriva tătarilor, în 1469 sau victoria de la Bătălia de la Codrii

Cosminului asupra regelui Poloniei Ioan Albert, în 1497. Cel mai mare succes militar l-a

reprezentat victoria zdrobitoare din Bătălia de la Vaslui împotriva unei puternice armate

otomane conduse de Soliman-Pașa - beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475. În urma

pierderii acestei bătălii, În anul următor sultanul Mehmed al II-lea va conduce în persoană o

expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea armatei Moldovei, în bătălia de la Valea Albă-

Războieni. După 1476, Ștefan a fost nevoit să acepte suzeranitatea Imperiului Otoman, dar a

obținut obținând condiții foarte bune pentru Moldova. În schimbul unui tribut anual modic,

țara își conserva intacte instituțiile și autonomia politică internă.

A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia - fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din

Mangop - din familia imperială bizantină și Maria Voichița - fiica lui Radu cel Frumos,

căsătorii în care s-au născut șapte copii. Începând cu 1497 l-a asociat la domnie pe fiul său

Bogdan al III-lea, care-i va succede la tron. A murit la 2 iulie 1504 fiind înmormântat la

Mănăstirea Putna.

‖Fost-au Ștefan Vodă om nu mare de stat, mânios și de grabu a vărsa sânge

nevinovat; de multe ori la ospețe omora fără județ. Amintrelea era om întreg la fire, neleneș

și lucrul său îl știa a-l acoperi și unde nu gândeai, acolo îl aflai.

La lucru de războaie meșter, unde era nevoe însuși se vâra, ca văzându-l ai săi, să

nu îndărăpteze și pentru aceia rar războiu de nu biruia și unde-l biruia alții, nu pierdea

nădejdea, știindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor. ‖Grigore Ureche, Letopisețul

Țării Moldove

39

Organizarea armatei

Armata Moldovei era una nepermanentă, fiind mobilizată doar în caz de conflict

armat. Forțele armate erau constitute din „oastea cea mică‖ și „oastea cea mare‖. Marea

majoritate a acțiunilor militare ale lui Ștefan au fost duse de „oastea cea mică‖, formată din

cetele boierești și curteni.

Conform dreptului feudal, numai proprietarii de pământ erau obligați să presteze

serviciul militar și să meargă la război, de fiecare dată când erau chemați de domn. Boierii

cu cetele lor, reprezentau nucleul armatei. Ei constituiau elementul cel mai numeros și cel

mai puternic. Din rândul acestora, un corp separat era reprezentat de „curteni‖ sau

„slujitori‖, adică boierii care îndeplineau dregătorii locale sau naționale în sistemul

administrativ. Numărul curtenilor și slujitorilor era de câteva mii. Curtenii faceau serviciul

prin rotație la curte, asigurând paza domnului și îndeplinind diferite slujbe sau servicii.

Ceilalți proprietari de pământ, se adunau, în caz de razboi, grupați pe ținuturi, sub comanda

pârcălabului de ținut, după care se deplasau la locul de adunare a oștirii stabilit de domn,

denumit „vileag‖ sau „beleag‖.

„Oastea cea mare‖ sau „țara‖ era mobilizată doar în cazuri excepționale, de mare

primejdie, când erau cheamți sub arme practic toți bărbații valizi de luptă. Oastea cea mare

cuprindea, pe lângă „oastea cea mică‖, răzeșii, orășenii, țăranii fără pământ din satelor

domnești, boierești și mănăstirești, străjerii și călărașii. Ștefan a mobilizat oastea cea mare

doar de două ori, în campaniile antiotomane din 1475 și 1476.

Când erau chemați la oaste răzeșii erau obligați să se prezinte și ei la vileag, dacă nu

călări și întrarmați ca vitejii, măcar cum ii ajutau împrejurările, pregătiți pentru a lupta

pedestru. Orășenii aveau obligația ca, în caz de război, să înarmeze un număr de oameni pe

cheltuiala lor și să-i pună la dispoziția domnului. O categorie militară distinctă era

reprezentată de „străjeri‖ și „călărași‖, locuitori ai satelor de graniță care asigurau paza

frontierei Carpaților, respectiv a Nistrului.

În aceste bătălii Ștefan a utilizat cu precădere manevra de forțe, adaptată la

condițiile de teren, anotimp și starea vremii, pentru a anihila avantajul numeric al inamicilor,

cum a fost cazul în bătăliile de la Baia și Codrii Cosminului. Când condițiile erau favorabile,

a fost utilizată inducerea in eroare a inamicului, prin acțiuni de înșelare, cum a fost la Baia,

când orașul a fost incendiat în mai multe locuri, simultan, sau la Vaslui, când o mare parte a

armatei otomane a fost atrasă și imobilizată într-o zonă mlăștinoasă.

40

A FOST ODATĂ ”MIHAI”

AUTOR: TĂTĂRUŞ ALISS, CLASA A IV-A B,

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „ SF. ANDREI‖ SLOBOZIA, IALOMIŢA

Într-un mic sătuc din Transilvania într-o veche căsuță era un copilaș tare năzdrăvan, el

era primul în jocurile copilăriei, știa să călărească, să se lupte cu săbiile făcute din lemn de

către bunicii săi, era cel mai deștept dintre copiii satului.

Într-o zi pe ulița satului se iscă o ceartă între copii de diferite vârste, Mihai, căci așa

era numele lui, le-a spus că nu este bine ceea ce fac și că dacă se vor bate cu siguranță se vor

accidenta rău și vor ajunge la spital. Auzind acestea cei doi s-au îmbrățișat și și-au cerut

scuze unul altuia .

Devenind mai mare avea niște straie dintr-un material vechi , numit , , Ados, , care

în vremea noastră înseamnă blană și era o mare dorință a sa. Încă de când era mic visa să se

poată lupta cu dușmanii noștrii , cu care s-au luptat și alți voievozi români . Dis de

dimineață un Sol trimis de către regele Bieluroșilor se prezentă în fața lui cu un papirus , iar

în acesta scria „Măria sa Regele Bieluroșilor cere ca toți oamenii viteji și curajoși , să-și

arate aceste calități luptând cu cel mai bun om al armatei Bieluroșilor , , .

Auzind spusele Solului și văzând că în josul paginii era o rubică în care scria cu negru

„NUME , , acesta s-a înscris numaidecât fără să stea să se gândească . După trei zile de când

a venit Solul , trebuia să mergă la regele Bieluroșilor , iar pentru a putea ajunge acolo

trebuia să treacă pe un pod ce era făcut din cărămizi și bucăți de metal, după aceea trebuia

să treacă de un Monstru-de-Piatră .

După ce a luat un cal de culoare albă și cu trei pete negre, cu o coadă stufoasă , a

pornit la drum . Ajungând la pod calul său nu putea înainta , el mergea ce mergea și aluneca,

cu foarte mare greutate a ajuns în partea cealaltă a podului iar Mihai a zis că această era

prima etapă pe care trebuia să o treacă pentru a ajunge la Regele Bieluroșilor. După ce au

trecut câteva minute , a ajuns la Monstrul-de-Piatră , văzându-l pe Mihai a început să facă

„GRRRRRRRRR, , cu un zgomot asurzitor . Curajosul Mihai a încercat să îl învingă cu o

armă făcută din cel mai bun metal din lume, dar nu reușise, deștept cum era s-a gândit cum

ar putea să-l învingă cu o pușcă. După ce l-a împușcat pe Monstru , și- a spus „Aceeastă

etapă nu a fost grea , dar nici prea ușoară doar că îți trebuie un as în mânecă de care să te

poți folosi la nevoie , , .

Când a ajuns la palat MIHAI l-a văzut pe omul din armată și a început să se lupte cu

acesta după lupte seculare și pline de curaj , MIHAI a fost învingător și a căpătat și numele de

VITEAZUL .

Și am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea mea.

41

UNIREA SUB DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

Elev: Maria Medeea PANAIT

CLASA a IV-a B

ŞCOALA GIMNAZILĂ ― SF. ANDREI, SLOBOZIA, IALOMIŢA

Unirea Principatelor Române, cunoscută şi sub numele de Mica Unire, s-a realizat

odată cu alegerea lui Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei pe 5 ianuarie 1859 şi domn al

Ţării Româneşti pe 24 ianuarie 1859.

Primul pas în această uniune îl face domnitorul muntean Gheorghe Bibescu în 1848,

care desfiinţează vama de la Focşani, în consens cu Mihail Sturza, domnitor al Moldovei.

De altfel programele revoluţiilor de la 1848 contineau obiective pentru adâncirea reformelor

democratice în domeniile: politic, social și național. Deși înfrânte, revoluțiile au avut un

program unitar care a cuprins, principalele reforme ce vor fi înfăptuite în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea.

În 1849, Rusia și Turcia au semnat o convenție care prevedea, printre altele, numirea

domnitorilor de către Turcia și Rusia pe o durată de 7 ani și înlocuirea Adunărilor cu divanuri

ad-hoc alcătuite din boieri numiți de domn. Astfel au fost numiți ca domnitori Grigore Al.

Ghica în Moldova și Barbu Știrbei în Țara Românească. Aceștia au continuat reformele

modernizatoare, asigurând în preajma unirii, instituții statale paralele, echivelente, ușor de

contopit la 24 ianuarie 1859.

După înfrângerea revoluţiei de la 1848, cei mai multi revoluţionari au plecat în exil

unde au militat pentru unirea românilor într-un singur stat și au făcut cunoscută problema

românească în presa straina și în rândul oamenilor politici din Franța, Anglia și statele

italiene, considerate la acea vreme ―Marile puteri ale Europei‖. Aceste demersuri externe au

fost dublate de eforturile revoluționarilor reveniti în țară cu acordul si sub obladuirea

domnitorul Moldovei, permițându-le organizarea unei mișcari unioniste.

După înfrîngerea Rusiei în războiul Crimeei , in anul 1856, Marile Puteri: Franța,

Anglia, Rusia, Turcia, Austria, Sardinia s-au întrunit la Congresul de Pace de la Paris

pentru a discuta pacea dintre ruși și turci. Marilor Puteri adoptă un act numit Convenția de la

Paris care va avea rol de Constituție pentru Principatele Romane. Aceasta prevedea: unirea

Principatelor într-un stat, numit Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, cu domni

separați, cu câte o Adunare fiecare, Comisie Centrală și Înalta Curte de Justiție și Casație;

puterile în stat să fie: puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească; domnul

să fie ales pe viață, Adunarea să fie aleasă prin vot pe 7 ani.

Cu toată opoziția Marilor Puteri, românii au reușit realizarea unirii, profitând de

faptul că în Convenția de la Paris nu se specifica interdicția ca aceeași persoană să nu poată

ocupa funcția de domnitor în ambele principate.

Astfel, la 5 ianuarie 1859, Al. I. Cuza este ales domn în Moldova de către Adunare,

iar la 24 ianuarie 1859 Cuza este ales domn și în Țara Românească, cu unanimitate de voturi.

Puse in fata faptului implinit cinci din Marile Puteri recunosc initial dubla alegere a lui Cuza,

pentru ca ulterior să se alăture Austria și Turcia.

42

Astfel domnitorul Al. I. Cuza dobândește autoritatea necesară pentru a trece la

desăvârșirea unor reforme aflate în așteptare, pentru modernizarea statului roman:

- În anul 1860, domnitorul hotărăște unificarea Adunărilor și guvernelor;

- În ianuarie 1862 este alcătuit primul guvern unic, condus de conservatorul Barbu

Catargiu, iar Bucureștiul care devine capitala României;

- s-au realizat marile reforme: legea secularizării averilor mânăstirești, reforma

agrară, legea instrucției publice;

- învățământul primar devenea gratuit și obligatoriu;

- se înființează universitățile din Iași și București;

- se adoptă Codul civil și Codul penal.

Domnia lui Alexanmdru Ioan Cuza a pus bazele statului român modern deoarece în

această perioadă au fost create si reorganizate o serie de instituții fundamentale: Armata

națională, Universitățile, Arhivele Statului, Curtea de Conturi, CEC-ul, s-a introdus

sistemul metric și greutăți, s-a creat moneda națională, leul, s-au deschis agenții diplomatice

în străinătate.

Mica Unire de la 1859, înfăptuită sub Alexandru Ioan Cuza, constituie inceputul unui

mare eveniment, cu un puternic rasunet in viața si inimile românilor, ce avea sa vina negresit

in anii ce urmau: realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, dorință de veacuri a

poporului, vorbitor de aceeasi limba, cu aceleasi traditii si credinta religioasa: aceea de a

avea o Românie Mare.

43

VITEAZUL MIHAI

AUTOR: MÎRZAC MARA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ―SFÂNTUL ANDREI˝ SLOBOZIA

CLASA: A IV-A B

PROFESOR: PARASCHIV ELENA

Unul dintre cei mai mari eroi naţionali ai României, renumit pentru însuşirile sale alese

şi mai ales pentru faptul că a fost primul unificator al românilor, este MIHAI VITEAZUL.

El s-a născut într-o asezare aflată la gura de vărsare a râului Ialomiţa, în Dunăre, în

zona localităţii Giurgeni, în anul 1558.

Fecior al voievodului Pătraşcu cel Bun, Mihai Viteazul rămâne orfan de mic , fiind

crescut doar de mama sa Tudora, împreuna cu fratele mai mare, Petru Cercel.

După ce tatăl său a închis ochii, la conducerea Ţării Româneşti, s-a ridicat un alt

voievod,

Petru cel Tânăr, care –i asupreşte familia şi-i obligă să se retragă pe la casele unor rude,

pentru

a-i depărta de tronul ţării. Cea mai rea se dovedise a fi Doamna Chiajna, mama noului

voievod,

dornică de putere şi lipsită de scrupule, de care familia lui Mihai se temea cel mai mult.

Legenda spune, ca deşi trăia retras, Mihai era un tânăr curajos şi dârz. Într-o zi,

plimbân-

du-se printr-un sat din Oltenia, a văzut ţăranii cum plecau cu animalele din curte si cu

lucrurile

din casele lor spre alte localităţi. El a aflat apoi, ca într-o grotă din apropiere vieţuia un şarpe

uriaş, care speriase tot satul. Curajos şi îndrăzneţ peste măsură, a plecat spre peşteră şi a ucis

şarpele , deşi ţăranii îl rugaseră să nu se încumete spre cuibul acestuia.

Au urmat apoi alte acte de curaj, iar vestea i s-a dus în toată Oltenia şi mai târziu a

avut îndrăzneala să înfrunte chiar şi Imperiul Otoman, ajungând să fie supranumit , ,

Viteazul’’ pentru faptele sale de vitejie .

Ambiţia sa cea mare a fost să unească toţi românii sub acelaşi steag . Ultima bătălie

purtată de Mihai Viteazul pentru Unirea Principatelor a avut loc în judeţul Botoşani,

împotriva lui Ieremia Movila, slujitor al polonezilor. Aceasta a fost dată în apropierea satului

Verbia, pe malurile râului Jijia, unde în urma unei lupte aprige, Mihai Viteazul l-a înfrânt pe

Ieremia, care a reuşit să fugă, ajutat doar de câţiva slujitori credincioşi. Din trupurile

mercenarilor polonezi, aruncaţi laolaltă, Mihai a ridicat o movilă înaltă.

În anul 1600, Mihai Viteazul se intitula „Io Mihail Voievod, din mila lui

Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei’’, reuşind

pentru prima dată in istoria României, pentru o perioadă scurtă de timp, UNIREA

TUTUROR ROMÂNILOR.

44

VOIEVODUL TUTUROR ROMÂNILOR

AUTOR: DIMA ROXANA IOANA

ȘCOALA: ȘCOALA GIMNAZIALĂ SF. ANDREI SLOBOZIA, IALOMIŢA

Mihai Viteazul, fiu al domnitorului Pătrașcu cel Bun, a fost ban al Craiovei. El a

domnit puțin, între 1593 și 1601. În anul 1593 este numit de turci domn al Țării Românești.

S-a luptat cu turcii în 1595 la Călugăreni, cu Sinan-Pașa, unde a învins.

În anul 1597, Mihai este obligat să accepte încheierea unei păci cu turcii. În

schimbul recunoașterii otomane și plății unui tribut, turcii l-au numit domnitor pe viață.

Mihai obține acordul Austriei de a interveni în Transilvania, obține victoria de la

Șelimber în octombrie 1599, asupra lui Andrei Bathory, își face intrarea triumfală la Alba

Iulia în noiembrie 1599 și atunci el devine principe al Transilvaniei.

În 1600, Mihai Viteazul adaugă și Moldova stăpânirilor sale.

De numele lui Mihai Vitazul se leagă prima unire a tuturor românilor.

Unirea realizată de el a stârnit nemulțumire dușmanilor externi și interni. Formarea

unui stat puternic nu era pe placul austriecilor, polonezilor și turcilor, fiecare urmărind să

stăpânească țările române.

Domnitorul pierde Transilvania în fața generalului Basta, bătălia care a avut loc la

Mirăslău, în septembrie 1600.

În Moldova a fost pus domnitor Ieremia Movilă, iar în Țara Românească, Simion

Movilă.

Mihai Viteazul, rămânând fără nimic se duce la austrieci care îl ajută, dar între

timp, boierii Buzești, l-au alungat pe Simion Movilă din Țara Românească.

Domnitorul l-a învins la Guruslău pe Sigismund la 3 august 1601, devenind din nou

domn al Țării Românești.

Era pe punctul de a cucerii și Transilvania, dar la 9 august 1601 a fost asasinat

mișelește de către mercenarii generalului Basta, pe Câmpia Turzii.