DUMINICĂ, 13 DECEMBRIE 1942

Dragă Kitty,

M- am instalat confortabil în biroul din faţă și mă uit

afară prin deschizătura dintre draperiile grele. Este semiîntuneric

aici, însă am destulă lumină ca să- ţi scriu.

E un spectacol amuzant să văd cum merg oamenii.

Ai zice că sunt cu toţii teribil de grăbiţi, cât pe ce să se

împiedice de propriile picioare. Bicicliștii – imposibil

să- i urmăresc la viteza cu care merg! Nici măcar nu pot

să văd ce fel de persoană se află pe vehicul. Oamenii

de- aici din cartier n- au un aer prea atrăgător, copiii, mai

ales, sunt atât de murdari, încât nu- ţi vine să- i apuci nicicu cleștele, adevăraţi copii de mahala, cu muci la nas, iar

dialectul lor abia dacă- l înţeleg.

Ieri după- masă, în timp ce Margot și cu mine ne spălam

aici, am spus: „Dacă i- am pescui cu o undiţă, unul

câte unul, pe toţi copiii care trec pe- aici, i- am băga în

baie, le- am spăla și le- am cârpi rufele și- apoi le- am da

drumul să plece, atunci…“

La care ea mi- a răspuns: „Mâine ar fi la fel de murdari

și jerpeliţi ca mai înainte.“