D umnezeu vs demon. Mitul folcloric al creaţiei

„Demonul... este o înfruntare mândră a cerului; este un dispreţ pentru Fatum şi o presimţire a incapacităţii lui”.

V. G. Belinsk

Într-o cercetare critică asupra folclorului românesc, N. Cartojan aminteşte despre un mit cosmogonic, pe care-l rezumă astfel, după o variantă din Moldova:

„Înainte de creaţiunea lumii, era un noian întins de apă peste care se plimbau Dumnezeu si Satana. Cand Dumnezeu s-a hotărât să facă pământul, a trimis pe Satana (în fundul mării) ca să ia de acolo sămânţă de pământ în numele Său şi să I-o aducă deasupra apei. De două ori se scufundă Satana în fundul mării, dar în loc să ia sămânţa în numele lui Dumnezeu, după cum i s-a spus, a luat-o în numele său. Când se ridică in sus, până să ajungă la suprafaţa apei, toată sămânţa de pământ i-a scăpat printre degete. Abia a treia oară, coborându-se în fundul apelor, a luat sămânţa de pământ în numele lui şi al lui Dumnezeu. Când s-a ridicat deasupra apei, i-a rămas puţin pământ sub unghii, adică atâta cât luase în numele Domnului, restul fusese spălat de ape printre degete. Cu pământul rămas sub unghiile diavolului, Dumnezeu a făcut o turtiţă pe care s-a aşezat să aţipească. Satana, crezând că Dumnezeu doarme, s-a gândit să-l răstoarne în apă şi să-l înece, ca să rămână el stăpân pe pământ, dar în măsura în care îl rostogolea, pământul creştea şi se întindea sub Dumnezeu. În chipul acesta, pământul a crescut atâta încât apa nu a mai avut loc unde să încapă...”1.

Dar, când Dumnezeu se trezeşte, observă ca Pământul se întinde aşa de tare încât nu mai era loc pentru ape. Neştiind cum să remedieze această stare de lucruri, trimise albina la arici – cel mai învăţat dintre animale (apărând astfel şi neconcordanţa dintre lucruri, căci se precizase că nu era decât un noian întins de ape) – ca să-i ceară un sfat. De la acesta află că trebuie să facă munţi şi văi ca să lase loc apelor. N. Cartojan rezumă şi-şi însuşeşte concluziile la care ajunsese şi Dähnhardt in 1907, din care rezultă că, în varianta românească, mitul comporta două motive: 1) motivul oceanic al „Apelor primordiale”, din fundul cărora este adusă „sămânţa de pământ” , şi 2) motivul dualist al creaţiei lumii prin colaborarea celor doua Fiinţe antagoniste. Dualismul, dupa cum conchide Dähnhardt, este de origine iraniană, iar motivul oceanic, necunoscut în Iran, este din plin atestat in India.

Deci, motivul cosmogonic, aşa cum a circulat în Balcani şi la alte popoare din Europa centrală si orientală, ar fi produsul fuziunii a două teme diferite: prima indiană, cealaltă iraniană. Referindu-se la aceasta concluzie, Cartojan afirmă că „motivul acesta oceanic din India a emigrat in Iran, unde s-a întreţesut cu motivul dualist. El a fost, apoi, in această formă împrumutat de sectele eretice desprinse din creştinism, care furnicau pe pământul Asiei Mici în primele veacuri ale creştinismului (gnostici, mandei, manihei). Aceste secte au preluat legenda indo-iraniană, dându-i forma pseudo- creştină, şi au trimis-o mai departe bogomililor”.

Dar, după cum menţionează Mircea Eliade, în “De la Zamolxe la Genghis-Han”, acest mit cosmogonic românesc a fost înregistrat în mai multe variante, dintre care cele mai cunoscute au fost studiate şi publicate de Tudor Pamfile, Elena Niculiţă Voronca, Florian Marian si I. A.

1 Nicolae Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, vol. I, Buc., 1929, pp. 37-38

Candrea. Eliade îşi propune astfel, în lucrarea sa, să facă un studiu asupra influenţei culturii slave asupra folclorului românesc, care, după convingerea lui Iordan Ivanov, aceasta ar fi originea bogomilică a mitului, împotrivindu-se concepţiilor lui Dähnhardt şi celor ale lui Cartojan. Dorind să scoată la suprafaţă adevărata origine a mitului, Mircea Eliade studiază si alte variante ale acestuia, printre care legenda bulgară, legenda ţiganilor din Transilvania, varianta ruseasca, precum si cea din Bucovina, legendele letone, poloneze, baltice, mordvine si incearca sa găsească o explicaţie simbolică asupra ipostazelor lui Dumnezeu din mit.

Esenţa variantelor e aceeaşi: noianul întins de apă, apariţia Domnului singur si apoi alături de Satana, dorinţa unanimă de a creea pământul, scufundarea diavolului până în fundul apelor să aducă pământ, „turtiţa” de pământ ce se extinde sub Dumnezeu.

Diferenţa dintre aceste legende nu conta in schimbarea mesajului transmis prin mit, ci doar nuanţează credinţa şi stilul de a povesti, de a nuanţa, de a atrage atenţia asupra unui motiv ori crez al fiecărui popor din regiunile studiate.

Astfel, bulgarii nici nu acceptă ca diavolului să i se dea şansa de a atinge fundul oceanului, atâta timp cât acesta porneşte la drum fără a-l pune pe Dumnezeu mai presus de el, accentuând in acest fel pe ideea nimicniciei demonului. Însă, ca o contrazicere, după ce se trezeşte şi vede aceeaşi întindere de pământ nesfârşită, Dumnezeu află soluţia dilemei de la diavol. El este cel care ştie că doar Creatorul trebuie să lovească pământul cu un baston, să facă semnul crucii în cele patru vânturi şi să zică: „Atât Pământ, ajunge!”.

La comunitățile rrome din Transilvania întâlnim un punct de vedere mai îndrăzneţ. Ei îi acordă Satanei eventualul apelativ de „prieten” al lui Dumnezeu, dar acesta e sortit eşecului căci râvneşte la locul Domnului, acela de a sta sub copac, deşi acest element apare in mod ciudat în legendă. Se precizase că Dumnezeu a făcut pământul, nu şi vegetaţia, din care vor rezulta, în cele din urmă, oamenii.

La ruşi, pământul creat se lărgeşte în mod miraculos, fără ca Dumnezeu să adoarmă. Acesta nu doar a făcut pământul, ci îl şi protejează nepermiţându-i diavolului să-l distrugă. Inferioritatea demonului este şi mai bine pusă în evidenţă în legenda bucovineană, care-l transformă într-o entitate minusculă, în raport cu celălalt, şi care-şi duce veacul într-un bulgăre de spumă. Dumnezeu apare plimbându-se cu barca, un element nou preistoriei, aparent inutil, căci Domnul pluteşte deasupra apei, nu înoată sau merge. În drumul Său întâlneşte bulgărele de spumă şi-l acceptă pe diavol în barca sa. Urmează apoi aceleaşi etape: cele trei scufundări, crearea Lumii din câteva fire de nisip, odihna lui Dumnezeu in timpul nopţii, tentativa diavolului de a-l îneca cu consecinţele cunoscute, întinderea Pământului.

Legenda poloneză este izbitor de asemănătoare cu cea culeasă din Bucovina. Apare ca element distinctiv imaginea Divinului urcându-se în cer, acolo unde îi este locul, de altfel, iar răul este aruncat în abis, ceea ce constituie pedeapsa pentru nesupunerea lui.

Prezenţa ariciului (înlocuitor al Diavolului) nu este doar în legenda românilor, ci şi în cea letonă, unde era doar în trecere şi intra in discuţie cu cel aflat in dilemă şi îi dă soluţia salvatoare de a face munţii si văile. Dähnhardt descoperă remarcabila analogie dintre variantele româneşti si cele letone.

Acest mit cosmogonic se deosebeşte atât de tradiţiile biblice cât şi de cele mediteraneene. Dumnezeu, Cel ce întâmpină astfel de necazuri cosmogonice, nu are nimic din Dumnezeul creator al Vechiului Testament, nici din zeii creatori sau suverani ai mitologiei grecesti.

Însuşi peisajul mitic este diferit, lipsindu-i amploarea, măreţia creaţiei din cultura greacă şi din Biblie. „Marile Ape primordiale” sunt prezente, dar scenariul şi personajele mitului sunt mai degrabă modeste.

Mai mult decât „dualismul”, aceste elemente negative – oboseala lui Dumnezeu, somnullui profund, declinul inteligenţei – sunt cele care dau caracter absolut distinctiv miturilor codmogonice româneşti şi sud-est europene. Căci „oboseala” si „decăderea” nu fac parte integrantă din acest mit, asa cum este el cunoscut in Asia centrala şi septentrională.

Nu se poate admite neputinţa şi neştiinţa unui Dumnezeu atotfăcător si atotştiutor, ci ar putea fi identificată, mai degraba, cu o atitudine pasivă faţă de ceea ce a făcut. Se poate compara cu acel deus otiosus al religiilor „primitive”, unde, după ce a creat lumea şi oamenii, zeul se dezinteresează de soarta creaţiei sale şi se retrage in Cer, abandonând desăvârşirea operei Sale unei Fiinţe supranaturale sau unui demiurg.

Tema unui „Dumnezeu îndepărtat” joacă un rol capital in folclorul religios românesc, fiind la fel de atestată şi la alte popoare din Europa sud-orientală. Conform acestor credinţe, la început, Dumnezeu cobora din când în când să se plimbe pe Pământ, însoţit de Sfântul Petru, dar din cauza păcatelor oamenilor a renunţat la aceste vizite şi s-a retras definitiv in Cer. Îndepărtarea lui Dumnezeu îşi găseşte justificarea imediată în depravarea umanităţii. Dumnezeu se retrage in Cer pentru că oamenii au ales răul si păcatul.

În alte legende, se decelează vechiul motiv, puternic creştinizat, al consangvinităţii Dumnezeu (Crist) – diavol. In aceasta varianta, diavolul ii propune lui Dumnezeu să devină fratele lui de sânge: „Tu să fii mezinul şi eu fratele cel mare.” Şi cum Dumnezeu izbucneşte în râs, el se declară mulţumit sa fie mezinul. Dar Dumnezeu face semnul crucii şi diavolul dispare. Această variantă se apropie mai mult de dualismul biblic. Versiunile ruseşti aduc un element nou: omitomorfia diavolului dar, in unele cazuri, şi a lui Dumnezeu.

Originea mitului cosmogonic nu poate fi una bogomilică, după cum susţinea Iordan Ivanov, pentru că mitul nu este atestat în Serbia, nici în Bosnia, nici în Herţegovina. Mitul nu se găseşte nici in Germania, nici în Occident deşi catarii si patarinii au difuzat până în Franţa meridională, în Germania şi în Pirinei un număr mare de motive folclorice de origine maniheistă si bogomilică. Atestarea cea mai densă a mitului se află la popoarele turco-mongole din Asia centrală.

I. Grafenauer a văzut în acest mit cosmogonic dovada credinţei vechilor slavi într-o Fiinţă Supremă. Ipoteza a întâlnit opoziţia lui Fr. Berlaj, care-i reproşează lui Grafenauer că argumentează pe o bază limitată. E. Gasparini a replicat că acest mit cosmogonic este unul dintre cele mai răspândite pe glob si că difuzarea sa în Eurasia este deosebit de intensă (op. cit., pp 4 si urm.). Şi Evel Gasparini încercase să evidenţieze concepţia Fiinţei Supreme la slavii primitivi. El consideră mitul „pescuirii pământului”, aşa cum este întâlnit la slavi, ca rezultatul unei puternice influenţe a mitologiei lunare. Insistă asupra indicaţiei date de Helmond, conform căreia slavii nu contestă existenţa unui singur zeu in cer (non diffitentur unum deum in caelis), dar presupun că acest zeu se interesează numai de afacerile celeste, lăsând guvernarea lumii în mâna unor divinităţi inferioare create de el. Helmond îl numeşte pe acest Dumnezeu prepotens si deus deorum, dar el nu este un Dumnezeu al oamenilor, ci domneşte peste ceilalţi zei, fără a avea vreo legătură cu pământul. Gasparini îl apropie pe acest „Dumnezeu îndepărtat” de zeii celeşti ai fino-ugrienilor şi ai popoarelor turce din Asia centrala: zei sublimi şi creatori, dar pasivi, fără idoli, fără cult. El consideră că la slavii vechi, ca şi la fino-ugrieni, Dumnezeul celest se retrage din lume si devine un deus otiosus. De altfel, găseşte şi alte asemănări între slavi si fino-ugrieni, cum ar fi obiceiurile nupţiale şi funerare.

În Vechiul Testament, în primul capitol, Facerea, nu se face nici o referire la diavol sau o altă entitate înafara lui Dumnezeu. „La început a fost cuvântul”, iar prin cuvânt şi voia Sa, Dumnezeu le-a făcut pe toate celelate: pământ, lumină, vegetaţia şi animalele, omul şi rânduiala

sa. Despre disputa dintre diavol şi Dumnezeu apare mai târziu, în gradina Edenului, când lumea era deja creată. Scopul, însă, e acelaşi: de nesupunere şi răzvrătire, de împotrivire unul împotriva celuilalt, căci şi Domnul „S-a arătat ... ca să strice lucrurile diavolului” (I In.3, 8), iar jertfa Lui s-a făcut pentru a desfiinţa pe „cel ce are stăpânia morţii” (Evr. 2, 14 – 15). ...

Ideea conlucrării în toate a Binelui şi a Răului creează aceste reprezentări ale unor Ceilalţi divini, care stau la originea tuturor celor ştiute şi neştiute, care trebuie respectaţi în aceeaşi măsură, deoarece, în credinţa populară, binele îl face atît Dracul, pe cât răul îl mai face şi Sfântul.

Prof. Anda Laura Silea