Dru

muri D

eschise, n

r. 148

3

Un șofer de autobuz din Ohio a fost împușcat de două ori în piept de trei adolescenți. A scăpat însă cu viață datorită Bibliei. Potrivit rapoartelor poliției, au fost trase spre șofer trei focuri de armă: două spre piept și unul în picior. „Cele două gloanțe au fost oprite de Noul Testament pe care îl ținea în buzunarul de la piept”, a declarat reporterilor oițerul de poliție Michael Pauley. „A fost, în mod evident, un fel de intervenție divină în acest incident, pentru că, altfel, omul acesta nu ar mai i fost aici.” Șoferul a văzut în scăparea miraculoasă mâna lui Dumnezeu. Cum rămâne însă cu oamenii care nu au avut privilegiul să trăiască o astfel de intervenție?

Pentru Wagoner atacul armat s-a soldat cu un inal fericit. Câți ar putea să relateze o poveste similară? Recent, 33 de oameni au fost înjunghiaţi mortal şi 130 au fost răniţi într-o gară din China. Pentru ei nu a fost nici un miracol. Dar atunci ce s-ar putea spune despre cei șapte studenți uciși în timpul unui atac armat dintr-o universitate religioasă din California? Sau cele trei fetițe amish omorâte în timp ce erau prezente la cursurile școlii religioase? Și cazurile nu se opresc aici. Cele peste 300.000 de victime ca urmare a tsunami-ului din Oceanul Indian nu au beneiciat de aceeași protecție ca și Wagoner.

O investigație mai profundă ne conduce în fața unor informații care ampliică dilemele. Cum poate i „descifrată” prezența lui Dumnezeu în spatele celor aproximativ 100 de zile de masacru, în care se comiteau 8.000 de crime pe zi în timpul genocidului din Rwanda?

Holocaustul. O altă dramă cu răspunsuri imposibile. Promisiunile lui Dumnezeu identiicate pretutindeni pe paginile Sintei Scripturi și realitatea crudă pe care ne-o oferă istoria pot i armonizate cu diicultate. Este o dilemă care l-a determinat pe ilustrul supraviețuitor al lagărelor morții, Elie Wiesel, să considere că nu se mai poate face teologie după Holocaust. Cel puțin, nu în maniera în care s-a făcut până acum.

Mai este Dumnezeu atotputernic? Mai deține controlul asupra unei lumi pe care El Însuși a creat-o? Sau au dreptate cei care mizează pe „moartea lui Dumnezeu”, enunțată cu certitudine de către Nietzsche? Tragediile umane pun sub semnul întrebării nu doar imaginea lui Dumnezeu, ci însăși existența Lui.

Și-apoi, cât de legitimă este așteptarea aceasta a creștinilor, ca Dumnezeu să intervină în iecare aspect al istoriei umane? Unii teologi spun că unul dintre motive este că liberul-arbitru ar i anihilat dacă Dumnezeu ar interveni în istorie. Și că libertatea face parte din experiența necesară pentru maturizarea umanității. La acest gen de concluzie ajunge și Wiesel, considerând

că Dumnezeu a fost absent, deoarece tocmai această absenţă a lăsat loc unei chemări la responsabilitate a iinţei umane în faţa

semenilor săi. Însă oamenii au fost uciși, iindcă semenii lor au preferat să trăiască în indiferență.

Desigur, în fața unei dileme atât de puternice precum cea a suferinței umane și absenței divine, răspunsurile nu pot i unilaterale. Complexitatea este mult prea profundă pentru a i tranșată prin răspunsuri simpliste. Unul dintre teologii preocupați să înțeleagă profunzimea acestei dileme este cunoscutul Philip Yancey. În cartea Dezamăgit de Dumnezeu, Yancey consideră că nu Dumnezeu este cel care ne dezamăgește, ci așteptările noastre nerealiste.

Tăcerea lui Dumnezeu are un scop, iar miracolele nu ar trebui să reprezinte cheia existenței umane. Sunt chiar riscante, în condițiile în care dorința de a avea parte de miracole ascunde mai degrabă o lipsă de credință, decât o credință profundă. Personajele biblice au suferit, au experimentat drame, au avut dileme și, cu toate acestea, au trebuit să accepte faptul că nu vor avea răspunsuri absolute. Pentru unii poate părea o realitate crudă, însă este singura care transpare din textul biblic.

Percepția noastră despre Dumnezeu este greșită, de aici și așteptările nerealiste pe care le avem. Presupunem în mod iluzoriu că Dumnezeu a promis că ne va asigura condițiile pentru concretizarea unei fericiri relative. Dumnezeu nu cooperează cu noi pentru o viață lipsită de dureri. Mulți însă cred că El tocmai asta face. Și că asta și trebuie să facă.

Deși suntem obișnuiți să căutăm binecuvântările divine și să vorbim despre ele, ar i recomandat să ne gândim dacă acestea chiar reprezintă scopul inal al lui Dumnezeu. Numai Cerul va rezolva incertitudinile create de decizia lui Dumnezeu de a se ascunde de noi. Până atunci, dramele vor continua.

Pe peretele unei pivnițe din KÖln, din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, a fost scrijelită următoarea observație: „Cred în soare, chiar când nu strălucește; cred în dragoste, chiar și când nu o simt; cred în Dumnezeu, chiar când El rămâne tăcut.” Un răspuns la dilemele existenței umane pe care putea să îl ofere doar cineva care i-a înțeles și sensul.

Tarciziu Erdeș, anul V

„Cred în Dumnezeu, chiar când El rămâne tăcut.”

4

Dru

muri D

esch

ise, n

r. 148

Măsura virtuților unui popor se poate vedea numai în momentele sale de restriște, de încercare, de prigoană. De acest lucru au putut da „dovadă” în special evreii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), timp în care s-a dezlănțuit împotriva lor o prigoană fără precedent.

O mărturie în acest sens aduce istoricul Elie Wiesel, supraviețuitorul acestui genocid. De-a lungul timpului, pe lângă admiraţia şi stima pe care mulţi nu au pregetat să i-o arate, i s-au adus numeroase critici, acuzându-l de faptul că a fost, şi este în continuare, un mare proitor de pe urma holocaustului. Aceste critici, de obicei, au venit din partea unor adepți ai polilor extremi ai scenei politice și culturale, din partea cercurilor anti-israeliene, antisemite și din partea celor care negau Holocaustul ca o realitate istorică.

Elie Wiesel s-a născut în România la 30 septembrie 1928, ca al treilea copil și singurul băiat dintre cei patru copii ai lui Șlomo și Sara Wiesel, într-o familie de evrei care aveau o băcănie în Sighet, județul Maramureș. În copilărie a urmat studii religioase, de Torah, studii care se făceau în limbile idiș (dialect sudic al limbii germane) și ebraică. La sugestia tatălui său a început să învețe limba ebraică. Acasă vorbeau idiș, iar în băcănia familiei se vorbea maghiara și româna. După Dictatul de la Viena din 1940, prin care guvernul român a cedat nord-vestul Transilvaniei, regiunea în care locuia familia Wiesel a devenit o parte din Ungaria. Elie (Eliezer) s-a înscris la studii gimnaziale în orașul Debrecen și apoi la Oradea, de unde a fost exmatriculat conform legilor antisemite din învățământul public maghiar. În aprilie 1944 familia Wiesel a fost internată într-un lagăr de concentrare și, la 16 mai 1944, a fost transferată în Lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau.

Astăzi Elie Wiesel este cunoscut în special pentru activitatea sa socială în sprijinul oamenilor care sunt maltratați din cauza religiei sau rasei lor. Se poate spune că celebritatea sa a început la ceva timp după publicarea, cu sprijinul lui François Mauriac, a cărții „Noaptea”, care are, la fel ca și identitatea autorului, o istorie controversată.

Această carte este povestea experienței lui Elie Wiesel în lagărele de concentrare după deportarea lui și a familiei sale din Sighet (acum Sighetu Marmației).

Stilul de povestire este simplu, clar și dă frisoane. Cartea poate i rezumată în câteva cuvinte: oroare, nebunie, dezumanizare.

Memoria autorului nu iartă nimic: nici oamenii înfometați care s-au omorât pentru un colț de pâine, nici bătăile sau frigul crunt, nici iii care și-au omorât tații pentru a supraviețui și, în ine, nici pe el însuși, care, cu tot devotamentul și dragostea, și-a dorit de multe ori să scape de povara unui tată bolnav. Fie că o credem literatură sau mărturie, „Noaptea” arată cum în infernul supraviețuirii, toate valorile devin „egale cu zero”. Din carte se desprinde, de asemenea, şi ideea că „Dumnezeu a ales să ie tăcut şi absent pentru a face mai pregnantă prezenţa omului, moartea şi suferinţa lui”, fapt care va marca profund viața autorului.

Tradusă pretutindeni în lume, vândută în milioane de exemplare şi îndelung comentată, „Noaptea” s-a numărat, alături de jurnalul Annei Frank sau de memoriile lui Primo Levi, printre primele cărţi ce au descris martiriul evreilor din lagărele naziste. Depunând mărturie despre infernul trăit la Auschwitz, Elie Wiesel se întreabă şi astăzi dacă există cuvinte capabile să înfăţişeze inimaginabilul, acel „univers dement şi rece în care era uman să ii inuman”. Încercarea trebuie însă făcută, pentru a nu repeta istoria, pentru a nu lăsa tristeţea trecutului să devină viitor. Fiindcă „uitarea înseamnă pericol şi insultă”. Nu poți crede oroarea celor citite și totuși ele sunt reale și imposibile în același timp.

Ca urmare, oricât de suspect v-ar părea activismul lui Wiesel sau povestea vieții lui, mesajul unei cărți precum „Noaptea” rămâne. Singura recomandare pe care o pot face este să citiți cartea și să judecați singuri.

Laurenţiu Turbuc, anul III

„Un univers dement…”

Dru

muri D

eschise, n

r. 148

5

Celebrul pastor protestant, Richard Wurmbrand, s-a născut la data de 24 martie 1909 la Bucureşti, într-o familie de evrei. La vârsta de nouă ani rămâne orfan de tată. Adolescentul Wurmbrand a fost atras de comunism, urmând cursurile unei şcoli politice din Moscova, între anii 1927 şi 1929. Din tinereţe vorbea nouă limbi şi avea o dotare intelectuală incredibilă. La întoarcerea clandestină în ţară, Richard este urmărit de serviciile secrete, arestat, condamnat şi închis la Doftana.

În anul 1936 se căsătoreşte cu Sabina Oster, revenită în ţară după studiile de chimie la Universitatea Sorbona. Nu după mult timp, Wurmbrand se converteşte la credinţa creştină, citind Biblia pe care o primise de la un tâmplar la care locuise în zona Braşovului, în perioada de convalescenţă după ftizia contractată la Doftana, urmând ca, mai apoi, să devină pastor protestant. A avut doi ii: Mihai şi Sandu (iu adoptiv).

După sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial (1945), Wurmbrand intră în conlict deschis cu autorităţile comuniste. El se ruga împreună cu soţia lui ca Dumnezeu să-i încerce credinţa; şi momentul a venit. La data de 29 februarie 1948, într-o zi de duminică, este arestat în Bucureşti, în timp ce se îndrepta spre biserica pe care o păstorea, pentru slujba de dimineaţă. Timp de opt ani nimeni din familia lui nu a mai ştiut dacă mai este viu sau a murit. La scurtă vreme, în celula sa este închis şi liderul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu. Urmează ani de temniţă grea, în care Richard Wurmbrand este închis singur în celulele subterane obscure, torturat în mod bestial şi purtat prin diferite închisori (Rahova, Jilava, Târgu Ocna). Când a ajuns la Jilava, era foarte slăbit, desigurat şi gol, cu două prăpăstii în faţa lui – ochii împinşi profund în orbite.

În anul 1950 a fost arestată şi soţia sa. Ea a fost dusă în Lagărul de la Poarta Albă, unde s-a îmbolnăvit foarte grav. Fiind foarte mică şi neajutorată, oiţerii o aruncau în Dunărea îngheţată şi apoi o pescuiau. Femeile din acel lagăr cărau roabe pline cu pământ pe distanțe foarte mari.

După terminarea regimului de izolare totală, care a durat trei ani, Richard împarte mai multe celule cu intelectuali, prelaţi de diverse confesiuni, dar şi cu oameni simpli. Atunci i-a cunoscut pe: Nicolae

Steinhardt, Ion Ioanid, Valeriu Gafencu (care avea să-i salveze viaţa), Ioan Ianolide, Aristide Lefter, Tertulian Langa. Este eliberat după

paisprezece ani de detenţie (executaţi între 1948-1956 şi 1959-1964), iar în 1965 părăseşte ţara. În 1966, se stabileşte în Statele Unite, unde îniinţează misiunea creştină „Vocea martirilor”, organizaţie care luptă împotriva persecuţiilor îndreptate asupra creştinilor de pe toate continentele. Ajunge în atenţia Comisiei pentru Securitate Interioară a Senatului american, unde face cunoscute atrocităţile la care sunt supuşi creştinii din ţările comuniste. Privit cu îndoială de senatori,

Wurmbrand se vede obligat să apeleze la argumentul cel mai puternic şi anume: cele optsprezece răni produse de tortură pe trupul său.

După Revoluţia din 1989, Wurmbrand se întoarce în vizită în România. Primul lucru pe care l-a făcut a fost sărutarea pământului. După câteva zile, a mers la cimitirul unde era oiţerul care l-a arestat, anchetat şi l-a dus la închisoare, punând o loare pe mormântul său. Acelaşi lucru l-a făcut şi la mormintele soţilor Ceauşescu.

Richard Wurmbrand a trecut la cele veşnice în Torrance (California)

în februarie 2001. El a scris mai multe cărţi, printre care: Cu Dumnezeu în subterană (este istoria anilor petrecuţi în închisorile comuniste), alături de Nobleţea suletului, scrisă de Sabina Wurmbrand (volumul este o veritabilă profesiune de credinţă a creştinului trecut prin încercarea închisorii), Dacă zidurile ar putea vorbi, Predici din celula singuratică, Umpleţi vidul, Dovezile existenţei lui Dumnezeu, Drumul spre culmi.

Câteva cugetări ale lui Richard Wurmbrand:- Frumuseţea îşi capătă strălucirea de la adevăr.- Dacă nu-l vezi pe Dumnezeu, nu înseamnă că nu

există. Poate înseamnă că tu eşti orb. Orbirea nu este o calitate. Este doar absenţa luminii.

- Credinciosul trebuie să lupte până la sânge împotriva tristeţii, pentru că ea paralizează viaţa şi puterea lui Cristos. Cristos este Domnul bucuriei!

- Înveţi să faci rău, nefăcând nimic.- Când ai dăruit totul lui Dumnezeu, afară de inima

ta, să ştii că n-ai dăruit nimic.- Geniul se poate forma în liniştea unei biblioteci,

dar tăria de caracter este de multe ori rezultatul unei vieţi trăite pe nicovala suferinţei.

- Pentru a judeca drept, nu asculta numai toate vocile, ci ascultă şi toate tăcerile.

Paul Mârț, anul II

Richard Wurmbrand

6

Dru

muri D

esch

ise, n

r. 148

Cea mai interesantă, cea mai frumoasă și, adesea, cea mai obsedantă întrebare cu care ne naștem și cu care murim, este întrebarea „De ce?”. Aceasta este întrebarea care te face să ajungi la starea de fericire, de împlinire, bucurie, eșec, frustrare, dar, cu siguranță, este și întrebarea care te face să crești, să-ți dezvolți propria-ți identitate, cea care-ți dă speranța să-ți continui viața cu demnitate și să ajungi la acea stare de patriarh, cum spune David Dewitt în Cartea bărbatului matur.

Această întrebare face obiectul existenței noastre în societate. Însă, pe lângă acest obiect în sens larg, dacă pot să-l numesc așa, mai amintesc și de un obiect în sens restrâns: propria-mi identitate, ceea ce mă face să iu eu în multitudinea iințelor umane cu izionomie asemănătoare. Iar unul din acele speciicități care deinește ego-ul nostru este motivația.

Fiecare dintre noi avem o motivație; ie că este vorba de una cognoscibilă, ie ca este vorba de una incognoscibilă. Motivația este după cum spune Jim Ryun „cea care te pune în mișcare, obiectul care te face să continui”. Societatea se prezintă astăzi ca o frescă scumpă, pătată de „ideologia” egocentrismului, motiv pentru care putem vorbi de o motivație a nonsensului, a nonvalorii. Pentru realizarea mea economică, spirituală, sentimentală sunt capabil să fac din cel de lângă mine o scară pe care să mă cațăr în vederea scopului inal. Dacă am privi această „ideologie” fără ochiul eticii ar i o variantă relativ bună; care pe care, deși, cred eu, pe această ilieră se ajunge la autodistrugere. Ori, scopul omului este mai nobil, mai frumos: acela de a crește frumos și sănătos în societate.

Motivația este cea care-l deinește pe om. Încă de la vârsta cunoașterii, omul își propune un ideal, aspiră către ceva, către Cineva. Idealul se prezintă ca tot ceea ce poate satisface în complexitatea ei experiențele raționale, morale sau afective ele eu-lui, în timp ce aspirațiile sunt tendințe formate prin încorporarea tuturor valorilor (culturale, religioase, morale) ce conduc spre acțiuni sau atitudini ale acesteia. Atât aspirațiile cât și idealurile le văd ca iind condiția esențială a realizării eu-lui, a airmării identității sale, a dobândirii unei stări de echilibru moral și spiritual. Dacă însă aceasta, motivația, nu are o adresă precisă și este lipsită de scop, de obiect, sau poate de ambele, avem parte de tragedie. Petre Țuțea spunea că „o acțiune umană devină tragică prin tragedie”. De aceea, o motivație bună înalță omul într-un crescendo fără ininit, în timp ce o motivație mai puțin bună duce la o criză de identitate, depresii, temeri și chiar boli uneori ireparabile.

Pentru ca o motivație să ie bine întemeiată consider că aceasta nu trebuie să vină neapărat de la sine, instinctual, ori în spirit de turmă.

Un bloc de marmură nu transmite nimic atâta timp cât rămâne un bloc de marmură. Abia atunci când iese de sub dalta sculptorului poate transmite ceva. O motivație bună cere obligatoriu rațiune și sentimente. Împletirea celor două concepte, de rațiune, respectiv de sentiment, conduce irefutabil spre o împlinire suletească relectată în comportamentul sau acțiunea noastră, în modul nostru de a i: Herbert Haris spunea că „motivația este inteligența care se identiică cu cele mai profunde sentimente asociate gândurilor tale. Acesta reprezintă aspectul subconștient al iecărui gând conștient”. La fel ca și starea suletească, subconștientul acționează asupra conștientului. Gândul, acțiunea, reacția au la bază o motivație; o motivație învățată. Ea este ca o loare: odată plantată în ghiveci și udată, ea va crește până va da omului frumusețea sa. Ea nu se gândește dacă astăzi își va deschide petalele, ci, pur și simplu, dându-i tot ce-i trebuie, ți se arată în splendoarea ei. La fel și motivația: o dată pusă, dacă o alimentăm zilnic, dându-i educație și învățând-o, se va relecta în chipul și comportamentul individului ca un trandair în mijlocul unei lunci de spini. Charles Darwin avea să spună că „marea parte din comportamentul oamenilor se realizează prin instinct”. Odată înrădăcinată motivația în subconștient, acționăm pe alocuri instinctual. Și Sigmund Freud credea că „motivația comportamentului uman se ală în dorințele și în impulsurile instinctuale inconștiente sau iraționale”. Pe omul evlavios îl vei citi din două cuvinte și o acțiune. Oricât te ferești în a-ți ascunde identitatea, dacă este cazul, sau să arăți altfel decât ceea ce ești, instinctul comportamental motivațional te va descoperi. Am vorbit despre prezența motivației ca sursă a întregii noastre vieți. Ajunși însă la vârsta cunoașterii, mă întreb, transferându-mă de pe latura psihologică pe cea spirituală: Am un motiv bine întemeiat al existenței mele? Am o motivație concretă pentru care sunt gata să acționez și să continui drumul început? Îmi hrănesc motivația zilnic?

Psihologia cognitivă se bazează pe o teorie conform căreia motivul sensibilizează individul la informația legată de acel motiv. Un om lămând va percepe stimulii de hrană mai mult decât alți stimuli. Eu, om credincios, percep stimulii de rugăciune mai mult decât alți stimuli?

Alexandru Roca, anul III

Motivația

Dru

muri D

eschise, n

r. 148

7

Cu ocazia hramului Seminarului, în ziua de 19 martie, solemnitatea sfântului Iosif, la ora 11.00, s-a celebrat o sfântă Liturghie pontiicală care a fost prezidată de PS Petru Gherghel, avându-i alături pe pr. Benone Lucaci, rectorul Institutului, pe pr. Eduard Soare, vice-rector al Institutului, precum şi pe ceilalţi preoţi profesori şi preoţi invitaţi. În cadrul acestei Sinte Liturghii a avut loc și instituirea de noi lectori și acoliți.

Întreaga celebrare a fost dominată de o atmosferă de emoție și speranță, sentimente care au fost împărtășite atât de studenți, cât și de familiile și prietenii acestora. Momentul în care părintele rector i-a invitat pe cei 13 studenți din anul IV și pe cei 14 studenți din anul V să se aproprie de altar și să răspundă prezent la noua slujire la care sunt chemați, a fost cel mai înălțător și mai plin de tensiune. Fiecare student a îngenuncheat în fața Preasințitului și a răspuns printr-un „Amin” la noua slujire la care este chemat, aceea de a proclama Cuvântul lui Divin, de a-l vesti cu idelitate, pentru ca el să schimbe inimile oamenilor, și de a trăi astfel încât să poată sluji cu vrednicie la Altarul Domnului și în mijlocul Poporului lui Dumnezeu.

În continuare avem câteva mărturii ale unor colegi care au avut bucuria de a primi una dintre noile slujiri:

„Ziua de azi a fost una plină de har, de emoții și de bucurii. Astăzi am simțit cum harul lui Dumnezeu lucrează în mine. Cu ce aș putea să compar harurile primite astăzi? Am avut emoții cât trei examene la un loc! Nu există cuvinte potrivite să descrie exact ce am simțit astăzi! Mulțumesc lui Dumnezeu pentru că am primit un dar atât de mare.” (Andrei Blaj, anul IV)

„Primirea lectoratului m-a făcut mai conștient de misiunea la care sunt chemat, aceea de a vesti Cuvântul lui Dumnezeu și de faptul că odată cu primirea Cuvântului, eu devin un umil slujitor al Cuvântului.” (Liviu-Marian Focioroș, anul IV)

„Într-adevăr, lectoratul a fost un moment de har prin care noi am fost făcuți mai conștienți de slujirea Cuvântului Divin. Dumnezeu poate să vestească Cuvântul său prin mijloace și pe căi nebănuite și de cele mai multe ori necunoscute, însă, în îndurarea sa nemărginită, ne-a ales pe noi cei mici ca să se împlinească ceea ce este scris în Scriputră: «Dumnezeu a ales cele slabe în ochii lumii pentru a face cunoscut planul său de mântuire tuturor oamenilor». Îți mulțumim, Doamne, pentru că ne-ai chemat să-ți slujim și te rugăm să ne învrednicești să ne abandonăm cu toată iința voinței tale prin Isus Cristos, Fiul tău,

Domnul nostru. Amin.”(Cristian Nistor, anul IV)

„Pentru mine lectoratul este o slujire, un dar din partea lui Dumnezeu, care mă ajută să conștientizez

mai bine valoarea Cuvântului în viața mea, un dar prin care am misiunea de a proclama Cuvântul Divin în adunările liturgice.” (Ciprian Miclăuș, anul IV)

„Sunt mai aproape de slujirea altarului, mai aproape de Cristos în Sfânta Euharistie. Acest pas îmi cere mai multă angajare și hotărâre în a-l urma pe Cristos și în a-l dărui oamenilor. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest har pe care mi l-a dăruit astăzi prin rugăciunea Preasințitului Petru Gherghel de instituire ca acolit. Totodată îi ofer lui Dumnezeu viața mea și îl rog să facă din mine un slujitor după inima Sa”.

(Ovidiu-Gabriel Bejenaru, anul V)

„Cel care participă sacramental la Euharistie devine ceea ce primește. În Euharistie trăim marele adevăr exprimat de Paul VI astfel: «De la El venim, prin El trăim, spre El mergem. El este speranța și ținta vieții noastre».” (Cosmin Croitoru, anul V)

„Instituirea ca acolit mi-a reînlăcărat iubirea şi entuziasmul de la început. Am fost cuprins de o imensă bucurie: Dumnezeu, nu prin meritele mele, ci prin grija sa, prin mijlocirea sinților mei patroni, prin îndrumarea superiorilor şi prin rugăciunile intense atât personale cât și ale rudelor și cunoscuților, îmi permite să-l ating, să-l slujesc, proaspăt instituit slujitor al Euharistiei, ca să ie purtat şi împărțit credincioșilor săi. Nu pot să nu-mi exprim profunda recunoştinţă şi mulţumire pentru încrederea acordată de a i părtaş la misterul Bisericii, a cărei culme şi izvor este Euharistia, sacramentul suprem al iubirii lui Isus Cristos față de noi.” (Gheorghe-Tarciziu Erdeș, anul V)

„Deși cum se cuvine, nu pot să mulțumesc Domnului pentru că m-a ales să slujesc poporului său prin ministerul acolitatului, totuși gândul meu de preamărire se înalță către Dumnezeu, aducându-i laudă pentru bogăția de haruri pe care le-a revărsat asupra mea, în această zi de sărbătoare, și pentru minunatul dar de a putea sluji pe cei care au nevoie de Isus Euharisticul, mai ales cei bolnavi și suferinzi”. (Andrei-Petrică Imbrea, anul V)

„Ministeriul acolitatului este un har, un dar, o chemare pe care Dumnezeu o adresează prin Sfânta Biserică poporului creștin. Prin această slujire, ajutat de harul său, vreau să mă angajez mai profund în trăirea comuniunii cu Cristos care se jertfește pe altar la Sfânta Liturghie și, de asemenea, cu toți credincioșii care formează Trupul Mistic al lui Cristos, mai ales cu cei alați în suferință. Am avut o emoție deosebită când mi-am auzit numele! Cristos mă cheamă să-l urmez și mai aproape, mă cheamă la Masa sa! Implor mijlocirea Sintei Fecioare Maria și a Sfântului Iosif pentru a mă ajuta să-mi împlinesc cu idelitate această slujire nobilă!” (Alexandru Percu, anul V)

Michail Iulian Echert, anul I

Sărbătoarea sfântului Iosif Sărbătoarea Seminarului nostru

8

Dru

muri D

esch

ise, n

r. 148

Făcând o retrospectivă a anului pastoral, trăit și măr-turisit în Ecuador, îmi aduc aminte cu multă bucurie de emoțiile trăite până la plecarea în misiune. Aveam o inimă atât de mică și preocupată de viitoarele mele realizări, încât nu conștientizam darul primit. În tot ce făceam, căutam să observ cât mai mult personalita-tea mea, calitățile personale, cu ce probleme naturale, umane, economice și spirituale se confruntă locul de misiune, loc ce în curând avea să devină casa mea pen-tru 7 luni și 7 zile.

Trebuie să recunosc că mă purtam ca un copil, dar, spre bucuria mea, realitatea misionară mi-a eliberat ini-ma de toate aceste probleme și mi-a lăsat-o deschisă pentru dăruirea totală, pentru acea dăruire din plin în-credințată de Isus apostolilor în mandatul misionar (Mt 28,16-20). Această dăruire totală a izvorât și din darul primit, acela de a i misionar printre aceia care încă nu-l cunosc pe Dumnezeu.

Dar ce am dăruit? Am dăruit timp... Timpul în mi-siune trecea foarte repede, iar uneori nici nu reușeam să conștientizez zilele săptămânii. Faptul de a nu i la timp într-un anumit loc pentru mine însemna irosirea unei șanse de a-i apropia mai mult pe oameni de Dum-nezeu. Faptul de a sta mai mult timp în mijlocul unei comunități, pentru ei însemna singurul lor motiv de bucurie din cadrul unei săptămâni sau luni (totul de-pindea de cât de des reușeam să ajung în comunități). Am dăruit timp și mi-am dat seama că trebuie să mai lucrez la modul meu de organizare a unor activități.

Am dăruit muncă... În general, în misiunea din Ecuador am lucrat pe toate planurile: uman, spiritual, intelectual, economic, izic (am ajutat la vopsirea unor capele, achiziționarea materialelor de construcții), iar

în cele din urmă am fost și bucătar. Nu am privit munca de sus pentru că o vedeam ca un mijloc de a sta mai mult timp cu ei, dar și

o modalitate de a le răsplăti generozitatea, pentru că ei îmi ofereau totul. Am dăruit muncă și mi-am desco-perit o nouă pasiune: arta gătitului.

Am dăruit deschidere și disponibilitate în dialog... Activitatea misionară a însemnat pentru mine foarte mult dialog. Chiar dacă treceam pur și simplu pe stra-dă oamenii se opreau pentru a dialoga cu mine. De cele mai multe ori și predicile pe care le-am făcut se bazau pe dialog, pentru că oamenii doreau să-mi transmită sau să mă întrebe ceva. M-a uimit un lucru în aceste dialoguri: tot timpul am simțit sinceritatea și deschide-rea lor. Am dăruit deschidere și am conștientizat și mai mult faptul că interesul într-o discuție duce la dezamă-girea interlocutorului.

Am dăruit rugăciune... Pe lângă celebrarea Cuvân-tului lui Dumnezeu a trebuit să particip și la diferite momente de rugăciune. Aceste momente de rugăciu-ne le realizam prin spitale alături de cei bolnavi sau în comunități odată cu apropierea hramului (în general înaintea unui hram comunitățile din Ecuador au o novenă închinată patronului capelei). Personal, eram adeptul rugăciunilor din cărți, dar am descoperit ală-turi de ei frumusețea rugăciunilor spontane și sincere, încât acum văd rugăciunea din cărți ca un fundament, iar rugăciunea spontană ca un izvor de fapte bune în decursul unei zile.

Am dăruit iubire... și am primit totul. Am stat atât de „puțin” cu ei, dar, atât pentru ei, cât mai ales pentru mine, acest „puțin” s-a eternizat.

Într-adevăr misiunea din Ecuador a fost un vis de-venit realitate.

Emilian Jitaru, anul V

Dăruind vei dobândi...

Dru

muri D

eschise, n

r. 148

9

Pentru cel care a avut un contact prelungit cu o civilizaţie mai puţin cunoscută, devine habitual răspunsul celor care aud numele ei: wow, ce fain! Interesant! Mişto! Pentru mine nu e o laudă, nu e un motiv de mândrie, nu e nici măcar un act de eroism: am fost pentru 6 luni în Coasta de Fildeş. Concluziile…

Cel mai mult m-a surprins chestia aia pe care unii oameni o numesc viaţă, care se doreşte a i atât de respectată şi la care unii oameni ţin atât de mult. Mai succint: înainte de expediţia în cauză am fost o lună în Germania; alte fenomene, alte moduri de a percepe, de a trăi. Urmează Africa. Tot oameni. Mor şi ei, trăiesc şi ei, iubesc şi ei, numai că e un pic mai diferit. Ieşi pe stradă, dacă cineva are ceva cu tine şi nu reuşeşti să rezolvi repede, există macheta tradiţională care pune punct. Amin. Fără discuţii. Există tribunale şi pedepse prin care se încearcă repararea daunei provocate, dar când e vorba de moarte parcă mai contează… Scurt pe doi, vorba românească, „nu-i dus de multe ori la biserică” (pentru asta am fost acolo). Vor spune mulţi că pentru orice se plăteşte tribut, că există şi în Africa lucruri frumoase, e adevărat, dar se bucură şi africanii când văd un ilm la LCD. Fericirea nu constă cu siguranţă în asta, deoarece banii nu cumpără fericirea, dar tehnica e primită cu braţele deschise de oricine. Zâmbeşti când vezi sate în care oamenii nu au apă curentă, dar au telefoane mobile. Ceea ce contează, trecând peste orice aspect mai mult sau mai puţin efemer, care contribuie sau nu la fericire, înţeles sau neînţeles de un european care vede lumea într-un alt mod, cu mai multe posibilităţi, e zâmbetul lor şi puterea de a trece peste problemele vieţii prin dans „e un mod de a-l simţi aproape pe Dumnezeu”, aşa mi-a spus o bătrână.

Cele culinare sunt comestibile, prea picante ce-i drept. Auzi pentru prima dată în viaţa ta de ignam (are un gust asemănător cartofului de la noi) şi de banane

(furajere) prăjite. La început le priveşti cu oarecare teamă, apoi nu te mai saturi de ele. Cele două alimente amintite mai sus, bătute

foarte bine, dau naştere mâncării tradiţionale denumite „futú”. Ivorienii chiar ţin la mâncarea asta! Se spune că dacă inviţi pe cineva la masă şi nu-i oferi „futú” e ca şi cum ar pleca cu stomacul gol. Pe lângă acestea, de obicei se întâmplă să nu lipsească de la masă orezul şi peştele (e cea mai ieftină carne). Cu fructele în schimb stau foarte bine. Sunt naturale. Unele chiar au un gust diferit de cel pe care îl au la noi. Într-o zi obişnuită, poţi mânca liniştit banane, portocale, lămâi, grefe, mango, papaya, ananas, nucă de cocos şi multe altele. Au şi fructe speciice, pe care degeaba le amintesc dacă nu agăţ vreo imagine pe undeva. Băuturile sunt chimice în mare parte. Din această familie de chimicale nu face parte băutura tradiţională denumită „banghi”. Acest alcool natural este făcut din sucul de palmier şi are o caracteristică asemănătoare vinului de la noi: tăria de-a lungul timpului. În rest se găseşte vin chimic şi alte băuturi acidulate galbene şi nu numai. Sunt bune. Că prietenii ştiu de ce sau că e limpede că-i bună, e partea a doua, dar e mai importantă decât prima.

Deşi trebuia să ie punctul central, din juste motive, am ales să scriu despre operaţia de apendicită la sfârşit. A rămas o parte din mine în Africa. O poveste: teama de operaţie pe un continent cu instituţiile sanitare la pământ, gândurile din capul tău, nu-ul neîncetat pe care-l spui în gând şi care nu e capabil să lupte împotriva legilor corpului care trebuie să scape de apendicită în Africa, deşi îţi doreşti enorm să ie alt timp şi alt loc, visul morţii, drumul către spital nelipsind îndoiala reîntoarcerii, intrarea în sala de operaţie, zâmbetul inexplicabil avut cu primul pas, operaţia, calea diicilă a refacerii, refacerea. Dacă te numeşti Lance Armstrong şi ai învins cancerul, poţi spune „boala asta a fost cel mai bun lucru care mi s-a putut întâmpla”. Se schimbă termenii, se păstrează concluzia…

Mădălin Bărbuț, anul V

A rămas o parte din mine în Africa

10

Dru

muri D

esch

ise, n

r. 148

Ce semniicaţie au apariţiile de la Fatima ale Sintei Fecioare Maria pentru lumea mileniului al III-lea?

Întrebarea are sens cu atât mai mult cu cât personalităţi de renume de pe scena catolică mondială susţin că, odată cu dezvăluirea celei de-a treia părţi a Secretului, în anul 2000, Mesajul de la Fatima a atins punctul inal, adică celebrele revelaţii din 1917 se refereau strict la explicitarea secolului al XX-lea. Însă o analiză atentă şi critică a Mesajului de la Fatima ne arată că Sfânta Fecioară Maria a vestit desfăşurarea unei lupte multiseculare între oştirile binelui şi forţele răului, luptă care bineînţeles că nu s-a încheiat, ci continuă şi în secolul al XXI-lea.

Celebrul gânditor şi om de acţiune brazilian, profesorul Plinio Corrêa de Oliveira descrie în tratatul consacrat temei „Revoluţie şi Contra-Revoluţie” procesul revoluţionar prin care omenirea s-a îndepărtat progresiv de Dumnezeu şi a construit o societate egalitară, desacralizată, laicistă şi atee, în opoziţie cu principiile Evangheliei Domnului nostru Isus Cristos şi ale Bisericii, Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică, de El întemeiată.

Cardinalul Joseph Ratzinger, viitorul Papa Benedict al XVI-lea, referindu-se la textul celui de-al treilea Secret, la data de 13 mai 2000, a arătat că sistemele atee ale secolului al XX-lea – nazismul, socialismul, fascismul sunt părtaşe la erorile comunismului ale cărui urmări se proiectează până în secolul al XXI-lea. Astfel, întreaga lume secularizată şi fără morală din zilele noastre se ridică împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Bisericii. Să ne gândim doar la avort, amorul liber, căsătoria civilă a homosexualilor pe cale de legalizare cam peste tot, atentatele contra proprietăţii private, egalitarismul cel mai radical etc.

Fericitul papă Ioan Paul al II-lea nota în enciclica Veritatis Splendor din 6 august 1993: „Splendoarea Adevărului se relectă în toate lucrările Creatorului şi, în mod deosebit, în omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26): adevărul luminează inteligenţa şi dă formă libertăţii omului, care este călăuzit astfel la cunoaşterea şi iubirea Domnului. În acest sens se roagă psalmistul : «Fă să răsară peste noi lumina feţei tale, Doamne!»” (Ps 4,7).

Omul este creat din iubire de Dumnezeu şi este chemat să iubească. „Slava lui Dumnezeu este

omul viu, iar viaţa omului este vederea lui Dumnezeu”, spunea sfântul Irineu de Lyon. Însă, când omul încearcă să-l scoată pe

Dumnezeu din viaţa proprie, nu mai face referinţă la El, începe să rătăcească. Omul creat liber din iubire este pus să aleagă binele sau răul, binecuvântarea sau blestemul, viaţa sau moartea. Alunecând în voia poftelor proprii, a patimilor sale, omul nu mai colaborează la planul de mântuire al lui Dumnezeu. Şi, astfel, ceea ce este eronat, respingător, dezgustător după toate standardele şi principiile morale sănătoase devine acceptat şi chiar îmbrăţişat: căsătoria între persoane de acelaşi sex, uciderea vieţii lipsite de apărare încă din sânul matern, discreditarea familiei, celula de bază a societăţii.

În consecinţă, Mesajul de la Fatima - ca de altfel întregul „ir roşu” al apariţiilor mariane: pocăinţă, rugăciune, post, sacriiciu, convertire, schimbare radicală a vieţii după valorile evanghelice – devine mai actual ca niciodată. Omul are nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a putea face binele. El trebuie să îşi recunoască micimea în faţa lui Dumnezeu pentru ca El să-l ducă la împlinire. Zicea sfântul Augustin: Ille Deus qui creavit te sine te, non salvabit te sine te (Dumnezeu care te-a creat fără de tine, nu te va salva pe tine fără de tine).

Cristian Nistor, anul IV

Fatima Actualitatea Mesajului pentru secolul al XXI-lea

Dru

muri D

eschise, n

r. 148

11

Mulţi dintre noi suntem familiarizaţi deja cu datele biograice ale episcopului Anton Durcovici, dar mai puţin ştim că avea o devoțiune deosebită pentru Sfânta Fecioară Maria şi mai ales faptul că imediat după ziua instalării ca episcop, a mers din parohie în parohie consacrând Dieceza de Iaşi Inimii Neprihănite a Mariei.

Este un aspect important al spiritualităţii sale care îl putem deduce din dimensiunea teologică a mariologiei sale. Deşi puţine, din documentele emise în timpul episcopatului său, 14 aprilie 1948-10/11 decembrie 1951, putem scoate doctrina sa mariană. Episcopul Durcovici nu a scris un tratat despre sfânta Fecioară Maria, însă ca episcop de Iaşi a personiicat vocea credinţei simple a credincioşilor pe care i-a păstorit, dând mărturie despre ea.

Credinţa şi evlavia faţă de Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, reiese din circulara „Despre devoţiunea de Mai în cinstea Maicii Domnului” şi din „Consinţirea către Inima Neprihănită a Mariei”, text compus la 22 august 1948. La 7 noiembrie 1948 a sinţit şi a aşezat la intrarea în catedrala din Iaşi icoana Inimii Neprihănite a Mariei. Aceste acte reprezintă izvoare inestimabile ale mariologiei sale.

În doctrina sa mariană întâlnim frecvent cele mai eminente titluri date Sintei Fecioare, titluri folosite de credincioşi în invocaţiile lor mariane: Maica lui Dumnezeu, Fecioara Preasfântă, Preasfânta Fecioară Preacurată, Neprihănita, Inima Neprihănită (titlu repetat de 8 ori), Maica noastră, a Bisericii şi a lumii, Regina cerului, Ajutorul creştinilor, Fecioară Preamilostivă, Mama îndurătoare, Arca Alianţei, Chivotul Legii celei Noi, Modelul strălucitor al virtuţilor etc.

Din aceste titluri reiese credinţa episcopului Durcovici în maternitatea divină a Sintei Fecioare, în neprihănirea celei Preacurate şi Preasinte, în înălţarea ei la cer şi în mijlocirea ei maternă. Harurile implorate lui Dumnezeu prin Mijlocitoarea harului dumnezeiesc sunt: credinţa tare, de nezdruncinat în Preasfânta Treime, iubirea

învăpăiată faţă de Dumnezeu şi de oameni, speranţa în bunurile netrecătoare şi veşnice, credinţa în Biserica Catolică, credinţa şi

unirea cu urmaşul sfântului Petru, harul de a ne purta cu răbdare creştinească crucea ostenelilor în truda vieţii.

Episcopul Anton Durcovici ii cere Sintei Fecioare: să ne apere în primejdii şi ispite de osânda veşnică; să ne ie mamă şi călăuzitoare în viaţa de zi cu zi; idelitatea faţă de poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii; harul statorniciei inale pentru a ajunge cu toţii în cer, în adevărata ţară a făgăduinţelor, pentru a proslăvi îndurarea Treimii Preasinte. Din simpla enumerare a acestor haruri implorate prin mijlocirea Mariei, Mama harului, reiese dimensiunea escatologică a teologiei şi a vieţii spirituale a episcopului Anton Durcovici.

Dragostea ilială faţă de Mama Mântuitorului a fost izvorul tuturor virtuţilor pe care le-a practicat. A imitat-o în meditarea cuvântului lui Dumnezeu pe care de atâtea ori îl citează în scrierile sale; în disponibilitatea faţă de voinţa lui Dumnezeu şi, nu în ultimul rând, în însoţirea lui Cristos pe Calea Crucii până pe Calvar unde a săvârşit jertfa sa prin martiriu.

Iulian-Gabriel Cocianga, anul IV

Devoţiunea episcopului Anton Durcovici faţă de Sfânta Fecioară Maria

12

Dru

muri D

esch

ise, n

r. 148

Alegerea, acum un an în urmă, la 13 martie 2013, a Papei Francisc drept urmaş al sfântului Petru pe tronul pontiical, al 266-lea la număr, a reprezentat, pentru Biserica Catolică, o întreită premieră, după cum se exprimă doamna Ecaterina Hanganu în titlul cărţii sale dedicate Papei Francisc (Papa Francisc, o întreită premieră, Presa Bună, Iaşi 2013). Aceste trei noutăţi sunt: primul papă de pe continentul american şi din emisfera sudică; primul papă care-şi alege numele de „Francisc”; primul papă din Societatea lui Isus. Despre numele papilor am scris într-un număr anterior, în numărul de faţă dorind să prezint papii care au aparţinut diferitelor ordine religioase.

Majoritatea pontiilor romani au aparţinut clerului diecezan şi doar 35 au fost călugări.

Primul papă care, înainte de a i ales, a aparţinut unui ordin călugăresc, a fost Papa Grigore cel Mare (590-604), primul care a şi purtat acest nume. El făcea parte din Ordinul sfântului Benedict de Nurcia, îniinţat în jurul anului 529. În total din acest ordin au făcut parte 16 pontii, şi anume:

1. Sfântul Grigore cel Mare (menționat deja);2. Sfântul Bonifaciu al IV-lea (608-615), cel

care, primind în dar din partea împăratului Focas Panteonul, l-a dedicat sintei Fecioare Maria a martirilor;

3. Adeodat al II-lea (672-676), care s-a preocupat de îmbunătăţirea disciplinei monastice şi a combătut erezia monotelistă;

4. Leon al IV-lea (847-855), care a reparat bisericile romane distruse de sarazini sub pontiicatul predecesorului său Sergiu al II-lea. O legendă relatează că a stins incendiul care cuprinsese cartierul Borgo din Roma în anul 847 împărţind binecuvântarea din loja bazilicii „Sfântul Petru”;

5. Ioan al IX-lea (898-900), cel care a oferit slavilor de apus, în poida opoziţiei clerului german, o ierarhie ecleziastică proprie;

6. Leon al VII-lea (936-939), descris de izvoarele epocii ca un om pios, dedicat rugăciunii şi binelui Bisericii.

7. Ştefan al IX-lea (1057-1058), s-a dedicat consolidării reformei Bisericii iniţiate de predecesorii săi, în special în ceea ce priveşte

celibatul preoţesc;

8. Sfântul Grigore al VII-lea (1073-1085), cel mai important pontif din secolul al XI-lea, mare reformator al Bisericii, renumit mai ales pentru conlictul pe care l-a avut cu împăratul german Henric al IV-lea; prin Dictatus papae din 1075 a devenit unul din cei mai importanţi teoreticieni ai teocraţiei pontiicale;

9. Fericitul Victor al III-lea (1086-1087), a fost un apropiat al Papei Grigore al VII-lea, care l-a şi recomandat drept succesor la tronul pontiical; a convocat Sinodul de la Benevento, la care a predicat o cruciadă împotriva sarazinilor din Africa;

10. Fericitul Urban al II-lea (1088-1099), renumit mai ales pentru apelul la cruciadă şi la eliberarea Ţării Sinte lansat în timpul Conciliului de la Clermont (1095);

11. Pascal al II-lea (1099-1118), încheie cu împăratul Henric al V-lea Jurămintele de la Sutri (1111), prin care papalitatea renunţă la bunurile oferite de puterea imperială, în schimb împăratul renunţă la investitură;

12. Gelasiu al II-lea (1118-1119), a fost primul papă ales de conclavul cardinalilor; a avut relaţii încordate cu împăratul, care nu dorea să-i recunoască alegerea, impunând un antipapă;

13. Sfântul Celestin al V-lea (august-decembrie 1294), a fost ales papă pentru că era văzut drept un papă angelic; a renunţat la tronul pontiical, se presupune sub presiunea lui Bonifaciu al VIII-lea;

14. Clement al VI-lea (1342-1352), cel de-al patrulea papă de la Avignon, oraş pe care l-a obţinut de la Ioana I de Neapole;

15. Fericitul Urban al V-lea (1362-1370), a încercat să readucă scaunul pontiical la Roma, dar la scurt timp a revenit la Avignon;

Papii călugări

Dru

muri D

eschise, n

r. 148

13

16. Pius al VII-lea (1800-1823), a fost făcut prizonier de Napoleon I şi exilat în Franţa, de unde a revenit după căderea împăratului francez;

Din ramura camaldoleză a Ordinului benedictin a făcut parte un singur papă, Grigore al XVI-lea (1831-1846), a fost ultimul papă ales pe tronul sfântului Petru fără a i episcop; a condamnat sclavia, incluzând-o printre cele mai grave păcate.

Şapte papi au făcut parte dintre canonicii regulari:

1. Sfântul Zaharia (741-752), renumit mai ales pentru relaţiile cu Pepin cel Scurt, majordomul Regatului Franc, pe care în 752 l-a şi încoronat rege;

2. Honoriu al II-lea (1124-1130), a recunoscut Ordinul premostratenzilot şi Ordinul templierilor;

3. Inocenţiu al II-lea (1130-1143), care a trebuit să se confrunte cu schisma lui Anaclet al II-lea şi a convocat Conciliul al II-lea din Lateran (1139);

4. Luciu al II-lea (1144-1145), a apelat la ajutorul împăratului Conrad al III-lea pentru recucerirea Romei de unde fusese impus să fugă şi a murit rănit în timpul asediului Capitoliului.

5. Adrian al IV-lea (1154-1159), până în prezent iind singurul papă englez;

6. Grigore al VIII-lea (25 octombrie – 17 decembrie 1187), prin bula Audita tremendi a făcut apel la cruciadă împotriva lui Saladin, care, în acelaşi an cucerise Ierusalimul;

7. Eugen al IV-lea (1431-1447), papa Conciliului de la Basel.

Patru dintre pontii au făcut parte din Ordinul sfântului Dominic sau Ordinul Predicatorilor:

1. Fericitul Inocenţiu al V-lea (21 ianuarie – 22 iunie 1276), a fost un promotor al unităţii dintre Biserica din Occident şi cea din Orient;

2. Fericitul Benedict al XI-lea (1303-1304), care, pentru a restabili pacea în Biserică, a căutat să se împace cu regele Franţei Filip al IV-lea cel Frumos;

3. Sfântul Pius al V-lea (1566-1572), promotor al Reformei catolice tridentine, renumit pentru caracterul său ascetic;

4. Benedict al XIII-lea (1724-1730), pios, blând şi umil, păstrându-şi stilul de viaţă călugăresc, a luptat pentru îmbunătăţirea disciplinei ecleziastice.

Tot în număr de patru au fost şi papii provenind din Ordinul Fraţilor Minori

sau franciscan. Doi au fost capucini:1. Nicolae al IV-lea (1288-1292),

un predicator înfocat al cruciadei, fapt pentru care a căutat să împace între ele statele europene alate în conlict;

2. Sixt al IV-lea (1471-1484), ziditorul Capelei Sixtine; cunoscut în spaţiul românesc mai ales pentru faptul că l-a numit pe domnul Ştefan cel Mare Athleta Christi.

Doi papi au fost aleşi dintre franciscanii conventuali:

1. Sixt al V-lea (1585-1590), un papă sever şi autoritar, a luptat împotriva obiceiurilor rele; a dus o politică edilitară intensă, menită să dea Romei strălucire;

2. Clement al XIV-lea (1769-1774), cel care a dizolvat Societatatea lui Isus.

Doi pontii romani au fost cistercieni:1. Eugen al III-lea (1145-1153), cel care l-a

îndemnat pe sfântul Bernard de Clairvaux, maestrul şi prietenul său, să predice o nouă cruciadă, ca urmare a căderii Comitatului de Edessa (1144);

2. Benedict al XII-lea (1334-1342), al treilea papă de la Avignon; a construit primul palat papal din Avignon, a cărei arhitectură austeră îi relecta personalitatea.

Un singur papă până acum a fost ales din Ordinul iezuit, Papa Francisc, la a cărui activitate suntem martori şi pentru care suntem chemaţi să ne rugăm, pentru ca Dumnezeu să-l întărească şi să-l inspire în frumoasa operă pe care o realizează spre gloria Sintei Treimi, spre binele Bisericii şi al lumii întregi.

diacon Petru Ciobanu

14

Dru

muri D

esch

ise, n

r. 148

Biserica are o „propunere socială” proprie de oferit, care constă în indicarea câtorva principii de la care trebuie pornit pentru a elabora un proiect cultural inspirat în mod creștin, grație și contribuției tuturor oamenilor de bunăvoință și deci pe larg acceptabilă. Așadar propunerea socială a magisteriului nu se limitează la enunțarea de principii sau la un îndemn generic la angajare socială. Discursul social al Bisericii este „esențialmente orientat spre acțiune”. Adică propunerea sa socială este fundamentată din punct de vedere teoretic, pentru ca apoi să se traducă în „programe îndrăznețe de acțiune” pentru eliberarea a milioane de persoane. Biserica a revendicat mereu acest drept-obligație de prezență și de acțiune socială. Această trecere de la simplă propunere la acțiune nu este o noutate a zilelor noastre, ci a fost mereu o exigență intrinsecă a slujirii creștine față de lume. Pe de o parte le revine credincioșilor laici sarcina să facă respectivele alegeri în domeniul socio-politic; pe de altă parte misiunea sa esențialmente religioasă nu scutește Biserica, ba chiar o angajează la o „prezență socială”, curajoasă și profetică, menită să alimenteze și să susțină efortul comun de a construi noua civilizație a iubirii.

Biserica nu poate i considerată răspunzătoare de mizeria muncitorească. Aceasta a fost rezultatul industrializării accelerate încă de la începutul secolului al XIX-lea: mediile catolice, în special cele rurale au fost și ele victime ale industrializării. De exemplu, în Franța, doar în a doua jumătate a secolului, burghezia, care până atunci era volteriană, atunci când nu era protestantă sau evreiască, s-a întors la catolicism, sub inluența educației primite în Colegii. Muncitorii înșiși nu au conștientizat imediat că ei reprezintă o lume aparte. Exodul de la sate spre orașe provocase formarea unei mâini de lucru ieftine și dezorganizate. Problema acestei mase de muncitori s-a resimțit abia în jurul anilor 1840, în momentul în care se airma marea industrie. În această situație, Biserica s-a organizat destul de repede. Diferitele congregații și instituții caritative s-au angajat activ în diminuarea mizeriilor sociale, a lipsei de igienă, subalimentații și dramelor familiale. Rămânea însă problema prevenirii răului: în acest sector Biserica a preferat să exercite o activitate educativă. Pe de o parte se țineau cursuri de educație populară, cursuri profesionale în patronate, se forma o elită muncitorească, iar pe de altă parte se încerca sensibilizarea patronilor creștini asupra naturii datoriilor lor. Anumiți reprezentanți ai catolicismului social, în activitatea lor parlamentară, au pledat cu mare constanță pentru succesul unei legislații favorabile muncitorilor. Acești deputați catolici, în special în Franța, au obținut limitarea programului de muncă pentru femei și copii,

o zi de odihnă săptămânală, au fost primii care au propus pensiile, asigurările sociale și indemnizația de șomaj. În fața răspândirii

ideologiilor de masă, Leon al XIII-lea a înțeles că era necesar să i se facă față angajând Biserica în soluționarea „problemei muncitorești” și îndemnându-i pe laici să creștineze lumea modernă în loc să o lase în voia ei. Astfel, enciclica Rerum novarum a fost publicată pe data de 15 mai 1891. Era adresată Episcopilor Bisericii Romano–Catolice, dar în aceeaşi măsură oamenilor de stat, muncitorilor, intelectualilor. Ea se focaliza şi trăgea un „semnal de alarmă” legat de problemele şi soluţiile posibile la viaţa de mizerie a clasei muncitorilor, în lumina Evangheliei lui Isus Cristos. Era subintitulată „Drepturi şi îndatoriri ale Capitalului şi ale Muncii”. Cei care au contribuit la întocmirea ei au fost Wilhelm Emmanuel von Ketteler şi Cardinalul Henry Edward Manning. „Planul lui Dumnezeu pentru om: Dumnezeu l-a creat pe om. L-a trimis răscumpărător şi mântuitor pe Isus Cristos la oamenii căzuţi în păcat. L-a făcut pe om iu adoptiv şi moştenitorul fericirii veşnice prin harurile, darurile şi roadele Duhului Sfânt. Astăzi mai mult ca niciodată, cuvântul lui Dumnezeu nu ar putea i vestit şi ascultat, dacă el nu ar i însoţit şi de o mărturie a Duhului Sfânt, ce operează în lucrările creştinilor puşi în serviciul fraţilor, chiar în acele puncte unde sunt în joc existenţa şi traiul lor”. Atitudinea papei în publicarea enciclicei Rerum novarum a conferit Bisericii aproape un „statut de cetăţenie” în realităţile schimbătoare din viaţa publică. Ceea ce propunea Leon al XIII-lea era o distincţie între Biserică şi stat, distincţie care însă nu ducea la înstrăinare, nici, cu atât mai puţin, la opoziţie.

Enciclica Rerum novarum a papei Leon al XIII-lea a sintetizat, în adevăratul sens al cuvântului, marile speranţe ale unei întregi generaţii de catolici care, prin cuvintele Pontifului, aşteptau o indicaţie care să-i conducă pentru viitor în propria acţiune socială. De fapt, papa Leon a fost solicitat să abordeze acest argument, dincolo de situaţia existentă, şi de invitaţia urgentă a catolicilor, dornici să contribuie, pe baza cuvintelor Păstorului suprem, la emanciparea proletariatului, dincolo de soluţiile unilaterale ale socialismului colectivist şi ale liberalismului capitalist, la căutarea unei ordini morale care să privilegieze preceptele evanghelice ale iubirii, dreptăţii, solidarității şi ale fraternităţii.

Așadar, enciclica Rerum novarum a papei Leon al XIII-lea, răspunzând aşteptărilor unei generaţii de catolici în materie de doctrină socială, a reprezentat începutul oicial al Doctrinei sociale a Bisericii, deoarece a pus pentru prima oară în lumină termenii fundamentali ai noii civilizaţii – societatea industrială, având în acelaşi timp meritul de a aduce în conştiinţa comunitară a Bisericii situaţia conlictuală a noului context social şi încercarea de a oferi soluţii eiciente în mod sistematic.

Ștefan Simon, anul I

Doctrina socială a Bisericii la sfârsitul secolului al XIX-a

15

Într-o existenţă cuprinsă între 1756 – 1791, reprezentând mai puţin de 36 de ani, Mozart a desfăşurat cel mai uimitor efort creator din istoria muzicii şi poate din întreaga istorie a artelor. El a compus aproape 700 de lucrări în cele mai variate forme tradiţionale: muzică vocal-simfonică religioasă şi laică, opere, simfonii, concerte pentru diferite instrumente soliste, muzică de cameră instrumentală şi vocală (cvintete, cvartete, triouri şi sonate pentru două sau un singur instrument) şi fragmente a căror formă liberă cuprinde trăsături ce aveau să se dezvolte la compozitorii ce i-au urmat, în special la compozitorii romantici.

Deşi muzica lui este astăzi cunoscută şi apreciată în toate locurile lumii, în timpul vieţii sale, Mozart nu s-a bucurat de o prea mare recunoaştere a calităţilor sale muzicale. Viaţa lui a fost o permanentă luptă pentru faimă, însă au fost mulţi care au încercat, şi chiar au reuşit, să stea în calea succesului său. Tocmai de aceea creaţia lui a fost recunoscută abia după moartea sa. Deşi a avut o existenţă scurtă, aceasta a fost bogată în compoziţii, Mozart având calitatea de a-şi scrie partiturile fără nicio greşeală, într-un mod foarte clar şi expresiv (partiturile originale nu prezintă vreo urmă de ştersătură).

La Viena, Maria Tereza a interzis francmasoneria, pentru a conserva puterea Casei Habsburgilor. Dar până la domnia lui Iosif al II-lea, aceasta era mai mult sau mai puţin tolerată. Existau opt ramuri ale francmasoneriei în Viena, iar Mozart a fost iniţiat în loja masonică „Zur Wohltätigkeit” („Pentru binefacere”). Printre membrii se alau aristocraţi, artişti şi oiciali ai guvernului, şi se pare că intrarea în rândurile francmasonilor devenise un lucru obişnuit, dacă aveai un anumit nivel de educaţie. De aceea, se crede că Mozart a interacţionat chiar foarte bine cu francmasonii încă din copilărie. Este foarte probabil ca, în timpul călătoriilor sale, să i fost atras de sprijinul ardent primit din partea francmasonilor, în opoziţie cu aerul indiferent pe care l-a manifestat curtea. Având în vedere aceste lucruri, nu este surprinzător faptul că Mozart a decis să devină francmason.

Odată ce a devenit francmason, Mozart a participat activ la şedinţe. a compus piese şi a susţinut spectacole pentru fraţii lui. Iniţierea lui în francmasonerie l-a ajutat, de asemenea, să detensioneze relaţiile cu tatăl său. În 1785, îngrijorat de stilul de viaţă al iului său, Leopold l-a vizitat pe Amadeus la casa lui din Viena şi se pare că a întreprins nişte investigaţii riguroase privind stilul său de viaţă. Uşurat că iul său trăia fără

să împrumute bani, Leopold a decis să devină şi el francmason. Acest lucru a întărit legătura dintre tată şi iu.

Postura pe care Mozart o ocupa în mişcarea masonică era diferită de ceilalţi fraţi care aveau înclinaţii spre misticism şi spre ocultism, el făcând parte din gruparea celor iluminaţi – inspiraţi. Aceştia aveau la bază ideea că rangul social nu coincide cu nobleţea suletului, şi că oamenii din clasa de jos ar putea i nobili în sulet, ca şi cum s-ar i născut aşa.

Această idee apare şi în operele lui Mozart, de exemplu în Nunta lui Figaro, o operă bazată pe textul scris de Pierre Beaumarchais (un alt francmason), unde Figaro este eroul, iar Contele Almaviva este o persoană necioplită.

Muzica francmasonilor conţinea fraze muzicale şi forme cu o caracteristică semiotică speciică. De exemplu, ceremonia de iniţiere în francmasonerie începea atunci când candidatul bătea de trei ori în uşă pentru a cere să ie admis. Acest lucru este exprimat în limbaj muzical prin următoarea igură:

Acest limbaj apare şi în creaţiile mozartiene, în uvertura operei Flautul fermecat, sugerând începerea iniţierii masonice. Prin această operă se crede că Mozart a vrut să facă cunoscute ritualurile francmasonice. Dar, pe de altă parte, nu există nicio dovadă muzicală din secolul al XVIII-lea că aceste trei note au ceva în comun cu francmasoneria.

Mozart a mai compus şi alte piese pentru Francmasonerie, cum ar i: Muzica funerară Masonica (KV 477), un Lied (KV 468) pentru a i folosită la instalarea noilor membrii, o Cantată (Bucuria masonilor – KV 471) etc.

Referitor la acesta admitere a lui Mozart în Francmasonerie, au apărut unele istorisiri care leagă faptele petrecute în viaţa lui Mozart cu inluenţa pe care o aveau francmasonii. Astfel, se spune că:

• W. Mozart a murit cam la o lună după lansarea „Flautului fermecat” (5 decembrie 1791).

• A fost înmormântat într-o groapă comună, fără a i petrecut în ultimul drum, cum ar i fost iresc, de „fraţii” masoni.

• A fost otrăvit conform rangului, cu mercur (aluzie la Mercurius, zeul muzicii).

Aş vrea să închei cu relecţia autorului Max Geneve, care într-una din cărţile sale „Mozart sunt eu” airmă următoarele: „Mulţumim lui Mozart pentru muzica lui, şi lui Dumnezeu, pentru că ni l-a dat pe Mozart”.

Liviu-Marian Focioroş, anul IV

Mozart şi francmasoneria

16

Dru

muri D

esch

ise, n

r. 148

Viața oamenilor a fost însoțită de muzică vreme de mii de ani, evoluția iecărui instrument în parte constituind o istorie aparte. Voi încerca în următoarele rânduri să trasez, în linii mari, o istorie a pianului – într-un mod simplist, instrument muzical foarte răspândit, în care sunetul este produs de corzi metalice ixate pe o placă de rezonanță din lemn, lovite de ciocănele acoperite cu pâslă, prin intermediul unei claviaturi.

Istoria instrumentelor cu coarde datează încă din antichitate, acestea iind utilizate pentru a compune muzică religioasă. În acele vremuri, chinezii foloseau instrumente care aveau până la 20 de coarde, egiptenii și sumerienii dețineau harpa, iar în Iran muzicanții foloseau țambalul.

Povestea pianului începe la jumătatea secolului al XII-lea cu primul său strămoș – monocordul cu clape – căruia, ulterior, i-au fost adăugate mai multe coarde, transformându-se în mult mai cunoscutul clavicord, care funcționa printr-un mecanism de atingere a coardelor în momentul apăsării clapelor. Până la începutul secolului al XV-lea, clavicordul ajunge să aibă zece coarde, iecare dintre ele producând cel puțin două note prin atingerea coardelor în două puncte diferite pe lungimea acesteia.

Un alt instrument premergător pianului a fost clavecinul, care producea sunete atunci când în urma atingerii clapelor coardelor erau ciupite de pene de lemn, așa cum buricul degetelor ciupește coardele de chitară. Acesta avea însă dezavantajul de a nu permite celui care cântă să ofere dinamism muzicii. Deși a fost des utilizat pe parcursul a două sute de ani, până în secolul al XVIII-lea claviatura sa ajungând până la opt octave, clavecinul a pierdut treptat teren în fața noului instrument, numit pianoforte.

În 1709, italianul Bartolomeo Cristofori din Padova, fabricant de clavecine, începea construcția primului mecanism de pian pe principiul atingerii coardelor cu ciocănelele, fără ca acestea să rămână în contact cu coarda după producerea sunetului. În plus, contactul ciocănelelor putea i controlat cu ajutorul pedalelor. Denumirea de pianoforte, menținută până în 1850, a fost dată tocmai

datorită acestui principiu de funcționare care permitea obținerea unui sunet variat și clar, mai lung sau mai scurt, mai tare sau

mai încet, în funcție de dorința celui care acționa clapele. Invenția lui Cristofori a fost menționată pentru prima dată în 1711, împreună cu o schiță a instrumentului, într-un document scris de către Francesco Scipione Mafei, constituind sursa de inspirație pentru prima generație de fabricanți de piane. De-a lungul vieții, Cristofori a construit aproximativ douăzeci de piane, doar trei dintre acestea, care datează din anul 1720, păstrându-se până în zilele noastre.

Elementele esențiale pentru producerea sunetului într-un pian sunt: corzile metalice lovite de ciocănelul din lemn cu cap de pâslă, călușul pe care sunt ixate corzile prin intermediul unor șiruri de cuie metalice, și care transmite vibrația corzii în unde sonore. Coarda singură produce un sunet aproape inaudibil, datorită suprafeței sale foarte mici, iar placa de rezonanță, care are o suprafață considerabil mai mare, transformă vibrația corzii mult mai eicient în sunet, punând în mișcare un volum mare de aer.

Pianul cunoaște două forme constructive distincte: pianul cu coarde și pianina. La pianul cu coarde corzile sunt dispuse pe orizontală într-o carcasă de lemn sprijinită pe trei picioare. Pianele cu coarde se împart, în funcție de lungime, în: piane cu coardă scurtă, medie și lungă (cele mai lungi de 240 cm sunt piane de concert). Calitatea sonoră a unui pian este proporțională cu lungimea acestuia, mai ales în ceea ce privește claritatea și puterea registrului grav. Pianina este sora pianului cu coarde. În ea corzile și carcasa sunt dispuse pe plan vertical, pentru a ocupa mai puțin spațiu.

Cele mai cunoscute irme producătoare de piane

Pianul

Dru

muri D

eschise, n

r. 148

17

sunt: Steinway and Sons (S.U.A.), C. Bechstein și Blüthner (Germania), Bösendorfer (Austria), Yamaha și Kawai (Japonia).

Nu putem vorbi despre pian fără a spune și ceva despre interpretarea pianistică. Anton Rubinstein spunea că „toți știu să cânte, dar puțini să interpreteze’’. O singură notă este de ajuns pentru a distinge un pianist foarte bun de un începător. Rachmaninov credea că este 85% muzician și 15% om. Interpretarea trebuie să ie expresivă. Ea este sinteza dintre muzică (teza) – care trăiește în interior, în creier, în simț – și instrument (antiteza).

În arta sunetului își ală întruchiparea și expresia, fără nici o excepție, absolut tot ceea ce poate omul să simtă, să trăiască și să gândească (pentru cei cu auz muzical, tot ce este cognoscibil este și muzical). Pianul este cel mai intelectual dintre instrumentele muzicale și de aceea îmbrățișează orizonturile cele mai vaste, întinderile cele mai mari. Rubinstein le spune studenților săi despre pian: „Credeți că este un singur instrument? Sunt în el o sută de instrumente!’’

Voi enumera câteva avantaje ale pianului: resursele dinamice excepționale - de la pianissimo la fortissimo, uriașul său volum sonor – de la sunetele cele mai joase la cele mai înalte, uniformitatea timbrului în toate registrele, posibilitatea de a imita alte instrumente (lautul poate cânta ca lautul, vioara ca vioara, fagotul ca fagotul etc.); sub mâna unui maestru, pianul poate evoca aproape orice instrument. Să nu uităm de acel mijloc de expresie aproape magic și de care dispune doar pianul: pedala – „suletul pianului’’.

Pianul și pianistul sunt în același timp dirijorul (minte, inimă, auz), orchestranții (ambele mâini – cu cele zece degete, ambele picioare pentru cele două pedale) și o garnitură de instrumente (un pian este egal cu o sută de instrumente, cum spune Rubinstein, adică cu atâtea câte alcătuiesc o orchestră simfonică).

Voi încheia cu rugămintea lui F. Busoni: „Man achte das Klavier!’’ - „Respectați pianul!”

Paul Mârț, anul II

Sărbătoarea primăverii în Bucovina

Ce mai rămâne din primăvară, dacă lipsește bucuria? Primăvara este marcată de către bucovineni printr-o multitudine de sărbători şi obiceiuri, ie religioase, ie populare, însă toate au doar un singur scop – acela de a răspândi bucuria: bucuria regenerării, bucuria înverzirii naturii, bucuria venirii timpului frumos. Omul nu poate i trist, când întreaga natură sărbătorește!

Printre sărbătorile primăverii din Bucovina, de departe cea mai spectaculoasă este cea a sfântului Gheorghe, celebrată la 23 aprilie. De ce este spectaculoasă? Deoarece reușește într-un mod armonios să îmbine credința creștină cu tradiţiile populare, astfel încât oricine participă la această sărbătoare să simtă pulsul bucovinean, pulsul unor obiceiuri ancestrale, păstrate cu adânc respect de către bucovineni.

Aţi auzit de „focurile vii ale sfântului Gheorghe?”Focurile vii marchează începutul acestei sărbători

în localităţile Bucovinei, iind aprinse în seara zilei de 22 aprilie. Bucovinenii aprind focurile ie în vatra casei, ie în vatra satului, într-un loc deschis, ca astfel întreaga comunitate să participe la sărbătoare. Probabil nu vă aşteptaţi, dar tinerii sunt cei care menţin viu acest obicei; în localitatea Vicovu de Sus, în ajunul sărbătorii sfântului Gheorghe, tinerii pornesc înspre lunca râului, spre „prund”, pentru a aprinde focurile. Întreaga noapte este luminată de lăcările uriaşe, dar mai ales de bucuria tinerilor care sar peste foc. Da! Sar peste foc – un obicei ce simbolizează puriicarea de toate inluenţele nefaste.

În centrul atenţiei tuturor sunt cei care poartă numele sfântului Gheorghe, George, Georgeta. La iecare casă, unde locuiesc persoane ce-şi sărbătoresc onomastica în această zi de sărbătoare, sunt puse brazde verzi, tăiate sub formă pătrată, în care sunt înipte ramuri înmugurite de salcie şi lori galbene de primăvară, numite calce. Bărbaţii aşază brazdele, astfel înpodobite, „de strajă” la stâlpii porţilor sau ale casei, pentru a indica faptul că acea casă este în sărbătoare.

O sărbătoare a renaşterii, a bucuriei unui nou început – aceasta este sărbătoarea sfântului Gheorghe, sărbătoarea primăverii în Bucovina.

Michail Iulian Echert, anul I

18

Dru

muri D

esch

ise, n

r. 148

Multă lume este îngrijorată în acest timp cu privire la viitorul României: crize politice, economice, constituționale, alegeri, arestări, suspendări, corupție. În acest context, Monarhia prinde tot mai mult contur în România. În situaţia în care românii ar i chemaţi să aleagă, în cadrul unui referendum, forma de guvernământ, 27,2% ar spune „da“ monarhiei, 41% ar opta pentru menţinerea republicii, iar 33,8% nu au o opinie formată. Dar puțini sunt aceia care știu că anul acesta se împlinesc 100 de ani de la moartea celui care timp de 48 de ani a fost Regele României. Dar ce legătură au acestea cu Seminarul?

Unul dintre evenimentele cele mai importante trăite de Seminarul din Iaşi la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost vizita regelui Carol I, din data de 22 octombrie 1897. Această prezenţă a regelui în Seminarul diecezan s-a datorat spiritului diplomatic al episcopului Jaquet, care, iind prezent la inaugurarea noii clădiri a Universităţii din Iaşi, s-a întâlnit cu regele şi regina României, care s-au arătat foarte binevoitori cu el.

Episcopul de Iaşi scria superiorilor săi de la Roma că, în timpul festivităţilor prilejuite de acest eveniment, care au durat patru zile, el a fost invitat să ia loc la tribuna regală, foarte aproape de rege. În aceste zile, iind invitat la o recepţie dată de consulat, episcopul Jaquet a fost aşezat la dreapta regelui, care din nou s-a arătat, ca de altfel în toate audienţele private, foarte amabil faţă de persoana sa. Pentru a reda cât mai exact vizita pe care regele Carol I a făcut-o episcopiei şi seminarului, vom cita din scrisoarea prin care episcopul Jaquet îl informa de acest eveniment pe prefectul Congregaţiei De Propaganda Fide, cardinalul Ledochowski: „Regele a vrut să viziteze mica mea catedrală și seminarul diecezan. Cuvântul de bun venit pe care eu l-am adresat regelui în momentul primirii în biserică a avut onoarea de a i publicat în «ziarul oicial». Regele a arătat un interes special pentru seminarişti. Când seminariştii au auzit, cu o seară înaintea vizitei, că regele va veni la ei, tinerii poeţi ai seminarului au pregătit o broşură în română dedicată regelui. El a îngăduit să ie citită o poezie în prezenţa sa. Aceasta trata despre «Victoria de la Plevna», şi i-a mişcat adânc pe rege şi pe colaboratorii săi. A doua zi poezia a apărut în ziare. M. Sturdza mi-a făcut apoi o vizită privată pentru a-mi prezenta recunoştinţa regelui. Acum câteva zile am primit în numele Majestăţii sale

titlul şi crucea de «comandor al Ordinului Coroanei României», acelaşi titlu pe care regele l-a dat reprezentantului Rusiei”.

Ce ne spun nouă toate aceste lucruri astăzi? La mai bine de 100 de ani poate nu mare lucru. Mă întreb care ar i reacția noastră dacă, cu doar o seară înainte s-ar anunța vizita președintelui la Seminarul nostru. Un precedent există. Spre exemplu anul trecut, pe 20 septembrie, președintele a făcut o vizită la Ungheni, la gazoduct. Pentru că vizita n-a fost anunţată, oicialii judeţului Iaşi şi şeii şantierului pentru gazoduct n-au apucat să se pregătească cu utilaje şi constructori muncind de zor. Administraţia prezidenţială a făcut anunţul vizitei cu o oră înainte ca Traian Băsescu să ajungă la Iaşi.

Închei acest articol cu memorabilele cuvinte ale lui Carol I, pe care le-a scris în testamentul său și care, prin această vizită par să se împlinească: „Zi și noapte m-am gândit la fericirea României care a ajuns să ocupe acuma o poziție vrednică între statele europene: m-am silit ca simțământul religios să ie ridicat și dezvoltat în toate straturile societății și ca iecare să împlinească datoria sa, având ca țintă numai interesele statului”.

Andrei Blaj, anul IV

Vizita regelui Carol I la Seminar