CUPRINS

Abstract

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. Definirea şi evoluţia conceptului de drepturi ale omului1.1. Conceptul de drepturi ale omului...............................................p.51.2. Drepturile omului în sistemul Naţiunilor Unite.........................p.81.3. Consacrarea şi protecţia drepturilor omului în cadrul U.E........p.11

1.3.1. Consiliul Europei – iniţiator şi principal cadru de Promovare şi apărare a drepturilor omului în spaţiul European.....................................................................p.13

CAPITOLUL 2. Dreptul internaţional umanitar – noţiune, geneză, rol şi funcţii 2.1. Definiţia şi izvoarele dreptului internaţional umanitar...............p.17 2.2. Obiectul şi rolul dreptului internaţional umanitar.......................p.21 2.3. Protecţia umanitară în caz de conflict armat...............................p.23

CAPITOLUL 3. Mișcarea internaționalǎ de Cruce Roșie și Semilunǎ Roșie 3.1. Rolul Comitetului Cruii Roşii şi a persoanelor civile în caz

de conflict armat.........................................................................p.24

CONCLUZII...........................................................................................................p.29

BIBLIOGRAFIE....................................................................................................p.31

ANEXE

ROLUL DREPTULUI INTERNAȚIONAL UMANITAR ȊN SISTEMUL DE PROTECȚIE AL DREPTURILOR OMULUI

Abstract

I think that there should stress the role and importance of international humanitarian

law, international law branch of the public stage. Among the most outstanding

achievements include the codification of international law of human rights. The

frequency of armed conflicts in the postwar period and character of increasingly

devastating highlights current character.

INTRODUCERE

Omul beneficiază de drepturi inerente fiinţelor umane oriunde s-ar afla, indiferent de

statul sau regiunea unde s-a născut, locuieşte, munceşte sau trăieşte, indiferent de

naţionalitate, rasă, sex, credinţe religioase sau filozofice, fiindcă acestea au un caracter

universal, ceea ce constituie un fundament al drepturilor lor egale şi inalienabile, ca un

corolar al libertaţii, dreptăţii securităţii şi păcii în lume.

Instituţia drepturilor omului, care a cunoscut, pe parcursul timpului, un laborios dar şi

îndelungat proces de cristalizare, se înfăţişează în prezent ca o instituţie deosebit de

complexă, ce ţine atât de ordinea juridică, internă, cât şi cea internaţională.

Reflectând un anumit standard câştigat de protecţia internaţională a drepturilor şi

libertaţilot ce aparţin oricăror fiinţe umane, ea defineşte şi însumează un ansamblu de

drepturi, libertaţi şi obligaţii ale oamenilor unii faţă de alţii, ale statelor de a apăra si de a

promova aceste drepturi, ale întregii comunităţi internaţionale de a veghea la respectarea

drepturilor şi libertaţilor respective in fiecare ţară, intervenind în acele situaţii în care

drepturile omului ar fi încălcate într-un anumit stat.

Largul interes de care se bucură astăzi problematica drepturilor omului constituie, de

altfel, o recunoaştere de netăgăduit a complexităţii şi originalităţii acestei instituţii

juridice, dar şi a faptului că fără aceste drepturi nu se poate înfăptui o societate

democratică (condiţie firească a afirmării demnităţii fiecărui individ).

2

Nefiind numai o problemă internă a statelor, problema drepturilor omului este una

dintre problemele majore ale contemporaneităţii, a cărei respectare şi aplicare

demostrează capacitatea de neînţelegere şi cooperare a tuturor statelor şi popoarelor ca în

prag de nou secol şi mileniu, să practice acele măsuri şi acţiuni care favorizează

democraţia, libertatea, înţelegerea, cooperarea multiformă şi prietenia între toate naţiunile

şi statele, grupurile etnice şi religioase în scopul salvgardării păcii şi securităţii în lume.

Societatea umană contemporană, nu se poate dezvolta armonios şi în ritm ascendent

dacă această dimensiune fundamentală a ei este ignorată sau nesocotită, căci nesocotirea

acesteia este menită să ducă la disfuncţionalităţi sau chiar convulsii în cadrul societăţii.

Din acest motiv, statele şi organizaţiile internaţionale create de ele, precum şi

organizaţiile nonguvernamentale au instituit norme şi tehnici adecvate pentru respectarea

şi garantarea aplicării efective a acestora.

Omul, drepturile sale imprescriptibile, reprezintă cea mai mare valoare a umanităţii.

De acceea drepturile sale au fost afirmate şi consacrate prin mijloace juridice, materiale şi

instituţionale, astfel ca persoana să fie protejată şi apărată de efectele nocive ale

războaielor şi a altor acte de barbarie, de manifestările de intoleranţă religioasă, etnică

sau politică.

Respectarea efectivă a drepturilor omului, presupune tocmai eradicarea sărăciei şi

accesul tuturor oamenilor la un nivel de trai decent, pe care societatea umană cu

posibilităţile ei contemporane trebuie să-l asigure tuturor mebrilor săi pe baza cuceririi

ştiinţei şi tehnicii şi a folosirii naţionale a resurselor materiale şi financiare, astfel încât

fiecare individ să fie interesat în progresul societăţii şi al său personal. Aceasta implică

un raport armonios între om, stat şi societate, o solidaritate reciprocă acceptată în interes

comun.

Respectarea plenară a drepturilor omului, presupune egalitatea între bărbaţi şi

femei, o deplină egalitate între sexe astfel încât societatea să beneficieze de aportul

constructive al tuturor membrilor ei capabili de a-şi exprima o voinţă politică şi de a

participa în mod conştient la luarea deciziilor adecvate în interesul comunităţii.

3

CAPITOLUL I. Definirea şi evoluţia conceptului de drepturi ale omului

1.1. Conceptul de drepturi ale omului

Omul, ființǎ socialǎ, se raporteazǎ ȋn mod necesar la semeni, la societate ȋn ansamblu,

acesta fiind cadrul care ȋi asigurǎ existența și dezvoltarea prin aceea cǎ ,, fiecare are un

statut al sǎu ȋn care se ȋnsumeazǎ totalitatea drepturilor pe care societatea le acordǎ sau le

pretinde fiecare”.1

Dupǎ cum enunțǎ prima propoziție a Drepturilor Omului, respectarea drepturilor

omului și a demnitǎții umane reprezintǎ ,, fundamentul libertǎții, justiției și pǎcii ȋn

lume”. Declarația Universalǎ a Drepturilor Omului este cea mai importantǎ declarație

oficialǎ internaționalǎ privind drepturile inalienabile și inviolabile ale tuturor membrilor

speței umane.2Aceastǎ declarație a fost proclamatǎ ȋntr-o rezoluție a Adunǎrii Generale de

la 10 decembrie 1948, ca un ,,ideal comun sper care trebuie sǎ tindǎ toate popoarele și

națiunile” privind respectul drepturilor omului.”3

Apariția conceptului de drepturi ale omului a fost rezultatul evoluției ideilor umaniste

și a receptǎrii acestora din ce ȋn ce mai intense. Din punct de vedere cronologic, debutul

acestui concept poate fi poziționat ȋn antichitate. Ȋn timp, au apǎrut concepții noi datoritǎ

evoluției societǎții, datoritǎ mutațiilor produse ȋn plan politic și juridic și a teoriilor

filozofice reflectate ȋn acte și documente ale vremurilor.

Conceptul de drepturi ale omului a reprezentat o sintezǎ a tot ceea ce gȃndirea umanǎ

a avut mai bun, ridicȃnd pe trepte mai ȋnalte principiile umaniste, reluȃnd elemente din

gȃndirea religioasǎ și din nǎzuințele generale de libertate care se fǎcuserǎ cunoscute cu

atȃta vigoare ȋn secolele XVII și XVIII.4

1 Stelian Scǎunaș, Noul Mecanism de control pentru apǎrarea drepturilor omului, studiu publicat ȋn Revista ,,Studii de drept internațional public, Editura Burg, 2006, p.222 Declaratia Universalǎ a Drepturilor Omului este, primul segment al Declarației Internaționale a Drepturilor Omului, care include Convenția Internaționalǎ prinvind drepturile Economice, Culturale și Sociale, Convenția Drepturilor Civice și Politice și Protocolul Opțional, adoptate de Adunarea Generalǎ ȋn 1966.3 Aceasta cuprinde numeroase drepturi civile, politice, economice, culturale și sociale, la care oamenii din toatǎ lumea sunt ȋndreptǎțiți.4 Inițial, drepturile omului s-au afirmat ȋn domeniul civil și politic, ulterior ȋn plan economic și social, aceste etape fiind ȋnregistrate ȋn doctrinǎ ca prime generalitǎți ale drepturilor omului, ȋntre care existǎ o interdependențǎ evidentǎ

4

Drepturile omului sunt drepturi inerente şi inalienabile ale fiecarei persoane, care

definesc condiţia umană într-o societate civilizată. Omul ca fiinţă raţională, născută

liberă, ca măsură a tuturor lucrurilor considerat ca scop şi niciodată ca mijloc, reprezintă

valoare supremă pe care ar trebui să se concentreze tot ce înseamnă scopuri ale societăţii

organizate politic în stat.

Transpus în planul preocupărilor juridice, conceptul de drepturi ale omului

desemnează, mai întâi, drepturi subiective ale omului, de o anumită factură, care definesc

poziţia acestuia în raport cu puterea publică, un ansamblu de norme juridice

internaţionale care au ca subiect de reglementare promovarea şi garantarea drepturilor şi

libertăţilor omului, apărarea acestuia împotriva abuzurilor statelor şi a pericolelor de orice

natură.5

Drepturileomului reprezintă o expresie care echivalează cu drepturile fundamentale

ale omului, recunoscute pe plan internaţional, indicând un ansamblu de prerogative

bazate pe demnitatea persoanei umane şi a căror respectare se înţelege a fi promovată în

interesul tuturor oamenilor.Unele surse precizează că drepturile omului şi libertăţile

fundamentale sunt ,, acele drepturi esenţiale pentru viaţa, libertateam demnitatea şi

dezvoltarea persoanei umane, a căror respectare universală şi efectivă trebuie încurajată şi

promovată prin cooperarea internaţională.”6

Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru

viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a

personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi

Legi.7

5 Nicolae Purdă, Protecţia drepturilor omului – mecanisme interne şi internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p.256 Thomas Büergenthal, Renate Webwer, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura All, Bucureşti, 1996, p.287 Din această definiţie rezultă trăsăturile caracteristice ale drepturilor fundamentale şi anume: drepturi subiective - în general, drepturile subiective sunt definite ca prerogative (puteri) ale unei persoane, prevăzute în dreptul pozitiv, în virtutea cărora aceasta poate să se comporte intr-un anume fel sau să pretindă alteia un anume comportament, putând apela la ajutorul organelor statale competente, în situaţia în care este împiedicată să adopte coportamentul licit dorit sau în situaţia în care, pretinzând alteia, conform legii un anume comportament şi drepturi esenţiale pentru cetăţeni - această trăsătură explică de ce din sfera drepturilor subiective numai un anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise ca atare în Constituţie.

5

Caracterizarea drepturilor fundamentele ca drepturi esenţiale pentru cetăţeni apare

clar exprimată de Jean Jacque Rousseau, care în lucrarea sa „Discurs asupra originii şi

fundamentelor inegalităţii între oameni” sublinia că drepturile omului sunt „daruri

esenţiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel”. Alţi autori arată că

drepturile fundamentale prezintă importanţa cea mai mare pentru om, dar şi pentru stat şi

societate în ansamblul ei, şi că ele reprezintă baza pentru celelalte drepturi.8

Drepturile fundamentele sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni, pentru viaţa,

libertatea şi personalitatea lor. Acest caracter de drepturi esenţiale îl capătă în raport cu

condiţiile concrete de existenţă ale unei societăţi date. Astfel, un drept subiectiv poate fi

considerat esenţial, şi deci fundamental, într-o societate dată, dar îşi poate pierde acest

caracter în altă societate.

Cât priveşte mecanismele necesare pentru garantarea drepturilor şi libertăţilor

prevăzute în documentele internaţionale, este cert că acestea nu pot fi efectiv respectate şi

garantate decât prin crearea unor condiţii eficiente şi sigure. În acest scop comunitatea

internaţională a creat sistemul de protecţie şi garantare a drepturilor omului, numit în

literatura de specialitate „mecanisme de garantare internaţională”, cu corespondentul lor

în plan naţional în majoritatea statelor.9

Ca instituţie juridică de drept internaţional, drepturile omului reprezintă o sumă de

norme juridice, aflate într-o strânsă conexiune cu obiectul lor, relaţiile dintre state şi alte

entităţi cu personalitate internaţională, care se stabilesc în scopul protecţiei fiinţei

umane.10

Privite ca prerogative recunoscute individului şi pe care acesta le poate invoca pentru

protejarea statutului său juridic, drepturile omului au evoluat de-a lungul timpului de la

preocupări esenţiale, precum dreptul la viaţă sau dreptul la libertate, la preocupări precum

drepturile economice sau culturale.

Indiferent de felul cum sunt ordonate în scopuri scolastice, drepturile şi libertăţile

fundamentale ale omului reprezintă un tot unitar şi numai abordate în

intercondiţionalitatea lor pot fi înţelese, promovate şi apărate eficient.

8 Liviu – Corneliu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, surse, instituţii, proceduri, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p.159 Stelian Scăunaş, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.110 Aurora Ciucă, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Editura Fundaţiei Axis, Bucureşti, 2005, p.72

6

1.2. Drepturile omului în sistemul Naţiunilor Unite

Sistemul consacrat în cadrul Naţiunilor Unite pentru rotecţia srepturilor omului se

conturează ca un sistem cu vocaţie de universalitate tot mai mult accentuat, chiar dacă

unele state manifestă retincenţe motivate de diversitatea culturală.11

Adoptarea ,,Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului” în anul 1948 şi a

principalelor tratate care au pus-o în aplicare şi care alcătuiesc astăzi nucleul dreptului

internaţional al drepturilor omului – Carta Internaţională a Drepturilor Omului, precum

şi actele constitutive ale unor instituţii specializate ale O.N.U. au declanşat un proces

exploziv în evoluţia mecanismelor juridice de protecţie a fiinţei umane, atât în plan

universal, cât şi în plan regional.12

Încă de la naşterea sa, în 1945, după cel de al doilea război mondial, Naţiunile Unite

au contribuit decisiv la dezvoltarea mişcării pentru drepturile omului.

Deşi au existat propuneri din partea unor state, Carta Naţiunilor Unite nu cuprinde o

listă a drepturilor omului. S-a optat pentru elaborarea unui document distinct realizat de

către o comisie care se va ocupa în mod special de această problemă. Baza legitimă a fost

reprezentată de art. 68 din Cartă care prevedea că unul dintre organismele Naţiunilor

Unite, respectiv Consiliul Economic şi Social „va înfiinţa comisii pentru problemele

economice şi sociale şi pentru promovarea drepturilor omului”13.14

În 1946 Consiliul Economic şi Social a înfiinţat Comisia pentru drepturile omului

care a devenit, în timp, cel mai important organism universal de promovare a drepturilor

omului.

La prima întâlnire a Comisiei, în 1947, unii reprezentanţi ai statelor membre au

susţinut adoptarea unei declaraţii cu privire la drepturile omului care ar fi trebuit, în

opinia promotorilor, să exercite o influenţă morală şi politică asupra statelor. Un alt punct

de vedere a susţinut necesitatea realizării unei convenţii care să cuprindă o cartă a

11 Ion Vida, Drepturile Omului în reglementări internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.6712 Stelian Scăunaş, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.1513 Art.69 din Carta Naţiunilor Unite:Consiliul Economic si Social va invita orice Membru al Natiunilor Unite sa participe, fara drept de vot, la dezbaterile sale asupra oricaror probleme care prezinta un interes special pentru acel Membru.14 http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/

7

drepturilor omului, supusă ratificării statelor, după adoptarea sa de către Adunarea

Generală. La momentul respectiv a fost urmat primul punct de vedere.

În 1948 Adunarea Generală adopta declaraţia elaborată de Comisia pentru drepturile

omului sub numele de Declaraţia Universală a drepturilor Omului a cărei preambul

conține cel mai înălțător apel la moralitate politică, adresat întregii umanități:

"Considerând că recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și

a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății și păcii în lume,

considerând că ignorarea și disprețuirea dreptunlor omului au dus la acte de barbarie

care revolta conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane se vor

bucura de libertatea cuvântului și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie,

a fost proclamata drept cea mai înaltă aspirație a omului, considerând că este esențial că

drepturile omului să fie protejate de un sistem de drept pentru că omul să nu fie

constrâns, ca mijloc suprem, la revoltă împotriva tiraniei și a asupririi" .15

În încheierea preambulului se arăta că "Adunarea Generală, proclama prezenta

Declarație universală a drepturilor omului ca ideal comun către care trebuie să tindă

toate popoarele și toate națiunile pentru că toate persoanele și toate organele societății,

având în vedere permanent această declarație, să se stradiuiasca, prin învățătura și

educație, să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure, prin

măsuri progresive de ordin național și intemational, recunoașterea și aplicarea lor

universală și efectivă atât în cadrul statelor membre înseși cât și în teritoriile aflate sub

jurisdicția lor".16

Declarația Universală a Drepturilor Omului este documentul politic cel mai dezvoltat,

mai substanțial și mai complet, în raport cu declarațiile de drepturi și cu prevederile

constituționale care au precedat-o, ea reflectă o concepție globală a drepturilor și

libertăților

Declarația reprezintă rezultatul acțiunii concentrate a forțelor progresiste din întreaga

lume pentru triumful ideii respectului demnității umane, pentru recunoașterea și

garantarea drepturilor fundamentale ale omului în condițiile lumii contemporane.

15 Declarația Drepturilor Omului - preambul părag. 1,2,3.16 http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/declaratia_drepturilor_omului/

8

Declarația Universală a Drepturilor Omului cuprinde drepturile și libertățile

fundamentale pe care le poate pretinde orice cetățean din lume. Declarația enunța

drepturile politice ale omului17 și drepturile economice, sociale, culturale18.Egalitatea

oamenilor și nedescriminarea în aplicarea drepturilor și libertăților lor fundamentale sunt

enunțate în Declarație ca fiind principii de bază.

Declanşarea războiului rece, evoluţia sa spre forme din ce în ce mai rigide, scindarea

ideologică a mişcării pentru drepturile omului19 au fost elementele obiective care au făcut

ca cele două principale tratate asupra drepturilor omului să intre în vigoare abia peste 28

de ani.20 Pactul cu privire la drepturile civile şi politice şi impactul cu privire la drepturile

economice, sociale şi culturale au fost adoptate de Adunarea Generală în 1966 şi au intrat

în vigoare în 1976. Cele trei documente au devenit fundamentul Dreptului internaţional al

drepturilor omului constituind, Carta Internaţională a drepturilor omului.21

Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.) este principala organizaţie Internaţională

Interguvernamentală, cu caracter universal. Tratul al acestei organizaţii internaţionale

este Carta Naţiunilor Unite.

Între scopurile O.N.U., art.1 par.3 din Cartă indică realizarea cooperării

internaţionale pentru rezolvarea problemelor internaţionale de ordin economic, social,

intelectual sau umanitar, dezvoltând şi încurajând respectul drepturilor omului şi al

libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

În ceea ce priveşte mecanismul de monitorizare al implementării Drepturilor Omului

putem spune că acesta a fost înfiinţat pe baza Cartei Naţiunilor Unite22 şi este compus

din următoarele: Consiliul Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, Înaltul comsar al

Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, Departamentul Inaltului Comisar al

17 Declarația Drepturilor Omului (art. 3-21)18 Declarația Drepturilor Omului (art.22-27).19 Ţările occidentale considerau că ar trebui elaborate şi adoptat un singur tratat care să cuprindă drepturile civile şi politice (singurele recunoscute ca drepturi ale omului; drepturile economice sociale şi culturale ar reprezenta doar deziderate) iar cele din blocul estic susţineau necesitatea elaborării şi adoptării unui tratat care să cuprindă drepturile economice, sociale şi culturale.20 Dumitru Mazilu, Drepturile Omului. Concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Editura Actami, Bucureşti, 2003, p.15221 Carta Internaţională a drepturilor omului cuprinde : Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, Pactul internaţional cu privire la drepturile economice şi politice are două Protocoale Facultative.22 Prin analogie cu dreptul la moştenire al copilului concept reglementat în legislaţiile civile conform căruia drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţie.

9

Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, Mecanisme convenţionale şi

extraconvenţionale de monitorizare a implementării Drepturilor Omului în sistemul

Naţiunilor Unite, Mecanisme Convenţionale de monitorizare a implementării Drepturilor

Omului, Mecanisme extraconvenţionale de monitorizare a implementării Drepturilor

Omului. Proceduri Speciale al Consiliului pentru Drepturile Omului (înfiinţate de fosta

Comisie pentru Drepturile Omului).

Există şi alte mecanisme de supraveghere a implementării şi respectării srepturilor

omului, care funcţionează sub egida unor agenţii specializare ale Organizaţii Naţiunilor

Unite, Organizaţia Internaţională a Muncii( ILO) şi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru

Educaţie, Ştiinţă şi cultură (UNESCO) au creat diferite mecanisme de apărare a

drepturilor omului.23

1.3. Consacrarea şi protecţia drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene

,, Când se va descoperi că Europa este o mare naţiune şi patria comună a popoarelor

sale, va începe un nou capitol al istoriei mondiale, la fel precum după descoperirea

Americii”.(Richard Caudenhove – Kalengi).

Problematica drepturilor omului este una dintre temele dominante ale vieţii politice

actuale şi este legată de evoluţia problemelor globale ale omenirii.24

Sistemul european de protecţie a drepturilor omului, pentru cei 800 de milioane de

cetăţeni europeni, a fost iniţiat şi s-a dezvoltat în cadrul instituţional al Consiliului

Europei, fiind strâns legat de sistemul Naţiunilor Unite. Se poate afirma că astăzi el este

cel mai peformant sistem care garantează efectiv, prin mecanisme specifice, drepturile

omului şi libertăţile sale fundamentale.

Evoluţia evenimentelor după deceniul cinci al secolului al XX – lea, mai ales

preocupările de realizare a unei Europe unite, a făcut ca drepturile omului să reprezinte

pentru întregul sistem european o valoare unanim acceptată şi promovată nu numai în

23 De exemplu, o procedură specială de apărare a dreptului de asociere funcţionează în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Pe baza ei pot fi formulate plângeri împotriva statelor care s-au obligat, prin alte tratate, să respecte acest drept. De asemenea, Comitetele de experţi care funcţionează în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Cultură şi Ştiinţă, primesc regulat rapoarte de la guvernele statelor care au adoptat documentele acestei agenţii cu privire la măsurile de implementare a drepturilor din acest domeniu.24 Securitatea, pacea, dezvoltarea economică şi socială.

10

cadrul Consiliului Europei, ci şi în organizaţii precum Uniunea Europeană sau

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Statele europene, membre ale

Consiliului Europei în cvasitotalitatea lor, acceptă şi promovează prin legislaţiile

naţionale valorile consacrate de intrumentele juridice europene, fiind evidentă evoluţia

spre consolidarea atitudinilor pozitive faţă de fiinţa umană, ca cea mai mare valoare care

trebuie ocrotită.

Respectarea drepturilor omului a devenit un principiu fundamental al relaţiilor

internaţionale şi una din principalele condiţii impuse statelor europene pentru realizarea

efectivă a Europei unite.

Chiar dacă în unele state europene, mai ales în spaţiul estic, sunt înregistrate încă

violări ale drepturilor omului, unele de o mare gravitate, atitudinea generală este aceea de

acceptare a exigenţelor impuse de sistemul european, inclusiv a deciziilor instanţelor

europene în materia respectării drepturilor omului.25

Sistemul regional european se caracterizează prin complexitatea sa, el funcţionează în

cadrul a trei organizaţii internaţionale distincte: Uniunea Europeană, Consiliul Europeană

şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.

Mecanismele de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului din

cadrul sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului au un caracter efectiv, ceea ce

ne permite să afirmăm că sistemul european de protecţie a drepturilor omului este net

superior sistemului specific Naţiunilor Unite. Sistemul european de protecţie a drepturilor

omului reprezintă cel mai avansat şi eficient sistem internaţional de promovare, protejare

şi implementare a drepturilor individului. Creat ca o necesitate socială şi politică în cadrul

şi sub auspiciile Consiliului Europei la sfârşitul celui de-al doilea război mondial,

sistemul europpean de protecţie a drepturilor omului reprezintă prima iniţiativă

internaţională de implementare a prevederilor statuate în Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului, adoptată de către Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie

1948.26

25 Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului - mijloace interne şi internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.10626 Ibidem

11

Distinct de sistemul instituţional universal de consacrare şi protecţie a drepturilor

omului şi în implementarea faţă de acesta, funcţionează şi sisteme instituţionale

internaţionale regionale de consacrare şi protecţie a drepturilor omului.

În prezent, există trei sisteme instituţionale de consacrare şi protecţie a drepturilor

omului la nivel regional: Sistemul regional european, sistemul regional interamerican şi

sistemul regional african.27

Sistemele regionale de protecţie a drepturilor omului sunt mai eficiente, în general

decât sistemul universal. Explicaţia acestei caracteristici constă în existenţa unui număr

mai mic de state părţi şi a unei solidarităţi sporite între acestea28, ceea ce permite atât

edictarea de norme internaţionale regionale care asigură consacrarea la un nivel superior

a drepturilor omului, cât şi instituirea de structuri internaţionale regionale de protecţie

sporită a drepturilor consacrate prin aceste instrumente regionale. Sub acest al doilea

aspect, sistemele regionale sunt superioare celui universal prin existenţa unui organ

jurisdicţional de protecţie a drepturilor omului, şi anume a unui tribunal specializat în

materia drepturilor omului.

1.3.1. Consiliul Europei – iniţiator şi principal cadru de promovare şi apărare a

drepturilor omului în spaţiul european

Înreg complexul de factori care a condus O.N.U. la preocuparea deosebită pentru

protecţia drepturilor omului a avut un efect similar şi în Europa. Unul din aceşti factori a

fost, în mod special, reacţia împotriva sistemelor fasciste care au provocat cel de-al doilea

război mondial.

Negarea existenţei drepturilor omului nu a fost doar un rezultat incident al acestor

sisteme, ci ,,un instrument deliberat de politica internă şi chiar o precondiţie a ascensiunii

lor.”29

Un alt factor a fost necesitatea protecţiei sistemelor democratice ale Europei

Occidentale, nu doar împotriva unei renaşteri a regimurilor dictatoriale fasciste, ci şi

27 Doina Balamur, Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului, Editura Cantes, Iaşi, 2001, p.6328 Sub aspect politic, cultural, economic, juridic.29 A. Robertson, J.G. Merrills, Human Rights in the World, Oxford, Clarendon Press, p.102

12

împotriva unui alt fel de regimuri care preluaseră controlul asupra unei jumătăţi a

continentului: regimurile comuniste.

În august 1941, Charta Atlanticului proclama celebrele ,, Patru libertăţi”30 şi de

asemeneal, dreptul la autodeterminare.31 Aceste principii au fost reafirmate în , Declaraţia

celor 26 Naţiuni Unite” la 1 ianuarie 1942, iar trei ani mai târziu au apărut cunoscute

prevederi ale Chartei Naţiunilor Unite.

În mai 1948, Congrasul Europei a anunţat, la Haga:

,, Dorim o Europă unită, încare libera circulaţie a persoanelor, ideilor şi bunurilor este

restaurată.”

,,Dorim o Cartă a Drepturilor Omului care să garanteze libertatea de gândire, întrunire

şi exprimare, ca şi dreptul de a forma opoziţia politică”.

,,Dorim o Curte de Justiţie cu sancţiuni adecvate pentru implemntarea acestei Carte.”

,, Dorim o Adunare Europeană unde forţele vii ale tuturor naţiunilor noastre să fie

reprezentat”.

Această declaraţie de orincipii necesită un sistem organizat pentru a fi aplicată.

Sarcina creării unui asemenea sistem a revenit Adunării Consultative a Consiliului

Europei în timpul primei sale sesiuni din augist 1949.

Calitatea de stat membru al Consiliului Europei este condiţionată de acceptarea

principiilor statului de drept şi a principiului potrivit căruia fiecare persoană aflată sub

jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Încălcarea acestor obligaţii prevăzute în art.3 al Statutului poate atrage aplicarea unor

sancţiuni, conform art.8.32

Consiliul Europei este principala organizaţie internaţională interguvernamentală la

nivel regional european care are, drept contribuţie principală, consacrarea şi apărarea

drepturilor omului.

Scopul Consiliului Europei este aşa cum este definit de Statut ,, de a realiza o mai

mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor

care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului economic şi social, acest

30 Libertatea cuvântului, libertatea religiei, libertatea individuală şi siguranţa personei, libertatea faţă de sărăcie.31 A. Robertson, J.G. Merrills, op.cit. p.10232 Suspendarea drepturilor se reprezentare , cererea făcută Comitetului Miniştrilor de a se retrage din Consiliul Europei, încetarea calităţii de membru al Consiliului Europei prin decizia Comitetului Miniştrilor.

13

scop fiind promovat prin organele Consiliului Europei prin discutarea chestiunilor de

interes comun şi prin încheierea de noi acorduri şi adoptarea unor acţiuni comune în

domeniile economic, social, cultural, ştiinţific şi administrativ, precum şi prin

salvgardarea şi respectarea pe mai departe a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

omului.

În materia drepturilor omului, distingem: organe care nu au, în cadrul competenţelor

lor generale şi atribuţii în acest domeniu, organe specializate în materia drepturilor

omului. Organele Consiliului Europei care nu au competenţe exclusive în materia

drepturilor omului, dare care intervin în caest domeniu, în cadrul competenţelor lor

generale, sunt organele principale ale organizaţiei, şi anume: Comitetul Miniştrilor,

Adunarea Parlamentară, Secretariatul.33

În Cadrul Consiliului Europei, există două tipuri de organe specializate în materia

drepturilor omului.

Primul tip este reprezentat de un organ subsidiar al Consiliului Europei, creat, în

temeiul puterilor conferite de Statutul Consiliului Europei, de Comitetul Miniştrilor şi

anume Comisarul Drepturilor Omului.

Al doilea tip de organe convenţionale, create prin tratate internaţuionale distincte.

Distingem aici organele create de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Organele

create de Carta socială europeană, Protocoalele la aceasta şi Carta socială europeană

revizuită, organele create de alte tratate adoptate în cadrul Consiliului Europei.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a creat iniţial două organe, Comisia

Europeană a drepturilor omului şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În prezent

după reforma operată prin Protocolul nr.11 la Convenţie, singurul organ specializat rămas

este Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Respectarea drepturilor Omului a devenit o condiţie de aderare la Uniunea

Europeană, dar şi unul din principiile ce guvernează în general relaţiile externe ale

Uniunii.Respectul drepturilor fundamentale trebuie să meargă dincolo de simplele

declaraţii de principii. Atenţia deosebită acordată de UE problematicii drepturilor

fundamentale ale omului rezultă şi din condiţiile de fond şi cele de natură politică

33 http://www.coe.int/t/cm/home_en.asp

14

stabilite, care trebuie îndeplinite de orice stat care doreşte să adere la această organizaţie

internaţională.

Drepturile omului au crescut în importanţă în ultimele decade. De-a lungul anilor

diverse rapoarte şi decizii asupra acestui subiect au exercitat o influenţă majoră în aceste

discuţii. După Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam, fără îndoială că introducerea unei

liste a drepturilor omului devine o necesitate din ce în ce mai mare, deşi cea mai bună

cale dea face acest lucru nu a fost notărâtă încă.

Cu toate că Tratatul de la Roma nu a făcut nici o referire specifică la drepturile

omului, reviziunile ulterioare au început să acorde din ce în ce mai multă atenţie

drepturilor omului. Ca un prim pas, drepturile omului au apărut în preambulul Actului

Unic European în 1986. Pentru întâia oară în istoria Uniunii Europene, drepturile omului

au fost încorporate în tratate, cu art.6.34

Intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam a constituit un alt pas în dezvoltarea

drepturilor omului, întărind angajamentul faţă de acestea în articolul 6 din Tratatul asupra

Uniunii Europene definindu-le ca principii fundamentale pe care Uniunea este fondată.

Pe măsură ce integrarea europeană progresa, noţiunea de constituţie europeană era

introdusă în dezbaterile politice şi academice. Parlamentul European a jucat şî joacă un

rol important în această chestiune.35

Parlamentul European priveşte drepturile omului în mai multe contexte, dintre care

cele mai importante sunt următoarele: Printr-o serie de documente politice, Parlamentul

European a încercat să contribuie şi să influenţeze dezvoltarea constituţională a Uniunii.

În acest context drepturile omuluiau jucat evident un rol important.

Sistemul european de protecţie a Drepturilor Omului este astăzi cel mai performat

sistem care garantează efectiv, prin mecanismele sale specifice, drepturile omului şi

libertăţile sale fundamentale. Practic, respectarea drepturilor omului a devenit un

principiu fundamental al realităţilor internaţionale şi una din principala condiţie a statelor

europene pentru pentru realizarea efectivă a Europei Unite.36

34 Tratatul asupra Uniunii Europene, art.6. ,,Uniunea va respecta drepturile fundamnatale garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi după cum rezultă din tradiţiile constituţionale commune ale statelor member, ca principii generale ale legislaţiei comunităţii”.35 Reinhard Rack, Stefan Lausegger, The Role of the European Parliament: Past and Future, Oxford, University Press, p.8336 Scăunaş Stelian, op.cit.p.54

15

Capitolul 2. Dreptul internaţional umanitar – noţiune, geneză, rol şi funcţii

2.1. Definiţia şi izvoarele dreptului internaţional umanitar

De la apariţia statelor, omenirea a fost preocupată să limiteze prin diferite modalităţi

rigorile războiului şi să protejeze victimele acestuia. Dacă la început, în primele

comunităţi, domnea cel mai adesea legea junglei, cu timpul, popoarele au încercat să

stabilească anumite reguli de comportament, atât cu privire la metodele şi mijloacele de

luptă cât şi cu privire la atenuarea suferinţelor şi protecţia victimelor37.

Dreptul internaţional umanitar, o creaţie recentă a omenirii a apărut ca necesitate a

limitării efectelor distructive ale conflictelor armate, din raţiuni umanitare. Sunt notorii

marile suferinţe pe care le generează războiul în rândul populaţiei şi pagubele imense pe

care le produce.

Dreptul internaţional umanitar, creat ca un ansamblu de norme juridice integrate în

sistemul dreptului internaţional contemporan, se doreşte a fi un atenuator al acestor

suferinţe şi pierderi care depăşesc “necesităţile militare”.

În anii de după cel de-al doilea război mondial, ca urmare a noilor descoperiri

ştiinţifice, metodele şi mijloacele de război s-au perfecţionat într-o asemenea măsură

încât omenirea a ajuns să-şi pună întrebarea: “alegem între pace şi război sau alegem

între pace şi sinucidere ?”

Noţiunea de ,, dreptul războiului” utilizată cu mult timp în urmă, va fi înlocuită cu ,,

dreptul conflictelor armate”, iar recent cu îmbinarea ,, drept internaţional umanitar”.

Această triadă constituie un compartiment, o instituţie a dreptului internaţional public şi

dispune de toate particularităţile acestuia.

Asemeni dreptului internaţional public, dreptul internaţional umanitar este mai mult

unul al coordonării decât al subordonării. Dreptul la care ne referim este consual, stabilit

prin acordul dintre state, de unde şi trebuie să fie clar şi nemijlocit aplicabil în timpul

diferendelor militare, dar nicidecum pe durata examinărilor judiciare de mai apoi.

37 Dr.Ionel. Cloşcă, dr.Ion.Suceavă, Dreptul internaţional umanitar, Casa de Editură ,,Şansa” SRL, Bucureşti, 1992, p.11

16

Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate poate fi definit ca ansamblu de

norme de drept internaţional, de sorginte cutumiară, destinate a reglementa în mod

special problemele survenite în situaţii de conflict armat internaţional şi neinternaţional.38

Dreptul internaţional umanitar apare totalmente ca un institut al dreptului

internaţional, ce are menirea de a diminua nenorocirile provocate de război prin

determinarea metodelor şi mijloacelor inadmisibile acţiunilor militare şi prin protejarea

victimelor diferendului armat.39

Tratatul internaţional bilateral sau multilateral constituie izvorul de bază al dreptului

internaţional umanitar, o consecinţă indirectă a războiului franco-austriac din 185940 şi

multiple tratate adoptate recent în materie de drept internaţional umanitar.

Cutuma rămâne actuală în măsura în care dreptul scris nu poate asigura plenitudinea

reglementărilor. Completarea lacunelor în ,, dreptul convenţional” sau compensarea

neaplicării unor tratate acorda cutumei un rol de adaos la normele tratatelor precum şi

unul de substituit al acestora.

Nu trecem cu vederea nici faptul că în dreptul internaţional umanitar există şi o serie

de izvoare auxiliare. La acestea se referă: Rezoluţiile Adunării Generale a ONU, legile şi

regulamentele interne, hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrare, jurisprundenţa

internaţională41, doctrina.

Ca izvoare ale dreptului umanitar sunt considerate şi documentele Conferinţelor

Internaţionale ale Comitetului Crucii Roşii, a căror varietate este generată de

particularităţile structurale ale acestei organizaţii, la care participă cu drept de vot statele

mambre ale Convenţiilor de la Geneva.

Efectul devastator al războiului franco-austriac naşte ideea formării unei societăţi care

să contribuie cât mai eficient la protejarea militarilor răniţi în conflictele armate. Astfel,

în anul 1863, Henry Dunant, împreună cu un mic grup de genovezi, înfiinţează Comitetul

Internaţional de Ajutorare a Răniţilor, înfiinţează Comitetul Internaţional al Crucii Roşii,

38 Dr.Ionel. Cloşcă, dr.Ion.Suceavă, op.cit.p.1139 Oleg Bârlan, Drept internaţional public, Vol.I, Chişinău, 2011, p.5040 În urma sângeroasei bătălii din anul 1859, unde francezii şi sârzii luptau contra austriecilor pentru eliberarea Lombardiei, un tânăr im de afaceri elveţian, Henry Dunant, prezent la acest eveniment, a constatat că mii de soldaţi răniţi sunt abandonaţi fără îngrijire. 41 Jurisprundenţa, în funcţia care ne interesează, oferă largi posibilităţi pentru interpretarea şi dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional. Este vorba, în primul rând de hotărârile Tribunalelor internaţional, precum şi despre practica instanţelor judiciare naţionale în privinţa aplicării normelor de drept internaţional.

17

care va juca un rol important în dezvoltarea dreptului internaţional umanitar. Aceştia

reuşesc să convingă guvernul elveţian să organizeze o conferinţă internaţională, în anul

1864, la Geneva, la care au participat 12 state.42

Rezultatul acestei conferinţe marchează naşterea dreptului internaţional umanitar,

respectiv adoptarea şi semnarea în acelaşi an a primei convenţii de drept umanitar.43De

aici înainte, personalul sanitar şi religios, ambulanţele, spitalele vor fi recunoscute ca

neutre şi protejate şi respectate de către beligeranţi. De asemenea, răniţii şi bolnavii vor fi

adăpostiţi şi îngrijiţi, indiferent cărui beligerant îi aparţin. Este doptat şi semnat şi semnul

distinctiv, de protecţie, al crucii roşii pe fond alb.44

În anul 1899, la prima conferinţă de pace de la Haga, principiile convenţiei din 1864

au fost adaptate la războiul maritim, adoptându-se o a doua convenţie de drept umanitar,

pentru protejarea răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare. Această

convenţie a fost reafirmată şi dezvoltată în anul 1906.

În anul 1907, tot la Haga, la cea de-a doua conferinţă de pace, a IV-a convenţie

definea categoriile de combatanţi care au dreptul la statutul de prizonier de război şi care

beneficiază de un tratament specific pe toată durata captivităţii lor.

Cel de-al doilea război mondial, fundamental deosebit de războaiele precedente prin

mutaţiile profunde în metodele şi mijloacele de luptă, numărul victimelor, a declanşat

intense eforturi din partea statelor, din partea CICR în mod deosebit pentru revizuirea

convenţiilor umanitare. Astfel, în anul 1949 s-au desfăşurat la Geneva lucrările

conferinţei diplomatice pentru elaborarea convenţiilor internaţionale destinate să

protejeze victimele de război, la care au participat 63 de state, între care şi România.

Conferinţa a avut ca rezultat adoptarea celor 4 convenţii care sunt valabile în prezent şi la

care, ulterior, au aderat aproape toate statele.45

42 Cele 12 state care au semnat prima Convenţie de la Geneva ,,pentru ameliorarea condiţiilor răniţilor de pe câmpurile de luptă” din 22 august 1864 au fost: Baden, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Hessa, Italia, Olanda, Portugalia, Prusia, Spania şi Württemberg.43 ,,Convenţia pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi din forţele armate în campanie”44 Acestea sunt culorile federale elveţiene inversate. Au fost alese ca un omagiu adus Elveţiei pentru reuşita conferinţei din 1864.45 Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, Convenţia pentru îmbunătaţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare, Convenţia privitoare la tratamentul prizonierilor de război, Convenţia privitoare la protecţia personelor civile în timp de război.

18

După 1949, au avut loc în lume numeroase alte conflicte armate care au demostrat că

instrumentele de protecţie a victimelor, îndeosebi populaţia civilă, nu sunt suficiente,

dorindu-se astfel, necesitatea elaborării şi adoptării unor reguli, în conformitate cu

realităţile existente. Astfel, în perioada 1974-1977 au avut loc la Geneva o conferinţă

diplomatică pentru a discuta doua proiectede protocoale adiţionale la convenţiile de la

Geneva din 1949.46 În prezent, la aceste protocoale adiţionale au aderat majoritatea

statelor.

Ca o scurtă concluzie, putem spune că cele mai importante reguli în ceea ce priveşte

dreptul internaţional umanitar, au fost adoptate în perioada postbelică, dreptul

internaţional umanitar înregistrând un progres clar în raport cu normele anterioare.

Statele Comitetului Internaţional al Crucii Roşii sunt preocupate în continuare de

reglementarea situaţiilor neacoperite prin instrumentele aplicabile în prezent şi fac

eforturi pentru ca dreptul internaţional umanitar să reprezinte un mijloc de protecţie a

tuturor victimelor.47

În timp ce natura conflictelor armate este într-o constantă evoluţie şi impune noi

provocări, cum sunt terorismul şi războiul asimetric, Convenţiile de la Geneva rămân

pertinente, dat fiind faptul că ne confruntăm în continuare cu conflicte armate non-

internaţionale, situaţii de ocupaţie, şi mai puţin cu războaie tradiţionale.

Convenţiile de la Geneva şi-au scopul. Ele au permis salvarea numeroaselor vieţi şi

stabilizarea miilor de prizonieri de război, ele au ajutat la reintegrarea a milioane de

familii şi au contribuit la restaurarea păcii. Ele au fost un bun susţinător oentru CICR în

procesul de obţinere accesului la prizonieri, să ajute răniţii şi bolnavii, să se ocupe de

persoanele deplasate, să satisfacă necesităţile civililor aflaţi sub regim de ocupaţie şi să

ofere servicii diferitelor părţi implicate într-un conflict armat non-inaternaţional.48

46 Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, documente ARDU, 1993, p.145-14647 Dr.Ionel. Cloşcă, dr.Ion.Suceavă, op.cit.p.3348 http://drept.ulim.md/assets/files/conferinta-60ani%281%29.pdf

19

2.2. Obiectul şi rolul dreptului internaţional umanitar

Obiectul dreptului internaţional umanitar, îl reprezintă ,, omenirea”, care suferă de pe

urma actelor de violenţă armată, fie că este vorba de conflicte armate internaţionale, fie

că este vorba de conflicte armate cu caracter internaţional.

Într-o analiză mai detaliată, obiectul dreptului internaţional umanitar este dat de către

relaţiile pe care le reglementează această parte a normelor juridice internaţionale.

Iniţial dreptul internaţional umanitar nu a fost creat ca un instrument al păcii, ci ca

un mijloc de moderaţie în timp de război, un mijloc prin care să se limiteze metodele şi

mijloacele de luptă şi implicit, să se limiteze suferinţele şi pierderile.

Prin prevederile sale, dreptul internaţional umanitar are menirea de a descuraja un stat

de a recurge la forţă pentru rezolvarea diferendelor cu alte state.De aceea statele ar trebui

să acţioneze mai mult pentru a scoate dreptul internaţional umanitar din sfera diferendelor

şi să-i confere calitatea unui instrument efectiv de întărire a păcii şi securităţii

internaţionale.

Multă vremem dreptul internaţional umanitar a acţionat în condiţiile în care statelor li

se recunoştea ,, jus ad bellum”deci războiul reprezenta o insituţie legală. În aceste condiţii

nu putem discuta decât de o funcţie de moderaţie.

Atunci când recurgerea la forţă şi ameninţarea cu forţa a devenit un principiu în

dreptul internaţional public şi războiul de agresiune a fost scos în afara legii, devenind

cea mai gravă crimă internaţională, dreptul internaţional umanitar a căpătat noi valenţe.

Prin prevederile sale , dreptul internaţional umanitar are menirea de a descuraja un

stat de a recurge la forţă pentru rezolvarea diferendelor cu alte state. Dar, paradoxal,

mijloacele materiale de exercitare a violenţei există în mod legal, în contradicţie cu

prevederea expresă din dreptul internaţional public a interzicerii recurgerii la forţă şi la

ameninţarea cu forţa.49

În ce priveşte rolul dreptului internaţional umanitar, putem spune că acesta nu este de

a interzice războiul, ci de a-i micşora urmările distructive, de a împuţina suferinţele pe

care le cauzează şi de a elimina pierderile şi pagubele inutile. Acest rol de păstrare a

sentimentului omeniei în timpul acţiunilor ce presupun folosirea violenţei armate, se

49 Ion Dragoman, Dreptul Internaţional umanitar în regulamentele militare ale României, în RRDU, nr.3 – 4, 2000, p.35

20

corelează, în dreptul aconflictelor armate, cu raţiunea de a fi a războiului şi anume cu

obiectivele militare ale statelor.

Continuarea politicii statale cu alte mijloace decât nonviolente nu a însemnat

niciodată şi nu însemană nici astăzi distrugerea totală a adversarului, ci numai anihilarea

sau slabirea potenţialului militar al acestuia, beligeranţii neavând dreptul de a folosi forţa

armată peste limitele necesare obţinerii victoriei.

Această corelaţie, este prezentă încă de la primele instrumente internaţionale din

domeniu, cum ar fi spre exemplu, Declaraţia de la Sankt-Petersburg din 1868.

Telul de umanitate al legilor şi obiceiurilor războiului permite înţelegerea faptului că,

ele nu fac nici o distincţie între agresor şi victima agresiunii, aplicându-se la fel

beligeranţilor.

Preambulul Protocolului adiţional I din 1977, reaminteşte în acelaşi timp, că orice stat

are datoria de a se abţine în relaţiile sale internaţionale de a recurge la ameninţarea cu

forţa sau cu folosirea firţei şi exprimă convingerea că nici o dispoziţie a sa nu poate fi

interpretată ca legitimând sau autorizând vreun act de agresiune sau orice altă folosire a

forţei incompatibilă cu Carta Naţiunilor Unite.

Dreptul intenaţional umanitar, deşi este o ramură a dreptului internaţional public, are

propriul său obiect, propriile sale izvoare, mecanisme de aplicare şi o foarte bogată

jurisprundenţă proprie.

Totodată, este un drept al violenţei şi a asistenţei, care se aplică, în genere, în situaţii

de conflict armat. În anumite limite, el admite utilizarea forţei, a violenţei sub acoperirea

impunităţii şi, în acelaşi timp, prescrie protecţie unor categorii de persoane, bunuri şi

locuri.

Dreptul internaţional umanitar este un fenomen foarte actual. Pentru a motiva o

asemenea apreciere ar fi suficient să ne gândim că secolul XX este caracterizat drept cel

mai sângeros secol din întreaga istorie a umanităţii.

Dreptul internaţional umanitar este un drept în plină evoluţie. Limitat, în structura ssa

clasică numai la situaţii de război, el a evoluat, în a doua jumătate a secolului XX, spre

noi orizonturi umane şi uman umanitare.

2.3. Protecţia umanitară în caz de conflict armat

21

Până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, dreptul internaţional umanitar nu

asigura în mod practic populaţiei civile p protecţie eficientă în caz de conflict armat, din

motivul că ea nu era implicată sau afectată direct.

Primele reguli cu caracter general sunt stipulate în ,, Declaraţia de la Sankt-Petersburg

din 11 decembrie 1868, care, aşa cum am mai precizat, prevedea că ,, statele trebuie să

aibă un singur scop legitim”, de unde s-ar putea trage concluzia că populaţia civilă

urmează să fie scutită de efectele directe ale războiului.

Problema protecţiei civile a ridicat-o CICR care a adresat o notă cu propunerea ca

Liga Naţiunilor să se ocupe de problemele referitoare la război şi în special de mijloacele

de a-l face mai uman.

În 1949, la Conferinţa diplomatică de la Geneva, a fost adoptată cea de-a patra

Convenţie relativă50, privind protecţia persoanelor civile în timp de război.

După materia pe care o reglementează, dispoziţiile Convenţiei se dicersifică în două

grupe: Norme menite să protejeze persoanele civile împotriva abuzurilor puterii de

ocupaţie asemătoare celor petrecute în cursul celui de-al doilea război mondial, norme

care protejează persoanele civile împotriva anumitor efecte ale războiului.

De la începutul unui conflict, Părţile beligerante şi cele interesate vor putea încheia

între ele acorduri pentru recunoaşterea zonelor şi a localităţilor pe care le-ar stabili în

acest scop CICRm fiind invitate să-şi ofere bunele lor oficii pentru a înlesni stabilizarea

acestor zone. În urma stabilirii zonelor, Părţile vor dispune să pună la adăpost de

pericolele luptelor, fără nici o distincţie, următoarele persoane: răniţi şi bolnavi,

combatanţi sau necombatanţi, persoanele civile care nu participă la ostilităţi şi nu

prestează nici o muncă cu caracter militar în aceste zone.

Spitalele civile vor beneficia de un document care atestă caracterul lor de spital civil.

Pericolele care ameninţă populaţia civilă, ca urmare a desfăşurării operaţiunilor militare,

sunt multiple, mai ales dacă ţinem seama de faptul că în anumite operaţiuni, atacurile

celor trei forţe armate (terestră, aeriană şi navală) sunt combinate.

Capitolul 3. Mișcarea internaționalǎ de Cruce Roșie și Semilunǎ Roșie

3.1. Rolul Comitetului Cruii Roşii şi a persoanelor civile în caz de conflict armat

50 Într-ucât unele state s-au opus unei regmentări complexe a problemei, conferinţa a trebuit să se limiteze numai la un singur aspect: protecţia persoanelor civile aflate sub autoritatea unei puteri ocupante.

22

Mișcarea Internațională de Cruce Roșie și Semilună Roșie este o mișcare

umanitară internațională a cărei misiune este de a proteja viața și sănătatea

oamenilor, de a asigura respectul față de ființa umană, de a preveni și alina suferința

oamenilor, fără vreo discriminare de naționalitate, rasă, religie, clase sociale sau

opinii politice.

Termenul cel mai răspândit este de Crucea Roșie Internațională, deși acesta

este folosit greșit, deoarece nu există nicio organizație cu acest nume. În realitate,

mișcarea constă în mai multe organizații distincte, independente din punct de

vedere legal, însă unite în cadrul aceleiași mișcări prin principii de bază, obiective,

simboluri, statute și organe de conducere comune.

Până la mijlocul secolului al XIX-lea nu au existat sisteme și instituții de

adunare și îngrijire a răniților militari sau civili, în războaie și alte conflicte armate,

sau catastrofe cu un număr mare de lezați, unde să fie găzduiți și tratați cei răniți pe

câmpurile de luptă.

În iunie 1859, omul de afaceri elvețian Henry Dunant51 călătorește în Italia

pentru a se întâlni cu împăratul Franței, Napoleon al III-lea, pentru a discuta

problemele de afaceri din Algeria, la aceea vreme ocupată de Franța. Ajuns în micul

oraș Solferino pe data de 24 iunie, elvețianul este martor al Bătăliei de la

Solferino,52 o confruntare din cadrul Războiului Austro-Sardinian. Într-o singură zi,

51 Jean Henry Dunant (1828 – 1910), a fost un renumit om de afaceri, filantrop şi activist social, ale cărui idei s-au aflat la baza creării Comitetului Internaţional al Crucii Roşii. La vârsta de 28 de ani, în timpul călătoriilor sale de afaceri în Algeria, Henri a înfiinţat o companie de comerţ cu cereale. Datorită faptului că dreptul de cesiune a pământului şi a apei nu era clar statuat în lege, s-a hotărât să meargă în audienţă la Napoleon al III-lea pentru a-şi apăra interesele. În 1859, Napoleon era în plin război cu Franz Joseph al Austriei şi îşi stabilise cartierul general la Solferino (Italia), unde cele două armate erau pregătite de luptă. Sosit în Solferino în seara bătăliei (24 iunie 1859), Dunant s-a confruntat cu urmările războiului: 38.000 de răniţi, morţi şi muribunzi rămaşi pe câmpul de luptă. Şocat de imaginea războiului, tânărul Henri a luat iniţiativa de a organiza populaţia civilă, în special femeile şi fetele, pentru a oferi asistenţă medicală soldaţilor răniţi şi bolnavi. Plecând de la sloganul: „toţi suntem fraţi”, echipele au acordat ajutor tuturor răniţilor, indiferent de tabăra din care proveneau. Înainte de a muri, el a oferit ultimii săi bani pentru a asigura în acest spital un „pat liber” destinat celor săraci.

52 Bătălia de la Solferino, (denumită în Italia bătălia de la Solferino și San Martino), s-a dat în ziua de 24 iunie 1859 și s-a soldat cu victoria armatei aliate formată din armata franceză condusă de Napoleon al III-lea și de armata sardă condusă de Victor Emmanuel al II-lea (denumită alianța franco-sardă) împotriva armatei austriece condusă de împăratul Franz Joseph I; a fost ultima mare bătălie din istoria universală în care toate armatele s-au aflat sub comanda personală a monarhilor lor.

23

aproximativ 40.000 de soldați aparținând ambelor tabere au fost abandonați pe

câmpul de luptă, morți și răniți.53

Henry Dunant este șocat de aceste lucruri, de suferințele soldaților răniți și de

lipsa personalului medical calificat și a medicamentelor pentru îngrijirea acestora,

precum și a instrumentelor de acordare a îngrijirii medicale primare. Abandonează

complet scopul inițial al călătoriei sale și pentru mai multe zile lucrează ca voluntar

pentru a ajuta la îngrijirea celor răniți. Reușește să organizeze un grup de ajutor

format din localnici, pe care îi convinge să-i ajute pe cei aflați în nevoie, fără

discriminare.54

Întors la Geneva scrie o carte numită Amintiri din Solferino, publicată din banii

proprii în 1862. A trimis copii ale acestei cărți liderilor politici și militari din

întreaga Europă. Pe lângă relatarea experienței trăite la Solferino în 1859, el

pledează pentru formarea unor organizații naționale voluntare care să ajute la

acordarea de îngrijiri medicale soldaților răniți în timpul războiului și elaborarea de

tratate internaționale care să garanteze protecția celor răniți pe câmpurile de luptă.55

La 9 februarie 1863, la Geneva, Henry Dunant înființează „Comitetul celor

cinci” cu scopul de a examina ideile expuse în cartea sa și de a organiza o

conferință pentru implementarea lor. Ceilalți patru membri au fost avocatul Gustave

Moynier, medicul chirurg Louis Appia, Théodore Maunoir de la Comisia pentru

Igienă și Sănătate de la Geneva și generalul elvețian Guillaume-Henri Dufour. Opt

zile mai târziu, cei cinci decid modificarea numelui comitetului în „Comitetul

Internațional pentru Ajutorarea Răniților”. În perioada 26–29 octombrie 1863, se

desfășoară la Geneva conferința internațională, cu scopul de a dezvolta măsurile

pentru îmbunătățirea serviciilor medicale de pe câmpurile de luptă. La conferință

participă 36 de persoane: optsprezece delegați oficiali ai unor guverne naționale,

șase delegați din partea unor organizații non-guvernamentale, șapte delegați străini

neoficiali și cei cinci membri ai Comitetului Internațional. Statele reprezentate de

delegații oficiale au fost: Baden, Bavaria, Franța, Marea Britanie, Hanovra, Hessa,

Italia, Olanda, Austria, Prusia, Rusia, Saxonia, Suedia și Spania.

53 http://www.crucearosie.ro/despre-noi/istoria-sncrr-2.html 54 http://www.icrc.org/eng/who-we-are/history/index.jsp 55 http://www.battlefieldanomalies.com/solferino/08_the_battle.htm

24

Imediat după adoptarea Convenției de la Geneva, s-au format primele societăți

naționale în Belgia, Danemarca, Franța, Oldenburg, Prusia, Spania și Württemberg.

De asemenea, în 1864, Louis Appia și Charles van de Velde, căpitan al Armatei

Olandeze devin primii delegați independenți și neutri care activează sub egida

Crucii Roșii într-un conflict armat. Trei ani mai târziu, în 1867, are loc loc prima

Conferință Internațională a Societăților Naționale de Ajutor Pentru Îngrijirea

Victimelor de Război.

În 1919, reprezentanți ai societăților de Cruce Roșie din Marea Britanie, Franța,

Italia, Japonia și Statele Unite s-au reunit la Paris pentru a fonda „Liga Societăților

de Cruce Roșie”. Ideea originală îi aparține lui Henry Davison,56 pe atunci

președintele Crucii Roșii Americane (ARC). Această mișcare, condusă de Crucea

Roșie Americană a extins activitatea internațională a Crucii Roșii. ARC avusese

deja o misiune foarte solicitantă în urma unei catastrofe naturale.

Formarea Ligii, ca o organizație adițională a Crucii Roșii Internaționale nu s-a

realizat fără controverse datorită mai multor motive. CICR57 a avut îngrijorări

privind o posibilă rivalitate între cele două organizații. Fondarea Ligii a fost văzută

ca o încercare de a submina poziția de lider a CICR în cadrul organizației și de a

transfera treptat atribuțiile și competențele sale către o instituție multilaterală. În

plus, toți membrii fondatori ai Ligii erau societăți din state din Antanta sau state

asociate acesteia. Statutul original al Ligii din mai 1919 conținea mai multe

prevederi care acordau societăților fondatoare drepturi speciale și, datorită

eforturilor lui Henry P. Davison, dreptul de a exclude permanent societățile de

Cruce Roșie din statele aparținând Puterilor Centrale și anume Germania, Austria,

Ungaria, Bulgaria și Turcia, la acestea adăugându-se și Rusia. Aceste reguli erau

contrare principiilor de universalitate și egalitate ale Crucii Roșii, fapt ce a

alimentat temerile CICR.

Prima misiune de ajutorare organizată de Ligă a fost pentru victimele unei

epidemii de tifos în Polonia. La doar cinci ani de la fondarea sa, Liga făcuse deja 47

de apeluri pentru donații în 34 de țări. O misiune comună a Ligii și CICR în timpul

Războiului Civil din Rusia din 1917 până în 1922 a fost prima dată când mișcarea a

56 Fondatorul Ligii Societăților de Cruce Roșie. 57 CICR - Comitetul Internațional al Crucii Roșii

25

fost implicată într-un conflict intern, chiar dacă nu a avut un mandat special din

partea Convenției de la Geneva. Liga, cu suportul a peste 25 de societăți naționale a

organizat misiuni de asistență și de distribuire a hranei și altor ajutoare populației

civile afectate de foamete și boli. CICR a lucrat cu Crucea Roșie Rusă și mai târziu

cu societatea Uniunii Sovietice. În 1928 a fost fondat „Consiliul Internațional”

pentru a coordona cooperarea dintre CICR și Ligă, o sarcină care mai târziu a fost

preluată de „Comisia Permanentă”. În același an, un statut comun al mișcării a fost

adoptat pentru prima dată, definind rolurile CICR și ale Ligii în cadrul mișcării.

În ceea ce priveşte Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, acesta ocupă un loc

central în sistemul dreptului internaţional umanitar, rolul său fiind definit în

articolul 4 din Statut: de a promova şi de a difuza principiile fundamentale ale

Mişcării, umanismul, imparţialitatea, neutralitatea, independenţa, voluntaiatul,

unitatea, de a acţiona pentru aplicarea fidelă a dreptului internaţional umanitar şi de

a primi sesizări privind violările acestui drept, de a se strădui în permanenţă, în

calitate de instituţie neutră, a cărei activitate se desfăşoară în special î perioadele de

conflict armat sau de tulburări interne, să asigure protecţie şi asistenţă victimelor

militare şi civile, de a lămuri şi promova prerogativele dreptului internaţional

umanitar, aplicabil în condiţiile conflictelor armate şi de a pregăti eventualele

dezvoltări, de a-şi asuma mandatele încredinţate de Conferinţa Internaţională a

Crucii Roşii şi Semilunii Roşii.

În 1921, CICR introduce în Statutul său principiile fundamentale, în baza cărora

îşi va desfăşura activitatea şi anume: imparţialitatea, independenţa politică,

confesională şi economică, universalitatea şi egalitatea Societăţilor naţionale.58

Principiul umanităţii va ocupa un loc central în Mişcarea Internaţională a Crucii

Roşii. În virtutea acestui principiu, CICR are datoria de a se strădui să prevină şi să

uşureze în toate împrejurările suferinţele umane, să protejeze viaţa şi sănătatea, să

favorizeze înţelegerea reciprocă, prietenia, cooperarea şi o pace durabilă între toate

popoarele.

58 Dr.Ionel. Cloşcă, dr.Ion.Suceavă, op.cit.437

26

În ce priveşte voluntariatul, esenţa acestuia constă în acordarea de ajutor

dezinteresat, adesea anonim, reprezentând o expresie deosebită şi nemijlocită a

asistenţei umanitare.

Unul dintre primele principii declarate de Mişcarea de Cruce Roşie, este însă

principiul unităţii. Conform acestui principiu, într-un stat trebuie să existe o singură

Societate de Cruce Roşie sau Semilună Roşie, deschisă pentru toţi şi care să îşi

desfăşoare activitatea umanitară pe întreg teritoriul ţării.

Deşi fiecare principiu fundamental este definit în parte şi are anumite

caracteristici, în ansamblu, ele formează un tot unitar, prin care se manifestă

unicitatea acestei organizaţii.

CONCLUZII

 Dreptul internaţional umanitar este o ramură a dreptului internaţional, aplicabil

unei situaţii în care violenţele armate între state sau grupări ostile degenerează într-

un conflict armat internaţional sau non internaţional. El reglementează în special

27

relaţiile dintre state şi cetăţenii inamici (fie că sunt combatanţi sau nu) şi regrupează

următoarele elemente: elemente de protecţie care trebuie acordate victimelor

conflictelor armate (dreptul de la Geneva); elemente care reglementează

desfăşurarea ostilităţilor (dreptul de la Haga);

Astfel, conflictul armat este o stare de neînţelegere, dezacord sau ciocniri de

interese antagonice între părţi adverse, care a degenerat, ca urmare a anumitor

condiţii, în acţiuni violente sau război. El poate fi internaţional sau non

internaţional.

          Conflictul armat internaţional reprezintă acţiunile violente sau războiul dintre

două state. Acestei situaţii clasice, dreptul internaţional umanitar îi asimilează şi

mişcările de eliberare naţională.   Prin opoziţie cu acest tip de conflict, conflictul

armat non internaţional reprezintă „Conflictul care se derulează pe teritoriul unui

stat, între forţele sale armate şi forţe armate disidente, sau grupuri armate

organizate, care sub o conducere responsabilă, exercită pe o parte din teritoriu un

control care le permite să ducă operaţiuni militare continue şi concertate, şi să

aplice prezentul protocol. Prezentul protocol nu se aplică situaţiilor de tensiuni

interne, tulburări interne, cum ar fi dezordinea civilă, actele izolate şi sporadice de

violenţă şi alte acte similare care nu sunt considerate ca fiind conflicte armate”.

          Pentru a beneficia de protecţia dreptului internaţional umanitar, combatantul

implicat într-un conflict armat trebuie să se încadreze în una din situaţiile

următoare: „Membrii forţelor armate al unei părţi participante la conflict, cât şi

membrii miliţiilor şi corpurilor de voluntari care fac parte din aceste forţe armate cu

excepţia personalului sanitar şi religios; membrii forţelor armate regulate chiar dacă

acestea afirmă că aparţin unui guvern sau autorităţi care nu este recunoscută de

partea adversă; membrii tuturor grupurilor şi tuturor unităţilor armate şi organizate

şi care sunt plasate sub un comandament responsabil de comportamentul

subordonaţilor săi, chiar dacă acesta depinde de un guvern sau o autoritate care nu

este recunoscută de partea adversă.

          Dreptul internaţional umanitar autorizează membrii forţelor armate ale

unui stat implicat într-un conflict armat internaţional şi membrii miliţiilor asociate

care îndeplinesc condiţiile necesare să angajeze ostilităţile în mod direct. Ei sunt

28

consideraţi ca fiind combatanţi „legali” sau „privilegiaţi”, în sensul definiţiei

prezentate anterior, şi nu pot fi urmăriţi pentru participarea lor la ostilităţi, atât timp

cât respectă dreptul internaţional umanitar.  În situaţia în care anumite persoane

civile participă la ostilităţi, ele sunt considerate ca fiind combatanţi sau luptători

„ilegali”, care nu se bucură de „privilegiile” asigurate de dreptul internaţional

umanitar (tratatele de drept internaţional umanitar nu conţin aceşti termeni sau

aceste concepte).

          Aplicând prevederile dreptului internaţional umanitar, dar şi prevederile

dreptului intern, atât combatanţii care se înscriu în definiţia formulată anterior şi

care sunt consideraţi „legali”, cât şi combatanţii care nu se înscriu în această

definiţie, „ilegali”, pot fi internaţi în timp de război, interogaţi şi urmăriţi pentru

crime de război. Ce trebuie reţinut este faptul că, atunci când se găsesc în mâinile

inamicului, ei au dreptul la un tratament uman.

BIBLIOGRAFIE

1. A. Robertson, J.G. Merrills, Human Rights in the World, Oxford, Clarendon Press

29

2. Aurora Ciucă, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Editura Fundaţiei Axis, Bucureşti, 2005

3. Declarația Drepturilor Omului (art. 3-21)

4. Declarația Drepturilor Omului (art.22-27)

5. Doina Balamur, Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului, Editura Cantes, Iaşi, 2001

6. Dumitru Mazilu, Drepturile Omului. Concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Editura Actami, Bucureşti, 2003

7. Dr.Ionel. Cloşcă, dr.Ion.Suceavă, Dreptul internaţional umanitar, Casa de Editură ,,Şansa” SRL, Bucureşti

8. Ion Dragoman, Dreptul Internaţional umanitar în regulamentele militare ale României, în RRDU, nr.3 – 4

9. Ion Vida, Drepturile Omului în reglementări internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999

10. Liviu – Corneliu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, surse, instituţii, proceduri, Editura All Beck, Bucureşti, 2000

11. Nicolae Purdă, Protecţia drepturilor omului – mecanisme interne şi internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti

12. Oleg Bârlan, Drept internaţional public, Vol.I, Chişinău, 2011

13. Reinhard Rack, Stefan Lausegger, The Role of the European Parliament: Past and Future, Oxford, University Press

14. Stelian Scăunaş, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2003

15. Stelian Scǎunaș, Noul Mecanism de control pentru apǎrarea drepturilor omului, studiu publicat ȋn Revista ,,Studii de drept internațional public, Editura Burg, 2006

16. Thomas Büergenthal, Renate Webwer, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura All, Bucureşti, 1996

30

17. Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului - mijloace interne şi internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998

18. http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/

19. http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/declaratia_drepturilor_omului/

20. http://drept.ulim.md/assets/files/conferinta-60ani%281%29.pdf

21. http://www.crucearosie.ro/despre-noi/istoria-sncrr-2.html

22. http://www.icrc.org/eng/who-we-are/history/index.jsp

23. http://www.battlefieldanomalies.com/solferino/08_the_battle.htm

24. http://www.coe.int/t/cm/home_en.asp

ANEXE

31

Foto.1. Militari romani ingrijiti de ambulanta Crucii Rosii Romane la Grivitahttp://www.crucearosie.ro/despre-noi/istoria-sncrr-2.html

32

Foto 2. Regina Maria si infirmierele voluntarehttp://www.crucearosie.ro/despre-noi/istoria-sncrr-2.html

Foto 3. Regina Maria, ȋn timpul primului Rǎzboi Mondial

http://www.crucearosie.ro/despre-noi/istoria-sncrr-2.html

33

Foto 4. Ambulanta Crucii Rosii Romane in campania impotriva malariei

http://www.crucearosie.ro/despre-noi/istoria-sncrr-2.html

34