DUMNEZEU ESTE CREATIA OMULUI

În susţinerea acestei punct de vedere ne-am pus la acord să aducem doar argumente de natura sociologică. Am considerat ca fiind anul I la sociologie, pentru noi capătă prioritate tratarea și înțelegerea punctului de vedere sociologic.

Pentru început trebuie să spunem că noi, ca și sociologi, nu studiem un anume Dumnezeu, ci religia bazată pe acest Dumnezeu. Vom numi credința bazată într-o anumită zeitate, teism.

Sociologii nu abordează religia din postura din postura de credincioși (sau necredincioși), nu urâm vreo religie sau alta, ci vom afișa o postură obiectivă, sociologică. Nu ne interesează dacă o credință religioasă este adevărată sau falsă, nu căutăm care dintre Dumnezei este cel real. Noi trebuie să studiem organizarea socială a religiei, religia ca instituție socială, ca liant social.

(Când sociologii studiază religia, o fac din condiția de sociologi, nu din postura de credincioși (sau necredincioși) față de o anumită credință. La ce se referă condiția de sociolog? *În primul rând la faptul că noi, sociologii, avem datoria să ne ținem departe de părerile noastre personale, și, chiar dacă avem convingeri, opinii personale ferme asupra religiei, trebuie să ne păstrăm obiectivi. Noi nu ne întrebăm dacă o credință religioasă este adevărată sau falsă atunci când o studiem. *Noi suntem preocupați de organizarea socială a religiei. Religiile sunt printre cele mai importante instituții sociale, reprezentând o sursă importantă de valori și norme adânc înrădăcinate. *Trebuie să privim religia ca pe o sursă importantă de solidaritate socială, de liant social. Activitățile de tip religios, credințele și ritualurile religioase au puterea să țină oamenii împreună, dar desigur, religia poate fi și cauza unor grave conflicte și sciziuni sociale, asta dacă într-o anumită societate sunt mai multe religii concurente. Sociologul este dator să studieze aceste lucruri. )

Religia este definită în Dicționarul Sociologic al celor de la Oxford, ca fiind un set de credințe, simboluri și practici(ritualuri), bazată pe ideea de sacru și care unește indivizii credincioși într-o comunitate socio-religioasă. Deci sociologii definesc religia mai degrabă prin referire la sacru, decât la credința într-un Dumnezeu sau mai mulți. De ce este important acest sacru? Care este funcția lui? Sacrul este în opoziție cu profanul, el exprimă sentimente de admirație și de teamă.

În Dicționarul de termeni sociologici ai lui Vlăsceanu și Zamfir, religia este definită ca un tip de comportament uman, adică ritualuri și credințe referitoare la ființe, forțe și puteri supranaturale. Tot aici ne este pus în vedere că sociologia abordează religia ca fenomen social în interacțiunea sa multiplă cu celelalte fenomene sociale, adică se analizează semnificația socială a religiei.

* Secularizare - proces prin care, mai ales în societățile industriale, moderne, credințele, practicile și instituțiile religioase își pierd semnificația religioasă. [trec din sacru în profan]

* Religia invizibilă - concept legat de lucrarea lui Thomas Luckmann, The Invisible Religion 1963, care implică ideea că religia rămâne o formă importantă a vieții societății moderne, fără a fi însă definită în sens îngust drept comportament bisericos.

* Religia privată - în discursul sociologic convențional, religia este o activitate publică ce implică practici colective(de venerare) și credințe împărtășite în comun. Unii sociologi afirmă că în societatea modernă, secularizată, religia nu poate supraviețui decât sub forma unor seturi private de credințe și sentimente.

De ce a apărut religia? Cum a apărut? Religia, ca și orice alt fenomen social, poate fi explicată printr-o serie de funcții pe care le

îndeplinește într-un context social determinat. Enumerând și descriind aceste funcții, devine de la sine evidentă și originea religiei.

1. Religia are funcție cognitivă. Adică, religia este o încercare de explicare a lumii în condițiile lipsei unei cunoașteri științifice.

Noi avem nevoie să ne explicăm lumea din jurul nostru, iar religia este prima formă de cunoaștere la care omenirea a avut acces pentru explicarea celorlalte domenii ale existenței umane. Religia ne explică apariția universului, a cerului, a pământului, a omului. Încă este în picioare explicația cosmogonică și antropogonică din Biblie și din cărțile de căpătâi ale altor religii, pentru că știința nu a găsit încă un răspuns mai bun.

Peter Berger, în The Social Realițy of Religion, a susținut că ființele umane cer un ”înveliș sacru” care să dea sens lumii, deoarece lipsa de sens este o amenințare la adresa nevoii noastre de ordine din univers.

Antropologul Edward Burnett Tylor spune că religiei îi este caracteristică ideea de suflet, care a apărut din nevoia omului primitiv de a-și explica o serie de experiențe, ca cea a viselor sau a morții. 2. Religia are funcție acțională. Adică, ea reprezintă o extensie a capacității noastre limitate de acțiune.

James Frazer argumentează în a sa operă, Creanga de Aur, că omul primitiv a încercat să abordeze lumea, în completarea tehnicilor sale curente, prin magie. Magia trebuie înțeleasă ca un complex de tehnici prin care omul încearcă realizarea scopurilor sale prin controlul forțelor supranaturale. Religia a apărut când omul a realizat că magia este ineficace. În loc să încerce să controleze forțele supranaturale prin descântece, formule și ritualuri, omul încearcă să înduplece forțele supranaturale să își ofere ajutorul, subordonându-se acestora.

3. Bronilaw Malinowski argumentează că magia și religia sunt instrumente de reducere a anxietății în situațiile care depășesc posibilitățile efective de control. Religia reprezintă o ”sacralizare a crizelor vieții umane”. Ea nu este o încercare de explicare a lumii, ci un răspuns la tragediile vieții umane, la conflictele dintre proiectele umane și realități. Astfel, religia are funcție de reducere a anxietății.

4. Alfred Radcliffe-Brown, spre deosebire de Malinowski, argumentează că religia are în primul rând o funcție socială, contribuind la menținerea ordinii sociale. Riturile religioase, cel mai adesea, nu sunt reducătoare de incertitudine și anxietate, ci, dimpotrivă, generatoare de anxietate în jurul evenimentelor sociale importante, asigurând astfel o integrare socială mai eficace a individului.

O explicație distinctă asupra funcțiunii sociale a religiei în societățile noastre actuale, stratificate social, o găsim în lucrările lui Marx și Engels.

Pe de-o parte, spune Marx, religia reprezintă un protest neputincios, având astfel o funcție compensatorie; face tolerabilă lumea actuală, reală, în speranța unei compensații în lumea cealaltă, după moarte. Pe de altă parte, tocmai pentru că ea reprezintă o formă eficace de compensare iluzorie a unei vieți inacceptabile, reprezintă un puternic instrument utilizat de clasele dominante pentru a menține ordinea socială care le favorizează. Faimoasa expresie a lui Marx, „Religia este opium pentru popor”, se referă exact la acest fapt, că religia este un mijloc de reacție compensatorie la o stare socială nesatisfăcătoare, iar nu unul activ de transformare. Friedrich Engels adaugă încă o idee: creșterea complexității sociale, trecerea de la societățile arhaice la cele bazate pe proprietate privată, deși asociată cu o creștere sensibilă a controlului unam asupra naturii, este caracterizată prin declanșarea unor forțe complexe și procese sociale neinteligibile și incontrolabile, care se întorc adesea împotriva omului. Religia devine o reacție umană compensatorie tot mai marcant legată de această nouă sursă de anxietate.

(Marx a dezvoltat perspectiva conflictualistă. El consideră există doar două clase sociale, burghezia și clasa muncitoare, clase între care există un conflict. Burghezia deține controlul resurselor și a mijloacelor de producție, și clasa muncitoare, care este exploatată de burghezie în vedere obținerii de

profit. Religia nu este cauza direct a sărăciei clasei muncitoare și a nedreptăților ce le suferă din partea burgheziei, însă Marx consideră că aceasta are rol de narcotic social, de ”opium al maselor”. Religia promite fericirea și răsplata în viața de apoi, promovând astfel acceptarea resemnată a condițiilor din viața actuală.)

Weber a abordat perspectiva schimbării sociale, susținând că religia poate fi o forță care să promoveze schimbarea social și economică. Astfel, Weber vede religia protestantă ca fiind sursa perspectivei capitaliste specifice occidentului modern. Antreprenorii din trecut erau în foarte mare proporție calviniști, protestanți, iar dorința lor de afirmare economică venea, la origini, din dorința de a-L sluji pe Dumnezeu. Succesul material era pentru ei semn al grației divine. Weber concluzionează aceasta și datorită studiilor ce le-a întreprins asupra societăților orientale. Analizând religiile din Orient, el a ajuns la concluzia că acestea au pus bariere în fața dezvoltării capitalismului industrial, așa cum s-a manifestat el în occident. Dar asta nu pentru că ar fi fost mai înapoiate, ci pur și simplu pentru că au adoptat valori diferite față de cele ce începuseră a fi dominante în Europa. Ele promovează o atitudine de pasivitate a credinciosului față de ordinea existentă, pe când creștinismul presupune o luptă constantă împotriva păcatului, de aici putând fi stimulată revolta împotriva ordinii existente a lucrurilor.)

Durkheim a fost promotorul perspectivei funcționaliste, susținând faptul că funcțiile principale ale religiei sunt creerea și menținerea solidarității sociale și controlul social. [Durkheim, pune accentul pe contribuția religiei la menținerea status-quo-ului social.]Bazându-și studiile pe religiile totemice ale triburilor din Australia, Durkheim ajunge la concluzia că venerarea totemului reprezintă, în fond, venerarea societății în sine, respectul acordat de individ valorilor sociale de bază. Solidaritatea social este menținută de participarea cu regularitate la activități ceremoniale și ritualuri, în care indivizii se strâng laolaltă într-un grup. Aceste ceremonii au rolul de a scoate individual din preocupările sale profane de zi cu zi, inducându-i o stare mai elevată, în care să se simtă în contact cu forțele superioare, sacre. Aceste forțe sacre, atribuite Divinității, sunt în realitate influența colectivității asupra individului. Dumnezeu este, astfel, inconștientul colectiv, care, în cadrul ceremoniilor și ritualurilor, se revarsă asupra inconștientului individual.Funcția de control social este acea funcție pe care religia o are, iar știința nu, și nici nu o va putea avea vreodată, susține Durkheim. Știința poate explica un fenomen sau altul, dar nu va putea niciodată spune oamenilor ce e bine și ce e rău, nu poate avea caracter normativ. Indivizii, prin participare la ritualuri și ceremonii religioase, internalizează normele societății, astfel controlul social devine autocontrol. And that’s the beauty of religion. Cultivă autocontrolul.