0

eBook colectiv realizat de cadre didactice din România

în cadrul proiectului Vox Libris

1

1.

Valorile naţionale pe înțelesul copiilor

1 Decembrie 1918

Eseu

Prof. înv. primar Laura Negulescu

Este ziua României şi tocmai am auzit Imnul Naţional. Ne-am ridicat în picioare să-l ascultăm.

Facem asta în fiecare zi, dar astăzi parcă este altfel. Mă uit la prichindeii mei, cu toate că ei ar spune

’’Suntem mari, doar suntem la Pregătitoare‖, şi, văd emoţia pe feţele lor. Îmi vin în minte cuvintele lui

Barbu Ştefănescu Delavrancea „Copii, ce e Patria, ce e patriotismul? Ce este acest sentiment care

răscoleşte toate puterile din om şi, în anumite clipe, îl ridică mai presus de existenţa lui şi-l face să

moară de bunăvoie pentru liniştea şi mărirea unor urmaşi pe care nu-i va cunoaşte şi nu-l vor

cunoaşte?

Patria este înlăuntrul nostru, şi o ducem cu noi peste ţări şi mări...Patria nu e pământul pe care

trăim din întâmplare, ci e pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele înaintaşilor noştri. Când

pomenim de Călugăreni, Rovine, sau Valea-Albă, ne cutremurăm, uităm de noi, şi nu trăim decât în

aceia care au fost odinioară ostaşi, căpitani şi voievozi! Un fulger de închipuire pe dinaintea ochilor, şi

ne simţim aievea în rândul plăieşilor, în fruntea ostaşilor, cu barda, cu ghioaga, cu buzduganul,

sporind şirurile eroilor care ne-au apărat ţările noastre, iluzia se revarsă asupra zilei de astăzi. Şi

simţim cum cresc batalioanele de piotă, escadroanele de călăraşi şi roşiori, înmulţindu-se cu voinici

uscaţi, pletoşi, cu iţari şi cu sarici în spinare. Visul acesta dispare. Şi bucuroşi, primim constatările

realităţii: generaţiile ies una din alta şi se duc pe rând, numai obârşia stă pe lume ca o matcă fără

sfârşit!

Patria nu vine de la pământ, nici din vreo lucrare a câmpului... ci... din părinţi, moşi şi strămoşi.

Părinţii, moşii şi strămoşii ne sunt patria noastră; ei cari au vorbit aceeaşi limbă, care au avut acelaşi

dor, aceleaşi suferinţe, aspiraţiuni, sunt adevărata noastră patrie!‖1

1 Barbu Ştefănescu Delavrancea – 24 ianuarie 1915. Discurs prezentat la Ateneul Român, invitat la

Societatea «Tinerimea Română».

2

Ziua Națională, 1 Decembrie, este o zi de sărbătoare pentru tot neamul românesc. O zi

specială, care ne amintește că începând cu primii ani ai secolului XX, provinciile istorice românești au

devenit istorie, iar România, un stat unitar și indivizibil, a apărut pe harta lumii. Ziua Națională a

României reprezintă totodată pentru întreaga suflare românească un prilej de cinstire a memoriei

celor care au reușit să ducă la îndeplinire idealul de unire al locuitorilor tuturor provinciilor românești.

În conștiința națională, 1 Decembrie 1918, simbolizează momentul în care întreaga românime

devenea stăpână absolută, recunoscută de celelalte state ale lumii, peste moștenirea lăsată de

bunicii și străbunicii acestor pământuri. Începând cu acest decembrie friguros, dar ca simbol deosebit

de luminos și călduros, românii erau în sfârșit la ei acasă, erau singurii care-și hotărau destinele și

locul în istorie. Statul român garanta oricărui cetățean al său dreptul de a putea vorbi limba

strămoșilor, de a puteau învăță limba vorbită în casele lor, de a se putea ruga în biserici în limba

română. România devenea astfel un cadru în care orice român putea trăi demn, putea spera și munci

după bunul plac. În plus, 1 Decembrie 1918 reprezintă un nou început pentru locuitorii spațiului

românesc, dar și un nou parcurs pe valurile agitate ale istorie.

Ce înseamnă de fapt ziua de 1 Decembrie? Pentru unii, 1 Decembrie reprezintă doar o dată în

calendar, iar pentru alții, 1 Decembrie reprezintă, în primul rând, sărbătoarea noastră, a românilor.

Este ziua în care ne sărbătorim țara, strămoșii, istoria, bunele și relele și, implicit, pe noi! Ziua în care

bătrânii rememorează istoria țării și o povestesc copiilor. Ziua în care toți suntem mândri de tot ce

înseamnă "român".

Bibliografie:

- www.brainly.ro

- www.calificativ.ro

- www.istorie-pe-scurt.ro

- www.mconline.ro

- www.revistabogdania.ro

- www.tribunainvataamntului.ro

3

2.

Sărbătorile primăverii la români

Mitologia, între superstiţie şi legendă

Prof. Veronica Bănică

Liceul cu Program Sportiv - Brăila

Primăvara, ca o renaştere

Se spune că Mart (martie) l-a poftit în ospeţie pe fratele său mai mic, Prier (aprilie). Acesta,

sfătuit de Florar (mai), şi-a luat cu sine atât căruţa, cât şi sania şi luntrea, ştiindu-l pe Mart pus pe

şotii. Astfel, Prier a putut călători, în ciuda vremii schimbătoare. Mânios că i s-au zădărnicit planurile,

Mart a jurat să se răzbune, trimiţând bruma care să vestejească podoabele cu care se făleşte Florar.

În România, luna martie are denumirea populară Mărţişor. În luna martie (Mart) începe

primăvara, vremea se încălzeşte treptat. Este o lună capricioasă, legendele spunând că Mart a luat

câte o zi de la fiecare lună pentru a-şi depăşi toţi fraţii.

Martie Încolţitorul

În prima parte a lunii sunt zilele Babelor (zilele Martei sau Dochiei) şi există o mulţime de

poveşti despre aceste zile, ilustrând lupta dintre iarnă şi primăvară, dintre întuneric şi lumină. Martie

mai este denumit şi Germănar (Încolţitorul), natura începând să prindă viaţă şi culoare. Legenda

spune că atunci când seva primăverii a început să tulbure liniştea firii, Soarele – sătul de atâta iernat

– a încercat să fugă spre miazăzi, spre căldură. Şi pentru ca să poată evada pe poarta cerului, a pus

câte o babă pe cei nouă cai ai caleştii sale, ştiind că acestea sunt mai rele decât diavolul şi o să

gonească caii de o să scoată sufletele din ei. Trecură astfel ca vântul de Poarta Raiului, unde

păzitorul ei, Sân Toader, îngheţat de frigul iernii, a băgat de seamă prea târziu ce s-a întâmplat.

Speriat, el a fugit în grajdurile cerului, a luat nouă bidivii puternici, a pus nouă moşi să-i încalece şi a

pornit în urmărirea Soarelui. Au căutat ei opt zile, dar i-au pierdut urma – căci babele, afurisite,

mânau caii de se zdruncina cerul, lăsând să cadă pe pământ ninsoare şi viscol – prăpăd, nu alta, iar

moşii, mai blânzi şi mai domoli, nu se puteau pune cu ele... A noua zi, însă, moşul Alexe i-a dat de

urmă, şi, împreună cu ceilalţi moşi, au pornit să-l prindă pentru a-l obliga să meargă pe drumul lui

4

ceresc, lăsat de Dumnezeu. Şi în ziua când au găsit Soarele, Pământul cu vietăţile lui s-au trezit la

viaţă. Şi de aceea, de la zilele Babei Dochia, cea mai straşnică babă, sunt nouă zile până la Sân

Toader şi de la Sân Toader – nouă zile până la Alexe – omul lui Dumnezeu şi de la Alexe – nouă zile

până la Bunavestire. (Marcel Olinescu, Mitologia românească)

Mărţişorul este un simbol al primăverii, al revenirii la viaţă. La începuturi, acesta era

reprezentat printr-o monedă, apoi s-a transformat în mici pietre de râu vopsite în alb şi roşu,

înşirate pe o aţă.

Odată, Soarele coborî într-un sat, la horă, luând chipul unui fecior. Un zmeu l-a pândit şi l-a

răpit dintre oameni, închizându-l într-o temniţă. Lumea se întristase. Păsările nu mai cântau, izvoarele

nu mai curgeau, iar copiii nu mai râdeau. Nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte pe zmeu, dar într-o zi, un

tânăr voinic s-a hotărât să plece să salveze soarele. Mulţi dintre pământeni l-au condus şi i-au dat din

puterile lor ca să-l ajute să-l biruie pe zmeu şi să elibereze Soarele. Drumul lui a durat trei anotimpuri:

vara, toamna şi iarna. A găsit castelul zmeului şi au început lupta. S-au înfruntat zile întregi până

când zmeul a fost doborât. Slăbit de puteri şi rănit, tânărul eliberă Soarele. Acesta se ridică pe cer

înveselind şi bucurând lumea. A reînviat natura, oamenii s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns să vadă

primăvara. Sângele cald din răni i s-a scurs în zăpadă. Pe când aceasta se topea, răsăreau flori albe,

ghioceii, vestitorii primăverii. Până şi ultima picătura de sânge a flăcăului se scurse în zăpada

imaculată.

De atunci, tinerii împletesc doi ciucuraşi: unul alb şi unul rosu. Ei le oferă fetelor pe care le

iubesc sau celor apropiaţi. Roşul înseamnă dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea

sângelui voinicului. Albul simbolizează sănătatea şi puritatea ghiocelului, prima floare a primăverii.

De 1 Martie, românii au obiceiul ca părinţii să lege copiilor la mână sau la gât câte o monedă,

pentru ca aceştia să aibă noroc tot anul şi să fie sănătoşi. Punerea mărţişorului se face de obicei

înainte de răsăritul soarelui. El este dăruit, în zilele noastre, în principal copiilor, fetelor şi femeilor,

pentru a le proteja gingăşia şi sensibilitatea. Fetele se spală tot anul cu apa din zăpada rămasă până

la 1 martie, pentru a fi frumoase şi drăgăstoase.

După 12 zile de purtat mărţişorul, acesta se scoate şi se leagă de un pom roditor, pentru a

face multe fructe în anul respectiv. Se mai spune că dacă e vreme frumoasă, atunci vom avea o

primăvară însorită.

5

3.

Palatul Fanteziei

Poveste

Prof. inv.primar Gabriela Nistor

Locuinţa bunicilor mei este, de fapt, lumea în care mǎ reinventez de fiecare datǎ cand îi vizitez.

Este Palatul Fanteziei. Aici, orice înger se poate arăta sub forma unei raze calde ce-mi mângâie faţa.

În preajma bunicilor am un sentiment de siguranţǎ, încă de când eram o mogâldeaţǎ fricoasǎ.

Iar acum mǎ arat în pragul casei, voinic, înalt, putin slǎbuţ. Însǎ îmi dau seama cǎ în ochii lor

sunt tot un copilaș fǎrǎ ajutor. Nu pot sǎ nu observ cǎ au mai îmbǎtrânit, dar alǎturi de mine, în

fiecare clipǎ, întineresc, prind puteri și au parcǎ o inimǎ mai mare. Ştiu cǎ în momentele cele mai

grele vor fi alǎturi de mine și asta îmi dǎ curaj.

Aș vrea sǎ vǎ povestesc ce am trǎit într-o zi de iarnǎ, ascuns de frigul de afarǎ…

Tocmai am sǎrbǎtorit ziua de 1 Decembrie, iar curiozitatea mǎ împingea spre cǎmǎruţa

bunicului unde acesta pǎstreazǎ cu grijǎ multe cǎrţi vechi și rare. Am gǎsit istorisiri interesante și

necunoscute mie despre domnitorii care au întemeiat Moldova, Ţara Româneascǎ, Transilvania și

chiar Dobrogea care au luptat pentru ca noi sǎ avem astǎzi o ţarǎ așa mare, frumoasǎ și bogatǎ.

Citind acele rânduri în care erau lǎudaţi Gelu Românul, Mircea cel Bǎtrân, Vlad Ţepeș, am

simţit cǎ inima-mi bate cu putere și cǎ sufletul inţelege suferinţa strǎmoșilor mei. Eram entuziasmat

atunci când Mircea îi dobora pe turci, mǎ întristam când suferea o înfrângere. Am citit câteva ore, pe

nerǎsuflate, povestiri despre Dragoș și Bogdan, iar apoi figura lui Ştefan cel Mare m-a fascinat.

Imaginaţia mǎ purta pe câmpul de bǎtǎlie alǎturi de viteazul domnitor.‖Fost-au acestu Ştefan Vodă

om nu mare la statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat‖ am citit în cǎrţile bunicului.

Eu îl vedeam ca pe un erou care a avut cea mai lungǎ domnie din epoca medievalǎ din Ţǎrile

Române. Nici nu mi-am dat seama când am cǎzut în visare. M-am trezit, dintr-o datǎ, într-un loc din

împrejurimile satului bunicilor, împreunǎ cu prietenii mei de joacǎ.

6

De data aceasta, nu era o joacǎ obișnuitǎ, în fața noastrǎ se desfașura, exact ca într-o legendǎ,

câmpul de bǎtǎlie. Era acolo movila lui Ştefan cel Mare, o ridicătură de pământ în formă de potcoavă

de unde moldovenii semnalizau prin focuri venirea invadatorilor. Movila era destul de departe de sat,

trebuia sǎ mergi mult pe jos, însă priveliştea de acolo meritǎ efortul pe care trebuie sǎ îl faci. Era atât

de bine amplasată, lângă Drumul Păcurii, încât sǎ se poată vedea totul pânǎ foarte departe. Poţi

vedea lunca Tazlăului, Moineştiul și satele dinspre Piatra Neamţ, din partea de nord. Așa se explicǎ

faptul cǎ moldovenii aflau foarte repede de năvala turcilor sau a tătarilor.

Dintr-o datǎ, au apǎrut în faţa noastrǎ oștenii lui Ştefan, pregatiţi de luptǎ. Domnitorul era în

fruntea lor și îi încuraja. Focurile de veste s-au aprins, din deal în deal, de la Prut pânǎ la Suceava.

Cerul s-a înroșit pânǎ departe. În depǎrtǎri se vedea iarǎși venind în trombǎ, oastea tǎtarǎ. În urma

lor ardea totul. Ardeau pǎdurile, ardeau câmpiile, ardeau casele. Ca sǎ-i atragǎ în cursǎ pe dușmani,

Ştefan a trimis oșteni care sǎ-i hǎrţuiascǎ și sǎ-i aducǎ mai aproape de locul prielnic pe care l-a ales

pentru bǎtǎlie. Cǎci era mare meșter în organizarea bǎtǎliilor. L-am rugat sǎ ne primeascǎ și pe noi

în oastea sa. Eram siguri cǎ vrem sǎ luptǎm, sǎ ne apǎrǎm tara. Şi-a amintit cǎ îi plǎcea sǎ

organizeze jocuri în care ―lupta‖ cu tǎtarii încǎ din copilǎrie. Am fost fericiţi când ne-a spus cǎ putem

sǎ dǎm o mânǎ de ajutor oștenilor rǎniţi. Ne-am fi dorit sǎ putem lupta, dar eram mândri sǎ fim alǎturi

de eroul nostru.

O bǎtǎlie cumplitǎ s-a încins într-o clipǎ. Sǎgeţile zbârnâiau, caii nechezau, lǎncile se

încrucișau. Hanul tǎtar s-a aratat în fruntea cǎlǎreţilor. Ne temeam pentru viaţa domnitorului nostru,

dar el, neînfricat, a tǎiat calea dușmanului și dintr-o loviturǎ…

Dintr-o datǎ am auzit glasul blând al bunicii. Totul fusese un vis, dar de atunci, în fiecare

vacanţa, merg cu bunicul sǎ revǎd ―locul batǎliei‖ și împreunǎ depǎnǎm amintiri.

Istoria are multe taine pe care nu le cunoaștem. Pentru a afla mai multe despre trecutul nostru,

puteţi rǎsfoi cǎrţile, internetul sau puteţi pǎtrunde în Palatul Fanteziei unde un bunic așteaptǎ sǎ vǎ

spunǎ o poveste… Istoria este parte din noi. Sǎ ne regǎsim!

7

4.

Legenda fȃntȃnii

-Legendă-

Prof. Carmen Comșa

Șc. gimn. ,,Mihai Eminescu‖ Ploiești

Fȃntâna din centrul orașului este un obiectiv turistic foarte vizitat, iar legenda ei ȋncepe acum

sute de ani, pe vremea turcilor și a tătarilor.

Conform poveștii, un sultan crud era stăpân asupra lumii. Tuturor le era frică de el și îi

aduceau jertfe pentru a le cruța viata. Mulți domnitori au plătit tribut consistent pentru a scăpa de

tirania dușmanului. Acest sultan aducea ploi crunte și distrugea recoltele oamenilor. Era un adevărat

pericol și din cauza lui erau războaie tot timpul.

În acele timpuri conducea statul român un voievod iscusit, dar bătrân, care însă nu se mai

putea lupta cu dușmanul. Era tare supărat că nu avea pe cine lăsa în urma lui la conducerea tronului.

Avea decât o fată, Corina, care însă nu era ca toate fetele de vârsta ei. Se antrena zilnic cu cei mai

destoinici ostași. Voia ca într-o bună zi tatăl să fie mândru de faptele ei de vitejie. Avea o inimā de aur

și o voințā de fier, dar ea nu avea puteri magice și nu-l putea ȋnvinge pe sultan. Plimbȃndu-se prin

grādina regalā, acele unui pin au ȋnceput sā vorbeascā, iar fata le-a cerut ajutorul. Dupā spusele

copacului, prințesa trebuia sā bea nectarul lalelelor negre pentru a deveni invincibilā.

Dar acel nectar se găsea doar în peștera liliecilor de la poalele munților Dalbi. Peștera era

păzită cu strășnicie de niște vrăjitoare, ce nu lăsau niciun muritor să intre.

Corina, curajoasă din fire, își făcu planul toată noaptea și dis de dimineață plecă către peșteră,

fără a anunța pe nimeni. Timp de o săptămână nu se opri decât să mănânce și să se odihnească

scurte perioade de timp. Prin ceața deasă care se lăsa ca o pătură apăsătoare, se zări deodata vârful

munților Dalbi. Seara cuprinse natura și totul devenea din ce în ce mai sinistru: copacii nu mai aveau

frunze, ochi speriați zăreai printre ei, când și când se mai auzea câte un țipăt firav. Dar Corina își

făcea singură curaj, amintindu-și de imaginea tatălui ei alături de poporul său credincios. Ajunse la

gura peșterii, dar întunericul era atât de pătruzător că nu reușea să vadă la un pas. O flacără verde

apăru de parcă totul în jur era vară. Vrăjitoarea nici nu o întrebă ce caută și o închise direct într-o

cușcă, aruncând către ea cu un praf roșu. Corina adormi pe loc. După câteva ore bune de somn, se

trezi de gălăgia din jurul ei. Deschise cu greu ochii, ca și cum o pânză deasă o acoperea și văzu trei

vrăjitoare care se certau de zor.

8

Vrăjitoarea cea mai mică o văzu că s-a trezit și se apropie de Corina.

- Ce cauți aici? Nu știi ca este interzis muritorilor? Nimeni nu a reușit să străbată pădurea și să

ajungă la noi?

- Eu sunt Corina și am nevoie de nectarul lalelelor negre pentru a deveni invincibilă. Tatăl meu

se luptă de mulți ani cu sultanul turc pentru a scăpa de dominația lui, dar până acum nu a reușit.

- Crezi că tu, o fată, vei reuși? Ha, ha, ha…. I-auziți, suratelor, ce zice fata asta neștiutoare?

Vrăjitoarea mai în vârstă, auzind povestea, se apropie de Corina.

- Văd în jurul tău o aură sclipitoare! Inima ta este pură ca spuma laptelui! Curajul tău de a veni

la noi, în ciuda interdicțiilor este de admirat. Îți vom da nectarul lalelelor negre pentru a putea să-l

învingi pe sultan. Ține această sticluță și să bei din ea doar cu o oră înainte de confruntare

.- Mulțumesc din suflet, vrăjitoarelor, cu această soluție voi reuși să pun capăt dominației

sultanului, dar și să scap poporul de sub robia lui.

Corina, fericită, luă sticluța și plecă grăbită spre casă.

Tatăl era nespus de îngrijorat pentru ea și crezu că fusese răpită de sultan. Tocmai îi trimisese

un răvaș în care îi cerea să se întâlnească pentru o luptă dreaptă, ca să-și recupereze fata.

Când o văzu, tatălui începură să-i șiroiască râuri de lacrimi. O îmbrățișă și îi ascultă

peripețiile.

A doua zi, domnitorul plecă împreună cu fata sa, la locul stabilit unde urma să se lupte cu

sultanul.

Corina a fācut cum i s-a zis și l-a provocat pe vrājitor la o confruntare a puterilor. Cine sāpa o

groapā cel mai rapid, cȃștigă. Amândoi și-au dat silința, dar fata, fiind invincibilă, a cȃștigat și l-a

ȋnchis ȋn groapa fācutā pe veci.

Se spune cā lacrimile sultanului au dat pe dinafarā și astfel s-a format fȃntȃna din centrul

orașului.

Nu trebuie sã ne speriem de istorie. Ea nu înseamnã doar ani, personalitãți, evenimente care trebuie

memorate. Istoria poate fi frumoasã dacã reușim sã descoperim oamenii din spatele evenimentelor.

Sunt oameni obișnuiți care au dorit sã se implice în anumite evenimente (mult mai mult decât o facem

noi, ceilalți) sau care au avut șansa sã participe la evenimente istorice.

Istoria se ocupã de trecut, iar trecutul înseamnã timp. Putem spune, deci, cã obiectul de studiu al

istoriei este timpul. Istoria poate sã prezinte evenimente care s-au petrecut în același timp într-un un

spațiu foarte exntins (pe un continent sau la nivel mondial) sau sã studieze o comunitate, o regiune, o

instituție, o țarã de la originile acesteia pânã în prezent. Scurgerea timpului i-a preocupat

9

dintotdeauna pe oameni. Succesiunea zi – noapte și succesiunea anotimpurilor au fost observate de

primii oameni, care au pus aceste constatãri în relație cu evoluția unor aștri de pe cer. Așa au apãrut

calendarele.

Știați cã?

• Ritmul zilei era legat de lumina soarelui, de mersul soarelui pe cer sau de clopotele mãnãstirii, care

bãteau din 3 în 3 ore.

• Pentru țãrani, negustori, meșteșugari ziua începea la rãsãritul soarelui.

• Meșteșugarii nu aveau voie sã lucreze noaptea.

• Pentru meșteșugari, munca era ritmatã de bãtaia unui clopot care anunța: începutul zilei de muncã,

întreruperea lucrului pentru masã, reluarea lucrului, încetarea zilei de muncã.

10

5.

Educarea şcolarilor în spiritul

valorilor naționale

-Eseu și activitate practică-

Înv. Manuela Dumitrescu

Şcoala Gimnazială, Nr.2 Titu-Târg

Drumul în viaţă al omului este presărat de nenumărate valori. Printre acestea valorile naționale

au un rol deosebit atât în formarea caracterului şi a stilului distinctiv al oamenilor unii faţă de alţii, cât

şi în solidarizarea lor în adoptarea unor proiecte comune care le canalizează viaţa.

Dezvoltarea durabilă legată de grupul țintă privește un capital uman mai bine pregătit în

educație care să răspundă cerințelor naționale în domeniu. Educația este un drept fundamental al

omului, îl învață pe individ cum să se comporte în calitate de cetățean responsabil și informat,

promovează respectul reciproc, toleranța, valorile comune.

Școala este instituția care participă în mod decisiv la educația generației tinere, la transmiterea

valorilor culturale și morale, la formarea completă a personalității. Românii sunt un popor născut aici,

în Europa, nu-ți pierd identitatea, dimpotrivă, și-o consolidează, creînd noi posibilități de adaptare.

Istoria și cultura sunt certificatul de existență și identitate al fiecărui popor, partea sa de nemurire.

Cultura ca atitudine intelectuală a continuat să existe în dialog și consens cu alte culturi europene.

Rațiunea de a fi a culturii noastre este de a face parte, de a se integra în cultura europeană căreia îi

aparține ca structură și profil spiritual. În contextele actuale sociale și educaționale, dinamice și

intercorelate, profilul de competență al cadrului didactic capătă noi contururi, se îmbogățește constant

cu noi dimensiuni și roluri. Alături de poziția tradițională, educatorul de astăzi este văzut ca un

facilitator și ca un mediator cultural, ca un serios purtător de valori. Iată de ce formarea lui poate

dezvolta un sistem de valori naționale și europene, care ne definește ca indivizi și grupuri.

Rolul educaţiei morale în spiritul valorilor naționale este de a-l apropia pe elev de spaţiul

eclesial.

Perioada şcolarităţii reprezintă fundamentul personalităţii copilului. Copilul trebuie să intre în

contact cu ceea ce înseamnă bazele unei educaţii diverse şi care se va desfăşura pe tot parcursul

vieţii.

Problema apropierii copilului de cunoaştere a normelor, regulilor de bază şi convieţuire trebuie

văzute prin prisma jocului şi amenajării adecvate a spaţiilor locative.

11

La ciclul primar, copiii deprind normele de conduită civilizată de a îndeplini diferite sarcini, de a

avea un program regulat şi astfel este ajutat să colaboreze mai bine cu cei din jurul său şi să aibă

iniţiativă. Acum ei îşi îmbogăţesc vocabularul, îşi dezvoltă gândirea, concentrarea, memoria, dorinţa

de cunoaştere şi atenţia, comunică mai mult, îşi dezvoltă aptitudinile fizice, psihice, artistice.

Proverbele, zicătorile transmit prin valoarea lor estetică şi învăţăturile morale modele de

acţiune în variate împrejurări cu care se confruntă omul. Prin intermediul lor, copiii înţeleg noţiuni cu

conţinut pozitiv: cinstea, hărnicia, răbdarea, bunătatea, curajul, modestia.

Proverbele şi zicătorile pot fi folosite la orice activitate, deoarece dacă ele sunt explicate pe

măsura puterii lor de înţelegere sau prin exemple concrete, copiii vor reuşi să-şi însuşească valorile

morale și naționale pe care ni le dorim.

Recitarea poeziilor este o plăcere pentru şcolarii mici. Ele trezesc puternice sentimente de

bucurie, dragoste de viaţă, de apreciere sau dezaprobare faţă de anumite comportamente.

Dramatizările au multe implicaţii benefice în realizarea comportamentului moral și național,

schiţele, glumele, scenetele satirice, de asemenea. Cunoaşterea şi utilizarea limbajului din sfera

valorilor civice devine mai uşor de atins folosind forme activ participative, plăcute, cu accent pe

spiritul de competiţie.

Din lecţiile de istorie, copilul află despre modul de organizare al societăţii din cele mai vechi timpuri şi

până în epoca modernă şi contemporană. Cunoaşterea formării şi afirmării virtuţilor poporului din care

fac parte generează în sufletul elevilor sentimentul de apreciere faţă de curajul şi viteza înaintaşilor.

Educaţia moral – civică se realizează prin lectura suplimentară unde vor identifica valori

morale și naționale, virtuţi şi comportamente folosite drept exemple pentru sintagme „aşa e bine‖,

„aşa e rău‖.

Cunoştinţele pe care elevul le va asimila vor întregi aportul în formarea unor deprinderi şi

priceperi cu ajutorul cărora va deveni apt să se adapteze cu succes cerinţelor şi normelor pe care

societatea le impune.

Școala primară trebuie să fie cea care îl face pe copil să conștientizeze valorile creațiilor

populare, să păstreze și să cultive interesul pentru cunoașterea tradițiilor, frumusețea folclorului

românesc, dansul, cântecul și portul popular, casa tradițională românească, obiceiurile și tradițiile

deosebit de bogate atât din preajma sărbătorilor de 1 Decembrie, de Paști cât și cele de Crăciun și

Anul Nou, de la cele mai mici vârste ca semn de respect pentru trecutul nostru românesc.

Cu dragoste pentru valorile fundamentale ale satului românesc și cu dăruire pentru dansurile

populare, s-au ținut de fiecare dată spectacole pe teme naționale , în care am educat copiii în spiritul

valorilor culturii, să cuprindă în sufletul lor mândria de a fi români, să-i învățăm datinile și obiceiurile

12

ce dăinuie de veacuri, care ne individualizează și ne disting în spațiul european, precum și dansurile

specifice zonei în care locuim.

Din implicarea noastră am învățat că doar promovându-ne experienţa şi menţinându-ne

tradiţia, specificul şi identitatea noastră, putem oferi copiilor oportunitatea de a înţelege imensitatea

tezaurului nostru folcloric în care arta populară românească este o minunată oglindă în care se

reflectă cu cea mai mare intensitate frumuseţea României, istoria şi mai ales sufletul neamului.

De exemplu, Ziua Naţională a României a fost marcată printr-o suită de activităţi între Şcoala

Gimnazială, nr.2 Titu în colaborare cu Casa de Cultură Titu-Târg. Activităţile au fost din cele mai

diverse, ambele instituții pregătind pentru Ziua Naţională o serie de momente care să-i facă pe

membrii comunităţii mândri de ţara lor.

Elevii clasei pregătitoare de la Şcoala Gimnazială, nr.2 Titu, coordonaţi de înv. Dumitrescu

Manuela, au pus în scenă o şezătoare cu cântece, poezii şi ghicitori.

La sfârşitul activităţii elevii au fost premiaţi cu diplome, fiind antrenaţi într-un concurs cu

desene structurat pe două secţiuni:

1. Unirea de la 1918-Un vis împlinit-Montaj literar

2. Satul natal prin ochi de copil-Desene.

Prin aceste programe artistice s-a dorit menţinerea relaţiilor de colaborare între Instituții, cadre

didactice şi elevi, dar şi între şcoli şi comunitate, părinţii elevilor dovedind interes şi respect pentru

Ziua Naţională a României, fiind prezenţi în număr considerabil la activitatea derulată .

S-a observat un deosebit interes din partea elevilor, unde au promovat portul popular românesc în

activităţile derulate de Ziua Naţională.

De 1 decembrie 2017, cu ocazia Zilei Naţionale a României, am participat alături de elevi la

manifestarea care au avut loc la Monumentul Eroilor Căzuţi în Primul Război Mondial.

Activitatea a continuat cu un recital muzical al elevilor din școala noastră.

Alexandru Ioan Cuza și Mica Unire -Pe 24.01.2018 la Casa de Cultură Titu-Târg, a avut loc

manifestarea cu titlul ,,Alexandru Ioan Cuza și Mica Unire‖ un pas important în modernizarea

tânărului stat român.

Elevii de la școala noastră au recitat poezii ,cântece patriotice și s-a jucat Hora Unirii alături de „

Junii Titului‖.

13

6.

Sabia lui Ștefan cel Mare

-Povestire-

Prof. Violeta Oprea

Școala Gimnazială Plosca, Teleorman

Într-o zi de vară când soarele strălucea și era foarte cald câțiva copii stăteau la umbra

pădurii. Aceștia se antrenau cu săbii, cu arcuri și cu alte arme menite să îi formeze ca viitori luptători.

Vlăduț, un fecior ager, a aruncat cu putere o săgeată care a ajuns în pădure. Îndată Ștefan porni să

caute săgeata. Cu ochii după obiectul pierdut, Ștefan s-a întâlnit cu o bătrânică ce căra un braț imens

de vreascuri. Aceasta îi spuse:

- Dragul meu fecior, ai ceva de mâncare? Că tare mi-e foame!

- Sigur că da, bunicuțo, am pâine și mere.

Băiatul scoase din traista sa un colț de pâine și două mere pe care i le întinse bătrânei și s-a

oferit să îi ducă brațul de vreascuri acasă.

Aceasta îi mulțumește și îi spune:

-Tu, feciorule vei fi un domnitor puternic și vei conduce țara, dar să știi că nu vei izbuti în

luptă dacă nu vei avea un ajutor de nădejde. Caută-mă la nevoie și te voi ajuta pentru faptele tale

bune.

Băiatul își luă la revedere, dar ţinu minte tot ce îi spuse bătrâna.

Ajuns la prietenii săi le-a povestit întâmplarea și vorbele bătrânei. Aceștia s-au amuzat pe

seama lui și și-au continuat jocul.

Anii au trecut și Ștefan, după cum spuse bătrâna pornea acum în prima sa luptă ca domnitor

al țării.

Oricât de mare era dorința acestuia să ofere victorie țării sale, acesta este înfrânt de către

turci. Se întoarce acasă dezamăgit și caută soluții pentru a-și lua revanșa. Prietenii săi din copilărie,

acum și tovarăși de luptă, îi reamintesc de vorbele bătrânei și de modul în care acestea s-au adeverit.

În acea zi, Ștefan se duse în pădurea unde locuia bătrâna. Aceasta îl întâmpină cu mare

bucurie și aștepta momentul nerăbdătoare.

14

-Te așteptam dragul meu fecior! Am să îți dezvălui locul unde se află cel mai bun aliat al tău

în războaiele ce vor urma. Pe muntele ce se înalță în partea de nord a pădurii se află o peșteră în

care este ascunsă Sabia muntelui. Dar, ţine minte, ca să o dobândești va trebui să dai dovada de

curaj, bunătate și dreptate.

-Am să plec chiar acum și Domnul să îmi dea izbândă în călătoria mea.

Ştefan se aventură în desișul pădurii unde întâlni o căprioară rănită înconjurată de lupi.

Ștefan îi sări în ajutor, alungă lupii şi cu haina sa i-a legat piciorul rănit. Pentru ajutorul oferit,

căprioara îi arată drumul domnitorului până la cărarea care duce spre peștera din munte.

Ștefan își continuă drumul până când ajunse la un pod. Acesta nu poate înainta deoarece un

cuib de șerpi păzesc podul. Pentru puțin timp, acesta zăbovește dar își dă seama că poate traversa

podul cu ușurință aruncând câte o piatră în direcția opusă pentru a le distrage atenția reptilelor. Cu

multă îndemânare acesta traversează podul şi găsește în spatele unui tufiș intrarea în peșteră.

Acolo, Ștefan găsește așezate pe suporturi de aur trei săbii. Le analizează pe fiecare și se

întreabă pe care să o ia. Multe gânduri îi vin prin minte și ar vrea să le ia pe toate trei, dar își aducea

aminte de vorbele bătrânei și își dă seama că scopul său este mai important decât posesia săbiilor.

Hotărât, alege sabia din mijloc și își ia drumul înapoi spre casă dar nu înainte de a trece pe la bătrână

să îi mulțumescă pentru sfaturile sale.

În momentul în care a ajuns la locul în care se afla casa bătrânei realizează că aceasta nu

mai este în acel loc şi acolo se află un copac uriaș, un stejar. Se așază la poalele copacului pentru a-

şi trage sufletul și rămâne uimit de strălucirea care părea că iese din trunchiul copacului. Îndată, în

fața lui a apărut o zână. Aceasta îi spuse:

- Nu te speria, Ștefan, sunt eu bătrâna care te-a îndrumat spre Sabia muntelui.

Ștefan îi recunoscu îndată vocea și făcu o plecăciune. Zâna îi spuse:

- Pentru a căpăta sabia a trebuit să dai dovadă de trei calități: bunătate, curaj și dreptate, iar

tu ai dat dovadă de bunătate când ai salvat căprioara, curaj când ai trecut peste șerpi și dreptate

când ai ales să iei o singură sabie. De acum îți va fi prieten credincios și te va apăra în lupte grele.

De atunci, luptând cu Sabia muntelui, Ștefan a învins în toate luptele sale şi a devenit un

domnitor destoinic şi neîfricat.

15

7.

Legenda Dochiei

Învățământ primar

Prof. înv. primar Claudia Luminița Manda

Școala Gimnazială "Ioan Opriș" Turda

Se zice că, tare demult, la poalele muntelui Ceahlău, se ridica un palat mare, negrăit de

frumos. Era palatul unui împărat care avea o fată frumoasă cu ochi albaştri ca cerul, cu părul lung în

care adesea vântul se juca zburdalnic, iar razele soarelui se întreceau în strălucire cu frumuseţea ei.

Împăratul a murit și fata a rămas să conducă poporul. Şi era fata de o bunătate îngerească. Îşi iubea

chinuitul ei popor ce muncea din greu la poalele muntelui, în jurul şi-n-lăuntrul lui. Iar poporul, la

rândul lui, o iubea negrăit de mult. Era o mare sărbătoare când aceasta cobora în mijlocul oamenilor

săi, mângâind pe cei bolnavi, dând daruri celor nevoiaşi, ascultând durerea celor cu ochii în lacrimi,

durerea celor zbuciumaţi sufleteşte. Cu zâmbetul ei îngeresc, cu mâna ei mică şi albă lipsită de

podoabe lumeşti, dar împodobită cu har dumnezeiesc, împărţea mângâiere şi fericire.

Şi nu era loc al pământului să nu fi aflat de bunătatea şi frumuseţea fetei de pe aceste

meleaguri. Nenumăraţi feciori de împăraţi voiau să şi-o ia tovarăşă de viaţă. Dar, zadarnic au bătut la

porţile de aur ale palatului ei. Cete de crai mândri şi bogaţi mergeau an de an la palat dar nici măcar

strălucirea frumuseţii ei nu le-a fost dat să o vadă. Dochia, că așa se numea, nu avea de gând, cu

nici un chip, să părăsească aceste locuri şi pe bunul, dar chinuitul, ei popor.

Într-o zi, s-a depărtat de palat şi a început a se plimba printr-o frumoasă poiană din apropierea

acestuia. I-a plăcut atât de mult încât, de atunci, în fiecare dimineaţă ieşea să dezmierde florile

înviorate de rouă. Alţi prieteni nu avea, decât florile şi păsările codrilor. Într-o zi, în această poiană a

întâlnit un prinţ frumos, de care s-a îndrăgostit pe loc. Acum nu o mai interesau nici florile, nici

păsările, gândul fiindu-i numai la iubitul ei. Şi-au făcut multe visuri împreună şi erau foarte fericiţi

amândoi.

16

A venit însă o zi, când Dochia l-a aşteptat în zadar pe drăguţul ei, că acesta nu a mai venit, ca

de obicei, la locul întâlnirii. A aşteptat o zi, a aşteptat două, apoi nouă, dar prinţul tot nu s-a arătat.

Într-o zi, a aflat că s-a însurat. Vestea a durut-o atât de mult că i-a întunecat judecata.

A doua zi în zori a ieşit iar să-şi dezmierde florile, după care nu s-a mai întors la palat. S-a urcat însă

pe Ceahlău, s-a îmbrăcat cu nouă cojoace căci era iarnă şi topenie de frig, şi şi-a luat drumul spre

pădure. A stat fata până primăvara când a dat colţul ierbii. În ziua dintâi a lui martie a fost aşa de

cald, că şi-a lepădat un cojoc din cele nouă. A doua zi, şi mai cald, şi fata şi-a mai lepădat un cojoc,

şi aşa până ce şi-a dezbrăcat toate cojoacele. Dar tocmai a noua zi, când şi-a azvârlit ultimul cojoc,

începe deodată un vânt aşa de puternic, încât o îngheţă pe fată şi o prefăcu într-o stană de piatră.

De atunci, stânca poartă numele de Dochia, iar rostul vremii a rămas aşa schimbător în cele

nouă zile de la începutul primăverii. Zilele Dochiei sunt primele nouă zile ale lunii martie, zilele cele

mai schimbătoare, capricioase, asemenea unor femei. Tradiţia a rămas ca pe 1 martie, fetele şi

femeile „îşi aleg o zi‖, aşa vor afla cum vor fi tot anul: frumoase sau urâte, vesele sau supărate, în

funcţie de vremea din ziua aleasă.

Bibliografie

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/baba-dochia-legenda-fetei-de-imparat-si-traditia-celor-

noua-cojoace

https://ro.wikipedia.org/wiki/Baba_Dochia

http://legendeleromanilor.ro/2012/03/legendele-babei-dochia/

17

8.

ARIEȘ, FECIORUL MUNȚILOR

- Legendă -

Autor: prof. înv. primar Adela Bartha

Școala Gimnazială „Ioan Opriș‖ - Turda

Trăia odată în munții Apuseni un fecior pe nume Arieș, într-o familie de oameni cinstiți,

milostivi și cu dragoste de semeni. Numai că vremurile acelea erau cumplite pentru cei cinstiți și viața

oamenilor de acolo era îngreunată de lăcomia celor bogați care stăpâneau locurile acestor munți.

De multe ori, Arieș a văzut oamenii satului biciuți de stăpânul acelui loc, boierul Mână-Lungă.

Era mic și nu înțelegea de ce tatăl și vecinii tatălui său sunt așa aspru pedepsiți de boier.

O vedea pe mama sa cum îi lega rănile tatălui său, făcute de biciul boieresc, dar de fiecare dată,

când își întreba părinții de unde atâta supărare pe boier, să-i pedepsească așa de tare, primea drept

răspuns:

- E, ce știi tu? Ești mic; vei crește și poate, măcar pentru tine, vremurile vor fi mai bune. Atât

ne-a mai rămas: speranța pentru voi, copiii, că noi, altă viață nu știm.

Privea neputincios la necazul părinților și, numai în gândul lui, Arieș își spunea:

-Fă-mă, Doamne, mai repede mare, că nu mai pot răbda să văd atâta durere la părinții mei!

Și, pentru ce nu-i pedepsea și batjocorea acest boier???...

18

Odată, se pregătea satul de petrecerea boierească pe care o dădea acesta de ziua nașterii

fiicei sale. Carele se îndreptau spre conac cu grâne, animale, butoaie cu vin, cu sumedenie de daruri,

că așa se petrecea la fiecare sărbătoare din familia boierească. Arieș, stătea în poartă și privea cum

tatăl său dă ultimul miel din curtea lor, boierului. Pe când carul se depărta, un măr s-a rostogolit din

car, iar băiatul, fără să stea pe gânduri, alergă să-l ia. Nici nu avu timp să-și dea seama de unde se

rostogolește asupra lui un vârtej de lovituri. Era năuc de acele izbituri. Cu toată puterea, slujitorul

boierului care mâna carul, împrăștia lovituri asupra bietului băiat, care de fapt, fugea după car să

ridice mărul și să-l dea boierului...

Ajuns înapoi în curtea părinților, Arieș își șterse lacrimile și cu durere în suflet, se rugă din nou,

să crească, să crească mai repede, că altfel nu se mai poate.

Timpul a trecut și părinții lui îmbătrâniseră, anii au trecut peste ei, iar Arieș era acum flăcău

mare și puternic; era așa cum se ruga când era mic: mare și puternic, de folos părinților lui. Dar

boierul, trăia și chinuia încă mulți săteni din partea locului.

Avea Arieș un unchi, care trăia la poalele munților, pe un loc neted și drept, numit Câmpia

Turdei, cu pământuri bogate și belșug, cât să trăiască un sat întreg. Muri acest om și lăsă, neavând

copii, tot ce avea lui Arieș, pe care-l iubea ca pe copilul lui. Știa de viața lui grea, și, într-un fel, voia

să-l știe măcar acum asupra nevoii.

Arieș, nu voia să-și părăsească părinții și să coboare de la munte, așa că hotărî să vândă tot

ce primise de la unchiul său și să se întoarcă la familia lui. Aveau să trăiască măcar acum mai bine

cu așa ajutor. Vânduse tot ce primise și cumpără trei ouă de aur, crezând că, în schimbul unui ou de

aur dat boierului din satul său, părinții lui vor avea niște zile liniștite la bătrânețe. Așa a fost pentru

scurtă vreme dar, boierul Mână-Lungă îi amenința din nou:

-Credeți, că acum, când aveți așa belșug ca nimeni în satul ăsta, o să vă păsuiesc pe voi?

Trimise o iscoadă să afle unde ține Arieș ascunse celelalte două ouă, ca apoi să i le fure.

19

Și așa se și întâmplă: Arieș rămase și fără celelalte două ouă de aur.

Fata boierului a așezat ouăle într-un cuib și le păstra ascunse.

Numai că nici Arieș nu a stat cu mâinile în sân. A așteptat cu multă răbdare, așa cum era

învățat să rabde din copilărie, să prindă ocazia de a-și recupera ouăle de aur. După ce s-a văzut cu

ele în mână, s-a hotărât să se ascundă la cunoscuții lui, din satul unchiului său, la Câmpia Turdei. A

început să alerge să nu fie prins de boierul Mână- Lungă și cobora din munte tot mai la vale, dar

ouăle s-au spart și au început să curgă asemeni unei ape. Apa era la început un firicel, apoi a

crescut, a devenit un pârâu, și, cum alerga la vale băiatul să scape de răzbunarea boierului, așa îl

însoțea apa. Când ajunse la poalele munților, apa era deja un râu, și el rapid, ca băiatul ce alerga,

parcă și apa căuta să coboare tot mai departe, tot mai departe de răutățile boierului Mână- Lungă, de

care au suferit atâția în ținutul Munților Apuseni.

Astăzi râul poartă numele băiatului Arieș, și curge mai departe, prin orașul Turda, spunând

povestea suferinței acestui băiat, căutând parcă să spele pietrele din albia sa, ca și cum ar spăla

faptele cele rele ale boierului.

20

9.

REGINA MARIA ȘI UNIREA DIN 1918

- Eseu -

Prof. înv. preșcolar Maria Crîmu

G.P.N.TRAIAN –OLT

În decembrie 1892, Maria Alexandra Victoria, cea care avea să devină Regina Maria a

României (după ce tatăl său, Alfred, a devenit duce de Saxa-Coburg Gotha), s-a căsătorit cu

Ferdinand, prințul moștenitor al României. De la inceput, Regina Maria s-a dovedit a fi un caracter

extrem de puternic, dedicându-se cu toată energia și pasiunea țării de adopție, în care devenise

regină, țara pe care a iubit-o cu sinceritate și daruire. În timpul razboiului, regina s-a inscris ca

infirmieră voluntară în Crucea Roșie, pentru a-i ajuta pe cei raniți și bolnavi. A scris și a publicat chiar

o carte, intitulată ―Țara mea‖, iar banii strânși din vânzarea acesteia i-a donat Crucii Roșii, pe lângă

alte contribuții, în sprijinul țării sale. Când, în 1917, jumătate din teritoriul românesc a fost ocupat de

trupele germane, Regina Maria, cu ajutorul ambasadei americane, reușește să obțină fonduri, în

vederea continuării luptei de apărare a libertății țarii. Istoricii, la unison, recunosc faptul că Marea

Unire de la 1 Decembrie 1918 a fost rezultatul eforturilor unei întregi națiuni care a avut și șansa de a

fi condusă de oameni politici responsabili și cu vocație. Regina Maria a fost unul dintre acești

conducători, care a înțeles ce înseamnă destinul unui popor în istorie. În Memoriile sale își

marturisește emoția uriașă pe care a simțit-o în momentul în care s-a intors în București, după ce,

timp de doi ani, în vremea razboiului, familia regală și instituțiile statului s-au retras la Iași. Peste

granița de la răsărit izbucnise Revoluția Bolșevică, iar celebra familie Romanov, a ţarilor ruși, fusese

executată. După doi ani de neutralitate (1914-1916) a României, când situația în întreaga Europă

devenise extrem de tensionată, Regina Maria a avut și meritul de a-l convinge pe regele Ferdinand

să ia decizia ca țara să intre în razboi de partea Antantei, împotriva germanilor. Sacrificiile armatei

române au fost enorme și, datorită comportamentului eroic al acesteia, dar și prin eforturile

diplomației românești, la sfârșitul războiului, a fost recunoscută contribuția românilor în infrângerea

Germaniei. La Versailles, unde Regina Maria s-a dus special pentru a pleda cauza națiunii sale, se

spune ca l-a impresionat pe prim-ministrul francez, prin frumusețea ei, dar și prin inteligența absolut

sclipitoare, susținând cu atâta patos interesele românilor, încât misiunea de negociator a prim-

21

ministrului român I. C. Bratianu a devenit ceva mai ușoară. Rezultatul a fost Marea Unire, Muntenia,

Moldova, Transilvania, Bucovina si Basarabia, unire desăvârșită, prin voia poporului, la Alba Iulia, la 1

Decembrie 1918.

La sfarșitul razboiului, Regina Maria a jucat un rol important, în diplomația de culise, în privinta

statutului României, la semnarea Tratatului de la Versailles, prin care s-a stabilit retrocedarea

teritoriului românesc pierdut în timpul războiului. Patru ani mai târziu, la 15 octombrie 1922, tot la

Alba Iulia, s-a organizat ceremonia încoronarii regelui Ferdinand și a Reginei Maria, ca suverani ai

României Mari.

După moartea lui Ferdinand, în iulie, 1927, Regina Maria ramâne în România, perioadă în care

iși scrie memoriile (―Istoria vieții mele‖). Se stinge în 1938 și este inmormântată, alături de soțul său,

la Mănăstirea Curtea de Argeș, iar inima ei, la Balcic (de unde a fost adusă la Castelul Bran, în 1941,

iar după 1968, la Muzeul National de Istorie, din București).

Englezoaică prin naștere, Regina Maria este una dintre cele mai luminoase figuri ale istoriei

românești, cu o contribuție de necontestat la întregirea neamului. În testamentul său, adresându-se

poporului și țării sale, regina lasă cea mai tulburătoare declarație de dragoste pe care un conducător

o poate face neamului pe care l-a condus și din care se desprinde un devotament pe care frumoasa

și inteligenta regină l-a dus și dincolo de moarte, în eternitate: ―Te binecuvântez, iubită Românie, țara

bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut

toate. Frumoasă țară pe care am văzut-o întregită, a carei soartă mi-a fost îngăduit să o văd implinită.

Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii

cinstită, iubită și pricepută.‖

BIBLIOGRAFIE:

Dicţionarul personalităţilor feminine din România (Ed. Meronia, 2009),

Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) - Ferdinand I (Ioan Scurtu, Ed. Enciclopedică,

vol. II, 2004),

http://peles.ro/personalitati/regina-maria/

22

10.

Draconul magic

Autor : Elena Necşulescu

Şcoala Gimnazială «George Topîrceanu»

Mioveni, Argeş

Astăzi e prima oară când Vladimir intră într-un muzeu. Şi nu orice fel de muzeu, ci unul de

istorie. E fascinat de fiecare exponat în parte. Piesele se descriu în faţa ochilor precum scenele de

acum muuuulţi ani. Se dezvăluie o lume magică de nepreţuite arme, unelte, costume, fotografii, ce

aveau să-l poarte pe tărâmuri uitate.

Se opreşte vrăjit în faţa unui înfricoşător, dar în acelaşi timp atragător stindard. Avea forma

unui cap de lup cu gura deschisă, care se continua cu un corp de balaur. Se apropie şi se întreabă cu

voce tare :

- Oare ce este acesta?

- Credeam că mă cunoşti deja! se aude o voce înfundată. Sunt euuu, vestitul dracooon!!!

- De pe vremea dacilor? întreabă nedumerit Vladimir. Un steag vorbitor?!

- Într-adevăr, l-am însoţit pe Decebal în multe bătălii! Mă umflam în bătaia vântului, iscând un

zgomot care imita urletul lupilor!

- Daaa! Am citit despre cât de înfricoşaţi erau caii romanilor, când auzeau acest urlet.

- Toţi luptătorii daci erau îmbărbătaţi de mine şi, deşi erau puţini la număr, reuşeau să se

impună în faţa legiunilor romane.

- O lecţie impresionantă! Îţi multumesc!

Oricât ar fi înaintat prin muzeu, oricâte exponate uimitoare a întâlnit, mintea sa era încă la

draconul magic.

Ajuns acasă, încă se gândea la el şi la cât de puternic şi curajos ar fi devenit, dacă ar fi avut un

astfel de obiect! Astfel că, în zilele ce urmară, Vladimir a petrecut mult timp în atelierul bunicului. Şi-a

construit cu multă migală şi atenţie propriul său dracon, întocmai ca cel de pe vremea dacilor, din

pânză şi piele. Meşter iscusit, bunicul Horia i-a ataşat un fluier ascuns, pentru a scoate sunete

ciudate.

În fiecare seară aşeza cu grija steagul într-un loc special amenajat pentru el. Îi făcuse un

suport din metal, pe care îl încuia cu grijă, de fiecare dată. Adormea mai mereu cu gândul la el. Într-o

23

dimineaţă, Vladimir a observat că steagul dacilor dispăruse. Inima îi bătea foarte tare…mai ales că

visase că un dac îl ameninţase cu o pedeapsă grea, că furase emblema sacră a dacilor. Când s-a

trezit buimac şi a văzut raftul gol, a început să-l caute disperat prin toată casa. Steagul nu era de

găsit. Nici bunicii…şi nici părinţii. Poate mama şi tata sunt la serviciu şi bunicul în atelier , îşi spuse el

în gând, pentru a se linişti.

Iese grăbit în curte. Rămâne cu gura căscată şi ochii cât cepele. Nu-i vine să creadă. Curtea

lui era un adevărat câmp de luptă, exact ca-n vremea dacilor şi romanilor. Legiuni romane mărşăluiau

prin toată curtea…ajunseseră să ocupe şi grădina. Se afla în mijlocul unei cetăţi dacice. Zidul

fortăreţei avea 3 metri grosime şi o înălţime de 4 metri, construit din blocuri masive de piatră. Atelierul

bunicului, magazia, hambarul, rezervorul de apă erau păzite cu străşnicie de vajnicii daci. Pavajul era

făcut sub forma unui soare, cu razele compuse din segmente de cerc. Se uită uluit în jur. Chiar şi el

purta haine de soldat. În faţa lui vede steagul, ce se înălţa semeţ în bătaia vântului.

- Ajută-mă să câştigăm! strigă Vladimir cu o voce puternică, bărbătească, pe care nici el nu şi-o

recunoştea.

Draconul magic ajunge în mâinile lui Vladimir, devenind pe loc mult mai curajos.

Romanii, cu armuri şi cai puternici, rămân muţi de mirare de vitejia pâlcului de daci ce-i

înconjură. După lupte straşnice, se retrag ruşinaţi de pe teritoriul dacilor.

Rămas singur cu draconul, Vladimir îl întreabă :

- Cum ai reuşit să te trasformi într-un dracon adevărat ?

- Există o profeţie care spune că un baiat de 10 ani va reuşi să trezească la viaţă pentru o zi, un

dracon din pânză şi piele de viţel. Tu eşti acela ! Fii mândru de asta!

Apoi, draconul a amuţit. A redevenit jucăria interesantă, aşezată cu cinste în camera lui

Vladimir, strălucind în razele soarelui ce anunţau o nouă zi.

Să fi fost un vis?!

Vladimir şi-a invitat toţi prietenii să le povestească aventura prin care trecuse. Au fost foarte

impresionaţi de ―jucăria‖ istorică, dar, ce i-a atras cel mai tare, a fost povestea neînfricaţilordaci.

Astfel, copiii au descoperit valoarea inestimabilă a strămoşilor şi au fost mult mai curioşi să afle şi alte

lucruri deosebite despre ei !

24

11.

IOAN DRAGALINA,

UN NUME CU RENUME ÎN ISTORIA ROMÂNIEI

- Eseu istoric pentru gimnaziu -

Prof. Iuliana Ghinea

Școala Gimnazială Nr.10 Bacău

Istoria poporului român s-a scris adesea cu prețul sacrificiului

suprem al celor care au militat neobosit pentru înfăptuirea idealurilor

naționale. În galeria eroilor neamului românesc din Primul Război

Mondial, se înscriu și iluștri comandanți militari precum generalii:

Alexandru Averescu, Constantin Prezan, Eremia Grigorescu și, nu în

ultimul rând, Ioan Dragalina.

Ioan Dragalina s-a născut pe 16 decembrie 1860 la

Caransebeș, a crescut într-o familie de grăniceri și a moștenit

patriotismul, dârzenia, cinstea și spiritul combativ de la tatăl său,

Alexandru Dragalina, fost ofițer al armatei austriece în cadrul

regimentului românesc de grăniceri din Banat. Ioan Dragalina a urmat

școala primară din orașul natal și școala de cadeți din Timișoara. Și-a continuat studiile militare la

Academia Militară de la Viena (1884), a fost încadrat în armata austro-ungară și, în paralel, a absolvit

Școala de ingineri geodezi. În 1887, demisionează din armata austro-ungară deoarece, constată că

avansările în cariera militară se făceau cu ușurință doar în cazul ofițerilor de origine austriacă și

maghiară, adesea în detrimentul ofiţerilor de origine română.

Astfel, va trece granița în România și va fi încadrat în Armata Regală Română cu gradul de

sublocotenent. Grație principiilor după care se călăuzește și calităților militare de excepție, îl regăsim

în anul 1908, avansat la gradul de locotenent-colonel, apoi numit la comanda Şcolii Militare de

Infanterie din Bucureşti, post pe care îl va deţine până în anul 1911.

25

La izbucnirea Primului Război Mondial, Ioan Dragalina avea deja gradul de general şi se afla la

şefia Comandamentului 3 Teritorial. În scurtă vreme va prelua postul de comandant al Diviziei I de

Infanterie care se afla la Drobeta Turnu Severin. În octombrie 1916, în clipe grele pentru țară, el a

fost numit la comanda Armatei I cu speranţa că acţiunea curajoasă şi geniul său militar vor răsturna

situaţia de pe front în favoarea armatei române, aflată în dificila confruntare cu Puterile Centrale.

Erau momente cruciale în care generalul Ioan Dragalina, oferind exemplul personal, și-a încurajat cu

iscusință armata să lupte pentru o cauză dreaptă.

În ordinul de zi din 11 octombrie 1916, el va face apel la curajul și onoarea de român a fiecărui

soldat: „Ofițeri și soldați ai Armatei I-a române, din acest moment am luat comanda armatei și cer

imperios la toți, de la General la soldat: în primul rândapărarea cu viața a sfântului pământ al țării

noastre, apărarea vetrei strămoșești, a ogorului și a cinstei numelui de român’’.

Din nefericire, viața urma să-i fie curmată prematur. Generalul Ioan Dragalina va pleca

personal în Valea Jiului unde se concentra ofensiva austro-germană, pentru a vorbi cu alți

comandanţi aflaţi în primele linii. Va trece podul din apropierea Mănăstirii Lainici unde, de altfel, se va

spovedi, iar la întoarcere, pe pod, va fi prins într-un schimb necruțător de focuri.

Pe Valea Jiului, dispozitivele conduse de Dragalina erau pregătite începând cu 10 octombrie

1916 să reziste masivului asalt al trupelor duşmane. Dragalina, împreună cu şoferul şi doi ofiţeri s-au

deplasat în Valea Jiului, pentru a se întâlni cu comandanţii aflaţi în primele linii. La întoarcere, maşina

în care se afla generalul a fost surprinsă într-un schimb de focuri, iar două gloanţe l-au atins în braţ şi

omoplat. Ofiţerul a fost transportat de urgenţă la postul sanitar, pentru bandajarea rănii, iar ulterior

dus la spital, la Târgu Jiu şi Craiova, unde medicii au găsit ca soluţie amputarea braţului. Pentru că

medicii au ezitat în efectuarea operaţiei, generalul a fost urcat în tren şi transportat la Spitalul Militar

de la Palatul Regal din Bucureşti, unde ajunge pe 13 octombrie. Prea târziu însă, când trenul sanitar

a ajuns la destinație, rana sa era deja infectată.

Aflat încă în viaţă, pe patul de spital, generalul a fost vizitat de Regele Ferdinand I al

României, care i-a conferit cea mai înaltă distincție de război, ,,Ordinul Mihai Viteazul‖ clasa a III-a,

pentru activitatea desfășurată neobosit timp de trei decenii în slujba armatei române şi pentru

iscusința strategică, probată în conducerea ostilităţilor din acele zile amare de război din toamna

anului 1916.

Rănit la mână şi la umăr, generalul Dragalina a trebuit să sufere operaţia amputării braţului,

operaţie făcută de dr. Toma Ionescu şi doamna dr. Reiner. Starea bolnavului mergea spre bine,

26

domnii doctori îl vedeau şi îl îngrijeau în fiecare zi, dar cu toate îngrijirile devotate ce i s-au dat,

generalul Dragalina a încetat din viaţă. Soţia sa, fiii şi fiicele sale care nu se mai dezlipeau de lângă

patul soţului şi tatălui lor au asistat împietriţi de durere la ultimele lui momente, în vreme ce Regele

aştepta palid lângă uşă, în noaptea de 24 spre 25 octombrie 1916.

Corpul i-a fost aşezat pe un catafalc improvizat până ce a fost transportat la Biserica Albă,

potrivit presei vremii.

Generalul Ioan Dragalina a fost înmormântat în Cimitirul Eroilor (Bellu Militar) cu funeralii

naţionale, în prezența regelui Ferdinand I Întregitorul, a principelui Carol (viitorul rege Carol al II-lea)

și a numeroși oameni politici precum: Ionel I. C. Brătianu (prim-ministrul României), Vintilă I. C.

Brătianu (ministrul de război), Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Mihail Cantacuzino (ministrul justiției),

Take Ionescu (ministrul de externe), generali și atașați militari străini în România.

Generalul Dragalina rămâne unul din şefii glorioşi ai rezistenţei în Carpaţi. De mintea, iscusinţa

şi bravura sa s-au zdrobit legiunile teutone pe Valea Jiului. Pe patul spitalului, în durerile ranei, el a

mai continuat comanda victoriei, urmărind pe inamicul învins.

Testamentul lui va fi executat: duşmanul nu va trece Carpaţii.

Pentru a cinsti eroismul său, i s-au înălțat mai multe monumente:

un monument în formă de cruce - amplasat în Valea Jiului, pe locul unde a fost rănit generalul

Dragalina,

statuie din bronz - amplasată în fața Cazarmei grănicerești din Parcul „Gen. Ioan Dragalina‖

din municipiul Caransebeș,

un bust de bronz - amplasat în municipiul Lugoj,

un bust din bronz pe un soclu din marmura - amplasat pe platoul din fața Mausoleului de la

Mărășești.

Cine l-a cunoscut în viață a rămas puternic impresionat de puterea personalității sale. Era de o

statură înaltă și avea o înfățișare frumoasă, înfățișarea clasică a bănățeanului voinic. Ochii lui mari și

negri păreau a căuta mai întâi ce e mai bun și mai nobil în ființa omenească, de aceea s-a și putut

apropia sufletește de cei pe care-i conducea.

Cu acest prilej, marele istoric şi savant român, Nicolae Iorga, spunea: ,,Astăzi, Bucureştii văd

trecând convoiul aceluia care, era unul din muncitorii cei mai harnici şi mai bucuroşi pentru

binele patriei şi izbăvirea neamului. Cu pietate, fiecare va privi ultimul lui drum… Mâine, când

Banatul lui părintesc va fi carne din trupul României biruitoare, când departe, în Caransebeş, va

27

flutura steagul sub care şi-a vărsat sângele, vor ridica pe locul unde el a fost dăruit neamului statuie

de bronz, întru pomenirea curatei figuri de erou”.

Ioan Dragalina,

Brav, icusit,

Conducând, apărând, sacrificând,

Scrie file de istorie,

Luptând.

Bibliografie:

- Virgil Alexandru Dragalina - "Viața tatălui meu, generalul Ioan Dragalina" (Ed. Militară, București,

2009)

- Constantin Kirițescu - "Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919" (1922)

28

12.

VALORILE NAȚIONALE-SIMBOLURI ALE POPORULUI ROMÂN

- Eseu -

Autor:LAZĂR VIORICA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ FĂCĂENI

FĂCĂENI, IALOMIȚA

Folclorul, tradiţiile, obiceiurile şi istoria reprezintă o parte a culturii naţionale a unui popor,

reflectând în modul cel mai direct profilul spiritual şi talentul artistic al unei naţiuni. Nu trebuie să

lăsăm timpul şi evenimentele lumii moderne să ne facă să le uităm. Cadrele didactice sunt cele dintâi

care trebuie să le cunoască, să le înţeleagă, să le păstreze şi să le transmită mai departe.

Păstrarea valorilor naționale reprezintă o necesitate pentru fiecare popor ce își prețuiește

propria identitate. În primul rând, valorile naționale sunt parte din ființa noastră socio-culturală,

acestea contribuind la formarea noastră ca cetățeni apartenenți ai unei națiuni. Prin cunoașterea

elementelor ce ne definesc putem să aflăm mai multe informații cu privire la trecutul nostru istoric, la

originile noastre latine. În al doilea rând, cunoașterea valorilor naționale precum obiceiurile, tradițiile,

portul popular, izvoarele istorice sunt importante pentru cunoașterea specificului national.

„A valorifica‖, ne explică dicţionarul limbii române, înseamnă „a face să primească o anumită

valoare, a scoate în evidenţă valoarea unui lucru, a unei idei, a unei opere‖. De aceea sufletele

nepătate ale copiilor ne obligă la mai mult. Ne obligă la redescoperirea valorilor tradiţionale

strămoşeşti prin implicarea copiilor şi a cadrelor didactice în diverse activităţi legate de tradiţiile locale

în vederea promovării lor. Datoria noastră, a dascălilor, este de a-i învăţa pe copii să preţuiască şi să

respecte obiceiurile şi tradiţiile în care s-au născut, să-i învăţăm să iubească şi să preţuiască locurile

natale, portul românesc şi pe români.

Biserica din sat constituie o modalitate de colaborare cu puternic impact moral, afectiv şi

religios. ―Biserica are ca sarcină de a educa umanitatea întreagă pentru a o face demnă de viaţa

supranaturală‖ (Kriekemans), iar acest lucru sperăm să-l insuflăm şi copiilor.

29

„Un copil, peste ani, ar putea fi un sfânt sau un păcătos. De noi depinde dacă sufletul lui

porneşte pe drumul bun sau pe drumul rău. Câtă vreme vom avea grijă de copiii noştri,putem

nădăjdui într-o lume mai bună, mai curată.‖ (Creţu, Munteanu, 2007, p.160).

Prezenţa preotului paroh în mijlocul copiilor cu diverse ocazii, prilejuite de sărbătorile creştine,

a insuflat copiilor dorinţa de a fi mai buni, mai darnici, mai apropiaţi de valorile creştine: dreptate,

adevăr, cinste, bunăcuviinţă, toleranţă-valori promovate şi de Uniunea Europeană. Serbările prilejuite

de Naşterea Domnului, de Paşte, Şezătorile - realizate ca serbări, au permis copiilor să se transpună

în roluri ale unor personaje biblice sau tradiţionale-specifice locului (capra, ursul), să poarte costume

populare, să cunoască unelte folosite în trecut (furcă, fus, vârtelniţă, răşchitor, război de ţesut,

suveică, putinei), vase din lut (ulciorul, strachina, oala), să cunoască obiceiuri, cântece şi dansuri

specifice locului, obiecte care împodobeau odăile ţărăneşti (ştergare, covoare ţesute în igliţă, covoare

alese, perdele ţesute în casă, diverse cusături).

De asemenea, în activităţile desfăşurate la clasă în cadrul diverselor proiecte tematice derulate

am observat obiecte realizate de meşteri olari, costume populare ale părinţilor, bunicilor.

Copiii au observat culorile clasice ale ceramicii, elemente specifice ornamentelor din punct de

vedere al motivelor şi compoziţiilor. Fondul principal ornamental românesc cuprinde: motive

geometrice (valul, spirala, brâne alveolate, linia frântă, curbă, cercul, semicercul); motive zoomorfe

(şarpele, broasca, berbecul, calul); motive avimorfe (cocoşul,vulturul); motive vegetale (frunze, flori) şi

motive astrale (steaua, motivul solar).

Poate unii ar considera că elevii de gimnaziu sunt prea mici să înţeleagă tradiţiile şi

obiceiurile pe care uneori le uită şi cei mari, dar interesul cu care admiră tot ce ţine de tradiţie-de la

costume populare la cântece, colinde, dansuri, obiceiuri de sărbători - i-a făcut pe cei mari să-şi

schimbe părerea.

În concluzie, pot afirma că principiile după care se desfăşoară activitatea cu elevii în vederea

păstrării identităţii naţionale sunt:

conservarea, valorificarea şi transmiterea valorilor morale, artistice şi tehnice ale

comunităţii locale şi universale;

stimularea creativităţii şi talentului;

cultivarea valorilor autenticităţii creaţiei populare contemporane şi a artei

interpretative în toate genurile;

30

cunoaşterea şi satisfacerea nevoilor culturale ale comunităţii locale.

Consider necesar ca tradiţiile şi obiceiurile populare să fie cunoscute şi învăţate de către copii,

această cunoaştere generând respect şi dragoste pentru cultura populară, pentru poporul nostru,

copiii fiind purtătorii de mâine ai datinilor strămoşeşti spre generaţiile viitoare.

Păstrarea valorilor naționale este necesară pentru propria noastră identificare ca popor și ca

națiune, iar profesorii au obligația morală de a forma generațiile de copii în spiritul cunoașterii și

respectării valorilor autentice și perene ale poporului roman.

31

13.

MAREA UNIRE

Prof. Corbu Mirela

Şcoala Gimnazială Nr.1 Bunteşti

Marea Unire, înfăptuită în ziua de 1 Decembrie 1918, este cea mai importantă sărbătoare a românilor

de pretutindeni. În această zi, prin efortul oamenilor de rând, a politicienilor, precum şi a unei

conjuncturi internaţionale favorabile, Transilvania s-a unit cu patria mamă, România. Astfel, pentru

prima dată în istoria românilor provinciile istorice - Transilvania, Muntenia, Moldova, Banat, Crişana,

Bucovina, Basarabia - duceau la îndeplinirea visul atâtor înaintaşi ai spaţiului românesc, exprimat

metaforic prin: "Unirea în cuget şi simţire".

Unirea provinciilor româneşti sub un singur steag, un singur nume şi un singur conducător a

fost rezultatul unui proces de lungă durată. În spaţiul românesc, delimitat aproximativ de graniţele

actuale ale României, populaţia băştinaşă a încercat de-a lungul timpul să se unească într-o singură

organizare statală. Cea mai veche tendinţă de unire, cunoscută de istoria locuitorilor spaţiului

carpato-danubiano-pontic, a avut loc în urmă cu mai bine de 2000 de ani. Sub conducerea lui

Burebista, liderul geto-dacilor, vechea populaţia locuitoare a acestui spaţiu, are loc formarea primului

stat care se întindea pe toată suprafaţă României de astăzi. Unirea din timpul regelui geto-dac a

constituit o moştenire simbolică la care se vor raporta şi la care vor visa mai toţi liderii care s-au

perindat la conducerea diferitelor provincii româneşti.

La peste 1500 de ani distanţă faţă de înfăptuirea regelui Burebista, are loc punerea în practică a

visului unui Regat Dacic. Prin strălucite campanii militare şi eforturi diplomatice, Mihai Viteazul

reuşeşete în 1600 să fie domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi Moldovei. Deşi unirea provinciilor

din spaţiul românesc a fost de scurtă durată, reuşita domnului Mihai Viteazu a fost o faptă care a

menţinut viu idealul locuitorilor autohtoni ai acestui spaţiu, încă de la Burebista şi anume formarea

unui stat unic sub un singur conducător. Redescoperite în 1848, personalitatea lui Mihai Viteazul şi

unirea înfăptuită de el a fost un factor care a făcut posibilă transformarea conştiinţei de neam în

conştiinţă de ţară. Mugurii Unirii care avea să fie înfăptuită câteva decenii mai târziu apar în timpul

Revoluţie din 1848 din Ţările Române. Acum, au loc întâlniri în ţară şi străinătate, în care discursurile

oamenilor politici se axează pe apărarea drepturilor tuturor moldo-valahilor. Intelectualii şi figurile

32

reprezentative ale celor 3 mari provincii româneşti, printre care Avram Iancu, Simion Bărnuţiu, se

întâlnesc pe Câmpia de la Blaj, unde hotărăsc să lupte împotriva alipirii Transilvaniei la Ungaria.

Un alt punct important în evoluţia ţărilor române şi avansarea spre idealul de unire, înfăptuit

abia în 1918, este domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Prin dubla alegere ca domn al Moldovei şi al Ţării

Româneşti şi prin reformele socio-politico-economice, provinciile româneşti păşesc pe drumul spre

Marea Unire. Prin diverse metode politice şi diplomatice, Cuza îi sprijină pe românii din afara

Principatelor Unite, menţinând prin aceste acţiuni conştiinţa apartenenţei la un singur neam.

Anul 1877 aduce România în prim planul unei lupte dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman. În

acelaşi an, în 21 mai, parlamentul României (România era formată din Moldova şi Ţara Românească)

declară independenţa absolută a României. Independenţa, sfinţită prin luptele la care au participat

armatele române, a fost recunoscută şi consfinţită în mai toate cancelariile străine. Astfel, drumul

spre Marea Unire continua.

Primul Război Mondial aduce cu sine mai multe schimbările la nivelul politicii şi a factorilor de

putere în spaţiul european. Datorită unui context intern şi extern favorabil, la 9 aprilie 1918, Basarabia

se declară unită cu România. Câteva luni mai târziu, în 28 noiembrie 1918, are loc unirea Bucovinei

cu Regatul României. Unirea provinciilor româneşte cu Regatului României nu rămâne fără ecou nici

în Transilvania. La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, are loc o Adunare naţională a tuturor românilor

din Transilvania şi Ungaria. În cadrul plebiscitului care are loc la Alba Iulia, populaţia venită în număr

foarte mare din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş îşi alege reprezentanţii şi formează Marele

Consiliu Naţional Român. Consiliul numeşte un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent al Transilvaniei,

condus de Iuliu Maniu. Câteva zile mai târziu, consiliul trimite la Bucureşti o delagaţie condusă de

Miron Cristea, care înmânează regelui Ferdinand I declaraţia de la Alba Iulia. La 24 decembrie

Ferdinand I promulgă decretul prin care este confirmată legislativ unirea Ardealului cu Regatul

României. Iată o scurtă trecere în revistă a principalelor evenimente unioniste, desfăşurate pe

mai bine de 2000 de ani, evenimente care confirmă faptul că Marea Unire este în fapt o dorinţă a

locuitorilor spaţiului românesc, care îşi are originea undeva departe în negura timpului. Deşi ar putea

părea că Marea Unire este un rezultat exclusiv al secolului XX, observarea atentă a evenimentelor

din istoria spaţiului cuprins între Carpaţi şi Dunăre relevă încercări periodice de înfăptuire a unui mare

regat românesc, mai mult sau mai puţin în graniţele fostului Regat Dacic. Succesiunea evenimentelor

şi condiţiile specifice fiecărei perioade menţionate anterior nu au permis realizarea dezideratului de

unire al celor care au locuit spaţiul românesc decât la 1 decembrie 1918. Prin înfăptuirea unirii de la

Alba Iulia, provinciile româneşti devin un tot unitar, Marea Românie Unită, un vis şi un ideal implinit al

conştiinţei şi al sufletului românesc

33

14.

Mircea cel Bătrân după 600 de ani

- legendă -

prof. Adriana Hoaghea

Unitatea scolara: Scoala Gimnaziala "George Toparceanu" Mioveni

Demult, când oamenii dormeau în căsuţe de răchită, câd lupii şi urşii se jucau cu iepurii şi

mieii, Dumnezeu a coborât pe pământ şi a luat calea Argeşului văzând că de pe aceste pământuri se

înalţă semeţe turle de biserică şi se aud cântări minunate din glasuri de păsări şi de preoţi.

Mergând singur şi căutând cu privirea la păduri, la sate şi la oameni se gândea că ar fi fost

bine să îl fi luat la drum şi pe Sfântul Petru ca să mai schimbe o vorbă şi pară drumul mai uşor. Şi se

vede că pe atunci sfinţii ascultau gândul lui Dumnezeu că numai după câteva cotituri, iată că sfântul

Andrei povăţuia pe locuitorii unui sat cum să fie buni creştini şi să vieţuiască în pace, îngrijind vite şi

muncind pământul. La început ei nu au recunoscut pe drumeţul care tocmai că se oprise lângă ceata

lor.

Abia când acesta le-a spus că pe aceste locuri ar creşte sub cerul binefăcător meri şi peri şi

alţi pomi din care să culeagă fructe, sfântul Andrei a recunoscut glasul blând, părintesc, al Bunului

Dumnezeu. Dar nu le-a spus oamenilor pentru ca aceştia să nu se teamă, ci să fie statornici în fapte

bune şi muncă cinstită.

Plecând alene spre Argeş în sus, cei doi înţelepţi au lăsat în urmă Merişanii, căci aşa s-au

numit de atunci locurile în care oamenii au cultivat livezi roditoare de meri şi au fost cu luare aminte la

casele de unde se auzea larmă de copii. Pesemne căutau ei ceva, dar nu voiau să le iasă înainte

profitori şi mincinoşi care să se prefacă buni la toate cele.

Când soarele bătea amiaza şi nicio adiere nu se pitula prin ramurile copacilor, la o margine de

drum, un tânăr ducea în braţe un câine. Băiatul a dat bineţe trecătorilor şi cu ochii trişti, aţintiţi la

bietul animal, se îndrepta spre căsuţa mică din pământ.

- Ce a păţit, Mircea? Îl întrabă cel mai bătrân dintre călători.

34

Băiatul s-a oprit mirat pentru că îl cunoşteau fără ca el să îi cunoască, a răspuns cu glas stins

că e un câine bătrân şi slăbit şi nu poate să îl lase la marginea satului să se stingă în durere surdă şi

singuratate.

- E prietenul meu vechi. Am colindat cu el pădurile, am bătut toate potecile, am vânat şi

am zâmbit sub razele soarelui, m-a păzit şi pe mine şi pe ai mei, şi acum cui îl las eu, Doamne? A

spus băiatul ridicând ochii spre cer şi apoi privind în ochi pe Dumnezeu.

- Lasă-l, tinere! Nu te va părăsi curând. Vei fi mai mare peste aceste ţinuri şi oamenii îţi

vor spune cel Bătrân. Chiar dacă nu vei fi decât un bărbat puternic cinstit şi drept, iubitor de ţară şi

de popor, toţi te vor cunoaşte ca fiind adânc la vorbă, bătrân la înţelepciune şi curat la inimă.

- Nu înţeleg vorbele dumitale, privirea mă arde, nu vreau stăpânire şi mărire, vreau să fiu

liber şi să muncesc pentru familia mea, să folosesc

arcul numai pentru vânătoare, nu pentru războaie, să fiu

alături de prietenele mele, animalele.

- Aşa să fie, băiat cu suflet mare, spune

atunci şi Sfântul Andrei, dar ţara aceasta are nevoie de

tine şi nu va curge multă apă pe Argeş până când te vei înălţa

peste neamul tău şi îl vei lumina spre victorii şi libertate.

Toţi îţi vor purta prin veacuri numele şi te vor chema cu

respect Mircea cel Bătrân...

Pe neaşteptate se lăsă un nor greu, furtuna a lovit din

patru zări, cei doi bătrâni s-au ridicat în slavă, iar peste puţin

timp, pe tronul Ţării Româneşti a urcat Mircea cel Bătrân,

care a dat poporului român demnitatea de a sta liber în faţa

tuturor duşmanilor.

Şi peste veacuri, la Curtea de Argeş, la Piteşti, şi în

alte ţinuturi româneşti, chipul lui împietrit în bronz, veghează la bunăstarea şi luminarea acestui

popor iubit de Dumnezeu, la ieşirea din negura timpului spre a fi pildă de bunătate şi credinţă.

Iar voi, copii, să nu uitaţi că sunteţi nepoţii acestui viteaz pe care suntem datori cu toţii să îl

respectăm şi să îi pomenim numele cu cinste până în veacul de apoi.

35

15

Visul unei înfrângeri

Lucsandra-Mateescu Andreea

Scoala Gimnaziala "George Toparceanu"

După cum se știe, Ștefan cel Mare, în cei patruzeci și șapte de ani de domnie a construit

douăzeci și șase de biserici și mânăstiri atât în memoria ostașilor căzuti în cele patruzeci și două de

războaie, dar mai ales pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru sprijinul primit în aceste lupte.

Legenda spune că, după construirea mânăstirii Putna, timp de aproape un deceniu domnitorul

moldovean a câștigat mai multe bătălii printre care și pe cea de la Podul Înalt, dar nu se apuca să mai

ridice, așa cum își luase angajamentul, încă o biserică.

Anii treceau, domnitorul se bucura de glorie în războaie, iar sfetnicii domnești îi spuneau

adesea să mai ridice un lăcaș de cult, însă domnitorul promitea mereu ca ―la vară se va apuca de o

nouă biserică‖. Trecea vară după vară și Ștefan tot nu se apuca de construit vreo biserică. Încă de la

începutul anului 1476 domnitorul însuși începu să aibă un vis care îi tulbura nopțile și îi măcina

sănătatea: se făcea că se îndrepta spre o mânăstire necunoscută, iar când ajungea langă ea,

aceasta se dărâma din temelii. După mai multe nopți în care a avut același vis, domnitorul recunoscu

și locul din vis, era în Valea Albă. Înțelegea că Dumnezeu îi cere să construiască acolo o biserică, dar

nu înțelegea pentru ce visa biserica surpându-se când se apropia de ea.

Au fost aduși la curtea domnească cei mai vestiți vraci și preoți care au încercat cu ceaiuri și

cu slujbe să linistească somnul voievodului, dar, în zadar. Au fost aduși apoi citiorii de vise pentru a

afla mesajul din visul voievodului.

Unii, știind intentia lui Ștefan de a mai construi o biserică, îi spuneau că trebuie să angajeze

cei mai buni zidari căci visul e semn rau. De cum se desprimăvără și se dezgheță pământul,

domnitorul le ceru slujitorilor să îi aducă pe cei mai vestiți zidari pentru a se apuca de construcție cât

mai repede. Aceștia i-au spus să mai aștepte să se mai usuce pământul ca să nu se umple șanțurile

de apă căci asta ar putea șubrezi temelia, fiindcă locul ținea apa în Valea Albă unde alesese

domnitorul loc de biserică.

36

În primăvara anului 1476, Moldova a fost atacată în același timp și de turci și de tătari. Ștefan

își strânge oastea și, după ce îi alungă pe tătari din țară, hotărăște să îi atragă pe turci în Valea Alba,

locul care i se arata în vis, hotărât fiind să zidească aici mânăstirea după ce va caștiga bătălia. Părea

că norocul îi surâde domnitorului, căci, după înfrângerea tătarilor, l-a învins pe Suleiman Pașa la 25

iulie 1476.

În noaptea aceea, întors în tabăra sa, a avut același vis care i-a tulburat nopțile. Neîncrederea

în propria armată și chiar în el însuși îi cuprinse pentru prima dată inima neînfricatului voievod. În

acest timp Mahomed al II-lea se pregătea să îi înfrunte pe românii care au obținut victoria cu o zi

înainte.

De cum s-au ivit primii zori ai zilei, confruntarea celor două armate a și început. Deși lupta cu

toată dăruirea, deși alegea acele strategii de luptă care îl avantajau, în ciuda inferiorității numerice a

armatei sale, Ștefan era nemulțumit și neîncrezător în proprii soldați. Această neîncredere s-a

accentuat pe tot parcursul zilei, căci, vedea cum oastea moldovenească pierde teren în fața

inamicilor și, în cele din urmă victoria a fost de partea turcilor.

Semnul din vis s-a împlinit...

37

16.

Avram Iancu în tradiţia poporului român

Material cules şi propus de prof. Camelia Paşca

Liceul Tehnologic „Petre Mitroi‖ , Biled, jud. Timiş

Personalitate a Revoluţiei române de la 1848 din Transilvania, s-a născut în Munții Apuseni

(Țara moților) în aprilie 1824 (data exactă și chiar anul nașterii nu sunt încă precis stabilite), într-o

familie țărănească din Vidra de Sus, județul Alba.

A început școala primară în satul natal, apoi la Neagra, pe Berbec, după care și-a continuat

studiile la Câmpeni. Gimnaziul la urmat la Zlatna, centrul minier al Munților Apuseni, iar la Cluj a fost

elev al Liceului Academic. Din primii ani de școală, Iancu a cunoscut realitățile sociale și economice

ale ținutului moților, dar și istoria lor, puternic impregnată de amintirea răscoalei din 1784 conduse de

Horea, Cloșca și Crișan.

Întreaga sa activitate de mai târziu va fi dedicată luptei pentru împlinirea aspirațiilor naționale

ale românilor din Apuseni și din Transilvania. Între anii 1844 și 1846 fiind student la Facultatea de

drept din Cluj a participat, alături de Ion Rațiu sau de Ion Axente Sever, la înființarea Societății

studenților români din Cluj care edita periodicul Aurora sau Zorile pentru minte si inima, specializat în

publicarea lucrărilor referitoare la limba și literatura română, precum și a culegerilor de folclor.

În 1847-l848, s-a numărat printre canceliștii de la Târgu-Mureș. Aceștia erau practicanții de la

Tabla regească sau Curtea de Apel a Transilvaniei. Erau colegi cu el Alexandru Papiu Ilarian, Petru

Dobra, Ioan Buteanu, care se vor distinge în fruntea mișcării naționale românești din 1848.

S-a afirmat în timpul discutării în Dieta Transilvaniei a Legii urba-riale din 1847, care a stârnit

numeroase controverse în epocă datorită prevederilor spoliatoare pentru țărani pe care le conținea.

Atitudinea lui Iancu în timpul dezbaterilor este relatată de Ioan Sterca Șuluțiu, cancelist și el: "Iancu,

care asculta cum se împărțesc domnii pe pielea bietului țăran, gemea ca un taur ferecat și tremura

ca varga (...). Pe drum către casă mi-a zis: "Nu cu argumente filosofice și umanitare vei putea

convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horea."

Revoluția europeană din 1848 s-a extins în martie 1848 în Ungaria, apoi în Transilvania. La

vechile nedreptăți sociale și naționale suportate de români din partea Imperiului Habsburgic se va

adăuga atitudinea conducătorilor revoluției maghiare față de Transilvania, pe care o vedea anexată

38

noii Ungarii independente. Toate acestea au contribuit la izbucnirea revoluției române în Transilvania.

Alături de colegii săi, Iancu a participat la întocmirea unei petiții adresate împăratului de la

Viena (25 martie 1848). Cu această ocazie era cerută includerea în document a prevederii

împroprietăririi țăranilor fără despăgubire.

A fost de față la prima adunare de la Blaj (aprilie 1848) alături de alți lideri ai revoluției române

din Transilvania (Al. Papiu Ilarian, Ion Buteanu, Simion Bărnuțiu ș.a.). Aici s-a luat decizia întrunirii

unei mari adunări populare la Blaj, pentru luna mai 1848, cu scopul prezentării revendicărilor

românești si solidarizării tuturor românilor în vederea acțiunilor revoluționare. În perioada următoare a

mers în mijlocul moților din Munții Apuseni pe care i-a atras de partea revoluției. Zece mii de țărani

din Munții Apuseni, organizați de Iancu și Ioan Buteanu, au participat la Marea Adunare Națională de

pe Câmpia Libertății de la Blaj (3-5 mai 1848).Cu această ocazie a devenit membru al Comitetului

Național Român ce va avea sediul la Sibiu și care va coordona mișcarea revoluționară din

Transilvania. Votarea de către Dieta din Cluj a uniunii Transilvaniei cu Ungaria (respinsă de românii

care au participat la Marea Adunare de la Blaj) a agravat situația din provincie, determinând

escaladarea conflictului dintre români și maghiari.

În vara anului 1848, ciocnirile dintre țăranii români și proprietarii de pământuri au devenit tot

mai violente. În Munții Apuseni, sub conducerea lui, moții s-au înarmat și s-au constituit în cete

organizate după model militar.

În septembrie 1848, alături de cetele sale înarmate, Avram Iancu a participat la cea de-a treia

adunare de la Blaj, unde s-a stabilit organizarea rezistenței militare în fața maghiarilor. Cifra estimată

a participanților s-a ridicat la aproximativ 60 000 de persoane. S-a cerut încetarea represaliilor

îndreptate împotriva populației românești, a recrutărilor forțate pentru armata maghiară, alcătuirea

unei Diete reprezentative, anularea anexării Transilvaniei la Ungaria.

S-a ajuns la formarea unei armate românești compuse din 15 legiuni, comandate de prefecți. În

fruntea legiunii I, Auraria Gemina se afla Iancu. Cele mai importante operațiuni militare s-au

desfășurat în Munții Apuseni, în zona aflată sub controlul lui Iancu, "Craiul Munților". Din decembrie

1848, spre această zonă s-a îndreptat armata maghiară condusă de generalul polonez Josef Bem.

Obiectivul acesteia era "pacificarea" Transilvaniei (de fapt, preluarea acesteia sub controlul maghiar).

Luptele s-au prelungit până în iulie 1849, cu pierderi grele de ambele părți și fără a se ajunge la un

rezultat decisiv. Pe de altă parte, noul împărat Francisc Iosif de Habsburg a chemat în ajutor armatele

ruse, pentru a readuce Ungaria în cadrul Imperiului Habsburgic. Era necesară, în aceste condiții,

încetarea luptelor dintre armata maghiară și românii din Munții Apuseni.

39

În urma medierii realizate de Nicolae Bălcescu, în iulie 1849 s-a încheiat Proiectul de

pacificație, semnat de Lajos Kossuth si Iancu. Acesta marca încetarea ostilităților dintre români și

maghiari. Era însă prea târziu. După câteva zile, armata maghiară condusă de Josef Bem a capitulat

la Șiria, lângă Arad, în fața trupelor austro-ruse. Autoritățile austriece au dispus dezarmarea trupelor

lui Iancu. Transilvania a redevenit provincie a Imperiului Habsburgic.

După revoluție, a reprezentat în continuare interesele moților în fața autorităților imperiale.

Arestat la 15 decembrie 1849 a fost imediat eliberat sub presiunea moților răsculați. În 1850 s-a

deplasat la Viena pentru a înainta Împăratului Francisc Iosif un memoriu referitor la situația moților

transilvăneni. Demersul a rămas totuși fără rezultate concrete.

În 1851, Avram Iancu, Ioan Axente Sever si Al. Papiu Ilarian au refuzat să primească

decorațiile acordate de Curtea de la Viena celor care au luptat în 1848-l849 împotriva revoluției

maghiare. Dezamăgiți de politica habsburgică față de Transilvania, conducătorii românilor au respins

orice compromis față de Împărat.

Considerat "periculos" pentru ordinea pe care autoritățile austriece doreau să o instaureze în

Apuseni, Iancu a fost din nou arestat în 1852 si închis la Alba-Iulia, apoi la Sibiu. Eliberat în

octombrie 1852, a fost forțat să locuiască sub supraveghere la Sibiu. Ulterior s-a întors în zona sa

natală, cu sănătatea zdruncinată datorită unei lungi și puternice depresii determinate de perioada

întemnițării. Până în clipa morții a trăit în Munții Apuseni, refuzând să se mai implice în viața politică.

S-a stins din viață la 16 septembrie 1872, fiind înmormântat sub "gorunul lui Horea" din cimitirul de la

Țebea (jud. Hunedoara).

Bibliografie: S. Dragomir, Avram Iancu, București, 1965

T. Murășanu,Avram Iancu, viața și faptele lui de vitejie, Turda, 1924

P. Teodor, Avram Iancu în memorialistică,Cluj-Napoca,1972

Florin Dudaș, Avram Iancu în tradiția poporului român, Timișoara, 1989

40

17.

Dacii și aurul

Prof.înv.primar, Pavel Georgeta

Școala Gimnaziala Alexandru Deparateanu

Roșiorii de Vede-Teleorman

Când la nord de Dunăre s-a întemeiat statul dacilor, puterea regilor daci s-a sprijinit în mare

parte pe aurul extras din apele și pământul de pe teritoriul țării lor. Despre asta au lăsat mărturii

scrise istoricii greci, care spun despre Dromichetes și Burebista (secolele III – I î.Hr.) că erau

suverani puternici și bogați deoarece „posedau mult aur‖.

Strămoşii noştri, dacii, care, după cum am arătat, făceau parte din marele neam al tracilor, se

ocupau, pe lângă agricultură, apicultură, păstorit şi olărit, şi cu extragerea aurului şi a argintului, pe

care le prelucrau sub formă de bijuterii, obiecte de cult, etc.

Cei mai vechi aurari de pe teritoriul țării noastre au cules aurul din apele curgătoare, din nisipul

de pe malurile lor și, când au văzut fărâme sclipitoare în crăpăturile stâncilor, s-au apucat să sfărâme

rocile dure ca să scoată din ele metalul strălucitor.

Apoi, impresionați de frumusețea aurului, au început să-și făurească din el podoabe, convinși

fiind că, cu ajutorul acestui metal ei atrag spiritele bune de partea lor și le alungă pe cele rele.

În timpul Imperiului Roman, din cauza faptului că vechile mine erau aproape epuizate, goana

după aur a provocat multe războaie. Printre ele se numără şi cel cu strămoşii noştri, dacii. Aurul şi

bogăţiile Daciei au fost principalele motive pentru care romanii doreau să cucerească Dacia.

În acele vremuri, aurul era singurul etalon de valoare, întrecând cu mult valoarea argintului sau

a cuprului.

Civilizaţia dacilor era foarte dezvoltată în acele vremuri; ei băteau chiar şi monede din aur.

Erau oameni harnici şi viteji, iubeau viaţa şi le plăcea să se petreacă.

41

Tezaurul lui Decebal. Se spune că Decebal a ascuns tezaurul dacilor după ce a abătut cursul

râului Sargeţia, din apropierea capitalei Sarmizegetusa. Acolo a săpat o groapă, cu ajutorul unor

prizonieri, şi ascuns o comoară imensă din aur şi argint, cântărind, după unii istorici, aproximativ

150.000 kg. Cursul râul a fost apoi stabilit cum fusese înainte, după ce groapa a fost acoperită cu

pietre şi pământ. Prizonierii au fost ucişi, dar, cum se întâmplă de obicei în istorie, există un trădător.

Istoricul Dio Cassius spune că trădătorul se numea Bicilis şi era un nobil din anturajul lui Decebal.

Când Bicilis a fost luat prizonier de către romani, i-a dus pe aceştia la locul unde se afla comoara. Se

presupune că râul despre care era vorba este actualul râu Strei, al cărui nume a fost schimbat între

timp. Economia Imperiului Roman a fost restabilită, trăind bine o bună bucată de vreme, din aurul

Daciei.

Se presupune că ceea ce au găsit atunci romanii a fost doar o parte din aurul agonisit de daci,

şi că mai sunt zeci de comori ascunse în râuri sau în preajma Munţilor Orăştiei sau a Sarmizegetusei.

Dovadă sunt brăţările dacice, descoperite nu demult la Sarmisegetusa Regia. Pe teritoriul actual al

României au fost descoperite dovezi ale prelucrării aurului începând cu mileniul V î.Hr. Erau în

general obiecte de podoabă și piese de ritual prelucrate prin ciocănire, din foiță de aur.

La daci, arta prelucrării aurului a început să se remarce în mileniul II, î. Hr., în perioada mijlocie

şi târzie a epocii bronzului şi la începutul epocii fierului. Dovadă stă tezaurul de la Perşinari,

diademele de la Galeşu (Poarta Albă), tezaurele de la Ostrovu Mare, Hinova, vasul de aur descoperit

la Biia, Stânceşti (jud. Botoşani). Podoabele dacice descoperite au o valoare inestimabilă nu numai

datorită aurului din compoziția lor ci mai ales datorită meșteșugului cu care au fost făurite. Dacii au

42

ridicat prelucrarea aurului la nivel de artă, realizând poate cele mai frumoase podoabe descoperite în

lumea antică.

Puţini români cunosc faptul că noi, la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti avem dovada

vie a faptului că strămoşii noştri au fost primii (după descoperirile de până acum) care au început să

facă artă din prelucrarea aurului. Este important de ştiut faptul că pe teritoriul ţării noastre au fost

descoperite obiecte din aur datând chiar din mileniul V şi IV î. Hr.

Printre cele mai importante obiecte descoperite la noi, care stau mărturie evoluţiei civilizaţiei

dacice dinainte de cucerirea romanilor este alături de Tezaurul de la Perşinari, brăţările Dacice,

Tezaurul de la Pietroasa, Coiful de aur de la Poiana Coţofenesti, Rhytonul de la Poroina, din

Mehedinţi.

Bibliografie

Colectia personala de reviste istorice.

43

18.

Piatra Șoimului

-legendă istorică-

prof. Spatariu Cristiana

SC. GIM. TEODOR V. ȘTEFANELLI

Trăia odată, într-un ținut îndepărtat, un rege puternic și iubit de zei. Credea că doar

sacrificând o viață, împărăția lui nu va avea sfârșit. Cei din jur îl tratau cu respect și nu aveau curajul

să-l stârnească.

Undeva, într-un capăt al țării se ridicau munți îndrăzneți, acoperiți de o pădure deasă și

înfricoșătoare. Stânci golașe țâșneau din mijlocul lor și încercau să atingă cerul. Acolo, la poalele

Rarăului , în acel ținut neprimitor își ducea zilele un dac, om de-al locului alături de aleasa inimii lui.

Bărbatul cu părul blond și revărsat pe umeri, purta o barbă deasă și, în ciuda masivității avea o privire

plăcută și un aspect îngrijit. Era tare priceput; își construise cu mâinile lui frumusețe de casă – toată

din lemn rotund și neted.

Femeia, blândă, veselă și frumoasă foc era sufletul inimii lui. Trăiau fericiți și încercau să se

țină departe de ochii lumii. Numai ea știa prin câte trecuse până a scăpat din prinsoarea pe care a

pus-o la cale familia ei împreună cu sfetnicul împăratului, de care toți se temeau. Era un om foarte

crud. Reușise să se impună doar prin uneltiri și minciuni. Știa cum să fie mieros și să câștige

încrederea cuiva. Nici înfățișarea nu-l ajuta în niciun fel, încît tânăra pe care pusese ochii îl considera

de-a dreptul hidos. Nimeni nu-l iubea, dar se fereau să-l aibă dușman. Nici părinții Albumiței nu au

avut de ales și i-au promis mâna fetei. Disperată, ea căuta o cale de scăpare.

De ziua regelui, la curte a fost organizată o mare întrecere . Probele erau grele, cereau multă

forță, dar și istețime. Cum toată lumea urmărea cu interes pe cei mai îndrăzneți și se mirau de virtuțile

lor, copila a fost impresionată de tânărul chipeș și fără frică ce părea de neînvins. Într-adevăr, Davos

s-a dovedit a fi cel mai bun și a câștigat cel mai frumos cal din herghelia împăratului.

Seara, ospăț mare. Regele, însoțit de sfetnicul în care avea atât de mare încredere, privea

iscoditor la meseni și se gândea că peste câțiva ani va trebui, din nou, să aleagă jertfă zeilor. Aruncat

peste sulițele ascuțite, cel ales putea trăi și atunci era disprețuit, sau putea muri și toată lumea era

convinsă că sacrificiul le va aduce prosperitate. Mândru de ce a realizat, munteanul și-a luat premiul

în uralele tuturor, dar gândul lui rămase la fata care-i furase inima. Pentru Albumița s-a ivit

neașteptata ocazie de a-și schimba soarta. Propunerea lui de a-i fi mireasă și de a-l însoți, a fost

păstrată în mare secret. Știa că nimeni nu va fi de acord cu aceasta și nu avea de ales.

44

Spre miezul nopții, când petrecerea era în toi, cei doi s-au făcut nevăzuți. După o călătorie lungă

și plină de obstacole, mereu cu teama de a nu fi prinși, au ajuns ,,acasă,,. La început, era ușor

temătoare văzând pustietatea , dar în curând, bucuria a luat loc neîncrederii și locuința lor i se părea

mai caldă și mai primitoare ca niciodată. Încet, încet, Albumița a descoperit fața nevăzută a pădurii și

se minuna de frumusețea ei. Ființe, spirite ale pădurii o urmăreau de la distanță, apoi o însoțeau pe

cărările neumblate de munte. În curând, oameni și locuri au pecetluit o prietenie surprinzătoare.

Trecură câțiva ani de când fugiseră și se părea că totul fusese dat uitării. Pâna-ntr-o zi, când,

vietățile pădurii au început să se agite, vestind pericolul.

Într-adevăr, marele sfetnic nu se dăduse bătut. O căuta cu disperare și cheltuise o avere

tocmind iscoade pentru a le da de urmă. Dorința lui de răzbunare creștea văzând cu ochii. După

îndelungi căutări , oamenii lui au ajuns la poalele munților și curând au descoperit casa de lemn. Au

dat tărcoale locului zile la rând, așteptînd momentul să atace. Și iată că această zi nenorocită a venit

și au reușit să-și întindă capcana. Nu degeaba plutea în aer o umbră rece, necunoscută. Atmosfera

apăsătoare l-a determinat pe Davos să fie mai precaut, dar în curând a pus totul pe seama venirii

iernii. Fără motive de îngrijorare, ținând în brațe un pui orfan de căprioară, el se gândea la bucuria pe

care-o s-o aibă tânăra când l-o vedea în prag.

Apropiindu-se de casă, i s-a părut ciudat că Albumița nu-l întâmpină, așa cum făcea de fiecare

dată . Pe neașteptate, unul dintre tâlhari s-a repezit asupra lui și l-a lovit cu sete. Căzut la pământ, a

fost repede înconjurat . Cu o forță nemaivăzută, bărbatul s-a ridicat și a început să se bată ca un leu.

Se auzeau doar icniturile de durere ale celor loviți. Prins în această încleștare surdă abia avu glas s-o

strige pe tânără ,s-o avertizeze de pericol , când și-a dat seama că era prea târziu. Legată fedeleș,ea

se zbătea cu disperare să scape din strânsoare. Văzănd-o , Davos turbă de mânie și se repezi spre

ea. Privirile ei îngrozite văzură cum o săgeată, trasă mișelește îi pătrunde în inimă și-l

îngenunchează. Cei rămași în viață, îl prind în plasă și cu greu îl urcă pe vârful stâncii de unde-l

aruncă în hău. Porunca fusese clară, el trebuia să dispară. Mare le fu mirarea cand trupul tânărului

zvacni puternic în înalțimea cerului și dând un țipăt ascuțit se transformă într-un șoim. Cu o furie de

nedescris se repezi asupra lor și-i împinse în prăpastie.

Pentru Albumița era prea tarziu. Încremenită de durere, cu lacrimile șiroind pe obraji și

căzută în genunchi, se făcuse una cu stânca. Lacrimile ei fierbinți au dat naștere unei flori albe și

catifelate care stă și azi , în bătaia vântului, să-și plângă perechea. De atunci, pasărea brăzdează

cerul , în cercuri largi și ține la distanță pe oricine ar îndrăzni să se atingă de mult iubita lui floare de

colț de pe Piatra Șoimului.

45

19.

Alături de români valoroși

Prof.înv.primar Ciotloș Simona

Școala Primară Popoiu,Palanca,Bacău

‖Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi sculptorul fac doar figuri fără viaţă, dar

educatorul creează în chip viu; uitându-se la el se bucură şi oamenii, se bucură şi Dumnezeu şi

oricine poate fi dascăl, dacă nu al altora cel puţin al său‖. ( Sf. Ioan Gură de Aur)

Coeziunea unei națiuni este creată de valorile ei naționale. De la credință, noblețe și spirit de

sacrificiu la oameni de valoare, toate conturează un popor și o națiune.

Pământul țării noastre este unitar în cuprinsul căruia s-au zămislit, din vremuri memorabile și la fel de

unitare, poporul român și limba sa unitară - limba română, limba primordială și deosebit de

armonioasă care stă la baza tuturor limbilor europene și este aceeași limbă de multe milenii.

Istoria poporului român a fost scrisă în culorile tricolorului și este presărată de fapte mărețe și oameni

valoroși ,care au purtat cu cinste straiele României.

Astfel, marele poet național Mihai Eminescu a reușit să surprindă mai mult decât un scriitor sau un

istoric, emoțional și impresionant fragmente marcante din istoria națională,ducând vitejia în versurile

sale‖ Ce-ți doresc eu ție,dulce Românie/Țara mea de glorii,țara mea de dor?/Brațele nervoase,arma

de tărie/La trecutu-ți mare, mare viitor.‖

Pentru noi românii, în vârful piramidei chipurilor legendare stă Sfântul Voievoid Ștefan Cel Mare, care

a reușit să simbolizeze până astăzi puterea de creație a poporului român "Tineţi minte cuvintele lui

Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe, că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a

mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri ş-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor!"

Pionierul sculpturii moderne Constantin Brâncuși a fost cel care a realizat multe sculpturi în lemn

adesea din inspirație folclorică, continuând o dată cu Coloana Infinitului succesiunea artei‖ Arta nu

face decât să înceapă continuu‖.

46

Marele scriitor Ion Creangă nu mai are nevoie de introducere, ci de mulțumiri pentru felul în care am

râs la năzbâtiile lui Nică, pentru emoția și bucuria resimțită citindu-i mereu poveștile „Cele bune să

se-adune /cele rele să se spele.‖

Portul popular reprezintă una dintre cele mai importante forme de cultură ale unui popor, pe baza lui

realizându-se numeroase cercetări: geneza istorică şi etapele principale de evoluţie, formele

contemporane şi aria de răspândire, originalitatea sa în raport cu portul altor popoare, contribuţia lui

în procesul de geneză al unui popor. Ca element utilitar, costumul se raportează la condiţiile

geografice şi de climă, la ocupaţii şi meşteşuguri.Ca element de podoabă, el este legat de cele mai

importante ceremonii din viaţa purtătorului.

Lista valorilor noastre românești este incomensurabilă, greu de enumerat și prezentat, însă păstrarea

și perpetuarea lor reprezintă un real motiv de mândrie și solidaritate națională.mValorile în care

credem și pe care le promovăm s-au situat întotdeauna în centrul discuțiilor din societatea și cultura

românească. Valorile naționale constituie rădăcina unui popor, acestea nu trebuie înlăturate niciodată

din cadrul unui orizont cultural și istoric propriu.

Valorile trebuie păstrate ca sursă de inpirație și sursă principală de îmbogățire a propriului sentiment

de patriotism.

47

20.

FORMAREA POPORULUI ROMÂN SI A LIMBII ROMÂNE

Prof.Înv. Primar Vintilă Ionela

Școala Gimnazială nr.1 Dobrotești-Teleorman

,, În zorii evului mediu, izvoarele scrise îi atestă pe teritoriul vechii Dacii pe români. Aceasta

demonstreaza ca poporul român s-a format intr-o perioadă anterioară redactării izvoarelor

respective.,,

Etnogeneza româneasca (etnie= popor; genesa= facere), adică formarea poporului român reprezintă

o problemă fundamentală a istoriei noastre. Poporul și limba româna s-au format pe întreg teritoriul

tării în mai multe împrejurări istorice.

În general, dacii au avut relații conflictuale cu romanii, deoarece aceștia din urmă, doreau cucerirea

Daciei. Astfel, intre anii 101-102 d.Hr izbucnește primul război daco-roman care se incheie cu pacea

din 102 în condiții foarte grele pentru daci. Decebal, conducătorul Daciei în această perioadă, încalcă

condițiile de pace, fapt care îl determină pe Traian, împaratul Romei, să pornească la un nou atac

împotriva dacilor. În aceste condiții, izbucnește un al doilea razboi daco-roman între anii 105-106 care

se incheie de această dată cu supunurea Daciei și moartea lui Decebal

După cucerirea Daciei, dacii au continuat să trăiască în spațiul carpato-danubiano-pontic, alături de

coloniștii romani aduși pe acest teritoriu. Datorită acestui fapt, numele de ape (hidronimele) Alutus =

Olt; Samus = Someș; Maris = Mureș s-au transmis romanilor prin intermediul dacilor.

Semnificativ este si faptul că împaratul Traian, după cucerire a numit capitala noii provincii Ulpia

Traiana Sarmizegetusa, asemanător cu denumirea capitalei vechiului stat dac (Sarmizegetusa).

O alta dovadă a continuitații dacice sub stăpânire romană este și răscoala dacilor din 117.

Grăitoare este apoi descoperirea, în circa 100 de puncte de pe teritoriul Daciei romane, a urmelor de

cultură materială dacică datînd din sec II-III. Astfel, continuitatea dacica a fost demonstrată pe baza

unor numeroase documente arheologice, epigrafice, numismatice, si lingvistice.

În urma cuceririi Daciei, procesul de romanizare a autohtonilor se intensifică. Prin romanizare se

înțelege însușirea de către daci a obiceiurilor, credințelor, culturii romane și limbii latine. Principalii

factori ai romanizării au fost: armata romana (veteranii), administrația romana si coloniștii aduși de

48

Traian din toate colțurile imperiului, cultura romana și in mod deosebit, limba latina, limba oficială în

imperiu.

Pocesul de romanizare a fost un proces ireversibil; prin contopirea celor doua civilizații (dacică și

romană) s-a format populația daco-romană, care stă la baza formării poporului român și a limbii

române.

În teritoriile autohtonilor daco-romani pătrund, în jurul sec al IV-lea, primele populații

migratoare. Acestea erau populații care se deplasau dintr-un loc în altul în cautare de terenuri fertile

și pășuni. Aceste valuri sunt însă trecătoare pe teritoriul Daciei și influența lor asupra populației

autohtone a fost redusă. Prezența goților, împărțiți în cele două ramuri— ostrogoții si vizigoții—a fost

atestată în sec III-IV în Moldova și C. Munteană, iar din sec IV în Transilvania. Venirea hunilor i-

a alungat peste Dunare unde au intrat in conflict cu autoritățiile romane. Hunii conduși de Attila se

stabilesc în Pannoni de unde țin sub ascultare Dacia. După moartea lui Attila, dominația asupra

Daciei este preluată de gepizi. Avarii, originari din Mongolia preiau dominația în Europa Centrală

pâna la sfarșitul sec VII.

Slavii pătrund în populația romanizată prin mijlocul sec VI. Majoritatea lor s-au stabilit la sud de

Dunăre, rupându-se, astfel, legăturile dintre populațiile romanizate de pe cele două maluri ale

fluviului.

Deși atacați în permanență de populațiile migratoare, daco-romanii au rezistat pe aceleași locuri

strămoșești, păstrându-și ființa etnică, limba latină și elementele esențiale ale culturii sale.

Coexistența dintre autohtoni și migratori a determinat o asimilare a acestora din urmă datorită culturii

net superioare a daco-romanilor.

Românii sunt numiți vlahi în cele mai multe izvoare medievale. Acest termen apare în limba

slavilor de sud sub forma vlah, iar în limba slavilor de răsărit sub forma voloh. Faptul că slavii

răsăriteni numesc populația romanică, de la nord de Dunare, volohi dovedește că ei au cunoscut-o

‖dintru inceput di direct‖, nu prin mijlocirea slavilor sudici. Dacă românii ar fi migrat din sud, slavii

răsăriteni ar fi desemnat acest popor-nou pentru ei- cu temenul slav, cu care era desemnat in sudul

Dunării, deci cu denumirea de vlah.

Poporul român are la bază: elementul băștinaș-dacii, cel colonizator-romanii și elementul secundar-

slavii. La venirea slavilor, fondul principal de cuvinte și structura latină a limbii era deja formată. Ei au

lăsat cuvinte în limbă, dar n-au putut schimba caracterul romanic al limbii si poporului român.

49

Poporul român a trăit in permanență în spațiul carpato-danubiano-pontic din cele mai îndepărtate

timpuri, organizându-se sub forma unor obști sătești (după retragere) și mai apoi în cnezate și

voievodate.

Sursă: Magda Stan, Cristian-Sorin Vornicu, Istoria de nota 10: clasele a VII-a şi a VIII-a, Bucureşti,

CD PRESS, 2010, pag. 72

50

21.

Cine n-are bătrâni…

Povestire pentru copiii de 9-14 ani

Prof. Adăscăliței Claudia

SCOALA GIMNAZIALÄ‚ RUGINEȘTI

„….-Și-acum, dragii bunicului, hai să vă spui!‖

Era semnul pe care noi îl așteptam toată seara. După ce bunica ne umflase burțile cu gogoși și

bostan copt în rolă, acum eram pregătiți toți băieții ca bunicul să ne spuie. Ne așezam toți care pe

unde puteam și unde găseam loc. Nu mai cârtea nimeni.

„Era o iarnă cumplit de grea. Zăpadă cât vezi cu ochii! Și toiene, tiii!...de înălțimea unui om bun. Nu

se auzea în sat nici lătrat de câine de ger ce era! Tatuca se trezise dis-de-dimineață ca să aranjeze

animalele, să ducă apă și să potrivească velitorile. Când intră în casă, avea nasul și obrajii roșii, iar

barba-i era brodată în promoroacă. L-am auzit cum vorbea încetișor cu mama despre oile care

dădeau semne a făta și de îngrijorarea lor că vor veni suflete tinere pe vreme așa de potrivnică.

Fănică, fratele mai mic, se foi sub cergă, dar nu trecu mult și îl auzii răsuflând ușurel, semn că

dormea încă.

Mămuca se sculă din pat și începu să se îmbrace domol, fără să facă zgomot, ca nu cumva să i se

trezească copilașii. Apoi ieși afară și se îndreptă cu tătuca spre grajd. Mă uitam cu coada ochiului să

văd unde apucă, apoi, sării din pat și după ce am aruncat ceva pe mine am zbughit-o pe ușă afară.

De acolo, tiptil pe lângă streșina casei, tocmai lângă colțul grajdului. Și fiindcă se îngâna ziua cu

noaptea, se zărea pâlpâind un muc de lumânare.

Dar ai mei nu erau singuri. Moș Costache, cel mai vrednic om de pe la noi, cum îl socotea tătuca,

stătea pe o buturugă, iar tătuca și mămuca priveau la el cu niște ochi holbați de parcă vedeau o

nălucă.

51

- E musai să mergi cu mine că n-ai încotro. O lași pe Măria, că știe să se descurce cu copiii, nu-i de

ieri, de azi! Iar ajutor cu animalele ți-o da și Văsîli al meu. Ne gătim de drum că timpu-i din scurt și

nevoile-s mari!‖

-Și a plecat tatăl dumitale, bunicule?

-Firește c-a plecat! Aveți răbdare!

„Când văzui că moș Costache se ridică să plece, mă strecurai încetișor în casă și mă băgai în pat

așa, îmbrăcat. Mai trecu ceva timp și intrară în casă și ai mei. Nu prea înțelegeam eu ce spun, dar

știu că îmi rămăsese în minte drumul lui tătuca la Iași și nu puteam răbda să nu-i spun că știam că

pleacă, nu știam de ce, dar după glasul lui moș Costache pe care îl auzisem în șopron, după uitătura

părinților și după frământările mamei îmi dădeam seama că ceva însemnat se petrecea, mai presus

de înțelegerea mea, poate chiar și a mamei, sau poate chiar și a tatei.

Toată ziua aceea ai mei parcă umblau bezmetici prin casă, prin curte, pe la animale. Mama pregătea

merinde pentru drumul tatei și tot ce era necesar pentru drum. Tata țesăla calul țintat, cel mai vrednic

din caii tatei. Și parcă-l descânta, că-i tot șoptea ceva pe la ureche, ceva tainic ce nu înțelegeam.

Dar au fost și motive de bucurie că toată seara tata a stat cu noi și a dat în mintea noastră, iar mama

a făcut poale în brâu și ne-a lăsat să stăm mai mult ca de-obicei, până târziu, în noapte.

Mama râdea și nu prea, avea pe chip acea îngrijorare ca atunci când unul din noi era bolnav, tata

râdea de ea și-i spuea că.. doar merge la Iași că… acum e om important și pune și el umărul la

țărișoara noastră. Nu am înțeles atunci ce vroia să spună. Știam că pleacă și mă frământam tare că

parcă tătuca nu mai plecase de-acasă așa de parte din câte știam eu. Mama, ca mama. Simțise

parcă în mine frământări nevăzute și mă mângâie pe creștet apoi ne dădu semnalul de culcare.

Spre dimineață am auzit bătaie în geam și-am simțit cum tătuca se gătește de plecare. Am simțit-o pe

mama cum suspină încetișor și n-am mai putut îndura. M-am ridicat din pat și am sărit în gâtul tatei

plângând.

-Ei, ei, dragul tatei! Vezi că-mi trezești ceilalti prunci și-apoi nu-i a bine! Ce-i? Te las să ai grijă de

mamă, de frați și de casă. Ș-apoi am să vin ca vântul și ca gândul acasă, n-avea grijă. Tu să asculți

de mamă-ta și să o ajuți la treburi. Și treburile noastre, lasă-le în grija noastră!

Și tătuca a plecat și s-a întors. Când a venit doar chipul lui vesel mi-a rămas în minte. Mi-a făcut

atunci o promisiune: că mă va lua să-l văd pe domnul Cuza. Eu nu știam cine este că nu prea

52

înțelegeam ce îmi tot spunea tata de unire și lucruri de astea. Abia târziu, mult după ce îl văzusem,

după ce mă dusese tătuca să-l văd, am realizat ce se întâmplase cât fusese tata plecat și mi-am dat

seama că a fi OM și a dori să faci ceva pentru țară nu înseamnă să faci declarații, să bați cu pumnul

în masă și să spui că-ți iubești țara. Nu! Înseamnă să vrei să-ți crești copiii putând să-i privești în ochi

și să spui că n-ai trăit degeaba.‖

-Bunicule, cum era domnul ăsta, Cuza, că ai spus că l-ai văzut?

-Nu l-am văzut de aproape. Mă urcase tătuca în spatele lui să-l văz. Dar din atât cât l-am văzut am

înțeles de ce a fost ales domnitor. Era îmbrăcat cu straie strălucitoare de voievod și mergea pe cal

drept și dârz. Privea mulțimea parcă din toate părțile fără însă să miște capul. Am înțeles atunci de ce

tătuca și moș Costache sperau ca lucrurile să fie altfel. Își puseseră speranța în Vodă Cuza. Cu

timpul s-a dovedit că n-au greșit. Multe lucruri s-au schimbat prin sat pe la noi și prin alte sate. Iar eu

m-am mândrit întotdeauna cu tata.

-Acu, haideți la culcare, dragii moșului, că mâine-i altă zi și mai vorbim despre alte și alte amintire de-

ale mele.

Ne-am băgat în pat, dar eu tot cu privirea la bunicul. Nu puteam să nu mă gândesc la câte lucruri,

câte întâmplări și câte experențe de viață a fost părtaș, Întelegeam acum parcă vorba aceea:„ Cine n-

are bătrâni, să și-i cumpere.‖

53

22.

ÎNCHINARE DOMNITORULUI

Înv. MANOLE ANGELICA

Șc.Gimnazială „Constantin Parfene‖ VASLUI

Când oamenii-s ascunși de gerul iernii,

În piața mare-i lume adunată:

În seara asta soarta țării

De un divan ad-hoc este votată.

Cineva aduce vestea așteptată:

- Cuza este ales azi domnitor !

Mulțimea strigă înfierbântată:

- Domnul Cuza e pentru popor !

Ai domnit doar șapte ani cu bine,

Grijile pe umeri ți le-ai pus!

Și ai schimbat numele-n renume,

La Poarta Otomană când te-ai dus!

Nu ai lăsat genunchiul la pământ,

Papucul pașei nu l-ai sărutat umil,

Legi bune ai creat cu mult avânt,

Cu soața ta, Elena-ai fost gentil.

Umblai prin târguri preschimbat în negustor,

Ocaua mare-ai pus la loc de cinste.

De tine, Doamne, iar îmi este dor,

Istoria repetă dulcile-ți cuvinte :

54

-La țară nouă, lege nouă,

Să respectați a statului hotar!

Școli, cărți, pământ, eu vă las vouă,

Nu vreau să fie totul în zadar !

Când cei din fruntea țării te-au demis

Și te-au silit să pleci pe căi străine,

Poporul nostru întreg a plâns,

Gândind la zilele de mâine.

Ca tine n-a mai fost alt domnitor,

Să lupte pentru cărți și să dezlege norii.

Ai fost iubirea întregului popor,

Vei lumina din file de istorii !

55

23.

CINSTIRE LUI ȘTEFAN CEL MARE

poezie istorică

nivelul de vârstă căruia i se adresează- 8-10 ani

Prof. înv. primar Botezatu Cristina

Școala Gimnazială Nr. 10 Bacău, jud. Bacău

Vestit domn, Ștefan cel Mare,

Al Moldovei mândru soare!

În război- sabie dreaptă,

În pace- minte-nțeleaptă,

Dușman aprig răilor,

Scut drept, ferm al bunilor.

A strămoșilor oglindă,

Vorba-i satele colindă

Să îmbie la păstrare

A românilor hotare.

- Ai stins urmă de păgâni

Ce doreau pe noi stăpâni,

Ai zidit turnuri armate

Peste cetăți ferecate,

S-aperi glia ta străbună,

S-aperi patria ta mumă!

Domnul bun nouă te-a dat

Să fii păcii împărat,

Să așterni liniștea-n țară,

Să alungi de la hotară

Piaza rea dinspre români,

Să-i păstrezi liberi, străbuni.

Pe Moldova ta iubită

56

N-ai dorit-o asuprită,

Ai strâns iute brazi-bărbați

Falnici fii, mândri soldați,

Armia cotropitoare

Din sabie s-o doboare.

Sfânt lăcaș ai ctitorit

După ce ai biruit,

Pentru-a minții-mbărbătare

Și-a inimii alinare.

Fiecare rugă-a ta

Pe străbuni i-ncuraja,

Făcând scut din săbii late

Din hotar până-n cetate.

Ștefan, al Moldovei domn

S-odihnește-n veșnic somn

La Putna, în mănăstire,

Spre-a românilor cinstire!

Faptele-i de viteje

Au scris istorie vie

Pentru pruncii de urmași,

Dârzi, drepți, falnici românași.

Ștefan, Ștefan, domn cel sfânt,

Simbol ești pe-acest pământ

Al eroilor cei drepți,

Ne-nfricați și înțelepți!

Ștefan, Ștefan, domn cel mare

Cârmaci fără-asemănare

Al Moldovei, dulce vatră,

Cu vieți multe apărată!

57

24.

Eroii noștri

– poezie pentru nivelul de vârstă 8-10 ani –

de prof. înv. primar Ana Baciu

SCOALA GIMNAZIALA „MIHAI EMINESCU‖ loc. RIFOV, Jud. PRAHOVA,

Eroii noștri au luptat,

Cu brațe tari au apărat

Neamul român și l-au iubit,

Iar sângele și l-au jertfit.

Și voievod, și om de rând,

Cu toții într-un mare gând

S-au adunat, s-au sfătuit,

Pe câmpul luptei au pornit.

Cerul senin, numai speranță,

Și mintea, plină de povață,

I-au animat în bătălie,

În lupta pentru sfânta glie.

Tineri bărbați, au părăsit

Căsuța-n care-au locuit,

Căci datoria i-a chemat –

Poporul nostru au salvat.

58

25.

Legenda tricolorului

Prof. înv primar Paicu Lenuța

Școala Gimnazială Ciprian Porumbescu, Jud. Suceava

Dragomir, viteaz bărbat la luptă a fost chemat .

Trei fete omul avea și-o nevastă frumușea.

La plecare mult au plâns și în brațe s-au cuprins

Fetele cele frumoase rămâneau singure , triste.

Ca să îi treacă de dor, au dat tăicuțului lor

Trei batiste colorate de mânuța lor lucrate.

Ana, fata cea mai mare , i-a dat albastră culoare,

Ca ochii ei minunați, albăstrii și luminați.

Mijlocia, Anetuța, i-a colorat batistuța

Ca și părul ei bălai, ca și soarele de mai.

Doar mezina, Ilenuța , n-a mai vopsit batistuța

Albă năframă i-a dat , tatălui său, brav soldat.

Cu batistele în mână și durere în inimă ,

A pus două-n buzunar, iar cea albă în pieptar.

Lângă inimă să-i tină dorul pentru-a lui copilă

Ce a rămas plângând acasă , tristă fără al ei tată.

La război, viteaz bărbat, cu mult curaj a luptat

Dar un glonte l-a străpuns, în inimă i-a pătruns.

Tovarășii săi de arme, căutând în buzunare,

Ceva ce drept amintire pentru-ai săi copii sa fie,

59

Batistele au găsit și spre ele au privit.

O batistă albăstrea și galbena lângă ea,

Iar în buzunar la piept , batista ce s-a-nroșit

De la sângele vărsat de acest viteaz soldat.

Camarazii le-au luat, toate trei le-au inodat

Prinzându-le ca pe-un dar pe-o ramură de stejar.

Cu curaj ei au luptat și țara și-au apărat,

Cu tricolorul în frunte au câștigat multe lupte.

De atunci, legenda spune, steagul nostru este-n lume

Mândrul , falnic tricolor, pentru țară și popor.

Noi cu drag să îl păstrăm , să-l cinstim și să-l purtăm

Peste tot în larga lume, pentru –al României nume.

60

26.

RECUNOȘTINŢĂ

poezie istorică- 9-12 ani

Prof. ȋnv. primar Barcan Carmen – Mihaela

Școala Gimnazială Nr. 10 Bacău, jud. Bacău

Ţara mea-i țară străveche

Cum alta-n lume nu mai este.

De la daci, de la romani,

De la Sarmizegetuza

Rămasă de mii de ani.

E colț de rai, plai de poveste,

Mult rȃvnită de dușmani.

Strămoșii ȋns-au apărat

Cu mult sȃnge vărsat

Patria noastră romȃnă,

Glia cea străbună.

Din veacuri și pȃna azi

Au dorit s-avem o țară

Frumoasă și neprețuită

Precum o comoară.

Mȃndru să fii, tu, romȃne,

De bravii noștri eroi

Care, ne-nfricați ȋn lupte,

Viata și-au dat pentru noi!

Apără-ți mereu pămȃntul!

Ţine steagul ridicat

Ca la Plevna, pe redute,

Cum neamul te-a-nvățat!

61

Înalță bucuros

Steagul falnic, glorios!

Scumpa noastră Romȃnie

Leagăn părintesc să-ți fie!

Să nu uiți, tu, romȃne,

Că bravii noștri domnitori

Precum Ștefan, Ţepeș Vodă

Vrut-au soare, și nu nori,

Prieteni și nu cotropitori!

Cum Mihai și oastea

Înfruntat-au pe tătari

Iară Horea, Crișan, Cloșca

Apărat-au pe iobagi.

Strașnic domn și Cuza Vodă

Ce Unirea a-nfăptuit!

Pentru nația romȃnă

Vis de veacuri s-a-mplinit!

Peste ani, ȋntreg poporul

Marea Unire a sărbătorit!

Cu lacrimi de bucurie

La Alba, cu inimă mare au venit.

Mii de ani, lacrimi și sȃnge

Au brăzdat pămȃntul reavăn.

Glia noastră strămoșească

Mult a mai fost ȋncercată!

62

De aceea, drag copile,

Prețuiește tot ce vezi!

Tot ce te-nconjoară astăzi

Eroilor le datorezi!

Recunoștință veșnică le poartă

Acestor suflete mărețe!

O rugă sinceră, fierbinte,

Pentru-a lor suferință!

Ţară scumpă, icoană dragă,

Meleag de dor nemuritor,

Te prețuiesc ca pe o mamă

Cu glasul blȃnd, ocrotitor!

Cu grai dulce, romȃnesc,

Mereu am să vorbesc!

Portul popular am să-l cinstesc,

Tradițiile de veacuri am să le ȋmpărtășesc.

Inima ta, romȃne,

Oriunde-n lume s-ar afla,

Mȃndră de țara ta să fie,

Cu drag să poarte recunoștința ta!

Senin să îți fie pasul,

Călăuză – gȃndul bun,

Credința să te-nsoțească

Pe drumul tău plin de speranță

De bine și frumos ȋn viață!

63

27.

Să ne cunoaștem valorile naționale!

Nivel de vârstă: 7-11 ani

Prof. înv. primar: Fiștoc-Serghescu-Bondu Mădălina-Florina

Școala Gimnazială ,,Mihai Eminescu‖,Ploiești

Tu, copile drag, e necesar să știi

Că țara ta oferă multe bucurii

Și, stat fiind ca oricare

Are valori naționale.

Credința, noblețea, spiritul de sacrificiu

Sunt doar câteva dintre acestea

Dar, poți fi sigur

Că ele fac diferența.

Păstrarea valorilor naționale

Reprezintă o necesitate

Pentru fiecare popor

Ce-și prețuiește propria identitate.

A noastră țară a găzduit dintotdeauna

Oameni valoroși, cunoscuți în toată lumea

Scriitori, sculptori ori pictori

Sunt câțiva din cei care

Au dus numele țării peste hotare.

În timpuri străvechi, demult apuse

Pe teritoriul țării noastre

Se purtau războaie aprinse

Strămoșii noștri, geto-dacii

Au dus lupte crâncene cu alte popoare

Pentru ca noi, astăzi să avem un spațiu așa mare.

Conducători precum Burebista sau Decebal

64

Au luptat de la început pentru independență

Curajul lor, perseverența, dragostea de popor

Au reprezentat sticluța cu esență.

Mai apoi, răscoale, revoluții

Congrese și multe discuții

Toate având ținta finală

Emanciparea și integritatea națională.

Astăzi, țara ta-i integră

Și veșnic o să rămână

Dacă știm s-o prețuim

Și ne vom ține de mână.

Tu, copile drag, e necesar să știi

Că țara e precum o mamă,

O mamă cu proprii ei copii.

Iubește și apără-ți patria dulce

Căci ea te va găzdui și te va călăuzi

În orice colț al lumii te vei duce.

65

28.

TREPTE SPRE MAREA UNIRE

Nivel de vârstă: 10-14 ani

Prof. Nicolăiță Marelia Carmen

Colegiul Naţional. "Ioniţă Asan". Caracal.

Cuza-Vodă, domn iubit,

Moldovenii i-a unit

Cu muntenii, frații lor,

Sub iubitul tricolor,

S-a-mplinit astfel un vis

Pentru care, ne-ncetat,

Toți românii au luptat:

Și-au jurat ca ardelenii

Să vină cu frații lor

Mihai-Vodă, Vladimirescu,

Avram Iancu și Bălcescu.

Am dorit s-avem o țară

Rotundă și unitară.

Secole ne-au trebuit

Până visul s-a-mplinit:

România dodoloață

S-a născut în anu-n care

S-a jucat hora cea mare:

1918, an sfânt pentru pentru românesc pământ.

66

29.

ȚARĂ DRAGĂ

Nivel de vârstă: 6-7 ani

Prof. Nicolescu Mihaela

SCOALA GIMNAZIALÄ‚ NICOLAE TITULESCU

Să știi, copile drag, că țara

N-a fost mereu atât de mare,

A fost făcută părticele

Și-au năvălit în ea popoare.

Și-au luptat străbunii noștri

S-o apere de-ai ei dușmani

Și-au dat și viața ei, strămoșii,

Să fie liberă mulți ani.

Avem o țară ca-n poveste

Unită, liberă și mare.

Au scris strămoșii noștri file

De eroism, curaj, iubire.

Să o păstrăm nealterată,

Așa frumoasă și curată.

67

30.

Din inimă de român

Grupa de vârstă: 6-13 ani

Prof. Petcu Elena Cristiana

SCOALA GIMNAZIALÄ‚ DOBROSLOVENI

Țara mea, țară de dor,

Încercatul meu popor,

Mulți au vrut să te răpească,

Scumpă țară românească.

Trecutul tău glorios

Este astăzi de folos

Celor ce liberi trăiesc

Pe scump pământ românesc.

Avem țară minunată,

De istoric-ncărcată,

Țară mândră, Românie!

Popor românesc, drag mie,

Prețuim trecutul sfânt,

Dăinuim pe-acest pământ.

Valori, tradiții păstrăm,

Trecutul îl respectăm.

68

31.

MIHAI VITEAZUL ŞI SINAN- PAŞA

AUTOR: PROF. PARASCHIV ELENA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „ SF. ANDREI‖ SLOBOZIA, IALOMIŢA

Domn al Ţării Româneşti,

Falnicul Mihai Viteazul,

Doreşte să i se micşoreze birul ţării strămoşeşti

Dar sultanului nici că-i pasă.

Vodă s-a supărat

Şi de luptă s-a gătat.

Sinan-Paşa a fost trimis,

Însoţit de ieniceri, spre „paradis‖

Să-l învingă pe Mihai.

Acesta l-a aşteptat la Călugăreni.

Ca un fulger a intrat,

În şirurile sălbatice de duşmani

Şi deodată s-a trezit

Cu Sinan-Paşa faţă-faţă.

Luptând bărbăteşte, cu stânga l-a atacat

Şi pe dată l-a lovit.

Turcul nu ştia că e stângaci

Şi în dreapta s-a ferit.

Îl loveşte cu barda sa,

Răsturnându-l chiar în unda mocirloasă,

Rupându-i doi dinţi,

Arătându-i puterea domnească.

69

Turcii speriaţi, văzându-şi doborât comandantul,

Au rupt-o la fugă

Şi astfel Mihai a fost numit Viteazul

Şi independenţa ţării o câştigă.

70

32.

Straiul strămoșesc

Nivel: gimnazial

Prof. Bostănescu Irina

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 10 BACĂU

Un fiu de domnitor, odată,

Porni pământul să-l străbată,

Să-și logodească lui mireasă;

Și se opri lângă o casă,

Unde ședea, în drum, afară,

O fată plină de sfială,

Cu-o haină tare minunată

Făcută parcă-n nestemate.

- Slăvită fată-mpodobită,

Din care lume ești venită?

Fă-ți osteneală și îmi spune

Care îți este al tău nume.

- Maria-mi spune, împărate,

N-am bogății nenumărate,

Eu sunt doar o fată sărmană

Și care-n lume sunt orfană.

- Spune-mi atunci, copilă dragă,

Unde-ai plecat, cu o desagă,

Înveșmântată-n chip frumos,

Cu portul nostˊ din moși strămoși?

- Prea înțelepte domnitor,

E ziua marelui ocrotitor

Și de minuni mult făcător,

Dimitrie cel preasfânt.

Și, cum bucuroasă sunt,

71

Astăzi m-am gătit cu zor

Și merg să culeg cu dor

Trei flori dragi de dumitrițe

De-acolo din poieniță,

Să le duc cu evlavie

Unui sfânt ce-n ceruri are

Slava cea nepieritoare.

- Și, firesc, tu te-ai gătit,

Cu-un strai nou, neprihănit!

- Minunate prințișor,

Eu am tot cusut cu dor,

Pe bundiță și catrință

Câte o mică dorință.

- Știi tu oare, o copilă,

Să faci astă cusătură?

- Știu, preaminunat stăpâne,

Să fac orice cusătură.

Și mai știu a țese-n tihnă

În stativele bătrâne,

Pânză-n casă înnălbită

Din inișor făurită

Sau din cânepă și lână

Cum mi-a spus mie-o bătrână.

Eu am o catrință pestriță,

Făcută în patru ițe,

E o catrință vrâstată

Cu roș, negru și-un pui de galbân.

Am pus eu un strop de soare,

Și-am pus râuri mișcătoare,

Semn de viață luminată

Și poate, îmbelșugată.

72

Pe cămașă am cusut

Doar cu fir de borangic

Câte-un pui frumos de floare

Ca o zi de sărbătoare

Cum aș vrea să-mi fie viața

Ca soarele dimineața.

Cu un glas sfios, smerit

Astfel copil-a vorbit

Și, plină de gingășie,

Îi spune cu duioșie.

- Domnule prealuminat,

Frumos te văd îmbrăcat,

Într-un strai de sărbătoare

Și cu mândră cingătoare.

-Drept ai spus, nu-i oarecare

Ia ce-o port cu ardoare.

La această lucrătură,

Vezi tu-n orice-mpunsătură

Lacrima din țesătură?

E cămeșă moștenită

De-a mea mamă făurită

Pentru cel ce i-a fost blând

Însoțitor pe pământ

Hărăzit de Domnul Sfânt.

N-a purtat în astă viață

Cămașa cea-mpărătească

Ș-a rămas pentr-un odor

Crescut fărˊ de-ndrumător

Fără sfatul părintesc

Fără un tată trupesc.

Părintele meu iubit,

73

În bătălia-a pierit,

Ucis de sabia turcească

Ce-a vrut pământul să-l răpească.

Era-n mijlocul lui Gerar,

Povestește-un cărturar,

Când în Țara Românească

Și-n Moldova creștinească

Oastea turcă a venit,

Pământul a cotropit.

Ștefan atunci a ieșit,

La Vaslui el s-a oprit,

Tabăra și-a rânduit.

Cu șiretlic i-a momit,

În locul orânduit,

Încet i-a înconjurat,

Și pe dată i-atacat

Și pe toți i-a înglodat.

Și cum ceața s-a lăsat,

Între ei s-au cam tăiat,

Iar cei care au scăpat

Mintenaș s-au împrăștiat.

Românii s-au avântat,

La Dunăre i-au alungat

Pe toată lifta turcească

Ce-au vrut țara s-asuprească.

Este lupta cea vestită

La podu-Nalt rânduită

Când în zori, de dimineață,

Lâng-o mlaștină aleasă

De marele domnitor,

Al țării ocrotitor,

74

Oastea noastră românească

Au tăiat limba turcească.

Atunci, părintele meu iubit,

De-un turc a fost nimicit.

Și-a pierdut viața trupească

Pentru cea dumnezeiască.

Și noaptea-n a sa chilie,

Rugându-se cu-evlavie,

Maica mea cea preaiubită,

Cu priceperea-i vestită

Cosea-n fir de borangic

Dor și jale, plânset mut

Cu-un fir ce este-nnegrit

Și cu roșu împletit,

Semn de viață, de lumină,

Pentru tot ce o să vină,

Bucurie și răbdare,

Pace, milă și iertare.

Și-un chimir ea mi-a făcut

Mijlocul să mi-l încing

Și în lume să pornesc

Pânˊ opincile se tocesc,

Ca să-mi găsesc mireasă

Vrednică și drăgăstoasă,

Nu să aibă bogăție,

Dar să știe ea să ție

Rânduiala strămoșească

Și credința cea cerească.

Și, privind la copiliță,

Inimă de româncuță,

Feciorașul cel domnesc,

75

Din scaun moldovenesc,

Ia dat haina-mpărătească

De o vrednică mireasă.

Și la nuntă au jucat

Toți cei ce s-au întâmplat

În cel târg împărătesc,

Bacău, cum îmi amintesc.

Prin urmare, știți voi oare

Care este cel veșmânt

Ce este neprețuit?

Nu-i hlamida-mpărătească

Și nici purpura domnească

E un strai smerit, venit

Din vremuri fără sfârșit

Care știe să ne spună

Povestea neamului care

S-a născut într-o vâltoare,

Neamul nostru românesc,

Neamul nostru creștinesc.

76

33.

SUNTEM COPII, SUNTEM ROMȂNI!

Poezie, nivel de vȃrstă: 9-10 ani

Prof. înv. primar MAGDALENA MOROMETE

SCOALA GIMNAZIALA "ION MINULESCU" PITESTI, JUD. ARGES

Suntem copii, dar ne iubim pamȃntul,

Pamȃntul ţării noastre bun.

Suntem copii, dar noi iubim cuvȃntul,

Cuvȃntul romȃnesc cel din străbuni.

Suntem copii, dar ne iubim toţi fraţii

Ce-aici trăiesc, în Romȃnia mare,

Uniţi și nemișcaţi ca și Carpaţii,

Vorbind aceeași limbă-ntre hotare.

Suntem de două mii de ani romȃni

Și ne-am unit acum pentru vecie,

Slăvind eroii neamului străbun

Ce s-au jertfit pentru iubita mare Romȃnie!

77

34.

"Tahm Rayis"

Nivel gimnazial

prof. Mateş Ionela Cristina

"Tahm Rayis,

Crăiasa mesageţilor,

Regina patrioţilor!

Tomiris!

Părinţii tăi:

Herodot, Strabon,

Polyaenus, Cassiodorus

Şi Iordanes - te-au lăudat!

Ne-ai scăpat de Cyrus,

Răul persan împărat,

Care pe fiul tău

Spargapises l-a-mbătat!

Tomiris, tu ne-ai învăţat

Că cei lacomi de sânge

Cu sânge muri-vor adăpaţi!

Frumoasă şi puternică,

Pe Cyrus cel Mare

L-ai învins, cap pentru cap, plătind!

78

Pontul Euxin -

Tomisul, Constantiana,

Constantia, Constantza

Sau Kustendje, tu ai salvat!

Chiar un arab, un scriitor,

Evlia Celebi,

Trecând pe acolo, spune

De Tomis, un oraş!

Ion Ionescu de la Brad

Despre Custendje a afirmat,

Că-i negoţ de realizat!

Tomis, tu pe mulţi i-ai inspirat!

Pe căutătorii de comori,

Pe colecţionarii de antichităţi,

Pe numismaţi, pe cercetătorii arheologi!

79

CUPRINS

Valorile naţionale pe înțelesul copiilor 1

Sărbătorile primăverii la români -Mitologia, între superstiţie şi legendă 3

Palatul Fanteziei 5

Legenda fȃntȃnii 7

Educarea şcolarilor în spiritul valorilor naționale 10

Sabia lui Ștefan cel Mare 13

Legenda Dochiei 15

ARIEȘ, FECIORUL MUNȚILOR 17

REGINA MARIA ȘI UNIREA DIN 1918 20

Draconul magic 22

IOAN DRAGALINA, UN NUME CU RENUME ÎN ISTORIA ROMÂNIEI 24

VALORILE NAȚIONALE-SIMBOLURI ALE POPORULUI ROMÂN 28

MAREA UNIRE 31

Mircea cel Bătrân după 600 de ani 33

Visul unei înfrângeri 35

Avram Iancu în tradiţia poporului român 37

Dacii și aurul 40

Piatra Șoimului 43

Alături de români valoroși 45

FORMAREA POPORULUI ROMÂN SI A LIMBII ROMÂNE 47

Cine n-are bătrâni… 50

ÎNCHINARE DOMNITORULUI 53

CINSTIRE LUI ȘTEFAN CEL MARE 55

Eroii noștri 57

Legenda tricolorului 58

RECUNOȘTINŢĂ 60

Să ne cunoaștem valorile naționale! 63

80

TREPTE SPRE MAREA UNIRE 65

ȚARĂ DRAGĂ 66

Din inimă de român 67

MIHAI VITEAZUL ŞI SINAN- PAŞA 68

Straiul strămoșesc 70

SUNTEM COPII, SUNTEM ROMȂNI! 76

"Tahm Rayis" 77

81

Mulțumim cadrelor didactice din România

pentru organizarea activităților dedicate Centenarului Marii Uniri,

din cadrul proiectului Vox Libris

și pentru participarea la realizarea acestui eBook.