Drept roman – CURS 13

Dobandirea proprietatii

Conceptul de dobandire a proprietatii s-a impus cu greu in dreptul roman deoarece vechiul drept roman a fost un drept al fortei, al puterii, iar institutiile juridice in frunte cu institutia proprietatii erau concepute ca expresii ale ideii de putere. De aceea, modurile originare de dobandire ale proprietatii erau concepute de vechii romani ca procedee juridice prin care se crea proprietatea putere. Abia mai tarziu, in epoca clasica, a aparut in opera lui Ulpian conceptul de dobandire a proprietatii. Textele clasice ne infatiseaza mai multe criterii de clasificare a modurilor de dobandire a proprietatii. Astfel sunt mentionate: moduri de dobandire originare si moduri de dobandire derivate, moduri de dobandire cu titlu particular si moduri de dobandire cu titlu universal, dupa cum sunt mentionate moduri de dobandire de drept civil si de drept al gintilor. Fapt este ca cele mai importante moduri de dobandire a proprietatii sunt: ocupatiunea, mancipatiunea, uzucapiunea, in iure cessio, traditiunea, specificatiunea si accesiunea.

Ocupatiunea

Ocupatiunea era considerata de jurisconsulti cel mai legitim mod de dobandire a proprietatii deoarece consta in luarea in stapanire a lucrurilor care nu apartineau cuiva si care erau denumite res nulius sau lucrurile nimanui. Din aceasta categorie faceau parte res hostiles, lucrurile dobandite de la dusmani, deoarece in conceptia romanilor, dusmanii lor nu aveau niciun drept. Prin urmare, nici dreptul de proprietate, iar lucrurile lor erau considerate fara stapan. Ca atare, treceau in proprietatea statului roman, care, apoi, le scotea in vanzare, prin intermediul questorilor. Tot prin ocupatiune erau dobandite si lucrurile parasite de proprietarii lor. Ele erau denumite res derelictae si intrau in proprietatea primului venit printr-o prescriptie achizitiva instantanee.

Mancipatiunea

Mancipatiunea este modul originar de creare a proprietatii putere. Prin mancipatiune se transmitea proprietatea asupra lucrurilor mancipi. In realitate, mancipatiunea a fost prima forma tehnica sau prima forma juridica prin care s-a realizat operatiunea juridica a vanzarii (in domeniul dreptului este foarte important sa distingem intre operatiunea juridica si forma tehnica prin care ea se realizeaza, deoarece aceeasi operatiune juridica se poate realiza prin diverse forme tehnice. Spre exemplu, operatiunea juridica a vanzarii consta din transmiterea unui lucru in schimbul unui pret, dar aceasta operatie juridica s-a realizat la romani prin trei forme tehnice diferite. La origine, ea s-a realizat prin mancipatiune, mai tarziu, prin doua stipulatiuni si abia la sfarsitul republicii, prin contractul consensual de vanzare). Cel ce transmitea proprietatea prin mancipatiune era denumit mancipant, iar cumparataorul lucrului era denumit accipiens.

Mancipatiunea presupunea respectarea unor conditii de forma. In primul rand, era necesar ca partile sa se prezinte in fata a cel putin cinci martori cetateni romani. De asemenea, era necesar ca lucrul care urma sa fie transmis sa fie adus in fata martorilor, de unde rezulta ca la origine, mancipatiunea se aplica numai la lucrurile mobile, intrucat numai ele se aflau in proprietate privata(imobilele erau in proprietatea colectiva). Mai tarziu, cand a aparut proprietatea privata si asupra imobilelor, in fata martorilor se aducea o parte simbolica din lucru (bulgare pentru teren, tigla pentru casa). Mai era necesara si prezenta lui libripens, cel care cantarea metalul preţ cu o balanta de

arama, deoarece moneda in sens modern a aparut abia in secolul III i.Hr. Pana atunci, moneda consta in bare de arama, care se cantareau, pentru ca stravechiul as( vechea moneda a romanilor) cantarea 327 de grame de arama. Ulterior, dupa secolul III, cand a aparut moneda in sens modern, pretul nu se mai cantarea, ci se numara, dar romanii nu au renuntat la balanta de arama, cu deosebirea ca libripens nu mai cantarea metalul pret, ci lovea balanta de arama cu o bara de arama. Numai dupa aceea numararea pretului avea efect juridic.

In acest cadru, accipiens pronunta formula solemna a mancipatiunii: " Hunc ego hominem, ex iure quiritum meum esse aia isque mihi emptus esto pretio...hoc aere aeneaque libra"(afirm ca acest lucru este al meu in conformitate cu dreptul quiritilor si sa-mi fie cumparat cu pretul de... cu aceasta arama si cu aceasta balanta de arama).

Formula solemna a mancipatiunii este formata din doua parti, care sunt contradictorii, deoarece prin prima parte a formulei, accipiens afirma ca este proprietar, iar prin partea a doua a aceleiasi formule afirma contrariul, ca este cumparator. Aceasta fizionomie contradictorie a formulei solemne oglindeste evolutia conceptiei romane cu privire la dobandirea proprietatii, caci prima parte a formulei apartine epocii foarte vechi, pe cand romanii nu admiteau ideea de transimtere a proprietatii, ci considerau ca proprietatea se creeaza, iar partea a doua a formulei a fost adaugata mai tarziu in dreptul evoluat, cand romanii au admis ideea de transmitere a proprietatii, dar intrucat erau conservatori, nu au renuntat la prima parte a formulei.

Odata cu aparitia monedei in sens modern, mancipatiunea a dobandit o functie generala, in sensul ca prin mancipatiune se puteau realiza diverse operatiuni juridice, dar ori de cate ori mancipatiunea era utilizata in alt scop decat cel al realizarii operatiei juridice a vanzarii, nu se platea un pret real, ci se platea un pret fictiv, un pret simulat, constand dintr-un singur ban, un singur sestert. De aceea, asemenea utilizarii ale mancipatiunii au fost denumite mancipatio numo uno, sau mancipatiunea cu un singur ban. Spre exemplu, prin mancipatio numo uno se putea realiza operatia juridica a donatiei, caci se respectau toate conditiile de forma ale mancipatiunii, dar daca era donatie, nu se platea un pret real, ci unul fictiv, un singur ban. Tot asa, prin mancipatio numo uno se putea incheia o casatorie sau se putea intocmi un testament. Mancipatio numo uno mai era denumita si mancipatiune fiduciara, deoarece actul mancipatiunii era insotit de o simpla conventie de buna-credinta denumita pact fiduciar, prin care partile precizau ce scop a urmarit atunci cand au recurs la mancipatio numo uno, adica au urmarit sa realizeze o donatie.

Uzucapiunea

Uzucapiunea este un mod de dobandire a proprietatii prin indelunga folosinta a lucrului si presupunea intrunirea anumitor conditii:

-posesiunea

-termenul

- justul titlu

- buna-credinta

-un lucru susceptibil de a fi uzucapat

La orgine, simpla posesiune nu era suficienta, ci era necesar ca in exploatarea efectiva a lucrului in conformitate cu destinatia economica pe care o avea.

Termenul era de un an pentru lucrurile mobile si de doi an pentru lucrurile imobile.

Justul titlu era actul sau faptul juridic prin care se justifica luarea in stapanire a lucrului. Spre exemplu, la romani, contractul consensual de vanzare a fost un just titlu pentru uzucapiune, deoarece la romani, de regula, vanzarea consensuala nu transmitea proprietatea asupra lucrului, ci numai posesiunea linistita, astfel incat cumparatorul nu devenea proprietar, ci simplu posesor, urmand sa devina proprietar numai dupa ce erau indeplinite toate conditiile necesare uzucapiunii.

Buna-credinta este convingerea posesorului ca a dobandit lucrul de la proprietar sau cel putin, de la o persoana care avea capacitatea necesara pentru a transmite acel bun.

In sfarsit, nu orice lucru era susceptibil de a fi uzucapat, astfel, nu puteau fi uzucapate lucrurile nepatrimoniale sau lucrurile dobandite prin violenta.

Uzucapiunea a dobandit la romani doua functii:

-o functie economica

-o functie juridica

In virtutea functiei economice, uzucapiunea asigura exploatarea lucrurilor in conformitate cu destinatia economica pe care o aveau.

Functia juridica a uzucapiunii s-a exercitat cu proba dreptului de proprietate, caci pana la aparitia uzucapiunii, cel ce intenta actiunea in revendicare trebuia sa faca dovada dreptului de proprietate al tuturor autorilor sai, adica trebuia sa faca dovada ca toti aceia care au stapanit lucrul inaintea lui au fost proprietari. O asemenea proba era deosebit de dificila (probatio diabolica).

Dupa aparitia uzucapiunii era suficient ca reclamantul sa faca dovada ca intruneste toate conditiile necesare uzucapiunii pentru a castiga procesul in calitate de uzucapant. De aceea, Cicero spunea ca uzucapiunea este " finis solicitudinis ac periculi litium” (sfarsitul nelinistii si fricii de procese).

In iure cessio

Proprietatea se mai dobandea si prin in iure cessio ( renuntarea in fata magistratului). Partile, pe baza un ei intelegeri prealabile, de convenienta cu magistratul, simulau ca se judeca, dar in realitate, transmiteau proprietatea asupra unui lucru. Dobanditorul participa la proces in calitate de asa-zis reclamant, iar cel care transmitea proprietatea avea calitatea procesuala de asa-zis parat. In acest cadru, reclamantul afirma in cuvinte solemne ca este proprietarul lucrului asa-zis litigios, iar paratul tacea, nu il contrazicea, incat, fata de afirmatiile reclamantului si fata de tacerea paratului, magistratul pronunta cuvantul „addico”, ratficand declaratia reclamantului si acordandu-i dreptul de proprietate. In acest caz, magistratul distribuia jurisdictia gratioasa.

Traditiunea

Traditiunea este un mod de dobandire a proprietatii de drept al gintilor. In epoca veche, prin traditiune se puteau transmite numai lucrurile nec mancipi. In dreptul clasic, traditiunea s-a extins si la lucrurile mancipi, iar in vremea lui Justinian, traditiunea a devenit modul general de transmitere a proprietatii. Ea presupunea intrunirea a doua conditii: remiterea materiala a lucrului si justul titlu(iusta causa).

Remiterea materiala a lucrului era necesara si in cazul imobilelor, incat daca se transmitea un teren, remiterea materiala consta in parcurgerea hotarelor a acelui teren cu pasul, iar daca se transmitea o casa, remiterea consta in vizitarea tuturor incaperilor. In dreptul clasic s-au admis o serie de exceptii:

-traditio longa manu, care se aplica in cazul transmiterii unor terenuri, cand nu mai era necesara parcurgerea hotarelor ci doar indicarea lor prin anumite repere.

-traditio simbolica, care se aplica in cazul transmiterii unei case, cand era suficienta remiterea cheilor de catre tradens achizitorului.

-traditio brevi manu, care se refera la cazul chiriasului care cumpara casa in care locuieste si se transforma din detentor in posesor si proprietar si nu mai este necesara remiterea materiala a lucrului (corpus al detentiunii este identic cu corpus al posesiunii).

-constitutum possessorium este cazul proprietarului care isi vinde casa, dar continua sa traiasca in casa in calitate de chirias.

Iusta causa este actul juridic prin care se explica sensul remiterii materiale a lucrului, deoarece traditiunea se utiliza nu numai in vederea transmiterii proprietatii, ci si in vederea transmiterii posesiunii si a detentiunii, iar din faptul material al remiterii lucrului nu rezulta cu ce titlu juridic s-a facut acea remitere. De aceea, era necesar un act juridic din care rezulta ca lucrul a fost remis, fie cu titlu de proprietate, fie cu titlu de posesiune, fie cu titlu de detentiune.

In vremea lui Justinian, iusta causa consta in intentia lui tradens de a transmite lucrul si intentia lui accipiens de a-l dobandi, chiar daca nu exista act juridic. Spre exemplu, daca tradens intentiona sa vanda lucrul, iar accipiens credea ca i se doneaza, nu exista contract, dar exista iusta causa in sensul lui Justinian, de vreme ce tradens a intentionat sa transmita, iar accipiens a intentionat sa dobandeasca.

Specificatiunea

Specificatiunea este un mod de dobandire a proprietatii asupra lucrului confectionat din materialul altuia. In acest caz se punea intrebarea cui apartinea lucrul nou creat. Se punea intrebarea dac apartinea proprietarul materialului sau celui care l-a confectionat (specificator). Fata de faptul ca solutia a fost controversata intre jurisconsulti, Justinian a dat o solutie de compromis si a stabilit ca atunci cand lucrul nou creat poate fi adus la starea initiala sa apartina proprietarului materiei, iar daca nu mai putea fi readus la starea initiala, sa apartina specificatorului.

Accesiunea

Accesiunea este un mod de dobandire a proprietatii prin absorbirea juridica a lucrului accesor de catre lucrul principal si se numeste principal acel lucru care isi pastreaza identitatea dupa ce se uneste cu alt lucru. Textele romane ne prezinta cazuri de accesiune prin unire a doua lucruri mobile, prin unirea unui lucru imobil cu unul mobil( daca o persoana ridica pe terenul sau o cladire folosind materialul altei persoane, proprietatea asupra cladirii revenea proprietarului terenului) si prin unirea a doua lucruri imobile ( de pilda depunerile care se formau pe malul unui rau apartineau fondului riveran).

Sanctiunea proprietatii

In legatura cu sanctiunea proprietatii trebuie sa distingem intre proprietatea quiritara, pretoriana, proprietarea provinciala si proprietatea peregrina.

Proprietatea quiritara

Proprietatea quiritara era sanctionata la origine printr-o legisactiune de judecata denumita sacramentum in rem, iar in dreptul clasic, proprietatea quiritara a fost sanctionata printr-o actiune cu formula denumita rei vindicatio sau actiune in revendicare, actiune care are un model in legisactiuni. Prin urmare, actiunea in revendicare presuspunea intrunirea anumitor conditii:

1) reclmantul trebuia sa fie proprietar quritar si sa nu posede lucrul revendicat

2) paratu trebuia sa fie posesor, caci actiunea in revendicare este intentata de proprietarul neposesor impotriva posesorului neproprietar

Totusi, romanii au admis in mod exceptional ca actiunea in revendicare sa fie intentata si impotriva neposesorilor, denumiti posesori fictivi sau ficti possessores. Este vorba despre qui liti se obtulit, acela care se ofera procesului fara a fi posesor, si qui dolo desiit possidere, cel ce inceteaza sa posede cu rea-credinta.

In aceste doua cazuri s-a admis ca actiunea in revendicvare sa poata fi intentata, deoarece, spun romanii, reaua-credinta tine loc de posesiune, ori in primul caz, qui liti se obtulit, paratul simula ca este posesor pentru ca intre timp, adevaratul posesor sa devina proprietar prin uzucapiune. Intrucat in acest caz acela care simuleaza calitate de posesor este de rea- credinta va fi asimilat cu posesorul si va putea fi chemat in justitie prin actiunea in revendicare. De asemenea, acela care distruge lucrul cu intentie, pentru a nu mai fi posesor, este de asemenea de rea-credinta si va fi chemat in justitie prin actiunea in revendicare.

3) actiunea in revendicare avea ca obiect numai lucruri romane si individual determinate, ceea ce inseamna ca rei vindicatio este o actiune ce se dadea cu titlu particular, si nu cu titlu universal, in sensul ca, prin rei vindicatio nu se putea reclama o masa de bunuri.