Dupa melci de Ion Barbu

Poezia “Dupa melci” a aparut in 1921 si a fost publicata in revista “Viata Romaneasca”.Balada apartine celei de-a doua etape a creatiei Barbariene , o imbinare paradoxala intre

tema jocului , specifice varstei inocente si gravitatea morala ce vizeaza insasi coditia umana. Tema fundamentala pare a fi cuvantul si capacitatea acestuia de a schimba fata realitatii.

In structura de suprafata pare o poezie pentru copii deoarece personajul principal este un copil care traieste o experienta ce-I modeleaza sensibilitatea, il face sa intrevada o lume ascunsa ochiului obisnuit, care-i va tulbura linistea sufleteaza si optimismul specifice varstei.

In structura de adancime , insa, “Dupa melci” este o poezie de cunoastere, o drama a descoperirii trptate si nebanuita a puterii cuvantului, a stihiilor unei nature imprevizibile si a rasturnarii unei ordini prestabilite.

Poemul e structurat in trei capitole. Totusi in text se pot indentifica patru parti simetric armonizate cu lungimi si scurtimi ce sugereaza masura versului popular. Persoana I este cea mai potrivita alegere pentru exprimarea tulburatoarelor revelatii si uimiri ale cunostintei copilului care se exterioriseaza prin exclamatii si interogatii, prin folosirea cu rolstilistic a semnelor de punctuatie si mai ales a punctelor de suspensie.

Dupa ce se fixeaza spatial (lumea satului) si timpul intamplarilor (primavera) intr-o tonalitate umoristica si autoironica, poetul se opreste apoi asupra schemei epice srpinsa in elementale ei fundamentale. Simtind mirosul unei primavera timpurii pornise cu totii spre padure intr-o pornire expansiva de a tatona semnele anotimpului atat de asteptat , satui de aerul inchis al bordeiului.

Oprirea la melc se explica prin tainica posibilitate de comunicare ce natura a copilului. Caci mica vieate astepta omul sa-l dezgroape, sa oficieze intr-un fel iesirea din letargie la viata. Stiut faptul ca in copil planul fabulosului acopera o parte a realitatii pentru atagonistul asculta soapta gandului care-I spune taina melcului.

Descantecul copilului acum o invocare a finite sa iasa din nefiinta. Functiile descntecului in folclor asociat de obicei cu anumite ritualuri magice tin de indepartarea raului , a bolii, a necazurilor din familie, de anulare a unui bluestem , acum de readucere in prezent a unui disparut.

Descantecul copilului care de data asta are un rol revitalizant de trezire la viata a unei vietati adormite, ascunse de frigul iernii. El este si un elogie al venirii primaverii. Asezat in genunchi copilul asteapta iesirea melcului. Insa pe seara se porneste vantul , sunt prezene “joimaritele” , “nalucile noptii se inghesuie si o gusata fioroasa se apropie, acoperindu-l pe copil care fuge acasa. Este o lume a miturilor cosmice nedesfirata inca ca si in cazul Dochiei cu multele ei cojace.

Cuvintele “amgesc” , “vrajesc”, aparentele sunt inselatoare astfel incat mintea cruda a copilului inventeaza finite caudate , ireale care-I coplesesc imaginatia si-l inspaimanta.

In partea a II-a se dezlantuie noaptea cu viscolul dusmanos si cu poezia alba si nesfarsita a iernii. In caminul parintesc langa focul vartos copilul uita de melc. Cand isi aminteste invoca vantul primaverii si-l roaga sa nu-l nimiceasca pe melc.

In partea a III-a se revine la planul exterior al naturii, copilul iesind sa vada ce s-a intamplat cu melcul. Descan tecul din prima parte se transforma acum I bocet ca imn al mortii. Traseul dintre cele doua forme de manifestare a spritului, al descoperirii mortii, al constinetizarii puterii cuvantului si astfel al maturizarii treptate. Copilul adduce melcul acasa si-l aseaza in pod sa-I fie alaturi, aproape ca un martoe al dobandirii stiintei de sine.