aripi deschise spre infinit

Fumatul este cel mai mare risc la care îţi expui sănătatea , atât a ta cât şi a celor din jur.

Coordonatori: prof. Antonela Predescu

prof. Simona Miuprof. Elena Pană

dir. Niculina Simadir. adj. Liliana Marcu

Grafică pe calculator:Bogdan Stan

Colectivul de redacţie:Cristina Pîrcălăbescu

Alina ComăneciCostinela Spârleanu

Ana-Maria SârbuIulia PopescuAdela Roşca

Adelina Beleț

Colaboratori:actriţa Ariana Şerban prof. drd. Florin Epure

ist. dr. Ionuţ Dumitrescuist. dr. Dragoş Teodorescu

Revista literară „Aripi deschise spre infinit” realizată de elevii Grupului Şcolar Sanitar „Antim Ivireanul”,

Râmnicu-Vâlcea

Nr. 6/decembrie 2010, ianuarie, februarie 2011ISSN: 1844-9646

Vrei să faci parte din colectivul de redacţie al revistei „Aripi deschise spre infinit”?Ai un articol interesant?

O propunere? Sau poate o nelămurire?Scrie-ne la adresa: [email protected]

COLECTIVUL DE REDACŢIE EDITURA NOVA DIDACT RÂMNICU VÂLCEA

DIRECTOR-REDACTOR ȘEF: PROF. PAPUZU CORNELIAEDITOR-INF. DĂSCĂLETE-BURTEA ALEXANDRU

ADMINISTRATOR FINANCIAR: EC. DUMITRANA VARINIA

TIPAR EXECUTAT DE EDITURA NOVA DIDACT RÂMNICU VÂLCEA 2011

pag.

pag.

pag.

pag.

pag.

pag.

pag.

pag.

pag.

pag.

pag.

pag.

pag.

pag.

pag.

pag.

4Pe urmele lui Anton PannÎn parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea răsunau pentru prima oară acordurile imnului national Deșteaptă-te Române, iar corul era condus de Anton Pann.

6Teatrul școlar-între pasiune și artăA trecut ceva vreme de la prima lumină aprinsă în sala de clasă ce avea să devină pen-tru noi -cu nimic mai prejos- un vestit amfite-atru grecesc unde Eschil, Sofocle sau Aristo-fan își dezvăluaiu luminosul spirit, epocal.

Cuprins

Pe urmele lui Anton Pann

„S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne-nturnată.S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”.

(M. Eminescu - “Epigonii”)

Deşteaptă-te române, iar corul era condus de Anton Pann. Cunoscutul nostru folclorist şi muzician, dar şi literat în egală măsură, a locuit în oraşul de pe malul drept al Oltului în mai multe perioade: 1826-1828, 1842-1843, precum şi în anul 1848. Casa din acest oraş, în care a trăit Anton Pann a fost construită în 1750 de un negustor grec. Casa – muzeu a fost translată pe o distanţă de 37 metri, de pe amplasamentul ei iniţial, odată cu modernizarea şi reamenajarea teritorială.

În faţa clădirii se află bustul lui Anton Pann, parcă aşteptându-şi admiratorii de pretutindeni. Casa este construită în stilul tradiţional al arhitecturii populare vâlcene, cu cerdac înalt şi acoperiş de şindrilă. Se intră pe scări în foişorul de lemn, apoi în patru încăperi amenajate muzeistic, pentru a reconstitui vremurile în care trăia aici Anton Pann.

Scriitorul s-a mutat de la Braşov la Râmnicu-Vâlcea. Era profesor la şcoala de muzică de pe lângă Episcopia Râmnicului şi cântăreţ la biserica Maica Domnului. După ce treci printr-un hol îngust, cu pereţii îmbrăcaţi în imagini din cartea Povestea vorbei ori cu picturi semnate Băjenaru, pătrunzi într-o cameră mică în care sunt înfăţişate aspecte din

viaţa şi opera “Finului Pepelei, cel isteţ ca un proverb”, cum îi spunea Eminescu.

În aşa-numită cameră de zi din dreapta holului se pot admira piese de mobilier de epocă şi multe obiecte care au aparţinut folcloristului: anteriul cu blană de vulpe şi de lup, pana de scris, diverse sfetnice, un ceainic, linguriţe, candele, punguţe pentru tutun etc. De o mare importanţă pentru vizitatori este expoziţia din camera de la capătul holului, în care se află expuse, în mai multe vitrine, principalele opere ale scriitorului.

Astfel, pot fi admirate ediţiile prime ale operelor: Carte de gramatică (1837), Fabule şi istorioare (1841), Povestea vorbii (1847), Spitalul amorului (1850), Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea (1853) etc. Tot în această cameră se află un bust al scriitorului realizat de sculptorul Ioan Vlasiu.

Î n parcul Zăvoi din Râmnicu-Vâlcea răsunau pentru prima oară, în 1848, acordurile imnului nostru naţional

4 | Aripi deschise spre infinit

Critica OamenilorAnton Pann

Un om bătrân oarecândTot numai un cal având,Sui p-al său copilaşŞ-aşa ieşea din oraş.Pe drum unii din norodStriga zicând: – Ce nerodCă el, bătrân, n-are hal,Ş-a pus copilul pe cal,Care este putinciosSă se ducă şi pe josŞi să fi-ncălecat el,Ce bătrân prost şi mişel!Iar bătrânul auzindPe oameni asfel vorbind,S-a ruşinat oarecumŞi puţin mergând pe drumPe copilul jos a datŞi el a încălecat.Ducându-se dar asfel,Cu copilul după el,Auzi pe alţi râzândŞi după dânsul zicând:– Mă! Ce bătrân nătărău!A lăsat pe pruncul săuCa să alerge pe jos,Mic şi crud, neputincios,Şi nu-l suie după şa,Că nu este greu aşa.Bătrânul iar auzindAcestea lumea vorbind,Puţintel dacă s-a dus,Şi pe copilul a pus.Deci pe drumul său urmândAuzi pe alţi zicând:– Mă-ă! Mă-ă! Ia vedeţiPe aceşti nevoiaşi bieţi!Cum s-au pus doi cât un malSă deşele bietul cal!Bătrânul om, vai de el!Văzând că-l râd şi asfel,După ce s-au depărtat,De tot au descălecat,Şi pe jos calul trăgând,Auzi pe alţi zicând:– Uită-te oameni nerozi!Gugumani şi ticăloşi!

Că un cal voinic de dragŞi de căpăstru îl trag,Nu încalecă pe elÎncai bietul băieţel?Deci ieşind el din oraşZise către copilaş:– E! ai văzut, fătul meu,Cât este-n lume de greuCa să umbli şi să faciLa toţi oamenii să placi?Căci tu ai încălecat,Oamenii ne-au judecat.Şi eu am încălecat,Lumea iar ne-a judecat.Şi doi am încălecat,Tot iarăşi ne-au judecat.De tot am descălecat,Şi aşa ne-au judecat.

5 | Revista numărul 6

interviu cu

d-l prof. drd. Florin Epuredirectorul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Vâlcea„Tinerii de azi trebuie să ştie că fără a asimila o minimă lectură nu vor putea străluci în viaţă, orinde s-ar duce sau orice meserie ar practica”.

Reporter: D-le director Florin Epure, vă spun bine v-am găsit. Vă propun, pentru început, o retrospectivă a anilor de liceu. Ce momente semnificative v-au bucurat adolescenţa?

Florin Epure: Pentru că am fost, încă de mic, pasionat de arta cinematografică, am ales să urmez studiile preuniver-sitare la Bucureşti, acolo unde se găsea singurul liceu de cinematografie din ţară. Anii aceştia au fost magnifici pen-tru mine. Un puşti de 14 ani într-un oraş atât de mare… Aici am putut să intru în inima industriei de cinema de la acea vreme, să cunosc regizori şi actori, să văd platourile de filmare de la Buftea şi laboratoarele de prelucrare a peliculei cinematografice de la Mogoşoaia. Bucureştiul a fost fascinant pentru mine. Cutreieram muzeele, teatrele, anticariatele, expoziţiile sau bâlciurile de vechituri de unde îmi procuram piese pentru colecţia de numismatică.

Rep: Haideţi să vorbim de visurile liceanului. Ce vă doreaţi, ca adolescent, să realizaţi în viitorul ce abia se deschidea?

F.E: Îmi doream atât de multe, chiar dacă nu ştiam cum le voi realiza sau, măcar, de unde să încep. Cel mai mult îmi doream să fiu respectat de semeni prin ceea ce urma să fac în sfera profesională. Nu mă vedeam făcând un anumit lucru, tânjam doar la bucuria care o ai când reuşeşti să realizezi ceva care rămâne şi după tine.Ce n-am ştiut era că succesele obţinute cu multe sacrificii pot stârni şi altfel de sentimente decât de admiraţie.

Rep: Ce cărţi au deschis orizonturile adolescentului din dumneavoastră? Amintirile anilor de liceu poartă parfu-mul nostalgic al carţilor lui M. Eliade, C. Noica, E. Ionesco etc? Era într-un fel la modă să începi cu M. Eliade sau cu P. Ţuţea şi să-ţi laşi flacăra adolescenţei să ardă prin istoria românească?

F.E: Sunt cărti, aşa numite “de căpătâi” care prin conţinutul lor ne-au marcat existenţa. De multe ori ne-am confundat cu un anume personaj, luându-l apoi drept model în viaţă, sau măcar dorind să fim din când în când ca el. De asemenea, sunt cărţi care prin conţinutul lor au avut impact asupra unor întregi generaţii. În adolescenţă am fost fascinat de Marin Preda, (Cel mai iubit dintre pământeni), Umberto Eco, (Numele trandafirului), Gabriel Garcia Marquez, (Un veac de singurătate). Mircea Eliade este unul dintre autorii care au imprimat un anumit curs

dezvoltării mele, în special proza sa fantastică, dar asta nu a facut decât să ridice în mintea mea nişte întrebări cărora le-am găsit răspuns mult mai târziu şi la alţi autori.

Rep: V-aţi format cariera în domeniul istoriei. Nu vă voi întreba ce figură istorică românească v-a marcat ci vă provoc să alegeţi un lider al istoriei româneşti pe care să-l propuneţi ca model liceenilor care vor citi acest interviu.

F.E: Mi-a placut foarte mult regele Carol I al României, prin seriozitatea şi spiritul pragmatic, specifice casei germane de Hohenzollern. Viaţa sa este un exerciţiu de admiraţie: un prinţ german să-şi păraseasca locul şi rudele pentru a veni într-o ţară necunoscută (la vârsta de 27 ani), care cerea cu obstinenţă o amplă acţiune de modernizare, şi să ducă o viaţă mai mult decât modestă într-o lume de multe ori ostilă. A reuşit să treacă peste toate greutăţile şi să aducă independenţa statului, să modernizeze instituţiile statului şi să menţină echilibrul politicii româneşti. Iată un model pentru liceeni de astăzi !

Rep: V-aţi format cariera în domeniul istoriei. Nu vă voi întreba ce figură istorică românească v-a marcat ci vă provoc să alegeţi un lider al istoriei româneşti pe care să-l propuneţi ca model liceenilor care vor citi acest interviu.

F.E: Mi-a placut foarte mult regele Carol I al României, prin seriozitatea şi spiritul pragmatic, specifice casei ger-


mane de Hohenzollern. Viaţa sa este un exerciţiu de admiraţie: un prinţ german să-şi păraseasca lo-cul şi rudele pentru a veni într-o ţară necunoscută (la vârsta de 27 ani), care cerea cu obstinenţă o amplă acţiune de modernizare, şi să ducă o viaţă mai mult decât modestă într-o lume de multe ori ostilă. A reuşit sa treacă peste toate greutăţile şi să aducă independenţa statului, să modernizeze instituţiile statului şi să menţină echilibrul politicii româneşti. Iată un model pentru liceeni de astăzi !

Rep: Noica a mizat foarte mult pe tânăra generaţie. Acesta considera că la fiecare mil-ion de români avem şansa geniului sau cel putin al unui spirit strălucitor. Ce facem astăzi pentru tinerii excepţionali dinRomânia? Reuşim să-i găsim? Reuşim să-i promovăm?

F.E: Printre multe alte valori şi lucruri reprezenta-tive pentru România, cred că ar trebui promovat şi susţinut mai mult sistemul educaţional românesc, un sistem ce a funcţionat extraordinar de bine de foarte mult timp. Modificările şi “alinierile” s-au făcut prin implementarea măsurilor comunitare şi nu prin adaptarea lor la contextul şi tradiţiile noastre. Analog, sistemul universitar şi deja vestitul Tratat de la Bologna, care ne-au redus anii de facultate în majoritatea cazurilor de la 4 ani la 3. Ne aliniem unor standard - ce nu se potrivesc cu noi - doar de dragul comunitaţii europene. Înteleg valorile Uniu-nii şi chiar cred că visul european se poate trăi în fiecare zi pe continentul nostru, însa nu putem da uitării că înainte de a fi europeni suntem români. Eu consider că trebuie ca România să îşi pro-moveze tinerii, în primul rând, să le ofere mai mult sprijin şi o motivaţie astfel încât aceştia să nu mai fie nevoiţi să plece în străinătate. Avem mulţi tineri cu mare potenţial care din păcate aleg străinatatea pentru că acolo găsesc mijloacele prin care să se afirme, găsesc o motivaţie şi un sprijin din partea statului, ceea ce la noi nu găsesc.

Rep: În ce măsură un adolescent trebuie să fie un ascultător docil în faţa profesorului ? Sau preferăm autodidacţii?F.E: Eu identific două tipuri de profesori. Pe de o parte este tipul de profesor foarte familiar în raportul cu elevii. Sunt probleme personale ale elevului şi profesorului, care se rezolvă ca într-o familie. Acesta este un tip. Mai este şi celălalt tip, mai formal, face lecţii cu ceasul alături, orice moment în plus trebuie plătit. Aşa se face că

s-a dezvoltat formula de master-class. Societatea a evoluat şi iată că profesorul ideal nu mai este obligatoriu un ins scorţos, la cravată şi pantofi lăcuiţi şi nicidecum o doamnă aspră, cu reverul taiorului călcat la dunga. În ziua de azi profesorul ideal este în primul rând om, la fel ca şi noi ceilalţi, are dreptul la o ţinută mai lejeră. Este acel om care, atunci când primeşte re-spect este sigur că îl şi merită. E drept că acum e mult mai greu ca un profesor să îşi câştige respectul unui elev sau şi mai greu, a unei întregi clase căci, elevii contemporani nu mai au frică, iar prea puţini mai păstrează în suflet acel respect na-tiv faţă de cadrul didactic. Schopenhaeur spunea: “Niciodată nu judeca şi nu cataloga o fiinta umană până nu îi simţi trăirea, căci abia atunci vei înţelege pe deplin ce-i într’însul, viziunea anterioară asupra faptelor sale devenind opacă”. Pentru a avea succes trebuie, bineînţeles, să ai talent, să munceşti mult, dar să ai şi un profesor bun.

Rep: Vă simţiţi purtător de responsabilitate formativă faţă de generaţia mai tânără având în vedere funcţia pe care o ocupaţi astăzi?

F.E: Da. Am simţit că trebuie să fac ceva pentru ei. Şi eu am primit la rândul meu sprijin de la oameni de succes care au vazut în mine un tânăr care poate mai târziu să le continue opera. Multe din proiectele mele au fost îndreptate către ei. Unul dintre acestea este Sesiunea Tinerilor Istorici Vâlceni desfăşurtată în fiecare an la Râmnic. M-am simţit responsabil şi pentru că am fost perceput ca un model şi o speranţă pen-tru tinerii care vor urma să-şi asume responsabilitatea de a fi manageri ai unor instituţii, şi nu am vrut să-i dezamagesc pe ei sau pe alţii care au avut încredere în mine şi m-au susţinut.

Rep: În încheiere să provocăm tinerii spre citit. Ce titlu sau autor le propuneţi?

F.E: Tinerii de azi trebuie să ştie că fără a asimila o minimă lectură nu vor putea străluci în viaţă, orinde s-ar duce sau orice meserie ar practica. Un vocabular şi o exprimare coerentă nu se pot forma de la televizor sau de pe monitorul calculatoru-lui. Umanismul culturii se sprijină pe lectură, nu pe imagini fu-gitive. Lectura îţi lasă popasurile necesare pentru reflecţie, pentru meditaţie. Pierderea obişnuinţei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninţată planeta, pentru că slăbeşte in-telectul, puterea de gândire şi te face să uiţi limba. E greu să recomanzi un anumit tip de lectură, un fel de biografie obliga-torie. Vă dau doar câteva titluri care mi se par esenţiale John Fowles – Magicianul, Gabriel Garcia Marquez - Toamna patriarhului, Oscar Wilde - Portretul lui Dorian Grey, Mir-cea Cartarescu – Orbitor, Dostoievski - Crima si pedeapsa şi Fraţii Karamazov, Miguel de Cervantes – Don Quijote, William Faulkner – Sunetul şi furia şi Steaguri în ţărână.

Interviu realizat de Alina Comăneci - clasa a X - a C


Până să devină celebriiNegustori de artă… fără succes

El [Lucian Blaga] a stat puţin la Viena împreună cu noi [în 1920 ], venise numai pen-tru examenul de doctorat, pe care trecându-l, urma să se întoarca în ţară. Dar a stat de ajuns ca să capăt îndrumările de care aveam nevoie în această lume nouă pentru mine şi să ne improvizăm la sfârşit în... negustori de tablouri! Colindam toate expoziţiile de artă curentă şi chiar magazinele unde se expuneau nenumărate lucrări de preţ, scoase de mizerie din palatele şi castelele unei aristocraţii prăbuşite, dar nu ne trecuse prin gând să ne facem negustori de artă.

Mă aflam acum în sălile Secessionul cu Bl-aga, Busuioceanu [Alexandru Busuioceanu, priet-en şi coleg de şcoală cu Crainic] şi Remus Doctor, cel mai simpatic student din vechea gardă vieneză.Cercetând tablourile, care nu erau tocmai ispi-titoare, ne-am oprit în faţa unui măgar tolănit în popas lângă o femeie cu prunc şi bărbat - o viziune realistă, învăluită în totalitate cenuşie de pustiu af-rican. Era cel mai răsărit dintre tablourile expuse. În catalog scria: Fuga în Egipt. Preţul, foarte con-venabil. Faţă de coroana austriacă în continuă scădere, leul nostru a fost el odată monedă forte.

Ce-ar fi să cumpărăm acest tablou? Dar ce să facem cu el ? Blaga pleacă poimâine în ţară. Ştiţi că ar fi o afacere să-l vindem la Bucureşti, unde arta modernă are căutare? Acolo e sculptorul O. Han, care se poate ocupa de vânzarea lui. Îl luăm ieftin aici şi-l vindem scump la Bucureşti. Se va găsi un prost, care va zice: o capodoperă din străinătate! Să pun eu mâna pe ea!

Ne-am asociat cateşipatru în faţa măgarului şi-am găsit cu cale să mai cumpărăm un tablou. Expoziţia era săracă în cadre izbitoare şi-am căutat mult până ne-am hotărât pentru două raţe, care bălţau apa unei bălţi cu penele lor policrome. Pe-acesta o să-l cumpere un mâncău, care ţine să aibă în sufragerie orătănii nemuritoare. Vom câştiga bine. Dacă afacerea merge, vom expedia altele şi altele şi-l vom lua pe Han în tovărăşie. Am împachetat cu grijă tablourile şi l-am petrecut pe Lucian Blaga la gară, împovărat cu diploma de doctor în filosofie, cu un măgar şi două raţe .

- Ai grijă să nu zbiere măgarul la frontieră !- Dacă ouă raţele pe drum, e câştigul tău! Măgarul a zbierat multă vreme la Bucureşti până să găseacă un cumpărător milos. Dar raţele n-au

ouat nici pană în ziua de azi. Astfel, tovărăşia noastră negustorească s-a topit în balta pe care plutesc ele.

(Nichifor Crainic - Zile albe, zile negre. Memorii,Casa Editorială Gândirea, Bucureşti,1991)


Ţărâna ... Ai să fugi de-aici... Ai să pleci în Amer-ica...-Nu, n-ai să pleci, îmi şopteau frunzele pomilor, iarba.-Ba da!, răspundeam din răsputeri. Ce să fac aici, în lumea asta urâtă?-Ei se vor duce, tu vei rămâne, şi va veni clipa când cel mai frumos lucru de pe pământ îl vei vedea aici! Şi noaptea în gând mă retrăgeam în copilărie. Şi acolo cerul îmi vorbea, râul, şi, mai ales, crucile nevorbitoare din cimitiriul mic al bisericuţei din sat. Înserarea venea ca o zână nevăzută, cărăbuşii alergau prin aer şi eu voi-am să fac rost de aripi ca ale lor.Liniştea devenea apoi stăpână, iar stelele îşi re-luau locul lor în fiecare seară.-Scoală, bă, nesimţitule!, se auzea glasul plu-tonierului, care ne chinuia dimineaţa.Inima îmi sărea din piept şi fugea înainte-mi. Îmi îmbrăcam corpul rămas fără mine, trup inert[…].-Am să plec din ţara asta!, spuneam scrâşnind din dinţi. E plină de ceva rău, nefiresc!-Ba n-ai să pleci!, îmi răspundea pământul îngheţat, călcat de bocancii mei soldăţeşti.-Ce ştii tu, ţărână, ce e viaţa?... Şi, mai ales, ce e

viaţa mea?... Vreau să fiu fericit!-Viaţa ta suntem noi, fericirea ta suntem noi. Ţărâna asta pe care o calci suntem noi, îmi striga pământul.Cine sunteţi voi?, întrebam eu.-Drepţi!... Drepţi!, se auzea cum răcnea caporalul. Târâş cu masca de gaze!...Drepţi, bă!. La poziţia de drepţi nu mai mişcă nici copilul în burta mă-sii!... Aţi înţeles?[…].Soldaţii ascultau gerul sticlos. Cuvintele colonelului (...) mureau pe buzele lui, ca fluturii atinşi de bec. -Soldaţi! Vom vizita Muzeul Mărăşeşti!Ochii îmi fugeau pe fotografii vechi. Soldaţi români 1916-1918. Şi, deodată, ochii îmi cad pe o cămaşă găurită în piept de un cartuş. Sângele se mai păstra. Era ca o rană neînchisă.-Eu sunt ţărâna pe care tu o calci şi pe care vrei să o părăseşti!, mi-a şoptit cămaşa însângerată.

(Dan Puric – Despre omul frumos)


nebunia lui Eminescu este de origine luetică “unul dintre motivele […] ce împiedicau de la o muncă statornică pe poet este infecţia luetică”; „Eminescu fu din nou învăluit în ceţurile ce se ridicau din sângele lui infec-tat cu lues şi pe care mijloacele primitive de atunci nu ajungeau să le stăpânească”. Harieta, sora poetului a rămas convinsă că pe Eminescu l-ar fi omorât un alt bolnav pe nume Poenaru. De fapt, acesta l-a lovit cu o piatră în cap, pro-vocându-i însă numai o simplă zgârietură.Poetul a suferit primul atac al maladiei în iul-ie 1883. Vizitându-l pe Eminescu la sanatori-ul Şuţu, unde fusese internat, atât Maiorescu, cât şi Slavici îl găsesc într-o stare delirantă. Ultimul afirmă că poetul recita tot felul de poezii, mai ales fragmente din Iliada. Cu sprijinul lui Maiorescu, poetul este trimis la Viena într-o casă de sănătate, de unde se întoarce “om cu mintea limpede şi cu de-osebire chibzuit” (I. Slavici), însă boala revine.Conform doctorului Ovidiu Vuia, în orice formă de demenţă de origine luetică funcţia cerebral a memoriei este grav alterată, însă la poet a rămas intactă. În cei şase ani de boală poetul a scris capodopere precum: De ce nu-mi vii, Kamadeva, Sara pe deal, La steaua precum şi o parte din Scrisoarea III. Există şi opinii (G. Munteanu, Petru Rezuş) conform cărora Eminescu a avut si-filis congenital, dar manifestările unei astfel de boli apar după 10-15 ani după naştere, şi în plus nu există dovezi că membrii familiei ar fi fost sifilitici. De fapt, Eminescu a avut o nebunie de tipul melancoliei sau schizof-reniei cu elemente depresive, caracterizată printr-o disfuncţie şi nu dezintegrare a facultăţilor psihice. În cazul unui sifilis cerebral netratat, cu o evoluţie de şase ani, creierul apare atrofic, cu scădere în greutate, ori G. Călinescu precizează că “dimineaţa,

găsindu-l mort, l-au dus la Spitalul Brâncovenesc pentru au-topsie, unde cântărindu-i-se creierul […]se găsi că are 1400 gr., cam cât al lui Schiller”. Vlahuţă povesteşte că l-a văzut pe Emi-nescu la Sanatoriul Şuţu cu câteva luni înainte de moarte: “M-a cunoscut şi i-a părut bine când m-a văzut. Îmbrăcat într-un pal-ton lung şi târând în picioare nişte galoşi mari de gumilastică se plimba prin odaie cu mâinile la spate. M-a întrebat de prieteni, căinindu-i şi vorbind de ei cu milă, ca de nişte oameni pierduţi sau foarte nenorociţi […]. Privirea-i era dusă, obrajii palizi şi căzuţi, glasul tărăgănat şi somnoros. Avea aerul unui om ostenit din cale afară. Adusei vorba de poezii. Atunci, cu o bucurie de creator, copilăreşte arătată, scoase din buzunarul paltonului un petic de hârtie şi, aşezându-se pe scaun, începu să citească un şir lung de strofe, de o sonoritate şi un efect ritmic fermecător. Rostirea lor îl încălzea şi ochii şi glasul i se înviorau. Pe acel petic de hârtie nu erau scrise decât două vorbe “gloriosul voievod”. El improviza”.Starea poetului în spital se înrăutăţeşte, îi apar tremurături, reflexele încep să-i dispară şi intervine o erupţie pe faţă. Simptomele aparţin unei intoxicaţii cu mercur. În fişa medicală se precizează că pacientului i se administrează injecţii cu mer-cur, deşi acestea nu aveau niciun efect împotriva sifilisului ner-vos, de care se credea că ar suferi Eminescu. Injecţiile cu mercur au provocat moartea marelui poet, prin sincopă cardiacă.

(Bibliografie: „Misterul morţii lui Eminescu” – Ovidiu Vuia)

Adevărata cauză a morţii lui Eminescu

-conform medicului Ovidiu Vuia -

e-a lungul timpului au apărut mai multe ipoteze cu privire la cau-za morţii lui Eminescu. George Călinescu consideră absolut cert că D


TREBUIAU SA POARTE UN NUME de Marin Sorescu

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă La o margine de mareUnde valurile fac noduri albe, Ca o barbă nepieptănată de craiŞi nişte ape ca nişte copaci curgători În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,Sau mai simplu: ciobani şi plugari, Cărora le plăcea să spună,Seara, în jurul focului poezii:“Mioriţa” şi “Luceafărul” şi “Scrisoarea III”.

Dar fiindcă auzeau mereu Lătrând la stâna lor câinii, Plecau să se bată cu tătariiŞi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber Între două primejdii,Aceşti oameni făceau din fluierele lor Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate, De curgeau doinele la valePe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării VranceiŞi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânciŞi un tânăr care vorbea cu ei, Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari, Cât istoria noastră, Trecea bătut de gânduriDin cartea cirilică în cartea vieţii,Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii, Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei, Şi cei doi îndrăgostiţiCare ştiau să le troienească toată floarea Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri Care tot colindau pe deasupra lor Ca lungi şi mişcătoare şesuri.Şi pentru că toate acestea Trebuiau să poarte un nume, Un singur nume,Li s-a spus Eminescu.

Fragment din publicistica lui Eminescu„Introducând legi perfecte şi frumoase într-o ţară cu care nu se potrivesc, duci societatea de râpă, oricât de curat ţi-ar fi cugetul şi de bună inima. Şi de ce asta? Pentru că, întorcându-ne la cărarea noastră bătută, orice nu-i icoană, ci viu, e organic şi trebuie să te porţi cu el ca şi cu orice organism. Iar orice e organic se naşte, creşte, se poate îmbolnăvi, se însănătoşeşte, moare chiar. Şi, precum sunt deosebite soiuri de constituţii, tot aşa lecuirea se face într-altfel, şi, pe când Stan se însănătoşeşte de o buruiană, Bran se îmbolnăveşte de dânsa şi mai rău.Cum numim însă pe aceia care zic că au de-scoperit o singură doctorie pentru toate bo-lile din lume, un leac fără greş, care, de eşti nebun, te face cuminte, de-ai asurzit, te face să auzi, în sfârşit, orice-ai avea, pecingine, chelie, ciupituri de vărsat, degerătură, per-dea la ochi, durere de măsele, tot cu o al-ifie te unge şi tot cu un praf te îndoapă?Pe un asemenea doctor l-am numi şarlatan.Ce să zicem acum de „doctorii” poporului românesc, care la toate neajunsurile noas-tre tot cu un praf ne îndoapă, care cine ştie de ce-o fi bun?”

(Bătrânii şi tinerii, p. 184-185)

11| Revista numărul 6

Colindele – moşteniri preţioase „Datinile, poveştile, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor; cu ele se poate reconstitui trecutul întunecat. Prin studiul lor ne vom prezenta originea limbii, naşterea naţionalităţii române, luptele ce au susţinut coloniile romane până a nu se preface în locuitorii de astăzi ai vechii Dacii. Din-tre diferitele neamuri răspândite pe malurile Dunării, niciunul nu are, ca neamul românesc, o poezie populară atât de originală, atât de variată, atât de frumoasă şi atât de strâns unită cu amintirile antichităţii.Colindele reprezintă vechile veselii publice şi superstiţioase, sărbătorite la începutul lui ianuarie sub nu-mele de festum calendarium. Noua religie, neputându-le înlătura, sanctifică serbarea şi o face să coincidă cu naşterea lui Cristos, instituind ca imnurile sacre să se cânte în amintirea acestui mare eveniment”

De-a copilăria

(G. Dem. Teodorescu – Poezii populare române, Bucureşti 1982)

Adrian Păunescu

Când dulci colinde cadSimţim nevoia vieDe-o casă, de un bradŞi de copilărie.

Afară-i iarnă greaNinsoarea e albastrăIar noi ne vom juca De-a toată viaţa noastră.

Pe geamuri mâini de sloiÎşi ţes în gheaţă iaNoi ne jucăm de-a noiŞi de-a copilăria.

Ninsori pe care batŞi focul mai tresareŞi am adus un bradŞi i-am cerut iertare.

Ne aşezăm pe josUn fel de plâns ne pierde

O, brad, o, brad fru-mos,Cu cetina tot verde.

Atîtea-nstrăinări Şi inutile toateNi-i dor de adevăr Şi de intimitate.

Copii, copii frumoşi,Prefaceţi-vă bine,Că-l aşteptaţi pe MoşŞi credeţi că şi vine.

Hai, Moşule, apariSă-ţi cânte vechiul numeCopii cu ochii mariPrivind în altă lume.

Se arată timpul când Din epoca săracăUn om pe Moş jucând Devine ce se joacă.


COLINDscris de poetul deţinut politic Radu Gyr (1905-1975)

A venit şi-aici CrăciunulSă ne mângâie surghi-unul.Cade albă neaPeste viaţa mea.Peste suflet ninge.Cade albă neaPeste viaţa meaCare-aici se stinge.

Tremură albastre stelePeste lacrimile mele.Dumnezeu de susÎn inimi ne-a pusPâlpâiri de stele.Dumnezeu de susÎn inimi ne-a pusNumai lacrimi grele.

Maica Domnului Curată, Ad-o veste minunată, Înflorească-n pragZâmbetul tău dragCa o zi cu soare.Zâmbetul tău dragÎl aşteptă-n prag, Cei din închisoare.

Steaua prinde să lucească peste ieslea-

mpărătească.Şi din nou trei MagiVarsă din desagiAur şi tămâie.Îngerii de susMagilor le-au pusCerul sub călcîie.

Lumea-n cântec se deşteaptă,Pe Mesia Îl aşteaptă.Zâmbete cereştiIntră pe fereşti,Vin în orice casă.Şi în orice gândArde tremurândCâte-o stea sfioasă.

Numai temniţa posacăA-mpietrit sub promoroacă.Stăm în bezna grea, Pentru noi nu-i stea, Cerul nu s-aprinde.Pentru osândiţiÎngerii grăbiţiNu aduc colinde.

O, Iisuse Împărate, Iartă lacrimi şi păcate.Vin să-nchizi uşor

Rănile ce dor, Visul ni-l descuie.Noi Te-om aştepta, Căci pe crucea TaStăm bătuţi în cuie.

Peste fericiri apuse, Tinde mila Ta, Iisuse.Cei din închisoriTe aşteaptă-n zori, Pieptul lor suspină.Cei din închisoriTe aşteaptă-n zoriSă le-aduci lumină.

13| Revista numărul 6

Jane AustenJane Austen (n. 16

decembrie 1775, Steventon, Hampshire, Anglia) a fost o romancieră engleză realistă din perioada romantică previctoriană.

Părinții lui Austen, Wil-liam George Austen și soția sa, Cassandra, au fost membri ai unor familii din mica nobilime. George se trăgea dintr-o fami-lie de fabricanți de lână, care se ridicase dintre profesiile din rândurile de jos, aterizând în rândurile micii nobilimi. Cas-sandra a fost un membru al re-marcabilei familii Leigh; s-au căsătorit pe 26 aprilie 1764, la Biserica Walcot din Bath.

Născută ca cel de-al șaptelea copil din opt, Jane Austen făcea parte dintr-o fam-ilie mare și unită în mijlocul căreia și-a trăit toată viața. A avut șase frați- James, George,

Edward, Henry Thomas, Francis William (Frank), Charles John și o soră, Elizabeth Cassandra. Aceasta i-a fost lui Austen cea mai apropiată şi de încredere prietenă pe tot parcursul vieții ei. Dintre

frații ei, Austen l-a simţit cel mai aproape pe Henry, care a devenit bancher și, după ce banca sa a eșuat, a devenit preot anglican.

Educaţia a primit-o mai mult acasă, în special de la tatăl său, un om foarte învăţat. În ju-rul vârstei de 11 ani Jane Aus-ten a început să scrie povestiri pe care tatăl ei le numea “pov-estiri într-un stil cu totul nou”.

După ce a termi-nat “Lady Susan”, Austen a încercat să scrie primul ei ro-man „Elinor și Marianne”.

Când Austen avea douăzeci de ani l-a cunoscut pe Tom Lefroy, un nepot al vecinilor,

care a vizitat oraşul Steventon și a stat acolo din decembrie 1795 pînă la ianuarie 1796. Lui Lefroy și Austen li s-ar fi facut cunoștință la un bal sau la o petrecere de acest gen organizate prin vecinătate, și este clar din scrisorile lui Austen adresate Cassandrei că au petrecut mult timp împreună. Relaţia lor a eşuat, căsătoria fiind imposibilă deoarece niciunul dintre ei nu avea bani. Educaţia lui Lefroy era finanţată de un unchi al său care îi netezea şi cariera judiciară şi a fost ţinut departe de Jane care nu l-a mai văzut niciodată. Obţinând o diplomă universitară, Lefroy se mută la Londra pen-tru a practica meseria de avocat.

La puţin timp după aceas-ta, o mătuşă din Lefroy a încer-cat să o căsătorească pe Jane cu reverendul Samuel Blackall, dar ea nu era interesată de căsătorie.

În 1800 tatăl său a decis să se retragă la Bath, oraş pe care Jane nu-l iubea prea mult, proba-bil din cauza apelor termale. În timp ce locuia la Bath, familia mergea în fiecare vară la mare, şi într-una din aceste vacanţe, Jane a cunoscut un bărbat care s-a îndrăgostit de ea. Începând de atunci a hotărât să se vadă cu el, dar el a murit. În decembrie 1802, Jane şi Cassandra erau cu familia la Bigg, aproape de Ste-venton, acolo unde îl cunoaşte pe Harris Bigg-Wither care a cerut-o pe Jane în căsătorie, ea a acceptat, dar ziua urmatoare a rupt log-odna şi împreună cu Cassandra, s-a întors în grabă la Bath. Cas-sandra s-a logodit cu Thomas

Jane Austen, într-un portret care are la bază un desen al surorii sale, Cassandra.


FEMEI CARE AU SCHIMBAT ISTORIA

Fowle, care nu avea destui bani ca să se căsătorească şi s-a înro-lat în armată pentru a face rost de bani. Apoi a murit de febră galbenă în Caribe. Thomas Fowle nu avea destui bani ca să se căsătorească, şi a amânat căsătoria urmând să o facă în 1794. El a servit drept material pentru povestirile lui Jane. În 1796 Austen a început să lucreze la un al doilea roman,”Primele impresii” (devenit “Mândrie și prejudecată” – romanul care a făcut-o celebră) și a finalizat proiectul inițial, în august 1797, când avea doar 21 de ani; ca și în cazul celorlalte romane, Austen citea lucrarea cu voce tare fami-liei sale în timp ce lucra la ea și a devenit unul dintre romanele favorite. La acest moment, tatăl ei a făcut prima încercare de a-i publica unul dintre romane.

Pe la mijlocul lui 1798, după finisarea revizuirilor la “Elinor și Marianne”, Austen a început să scrie un al treilea roman, cu titlul “Susan” - mai târziu “Northanger Abbey” - o satiră a romanului popular got-ic. Austen și-a încheiat lucrarea un an mai târziu. La începu-tul anului 1803, Henry Austen a propus romanul “Susan” lui Benjamin Crosby, un editor londonez, care a plătit £10 pen-tru drepturile de autor.Crosby a promis publicarea din timp și a mers atât de departe încât să anunțe către public ca fiind “sub tipar”, dar nu a făcut nimic mai mult. Manuscrisul a rămas în mâinile lui Crosby, nepublicat,

până când Austen a răscumpărat drepturile de autor de la el în 1816.

Unicul portret al scriitoa-rei – considerat autentic - a fost facut pentru a ilustra Memoriile de Austen-Leigh, o reinterpretare din epoca victoriană a unui por-tret făcut de sora sa. Astăzi acesta poate fi văzut în National Gallery din Londra. Plecând de la acesta s-au creat toate celelalte versiuni ale portretului lui Jane Austen pe care le putem întâlni până azi.

Începând din 1916 star-ea de sănătate a lui Jane a în-ceput să se înrautăţească. Boala a lovit-o brusc, pe când se afla în culmea maturităţii artistice.

Deşi lipsită de vlagă şi febrilă, ea a început un nou ro-man. Urma să fie ultima ei carte, „Sanditon”, iar în mai puţin de opt săptămâni, ea scrisese 24.000 de cuvinte. Însă a înţeles că acest efort este o cursă contra cronometru. Până în martie, pielea ei a început să-şi schimbe culoare, iar som-nul îi devenise agitat. În aprilie, convinsă că i se apropie sfârşitul, şi-a scris testamentul. Cassandra urma să se îngrijească de obiect-ele personale şi scrierile lui Jane.

Pentru a putea fi îngrijită a fost mutată la Winchester, unde a murit – la vârsta de 41 ani - în dimineaţa zilei de 18 iulie 1817, având-o lângă ea pe sora sa, care a murit ca şi Jane necăsătorită. Ultimele ei cuvinte au fost “Nu vreau nimic altceva decât să mor “.

Boala de care suferea Jane Austen a fost diagnosticată corect abia în 1964, când dr. Zachary Cope, într-un articol publicat în


British Medical Journal, con-cluziona că simptomele de care suferea, descrise detaliat de romancieră, se potriveau îndeaproape cu cele ale mala-diei Addison. Până în acel mo-ment se crezuse că scriitoarea murise în urma unei tuber-culoze a glandei suprarenale.

Maladia Addison era necunoscută în vremea în care a trăit Jane Austen, fiind descrisă pentru prima dată de dr. Thomas Addison, părintele endocrinologiei, în anul 1849, la 32 de ani de la decesul ei.

Jane Austen urma să devină celebră abia după moarte – deşi nu imediat, de-oarece scrierile ei ce prezen-tau societatea din perioada Regenţei au fost apreciate o vreme drept romane “cel mult domestice”. Jane Aus-ten scrisese sub anonimat şi se străduise din răsputeri să-şi ascundă identitatea. După moartea sa, fratele ei pref-erat, Henry, ce a încurajat-o să scrie şi a ajutat-o să-şi publice romanele, a anunţat public cine era autoarea aces-tora. El a omagiat calităţile intelectuale pătrunzătoare şi caracterul nobil al surorii sale.

Bibliografie:Crestomaţie de critică şi istorie literară - Ion Bucşa,Teodor Capota

Spîrleanu Costinela - clasa a X- a C

Teatrul şcolar – între pasiune şi artăPHOENIX„Teatrul, după părerea mea, nu e un gen de artă, ci o artă de sine stătătoare, tot aşa de deosebită de literatură în genere şi în special de poezie ca orişicare artă - de exemplu arhitectura. Literatura este o artă reflexivă. Orice gen literar are de obiect deşteptarea de imagini numai şi numai prin cuvinte exprimînd gîndiri: epică, lirică, narativă, oricum ar fi, literatura se mărgineşte la a închipui imagini, a gîndi asupră-le şi a transmite citito-rului prin cuvinte acele imagini şi gîndiri; aci stau tot obiectul şi toată intenţia literaturii. Teatrul este o artă constructivă, al cărei material sunt conflictele ivite între oameni din cauza caracterelor şi patimilor lor. ”.

Ion Luca Caragiale

A trecut ceva vreme de la prima lumină aprinsă în sala de clasă ce avea să devină pentru noi - cu nimic mai prejos - un vestit amfiteatru grecesc unde Eschil, Sofocle sau Aristofan îşi dezvăluiau luminosul spirit, epocii.Poate instinctiv am ales numele Phoenix pentru micuţa noastră trupă de teatru, ca expri-mare a reiterării dorinţei de a rescrie la nesfârşit ciclul vieţii şi al morţii, al începutului şi sfârşitului unor “poveşti” precum: O scrisoare pierdută, Justiţie, Un pedagog de şcoală nouă, Titanic vals, Fularul albastru , Talerul – toate acestea fiind o parte din piesele jucate de noi până astăzi.Emoţiile sunt necesare şi pe cât de neliniştite devin înainte de spectacol, pe atât de plăcut se transformă în amintiri frumoase, la sfârşitul aplauzelor ce marchează încă un cerc trasat cu cretă în istoria concentrică a spiritului dezvăluit prin teatru. Noi afirmăm că efortul de a constitui o trupă de teatru în liceul nostru, merită pe deplin şi nicide-cum nu vom încerca acum, aici, să dezvoltăm un argument sofisticat de ordin educaţional care să convingă, ci vom spune doar atât: că teatrul jucat ne face să ne simţim: STĂPÂNI şi LIBERI.


Pentru mine, teatrul este o pasiune, un mod de a mă exprima. Prin teatru simt că mă eliberez de toată energia negativă.

Florina Apetrei

Prin teatru înţeleg un mod de a mă relaxa, de a face ce-mi place şi sper ca în curând să devină şi meserie.

Ciprian Nicula

În viaţa artei teatrale treci prin diferite stări, fără să iţi pese de urmări, poţi fi cine vrei.

Alexandru Cosma

Teatrul este o lume magică în care păşeşti şi nu ai mai vrea să o părăseşti. Este un tărâm unde te exprimi şi te simţi liber.

Adelina Zmaranda

Teatrul pentru mine e o formă de exprimare a gân-durilor, a sentimentelor, a emoţiilor... este lumea mea în care pot să fac tot ce îmi do-resc, este cea de-a doua viaţă.

Alina Dragomir

Trupa de teatru “PHOENIXa Grupui Şcolar Sanitar Antim Ivireanul

Coordonator: prof. Antonela Predescu17 | Revista numărul 6

Ana-Maria Zăuleţ clasa a XI-a C

Undrea

Ninge cu fulgi uriaşicad din cer ca nişte gloanţeMă ciuruiesc.Nu cad pe pământ...apoi se întorc roşii la cer.

EnigmăAdormi în pacea păduriifrunză fermecată,adormi în vînt de toamnăvis pierdut,Adormi în creanga bradu-luiparfum de linişte,adormi adâncită în vise frunză veştejită.

Adormi în vraja tranda-firuluiiubire, adormi în adâncul inimii,dragoste...adormi în culoarea ochilorEnigmă,Adormi în mâna mea timp rătăcitor...

Adormi în cântecul ceru-lui,azur profund, adormi în ploaia zorilorsoare crud,Adormi în culoarea norilor ploaie tristăadormi în pacea văzduhuluimamă natură.

Georgiana Zanfir clasa a XI-a B

Iubirea ...cel mai sfânt sentiment al tuturor timpurilor ce stă la baza vieţii. Trăieşti iubind şi iubeşti trăind o viaţă întreagă. Iubeşti copilăria – floarea vieţii, care, în ciuda trecerii timpului , rămâne vie în sufletele noastre. E o minune să te mai poţi vedea copil, cu bujori în obrăjori, cu acea inocenţă cu care îţi priveai părinţii după fiecare poznă pe care o făceai, cu acea fericire pe care o simţeai când primeai dulciuri, cu acea satisfacţie deplină din urma unui joc pe care-l câştigai. Şi acum, când anii au trecut şi copilăria rămâne doar o amintire, ai vrea să fii din nou copil, să te refugie-zi în braţele mamei de fiecare dată când eşti rănit, să simţi acea căldură, protecţie şi iubire, ce-ţi va da mereu curaj şi speranţa de a merge mai departe chiar şi atunci când simţi că totul e pierdut. Aceste amintiri sunt hrana sufletului tău, cu ele trăieşti în fie-care zi, chiar de eşti trist sau fericit, împlinit sau dezamăgit, ele sunt cele care te fac să plângi şi să râzi în acelaşi timp; să uiţi, dar să-ţi reaminteşti; să ignori, dar să-ti dai seama, să urăşti iubind. Să iubeşti alintarea soarelui în dimineţile de vară, să iubeşti picăturile de ploaie de pe obrazul tău, să iubeşti mireasa nopţii – luna şi miile de stele, copacul vieţii cu frunze verzi, pline de viaţă, bucurii şi împlinire; cu frunze aurii pline de duioşie, tandreţe şi can-doare; cu frunze ruginii pline de melancolie, tristeţe şi uitare. Iubirea... prima lacrimă a unui prunc, prima floare din câmp-ie, prima stea pe cer, primul fulg de nea, primul înger... primul zâmbet de pe faţa ta .


Pîrcălăbescu Cristina

clasa a IX-a ASingurul paradis pierdut ...copilăria

Toamna, anotimpul ce dădea farmec copilăriei mele …Noaptea, ce îmi trezește amintiri de neprețuit ,O iubesc asemeni zilei .Merg încet pe drumul întunecat, Se aud doar bătăile inimii.E ciudat.Mă scufund într-un ocean adânc de lacrimi,Aud ecoul strigătelor disperate,Ce mă cheamă în abisul întunecat, fără de scăpare.

Stau stingheră,îmi aduc aminte de copilărie: Jocuri, zâmbete, zile de sărbătoare ….Eram o copilă.

Acum că anii au trecut .Totul este schimbat.Timpul înseamnă bani,Nimeni nu mai spune ce simte, Nimic nu îmi aduce putere,în momentele grele. Văd doar bezna din fantezia mea! Lacrimile încetează,Ochii mi-au secat Și ce văd ?

Copilăria a devenit un vis frumos ,Care începe cu …Așa a fost odată!


Iulia Popescu clasa a IX-a A

Călătorie....

Timpul te-a schimbat.Ai faţa brăzdată,Mâinile aspre...

ochii obosiţi şi încercănţi.Durerea te-a făcut alt om,

te-a întărit, dar ţi-a înnegrit sufletul.Oamenii ţi-au jucat feste,Prietenii te-au tradat, şi...

iubirea ţi-a disparut.Norii ţi-au acoprit soarele.

Razele au încetat să-ţi atingă pielea.Eşecul te-a doborât,

dar ai revenit...Drumul e greu - paşii tăi apăsaţi îl ignoră.

Încrederea te ajută să înaintezi,Sfârşitul fericit e aproape.

Te privesc cum pleci,două lacrimi strâng în palmă.

Mi-aş dori să te întorci,să mă priveşti în ochi

să mă ţii de mânăsă-mi vorbesti...

Dar în zadar visez...oamenii mereu pleacă

fără să privească înapoi.

Dora - ultima dragoste a lui Nichita Stanescu „Atât de mult eu o iubeam pe ea că

însuşi cerul se curba albastru.”

Nichita Stănescu a fost căsătorit de trei ori.Poetul s-a căsătorit prima dată când avea 19 ani,

imediat după absolvirea liceului, cu Magdalena Pe-trescu, sora celui mai bun prieten al său. Căsnicia a durat doar doi ani. La puţin timp după despărţirea de iubita din liceu a cunoscut-o pe poeta Doina Ci-urea. Se căsătoreşte târziu cu aceasta, în 1962, dar mariajul nu rezistă. Pe Dora, ultima dragoste, a cunoscut-o la 45 de ani prin intermediul lui Florin Iaru şi Traian T. Coşovei (le era colegă de facultate)care au adus-o în vizită la poet. Chiar atunci, la pri-ma întâlnire, Nichita Stănescu s-ar fi îndrăgostit de tânăra studentă în vârstă de 22 de ani, căreia i-ar fi spus: “Tu nu mai pleci de aici”. Dora îşi aminteşte că „era foarte sincer şi emoţionat ca un licean, nu-i păsa cum suna. În momentul acela m-a dat gata. Atunci m-am îndrăgostit de el! Şi nu cred că pre-meditase nimic!”. După o vreme, Nichita avea să-i mărturisească: „Când mă gândeam la tine, mi se răsucea un cuţit în inimă.” Figură cu totul şi cu totul

originală, Nichita avea să se găsească, curând, în stadiul de puşti îndrăgostit, fâstâcit. Între două ţigări “sudate”, o mai invita să servească un fursec. Întrebată dacă crede în dragoste la prima vedere, Dora răspunde: „Păi cum să nu cred, dacă mi s-a întâmplat?“ Vreme de un an, Nichita a luat-o cu el pretutindeni. Peste încă doi, s-au casatorit. Uneori, poetul îi dicta poezii Dorei, dăruindu-i, ca într-un joc, câte un nou nume de fi ecare dată muzei sale.

Într-o notă autobiografică Nichita spunea despre sine că „e probabil că nu va reuşi niciodată să-şi constituie o familie, din ex-cesul de idealizare a ideei de femeie iubită”.


Ea stă plictisită şi foarte frumoasă

părul ei negru este supăratmâna ei luminoasădemult m-a uitat, -

demult s-a uitat şi pe sinecum atârnă pe ceafa

scaunului.

Eu mă înec în lumineşi scrâşnesc în crugul anului.

Îi arăt dinţii din gură,dar ea ştie că eu nu râd,dulcea luminii făptură

mie, pe mine mă înfăţişează pe când ea stă plictisită şi foarte frumoasă

şi eu numai pentru ea trăiescîn lumea fioroasă

de sub ceresc.

Autoportert“Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte.”

Prietenii mei, scriitorii macedoneni, mi-au cerut pentru această carte de versuri apărută în măiastra limbă macedoneană a lui Tasko Sarov, să-mi fac un autoportret în câteva pagini tipărite.

Mi-am pus ceasul de auzit şi la ochi ochelarii de micşorat timpul şi mi-am zis că, cel mai fru-mos portret al meu în limba macedoneană, ar fi dedicaţia pe care o pun pe fruntea cărţii şi anume aceasta.

Iubite cititorule al meu din Macedonia, îţi dedic această culegere de versuri cu prilejul faptului că ne-am întâlnit în timpul vieţii noastre, iar nu în timpul vieţii altora.

Dacă nu este mulţumitor acest autoportret, atunci aş mai adăuga faptul că a te naşte este o sugrumare, iar a muri, un strigăt.

Faptul de a te fi născut este atât de uluitor şi de mirabil, încât este mai degrabă asemuitor întâmplării, decât legii.

Voi zice şi eu în consecinţă că întâmplarea naşte legi, iar legile nasc întâmplări.

Întâmplarea nemaipomenită de a fi cal poate fi asemuită cu nemaipomenita întâmplare de a fi ar-bore.

Pe om îl ispăşeşte de individualism cuvântul, care este un organ colectiv al umanităţii, dacă nu cumva singura ei fiinţă fragmentată în nesfârşite

substantive şi verbe rostite de pieritorii globului pământesc.

Despre poezie am o părere foarte bună.Dacă din punct de vedere sociologic omul este

dezastruos, dacă din punct de vedere psihologic omul este explozibil ca şi dinamita, din punctul de vedere al poeziei din om, omul ne apare încă de nejefuit.

Averea cea mai sigură şi cea mai importantă pe care o are umanitatea din timpul umanităţii mele este poezia fiecărui om în parte, - şi în acest sens înţelegem estetica ca pe expresia cea mai fiinţândă a eticii.

Poetul este aidoma unei moaşe de ţară care ajută femeia pe câmp să nască. Dar a o confunda moaşa cu miracolul naşterii ar fi un cântec al surzilor.

Poezia poetului stârneşte poezia intimă a fiecăruia.

Un poet este cu atât mai măreţ cu cât cei care-l citesc nu pe el îl descoperă, ci pe ei înşişi.

Închei adăugând că Podul de la Struga e un curcubeu căruia-i zărim bolta, - şi ale cărui picioare nu i le zărim, dorindu-i-le lungi-prelungi ca ecuatorul.

Ave!Al vostru, Nichita Stănescu

Poza preferată a lui Nichita Stănescu


De dragoste

mitologia română, deoarece cuvântul sânzi-ana pare derivat din Sanctae Dianae. La toate popoarele neolatine, zeiȘa Diana a fost asociată misterelor, căci in-tegrarea ei în credinȘele medievale s-a produs pe cale cultă, prin intermediul călugărilor versaȘi in texte latine.

Eliade dezvoltă ideea că în spaȘiul Românesc, alta este explicaȘia acestei zeităȘi: ,, Este foarte probabil ca nu-mele Diana să fii înlocuit numele local al unei zeiȘe au-tohtone geto-trace. [...] Numele zeiȘei a devenit zâna (<dzi-ana) în româneȘte. În plus derivând de la aceeaȘi rădăcină, un alt cuvânt, zânatec, înseamnă zăpăcit, cu minȘile aiurea, nebun, adică luat, răpit de Diana sau de zâne.” Zânelor nemi-loase nu este indicat să li se rostească numele; sunt numite, Sfintele, Ocrotitoarele, Rusaliile sau Ielele Și “au aparenȘa unor tinere atrăgătoare, fascinante. Îmbrăcate în alb, cu sâ-nii goi, ele nu se văd ziua. Înaripate, ele zboară prin văzduh mai ales noaptea. Dar le place să cânte să joace Și acolo unde au jucat, iarba este roȘie ca focul. Ele îi îmbolnăvesc pe cei care le văd jucând sau care încalcă anumite interdicȘii Și aceste boli nu pot fi vindecate decât de căluȘari.

Pornind de la credinȘa unanim răspândită că sânzienele sunt zâne mai degrabă binevoitoare, Romulus Vulcănescu a caracterizat astfel această sărbătoare:„Dintre sărbătorile populare, cunoscută mai mult este sărbătoarea florală si câmpenească a Sânzienelor, care reprezintă mai ales o festivitate generală a zânelor bune, ca zâne agreste Și silvestre.”

Fiind o sărbătoare a solstiȘiului de vară, ea conȘine o serie de ritualuri ale coborârii, de alungare a soarelui Și de chemare a lunii. Flăcăii aprind făclii Și le rotesc de la răsărit căte apus, spunând: „du-te soare, vino lună, / Sânzienele îmbună”. În multe credinȘe europene, solstiȘiul de vară este socotit o poartă ce deschide drum de coborâre în întuneric. În simbolismul pitagoric, solstiȘiul de iarnă este poarta zeilor, pe când cel de vară reprezintă o ieȘire destinată oamenilor. Conform credinȘelor româneȘti, în noaptea de Sânziene se deschide cerul, iar omul are acces de cunoaȘterea întregii Firi.

Sânzienele ocrotesc iubirea, favorizează nunta, Și, prin aceste atribute, ele devin un simbol al armoniei universale.

După cum se Știe, Eliade are un roman intitulat Noaptea de Sânziene, în care personajul principal, Ștefan Viziru are viziunea propriei morȘi într-o noapte de Sân-ziene, în pădurea Băneasa, unde merge la miezul nopȘii, mânat de un dor inexplicabil. El vede o maȘină Și o fe-meie (pe care o va cunoaȘte puȘin după aceea) Și Știe că maȘina va dispărea la miezul nopȘii, adică atunci când cerul se deschide Și când cel care culege ierburi magice poate căpăta atribute supranaturale: devine invulnera-bil sau invizibil. Personajul moare la 12 ani dupa această experienȘă, la miezul unei nopȘi de Sânziene, într-o maȘină, care este cea văzută în pădure, alături de mireasa sa, Ileana, Și are sentimenul plenitudinii, certitudinea că a trecut pe poarta morȘii, în eternitate. IniȘiat în copilărie prin pătrunderea în camera Sambo, Ștefan are privilegiul

de a descoperi poarta solstiȘială Și este conȘtient că destinul său cuprinde experienȘa ieȘirii din timp sau din burta balenei, cum spune el, pentru că înȘelege că pretutindeni în lume sunt semne care îl îndrumă. De altminteri, viaȘa lui se derulează în relaȘie cu cea a lui Ciru Partenie, un dubleu, ceea ce sugerează figura lui Ianus, cel cu două feȘe, paznicul porȘii solstiȘiale. Ștefan păzeȘte fără să Știe această trecere spre eternitate: el este obsedat de sen-sul miraculos al nopȘilor de Sânziene, interpretează DomniȘoara Iulia de Strindberg, raportând-o la acest miracol, merge în pădure în această noapte Și are obsesia copilăriei, a întoarcerii la orig-ini, când ar fi putut să vorbească unui arici atoateȘtiutor etc.

Simbolul apare Și în alte opere Și păstrează această semnificaȘie de poartă spre infinit. Doctorul Aurelian Tătaru (Les trois Grâces) moare în noaptea de Sânziene, în pădurea Crăciuna, speriat de propria-i creaȘie - întinerirea spectaculoasă a unei femei de Șaptezeci de ani. Ieronim (Uniforme de general) trăieȘte mister-ul ieȘirii din realitate în ziua de Sfântul Ioan (sărbătoarea creȘtină a solstiȘiului de vară). În nuvela Dayan, personajul titular se ridică de pe patul său de sanatoriu Și găseȘte drumul spre grădina para-disului, în aceeaȘi noapte de Sânziene, deoarece „chiar Și în inima capitalei rămâne tot ce a fost de la început: Noaptea de Sânziene”.

În toate cazurile ieȘirea din timpul istoriei este imaginată ca o coborâre: Ștefan Viziru Și Aurelian Tătaru se prăvălesc în prăpastie, iar Dayan coboară scările sanatoriului. Pentru toȘi, ieȘirea este posibilă doar pe poarta morȘii, sub imperiul lunii Și al zeiȘei Diana.

(Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade – Doina Ruşti)

Articol scris de Georgiana Chesnoiu, clasa a X-a C

Simboluri în opera lui Mircea EliadeSânzienele

Ziua de 24 iunie este socotită la româ-ni sarbătoarea sânzienelor - nume de zâne Și flori. Sărbătoarea marchează solistiȘiul de vară evocând totodată subtile relaȘii cu


Corespondenţa literară

Luni 7.VI.1943 Bucureşti

Iubitule domnule Rosetti,

Sosit de vreo două zile în Bucureşti, mă grăbesc să-ţi dau mica operă1. Mecu2 mi-a vorbit de amabilitatea şi solicititudinea cu care te-ai ocupat de chestia Istoriei3. Îţi mulţumesc. Cartea a ajuns la Marcu4 (propagandă). Cenzura a dat aviz favorabil, dar… probabil fac sforţări cei interesaţi s-o oprească. Dovadă că se tem de ea. Două ipoteze: 1)vor da drumul cărţii ,tăind anume autori. La o ediţie viitoare voi arăta ce s-a tăiat, plus ce se taie de obicei despre mine. 2) vor opri pur şi simplu cartea; asta este o enormitate. Cum? n-am voie să scriu despre Eminescu, Creangă, Macedonski etc? E posibil să interzici cuiva publicarea de studii literare? Trebuie să fie cineva cretin ca să nu-şi dea seama că devine caricatură viitoare. Oare Marcu să fie aşa de obtuz? Caracostea e un fenomen de prostie oportunistă (am aflat de un “raport”al lui !), dar m-aş mira ca alţii să-l concureze. În fine, de-o fi una, de-o fi alta, de ridicol nu va scăpa nimeni […].

Cu drag G. Călinescu Când ne vedem?

NOTE 1.Este vorba de cartea lui G.C. apărută în luna mai, cu titlul Şun sau Calea neturburată, mit mongol. 2. Gheorghe Mecu, editor. 3.Se referă la Istoria Literaturii Române, Compendiu, care va apărea în Editura Naţională Mecu, în 1945. 4.Alexanru Marcu, Ministrul Prpoagndei în acea vreme.

Marţi, 25 ianuarie 1938

Iubitule domnule Rosetti,

N-am venit să te văd fiindcă nu vreau să te turbur şi sunt şi eu ocupat. Scriu Viaţa lui Ion Creangă. Puteam s-o termin mai curând, fiindcă fişele complete de redactat le am de mult pe masă. Îţi mărturisesc însă c-am avut de sfârşit altă carte1 (nu-ţi spun ce ! deocamdată !). Creangă merge vertiginos, e scrisă în bună parte, bibliografia şi postfaţa făcute. La 1 februarie ar trebui să fie gata. E posibil, cum se-ntâmplă, să mai întîrziez o zi două, dar în orice caz la începutul lui februarie ai manuscrisul. Poţi conta pe el pentru seria de primăvară. Ce mai faci? Ce mai gândeşti? Când voi preda ms. vreau să stăm de vorbă.

Cu toată dragostea G. Călinescu

NOTE1. Cartea pe care a sfârşit-o este Enigma Otiliei, roman în două volume, care va apărea în luna martie 1938.

Cioran şi Rosetti


tal, are sentimentul că nu poate trăi fără să scrie.După cum în Humuleşti, gospodarul începea munca istovitoare a câmpului dis-de-dimineaţă, tot astfel, în bojdeuca lui, Creangă, “se scula la 4-5 dimineaţa”, înce-pea să lucreze şi continua să scrie într-un ritm constant “de multe ori până la orele 8 sau 9 seara”. O dată “venise în tipografie la ora 6 de dimineaţă, se puse la lucru (la corectat) până la 8 seara, fără să-şi facă o ţigară”1. Acasă, îmbrăcat într-un halat croit din “pânză de ţară, cu mânecile largi şi deschis la piept”2, Creangă scria iarna în pat, rezemat cu spatele de perete, iar vara în cerdacul din spate al bojdeucii, pe o saltea. În cerdac, îl găseşte Smărăndiţa, fiica preotului Ioan, când îl vizitează o dată în bojdeucă. Grig. I. Alex-andrescu, întâiul dintre biografii lui Ion Creangă, îl vede mereu “ în mijlocul a o mulţime de hârtii,

note, caiete, împrăştiate în toate părţile, cu o pros-tire [cearşaf] în jurul gîtului pentru sudoare… “3. Toţi care l-au cunoscut în aceşti ani au reţinut în esenţă aceeaşi imagine : în halat, cu un prosop la gît, Creangă continuu “înconjurat de hîrţoage”4. Vara, ca să scape de transpiraţie, Creangă umplea o putină mărişoara cu apă rece, aşeza înăuntru un scăunaş, orânduia pe un alt scaun, la îndemînă, hârtiile trebuitoare, potrivea de-a curmezişul, pe gura butoiului, o scândură trasă la rindea, apoi se vâra în butoi, gol sau în cămaşă, şi astfel scria ziua întreagă. Atitudinea sa a fost interpretată de mulţi ca o ciudăţenie, însă abundenta transpiraţie era semnul unei enorme combustii interioare, a unui consum nervos de accentuată intensitate. Târziu, către seară, când ieşea din acest canon, îşi adu-cea aminte că îi este foame. Atunci se înfrupta zdravăn, ca un Flămânzilă, pentru toate mesele sărite în cursul zilei. Pofta uriaşă de mâncare a intrat de asemenea în legenda creată în jurul omului. “La masă Creangă nu mânca mai mult de o oală de găluşte făcute cu păsat de mei şi bucăţi de slănină, o găină friptă pe ţiglă de lemn şi unduită cu mujdei de usturoi, iar pe deasu-pra şindrilea cu o strachină de plăcinte moldoveneşti zise „cu poale în brîu”, însă ca băutură se mulţumea cu

Ion Creangă scriitorul perfecţionist

Analizând viaţa lui Ion Creangă, Ion Bălu ajunge la concluzia că pentru marele nostru povesti-tor activitatea creatoare reprezintă un act vi-


articol scris de Adela Roșca , clasa a IX-a A

o cofiţă de vin amestecat cu apă.”5 Seara, când ieşea din tipografie, unde corecta mereu şpalturile, intra peste drum într-o „ locantă”, mânca trei kilograme de carne, pregătite în cinci mari fripturi, o cerea şi pe a şasea şi pleca nemulţumit şi „rupt de foame.6 “ În vacanţa de primăvară a anului 1877, spre sfârşitul lunii aprilie şi până la mijlocul lui mai, Creangă nu a ieşit din bojdeucă mai bine de două săptămâni: începuse cumplita şi captivanta muncă de finisare la Povestea lui Harap Alb Cineva a văzut textul bas-mului chiar în cancelaria tipografiei. Paginile aveau „fel de fel de ştersături, adăugiri, mutări, strămutări, încât, citindu-le, autorul însuşi le putea da de rost”7. Profesorul Eduard Gruber, urmărind intermi-tent, aproximativ o jumătate de an, comporta-mentul lui Creangă în timpul procesului creator, a reţinut trăirea intensă şi simultană a scriitorului în toate personajele imaginate : „… când scrie, el e foarte emoţionat; acum râde singur, acum îi vin lacrimile în ochi, face felurite mişcări involuntare, transpiră greoi, ca şi cum ar merge repede…”8.Creangă este preocupat să obţină o frază muzicală: „... mă ţin după ureche – mărturisea el – scriu şi după ce scriu citesc tare şi ascult să văd cum sună, cum vine la auz, şi dacă-mi pare că nu sună bine, schimb şi eu până nu mai ştiu cum să schimb.”9 Pilduitoare, în acest sens, rămâne întâlnirea cu Gh. Ienăchescu, C. Grigorescu şi V. Răceanu – colabo-ratorii cu care lucra la realizarea manualului şcolar. Într-o după-amiază de duminică se întâl-nesc cu toţii să discute manuscrisele. “- Ei, zice Creangă, aşezându-se pe scaun la masă, haide să-ncepem. Citesc deodată eu, pe urmă or mai citi şi alţii “, şi deschide un caiet. Ceilalţi se aşează şi ei, şi Creangă citeşte : -Titlu : Inul şi cămeşa. Ascultaţi ?

-Da, ascultăm, zi-i. -Ei, Inul şi cămeşa : Din in ca şi din cânepă, tot pânză se face… A ! …stai, cum vine aice : Din in ca şi din cânepă, tot pânză se face ? Cum vi se pare vouă ? Ian ascultaţi : Din in ca şi din cânepă, tot pânză se face ? Din in ca şi din cânepă ?... Din in ? …Din in ? …din in ca şi din cânepă ? …din in ca şi din cânepă, tot pânză se face… - Ei, dar dă-o dracului, zice Constantin Grigorescu, ce tot o frămânţi şi-o învîrteşti atîta ? !... - Ei, ascultaţi cum vine, - zice Creangă : Din in ca şi din cânepă, tot pânză se face. - Ei, cum vine, cum vine ! …dac-o tot suceşti acolo… adăuga C. Grigorescu. - Ei, lasă-l să vadă cum vine, zice preotul Ienăchescu, scoţând port-tabacul să-şi facă o ţigară. Creangă îşi pune mâinile la urechi şi citeşte împreună cu diferite întreruperi şi diferite accentuări de cu-vinte : Din in ca şi din cânepă, tot pânză se face…”10 Ceilalţi ascultă resemnaţi. Ienăchescu îşi aprinde ţigara, Grigorescu se plimbă prin cameră, Răceanu, cu bărbia rezemată în palmă, se uită în pămînt. Stau ast-fel aproximativ cincisprezece minute. Apoi, Răceanu iese în grădină. Ceilalţi doi îl urmează. După ce se învârtesc prin curte câtva timp, pleacă să se scalde în Prut. Se întâlnesc cu soţiile şi merg la restaurant. Aproape de ora opt seara, îşi reamintesc de Creangă. “- Aoleu, ce ne facem ? ! …Se supără Creangă. Se supără de nu-l mai împaci ! Haidem la el… - Ce să mergi, crezi că-l mai găseşti ? S-o fi dus acasă… - Aş, dus !... Haide să mergem, zice Ienăchescu şi o apucă înainte. Ceilalţi hai şi ei. Merg, merg, şi ajung la poarta casei. De la poartă încep s-o ia încet, calcă-n vîrful degetelor. Merg şi ascultă. Linişte ! Uşa la casă deschisă. S-a dus !... A plecat… Mai merg. S-apropie de uşă. Răceanu s-a urcat pe prispă, stă şi ascultă. Ceilalţi s-apropie şi-l întreabă prin semne. Răceanu răspunde tot prin semne : nimic. S-apropie şi celalalt şi ascultă. Nimic, nu s-aude nimic. - Hai să intrăm, zice Răceanu şi urcă pe prispă ; dar atunci s-aude din casă : - Din in ca şi din cânepă, tot pânză se face…”11

Note1, 7 Ioan S. Ionescu, op. cit., p.19, p 892, 9, 10, 11 Th. D. Speranţia, loc. cit., p. 54, p 162-1653, 8 Grig. I. Alexandrescu, loc. cit., p.54, p 594 M. Lupescu, loc. cit., p. 77-785 Ioan S Ionescu, loc. cit., p. 87, p 91


VirgilVirgil Ierunca (pseudonimul lui Virgil Untaru) critic

literar, publicist şi poet român s-a născut la 16 august 1920 în comuna Lădeşti, judeţul Vâlcea. A facut studiile liceale la Râmnicu-Vâlcea la “Al. Lahovari” şi la Bucureşti. Obţine licenţa în Litere şi Filozofie la Universitatea din Bucureşti.

Paralel cu studiile universitare, este redactor la ziarul “Timpul” şi unul dintre întemeietorii revistei Alba-tros, suprimată de regimul antonescian. Împreuna cu Ion Caraion, a editat apoi revista Agora (în mai multe limbi), suprimată şi ea de cenzura comunistă, în 1947. A colab-orat la Revista Fundaţiilor Regale, Vremea, Fapta, Viaţa românească, Universul literar, Kalende etc.

Virgil Ierunca părăseşte ţara în 1947, când a primit o bursă din partea guvernului francez. Din 1951 şi până în 1974 este redactor al emisiunilor în limba română ale Ra-diodifuziunii franceze şi lucrează în acelaşi timp la “Centre National de Recherches Scientifiques”, la secţia de filozo-fie şi estetică.

Colaborează la două emisiuni culturale ale radiou-lui “Europa Liberă”: “Actualitatea Culturală Românească” şi “Povesta vorbei”. În denunţarea dictaturii comuniste din România, Ierunca ia parte activă ca secretar de redacţie la apariţia ziarului “Uniunea Română”, editat la Paris de

generalul Nicolae Rădescu. Scrie numeroase articole în publicaţiile româneşti din exil, în special în revista “România”, organul Comi-tetului Naţional Român de la Washington, editat de Constantin Vişoianu. În volumul “Piteşti” (1981) denunţa experienţa comunistă a terorii, folosită ca instrument de distrugere psihică.

De când se află în Franţa, Virgil Ierun-ca a redactat o serie de reviste literare, ca Luceafărul (1948-1949), al cărei director a fost Mircea Eliade, Caiete de dor (1951-1957), Fiinţă românească (1963-1968), Ethos (care apare din anul 1973). Într-o serie de publicaţii din exil, a deţinut rubrica intitulată “Antologia ruşinii”, în care erau daţi la iveală intelectuali din România aserviţi slugarnic regimului co-munist. Producţiile literare ale lui Virgil Ierun-ca figurează în mai multe antologii de poezie, printre care cea alcătuită de Vintilă Horia. Pen-tru activitatea sa democrată şi anticomunistă a fost distins cu medalia “Iuliu Maniu”, iar pen-tru cea literară cu Diploma de Onoare a Acad-emiei Româno-Americane de Artă şi Ştiinţă.

A încetat din viaţa, pe 28 septembrie 2006, la spitalul Tenon din Paris. Rămăşiţele scriitorului, împreună cu ale soţiei Monica Lovinescu, au fost aduse în ţară. Urnele cu cenuşa au fost depuse la Atheneul Român, pentru un ultim omagiu. De acolo, ele au fost purtate la Casa Lovinescu unde cei doi scri-itori şi jurnalişti vor rămâne împreună pentru totdeauna.

“Cu Virgil Ierunca dispare una dintre marile figuri ale culturii româneşti din ultimele patru-cinci de-cenii. A fost cel mai bun comentator de poezie al Europei Libere în anii ‘60-‘80. A ţinut o rubrică extrem de interesantă despre cărţi pe care cenzura le făcuse pierdute, uitate, scotindu-le din biblio-teci.


Virgil Ierunca a colaborat la mai multe publicaţii româneşti din exil, preluînd de acolo, la radio, celebra rubrică “Lista ruşinii”, de care mi-am adus aminte recent de când cu dosariada. Pe această lista au figu-rat vreme de ani şi ani numele celor care, în reviste şi cărţi, scriau în România elogiul dictatorului sau al faraonicelor lui proiecte. Daca tot îi vrea ministrul Iorgulescu pe cei care s-au compromis în felul acesta, i-ar putea căuta în arhiva Europei Libere. Cu Ierunca dispare una dintre vocile cele mai cinstite şi mai ascul-tate din cultura românească a celei de-a doua jumătăţi a secolului 20. Eram prieten cu el de 40 de ani, fus-ese elevul mamei mele la Râmnicu-Vâlcea. Prima lui profesoară particulară de limba franceză, Pompil-ia Eliade, urma să fie şi a mea. A observat, acum un an, ca sunt cel mai bătrân prieten al lui şi al Monicăi Lovinescu. Aşa că am şi motive personale să-l regret.”

Nicolae Manolescu

„Din aparenţa fizică a lui Virgil Ierunca ne-a rămas amintirea unei ţinute demne, discrete şi rezer-vate, de tip britanic. Cu un mers uşor înclinat, parcă şovăitor, corpul său ducea prin lume o prezenţă de o perfectă politeţe şi socială şi intelectuală, marcată de o melancolie când gânditoare, când senină, când visătoare, când resemnată. Prin felul său de a fi prezent, Virgil Ierunca impunea distincţia şi buna creştere”.

Horia-Roman Patavievici

“Stingerea din viaţă a lui Virgil Ierunca îndoliază nu doar viaţa intelectuală românească, dar şi întreaga comunitate a celor care cred în valor-ile societăţii deschise, ale toleranţei şi adevărului. Op-era scrisă şi vorbită a acestui veritabil moralist a ju-cat un rol crucial pentru cultura română în timpurile când părea că imperiul minciunii va dura la infinit”.

Vladimir Tismăneanu

“Aşa cum s-a întâmplat în cazul atâtor intelectuali româ-ni, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au pătruns în constelaţia mea umană mai întâi ca o “voce”. Ei deveniseră o funcţie, erau răzbunarea părţii noastre care nu ajungea să se rostească. Aceşti doi oameni au vorbit enorm, desfăşurându-se în timpul istoriei şi recuperând teritoriile pierdute ale cuvintelor. Au vorbit din ce în ce mai mult, exact în măsura în care în noi se articula, pro-gresiv şi iremediabil, tăcerea”.

Gabriel Liiceanu

Articol scris de Alexandra Argeșanu, clasa a IX-a A


Ierunca

“Mult e dulce şi frumoasă limba ce-o vorbim…”

CULTIVAREA LIMBII1.Subliniaţi forma corectă a următoarelor cuvinte :

greiere / greierdoctoriţă / doctorămangalez / mangaliotaranjează / aranjazămacrameu / macrameobstetrică / obstreticăghiuvetă / chiuvetămotto / motocearşaf / cearceafdescojit / decojitînşală / înşealăamândurora / amândoruramuschetar / muşchetarfiligram / filigranerbicid / ierbicidfilosof / filozofness / nespreşedenţie / preşedinţiecocktail / cockteil / cocteilnecuvincios / necuviincios

0.10p x 20 = 2p

2. Scrieţi pluralul următoarelor cuvinte :

lighean / _________foarfecă / ___________profil / __________miez / _________vopsea / ___________embrion / _________esofag / __________goblen / __________remarcă / ___________drajeu / __________hipodrom / __________robinet / ___________

0.20p x 12 = 2.40p

3. Scrieţi forma de feminin singular a cuvintelor :

psiholog / __________analog / ________patriot / __________

0.20p x 3 = 0.60p

4. Alegeţi forma corectă, prin subliniere :

Ce este / sunt cu aceste cărţi?Nimeni şi nimic nu mă mai pot / poate supăra.O mulţime de elevi a fost prezentă / au fost prezenţi.O doime dintre studenţi vor primi / va primi burse.Unul dintre profesorii care a avut / au avut elevi buni a fost lăudat.Fratele sau sora pot / poate să te ajute în această situaţie.Ei trebuia / trebuiau să fie punctuali la întânire.O îngheţată ori o sticlă de apă plată este recomandată / sunt recomandate pe caniculă.

0.25p x 8 = 2p

5. Subliniaţi paronimul corect utilizat, în următoarele enunţuri:

Concurenţii s-au alineat / aliniat la linia de start.Nu pot merge azi la şcoală din motive familiare / familiale.Dorea a-şi apropia / apropria un teren din vecinătate. Misterul tablourilor dispărute a fost eludat/ elucidat.Jitniţa / jintiţa desemnează o magazine de grâne.Textul redactat este inteligibil / ineligibil.Atitudinea indolentă / insolentă a tânărului l-a deranjat foarte tare.Decizia sa a fost arbitrară / arbitrală.

0.25p x 8 = 2p

6. Scrieţi alăturat numele locuitorilor, după modelul Bucureşti- bucureştean:

Paşcani / ___________Mangalia / ___________Piatra-Neamţ / ___________Târgu-Jiu / ___________Monaco / ___________Costa Rica / ___________Madrid / ___________Cipru / ___________

0.15p x 8 = 1.20p

Se acordă un punct din oficiu!

prof. Antonela Predescu


Singur printre cuvinte

Termeni neologici

PARCIMONÍE, parcimonii, s.f. (Livr.) Avariţie, zgârcenie, calicie. Fig. Măsură, pondere, reţinere (în manifestări). Vorbeşte cu parcimonie. – Din lat. parcimonia, fr. parci-monie.

FASTIDIÓS, -OÁSĂ, fastidioşi, -oase, adj. (Livr.) Plicticos, plictisitor, anost, searbăd – Din fr. fastidieux, lat. fastidio-sus.SPECIÓS, -OÁSĂ, specioşi, -oase, adj. (Livr.) Care are doar aparenţe favorabile, plăcute; amăgitor, înşelător. [Pr.: -ci-os] – Din fr. spécieux, lat. speciosus.TEMERÁR, -Ă, temerari, -e, adj. Îndrăzneţ (peste măsură), cutezător. – Din fr. téméraire, lat. temerarius.

VINDICATÍV, -Ă adj. Înclinat, pornit către răzbunare; răzbunător. [< fr. vindicatif, cf. lat. vindicare – a răzbuna].

INTREPÍD, -Ă, intrepizi, -de, adj. (Livr.) Care nu dă înapoi în faţa greutăţilor, care înfruntă pericolul; brav, curajos, îndrăzneţ, cutezător. – Din fr. intrépide, lat. in-trepidus.

ABOMINÁBIL, -Ă, abominabili, -e, adj. Înfiorător, groaznic; dezgustător, urât. – Din fr. abominable, lat.abominabilis.

BANCRÚTĂ, bancrute, s.f. Faliment însoţit de nereguli financiare făcute în dauna creditorilor; crah. – Din fr. banqueroute.

FRAGRÁNT, -Ă adj. (Liv.) Plăcut mirositor, parfumat. [< lat. fragrans, fr. fragrant, it. fragrante].

INEXORÁBIL, -Ă, inexorabili, -e, adj. Care nu poate fi înduplecat, neînduplecat, implacabil. – Din fr. inexorable, lat. inexorabilis.

ANIMOZITÁTE, animozităţi, s.f. Atitudine ostilă faţă de cineva; neînţelegere între două persoane. – Din fr. ani-mosité, lat. animositas, -atis.

Maxime în limba latină

•Memento mori. (Nu uita că eşti muritor!).•Nosce te ipsum! (Cunoaşte-te pe tine însuţi!).•Gaudeamus igitur (Să ne bucurăm, deci).•Verba volant, scripta manent. (Vorbele zboară, scrisul rămâne).•Vox populi, vox dei. (Vocea poporului, vocea zeilor). •Non ut edam vivo, sed ut vivam edo. (Nu trăiesc ca să mănânc, ci mănânc ca să trăiesc). •Non vestimentum virum ornat, sed vir vesti-mentum. (Nu veşmântul îl face pe om, ci omul pe veşmânt). •Mens sana in corpore sano. (Minte sănătoasă în corp sănătos). •Nemo nascitur sapiens. (Nimeni nu se naşte învăţat). •Verba volant, scripta manent. (Vorbele zboară, scrisul rămâne). •Acta, non verba! ( Fapte, nu vorbe!).

Mădălina Georgescu clasa a IX - a A


Noutăți editoriale

Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noas-tre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.“ (Andrei PLEŞU)

Despre frumuseţea uitată a vieţiiAutor: Andrei Pleşu

Editura HumanitasDomeniu: Eseistică

Fenomenul PiteştiAutor: Virgil Ierunca

Editura Humanitas Domeniu: Istorie, Politică

„Reeducarea consta, foarte simplu, în a-l pune pe torţionar în aceeaşi celulă cu cel torturat şi a nu îngădui nici o pauză. Malraux spunea undeva că ni-meni nu poate rezista torturii neîncetate, dar nu ştia atunci că în România avea să fie găsit secretul reuşitei depline: era suficient ca deţinuţii să fie puşi să se tortureze unii pe alţii. Nimănui nu-i este îngăduit să uite că între 1949 şi 1952 s-a desfăşurat în România «experienţa» pe care am încercat s-o descriem şi că, dintr-un arhi-pelag al ororii, una dintre cele mai odioase insule s-a numit Piteşti.“ (Virgil IERUNCA)

Protagonistul romanului Ucenicul cel bun, Edward Baltram, îşi droghează cel mai bun prieten în glumă şi devine astfel, fără să vrea, cauza morţii sale. Chi-nuit de vinovăţie, Baltram îşi caută liniştea în reuniunea cu tatăl care l-a abando-nat cu mult timp în urmă, un pictor care trăieşte izolat de lume. Ajuns în castelul familiei, Edward se trezeşte antrenat în intrigile complicate dintre numeroasele sale rude, în tot felul de legături şi atracţii secrete, spectre şi prevestiri rele, rid-icând întrebări din ce în ce mai grave: al cui este chipul pe care Edward îl zăreşte în apă? Oare mătuşa lui este vinovată de moartea mamei sale?

Ucenicul cel bunAutor: Iris Murdoch Editura PoliromDomeniu: Literatura engleză , Literatura universalăNumăr pagini: 648

Crimă şi pedeapsă (ediţie cartonată)Autor: F.M. DostoievskiEditura Polirom Domeniu: Literatura rusă , Literatura universalăNumăr pagini: 568 Romanul Crimă şi pedeapsă este o analiză psihologică a crimei şi a implicaţiilor sale morale. „O fiinţă superioară are oare dreptul să săvârşească o crimă dacă aceasta este în folosul întregii umanităţi?” – iată întrebarea care îl macină ne-contenit pe Raskolnikov, un fost student idealist, excentric şi mizantrop, în ceasur-ile lungi de meditaţie din odaia sa strâmtă de la mansardă. Sub presiunea sărăciei cumplite, a însingurării şi a sentimentului de zădărnicie a tuturor aspiraţiilor sale, această teorie îndăzneaţă este pusă peste noapte în aplicare, ducând la un dublu asasinat de o sălbăticie care zguduie întreg oraşul Sankt Petersburg.


Cum te numesti? întreabă medicul! - Popopa Mamamarin.

- Esti bâlbâit? - Nu, tata era bâlbâit, iar ăla care mi-a scris certificatul

era un cretin.

Ţi-am citit lucrarea de control. Foarte bună, dar e identică cu cea a colegului tău de bancă. Ce con-

cluzie să trag de aici? întreabă profesorul. - Că şi a lui e foarte bună.

Când a ajuns în acea după-amiază în gară, s-a anunţat că trenul cu care avea să călătorească avea întârziere de aproximativ o oră. Eleganta doamnă, puţin supărată, şi-a cumpărat un pa-chet de biscuiţi, o revistă şi o sticlă de apă... ca să mai treacă timpul. În vreme ce răsfoia revista, un tânăr s-a aşezat lângă ea şi a început să citească un ziar. Deodată, doamna a observat că băiatul, fără să spună un cuvânt, a întins mâna, a luat pachetul de biscuiţi, l-a de-schis şi a început să mânânce liniştit, unul câte unul. Femeia s-a supărat, nu dorea să fie nepoliticoasă, dar nici nu dorea să lase această situaţie să treacă neobservată. Cu un gest exagerat, a luat pachetul de biscuiţi şi a scos unul, l-a arătat tânărului şi l-a mâncat privindu-l drept în ochi. Ca răspuns, tânărul a luat şi el un biscuit şi zâmbind, l-a mâncat. Doamna era din ce în ce mai iritată, băiatul din ce în ce mai zâmbitor. Când în pachet a mai rămas doar un singur biscuit, băiatul a întins mâna, l-a luat, l-a rupt în două şi i-a întins jumătate doamnei. “Multumesc!” a spus femeia. “Cu plăcere...” a răspuns tânărul. Atunci s-a anunţat plecarea trenului... Doamna s-a ridicat furioasă de pe bancă şi s-a urcat în vagon. L-a privit pe geam pe băiat gândind: “Ce obraznic, ce needucat, ce oameni mai sunt pe lumea asta!” Continuând să-l privească cu resentiment pe tânăr a de-schis geanta ca să scoată sticla de apă şi a rămas total surprinsă când, chiar în geanta ei, a dat peste pachetul său de biscuiţi, INTACT.

Pe un peron al vieţii...

Era odată un bătrân fermier care avea un cal la fel de bătrân cu care îşi ara ogorul. Într-o zicalul a scăpat şi a fugit peste dealuri. Când au aflat vecinii fermierului l-au compătimit şi au spus: - „Ce ghinion!”- „Să fie ghinion?” spunea fermierul. După un timp, calul s-a întors însoţit de o herghelie de cai sălbatici. De data aceas-ta vecinii l-au felicitat pentru norocul său:- „Ce noroc!” spuneau ei.- „Oare e noroc?” a răspus fermierul. Fiul fermierului a încercat să încalece unul din caii sălbatici, a căzut şi şi-a rupt piciorul.

Toţi au considerat această întâmplare un ghinion ex-traordinar. Nu şi fermierul care gândea: „Să fie ghin-ion?”. Câteva săptămâni mai târziu a venit ordin în sat ca toţi tinerii sănătoşi să fie înrolaţi şi să plece la război. Pentru că avea piciorul rupt băiatul fer-mierului a fost lăsat la vatră.- „Ce noroc!” spuneau sătenii.- „Oare e noroc?...

Poveste

Sârbu Ana-Mariaclasa a IX-a A


ConcursDovedeşte că ai citit cu atenţie revista “Aripi deschise spre infinit”!Trimite la adresa [email protected] răspunsul la întrebarea: ”Care este cauza morţii lui Mihai Eminescu, conform dr. Ovidiu Vuia?” şi poţi câştiga unul dintre următoarele premii:

1. O invitaţie cu 2 locuri la spectacolul „Alexandru Lăpuşneanul” - inspirat după scrierile lui: Macarie, Azarie, Ureche, Negruzzi, cu scene concepute scene de Dan Micu – pus în scenă de actorii Teatrului Municipal „Ariel”;

2. O invitaţie cu 2 locuri la Filarmonica de Stat “Ion Dumitrescu”;

3. Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” – Camil Petrescu

4. Nuvela fantastică „La ţigănci” – Mircea Eliade

Câştigătorii vor fi aleşi în data de 15 martie, în mod aleatoriu, dintre toţi participanţii înscrişi la concurs şi care au răspuns corect la întrebare.

site web

FUMATULun mod sigur de îmbolnăvire

Fumatul este cel mai mare risc la care îţi expui sănătatea , atât a ta cât şi a celor din jur.

ISSN: 1844-9646

aripi deschise spre infinit

Documents