Drept procesual civil I

CUPRINS

PARTEA I PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL

1.1. Îndatoriri privind primirea şi soluţionarea cererilor1.2. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil1.3. Legalitatea1.4. Egalitatea1.5. Dreptul de dispoziţie al părţilor1.6. Obligaţiile părţilor în desfăşurarea procesului 1.7. Obligaţiile terţilor în desfăşurarea procesului1.8. Buna-credinţă1.9. Dreptul la apărare1.10. Contradictorialitatea1.11. Oralitatea1.12. Nemijlocirea1.13. Publicitatea1.14. Limba în care se desfăşoară procesul1.15. Continuitatea1.16. Încercarea de împăcare a părţilor1.17. Rolul judecătorului în aflarea adevărului1.18. Respectul cuvenit justiţiei1.19. Respectarea principiilor fundamentale

PARTEA A II-A ACŢIUNEA CIVILĂ

2.1 Definiţia acţiunii civile2.2 Elementele acţiunii civile2.3 Cererile în justiţie2.4 Apărările2.5. Condiţiile de exercitare ale acţiunii civile2.6 Clasificarea cererilor în justiţie

PARTEA A III-A PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL3.1 Judecătorul3.2 Părţile3.3 Participarea Ministerului Public la procesul civil

PARTEA A IV-A COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI4.1 Formele competenţei4.2 Competenţa materială şi după valoare

Drept procesual civil I

Drept procesual civil I 4.3 Competenţa teritorială4.4 Incidente procedurale privind competenţa instanţelor de judecată

PARTEA A V-A ACTELE DE PROCEDURĂ5.1 Noţiune5.2 Forma actelor de procedură5.3 Citarea şi comunicarea actelor de procedură5.4 Nulitatea actelor de procedură

Drept procesual civil I

Drept procesual civil I

PARTEA I PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL

Noul Cod de Procedură civilă1 aduce ca un element de noutate reglementarea unitară a principiilor fundamentale ale procesului civil. Acestea sunt cuprinse în cadrul capitolului II al Titlului preliminar.

În teoria generală a dreptului, principiile sunt definite ca fiind „idei conducătoare (prescripţiile fundamentale) ale conţinutului tuturor normelor juridice”.2

1.20. Îndatoriri privind primirea şi soluţionarea cererilorConstituţia României consacră principiul liberului acces la justiţie

potrivit căruia orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime. În continuare, Constituţia României prevede că nicio lege nu poate îngrădi acest drept.

NCPC statuează acest principiu sub titulatura „îndatoriri privind primirea şi soluţionarea cererilor”, normele cuprinse în art.5 fiind aplicarea liberului acces la justiţie în materia proceselor civile.

Astfel, pentru aplicarea acestui principiu judecătorii au îndatorirea de a primi şi de a soluţiona orice cerere care este de competenţa instanţelor judecătoreşti.

Judecătorii sunt învestiţi cu soluţionarea acelor cereri care sunt de competenţa instanţelor de judecată, potrivit normelor de competenţă generală. Cu privire la acest aspect, art.129 alin.2 pct.1 dispune că atunci când litigiul nu este de competenţa instanţelor de judecată, necompetenţa este de ordine publică, aceasta putând fi invocată în orice fază a procesului de părţi sau din oficiu, de judecător.

Judecătorul are obligaţia de a verifica din oficiu, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să soluţioneze cauza, aspect care va fi consemnat în încheierea de şedinţă.3

De asemenea, niciun judecător nu poate refuza soluţionarea unui litigiu motivând că legislaţia nu prevede, este incompletă sau neclară. Codul civil anterior prevedea această situaţie în art.3 sub denumirea de „denegare de dreptate”.

În situaţia în care materia supusă judecăţii nu beneficiază de o reglementare legală se vor aplica uzanţele, iar în cazul în care nici acestea nu există se vor aplica dispoziţiile legale ce vizează situaţii asemănătoare. Dacă toate acestea lipsesc, judecătorul va aplica principiile generale ale

1 Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă publicată în M.Of. al României, Partea I, nr.485 din 15 iulie 2010, modificată şi completată prin Legea nr.76/2012 şi republicată în M.Of. al României, Partea I, nr.542 din 3 august 2012.2 Nicolae Popa, Mihail-Constantin Erimia, Simona Cristea – Teoria generală a dreptului, ediţia a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.68.3 Art.131 NCPC.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I dreptului având în vedere toate circumstanţele cauzei şi ţinând seama de cerinţele echităţii.

Art.1 din Codul civil conţine enumerarea izvoarelor dreptului civil, acestea fiind legea, uzanţele (obiceiul şi uzurile profesionale) şi principiile generale ale dreptului. Cum este şi firesc se acordă prioritate legilor, iar în situaţia în care nu există o reglementare legală, se aplică uzanţele. Dacă nu există în acea materie nici reglementări legale şi nici uzanţe se vor aplica dispoziţiile legale privind situaţii asemănătoare, iar dacă nici acestea nu există, principiile generale ale dreptului.

Aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la situaţii asemănătoare a fost denumită în doctrină „metoda analogiei”, aceasta presupunând identificarea unui text de lege ce poate fi aplicat unei situaţii concrete, ce nu a fost reglementată de lege.1

Potrivit alin.4 al art.5 NCPC judecătorul nu poate stabili dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele pe care le soluţionează. Hotărârile pronunţate de instanţele de judecată produc efecte juridice numai între părţile aflate în litigiu, dezlegarea dată într-o speţă nu constituie o regulă obligatorie ce trebuie respectată în toate procesele în care este pusă în discuţie problema de drept respectivă.

În dreptul românesc, jurisprudenţa nu este recunoscută ca izvor de drept, hotărârile pronunţate de instanţele de judecată având efect relativ.2

Rolul justiţiei este acela de a aplica normele juridice edictate de puterea legislativă la speţe concrete, nu acela de crea reguli general-obligatorii.

În literatura de specialitate s-a apreciat că aceste dispoziţii ale codului nu contravin dispoziţiilor care vizează recursul în interesul legii sau cele privind darea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept.3

Recursul în interesul legii se promovează în scopul de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele de judecată şi vizează unele probleme de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. Decizia prin care se pronunţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la recursul în interesul legii este obligatorie pentru toate instanţele de la data publicării în Monitorul Oficial al României, aceasta conţinând interpretarea chestiunilor de drept puse în discuţie şi nu noi norme de drept.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi sesizată pentru a pronunţa o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu a unei probleme de drept în condiţiile prevăzute de art.519 NCPC. Decizia este obligatorie pentru instanţa care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de la data pronunţării şi de la data publicării în Monitorul Oficial al României pentru celelalte instanţe de judecată.

1 Mihaela Tăbârcă – Drept procesual civil, vol.I – Teoria generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p.40.2 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Andreia Constanda, Carmen Negrilă, Veronica Dănăilă, Delia Narcisa Theohari, Gabriela Răducan, Dumitru Marcel Gavriş, Flavius George Păncescu, Marius Eftimie – Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol.I. art.1-526, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.26.3 Mihaela Tăbârcă – op.cit., pp.41-42.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I 1.2Dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibilArt.6 alin.1 din NCPC are următorul conţinut: „Orice persoană are

dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii.” Aceste prevederi guvernează şi faza executării silite.

Dreptul la un proces echitabil este un drept fundamental al cetăţenilor şi este reglementat atât în tratatele internaţionale cât şi în Constituţia României.

Articolul 6 alin.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are următorul conţinut: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărâ fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricăror acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa”.

Prevederile reglementărilor internaţionale se regăsesc şi în dispoziţiile legii fundamentale, art.21 alin.3 din Constituţia României statuând faptul că „părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”.

Noţiunea de proces echitabil implică respectarea unui alt principiu fundamental şi anume egalitatea între cetăţeni. Procesul trebuie să fie corect, just şi soluţionarea cauzelor trebuie să aibă la bază aplicarea corectă a dispoziţiilor legale.1

În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că noţiunea de proces echitabil utilizată de Convenţie trebuie raportată la respectarea principiului contradictorialităţii, dreptului la apărare şi egalităţii între părţi. Se apreciază că, în cadrul unui proces echitabil părţilor trebuie să li se confere posibilitatea de a-şi susţine punctul de vedere cu privire la chestiunile de fapt şi drept fără ca vreuna să fie defavorizată în raport cu cealaltă.2

O cerinţă esenţială care trebuie îndeplinită pentru garantarea unui proces civil echitabil se referă la instanţa chemată să-l soluţioneze. Potrivit normelor NCPC aceasta trebuie să fie instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege.

Art.124 din Constituţie prevede că justiţia se înfăptuieşte în numele legii, fiind unică, imparţială şi egală pentru toţi. Potrivit alin.3 al acestui articol „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”.

În România justiţia este realizată prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe de judecată stabilite prin lege.3

Sistemul instanţelor de judecată este reglementat prin Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.4 În conformitate cu dispoziţiile art.2

1 Ştefan Deaconu – Dreptul persoanei la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, Revista de Drept Public nr.4/2007, Editura C.H. Beck, Bucureşti, p.88.2 Viorel Mihai Ciobanu – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, volumul I, Teoria generală, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p.154.3 Art.126 alin.1 din Constituţia României.4 Publicată în M.Of. al României, Partea I, nr.576 din 29 iunie 2004.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I alin.2 din acest act normativ justiţia se înfăptuieşte prin următoarele instanţe: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunalele, tribunalele specializate, instanţele militare şi judecătorii.

Justiţia este unică în sensul că în ţara noastră se realizează de un singur sistem de organe, cel al instanţelor judecătoreşti, indiferent de materia litigiului care poate fi civil, administrativ, penal, etc.

Potrivit Constituţiei se interzice înfiinţarea de instanţe extraordinare. În anumite materii, pot fi înfiinţate instanţe specializate, cu posibilitatea participării şi a unor persoane din afara magistraturii.1

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat faptul că independenţa justiţiei trebuie apreciată în funcţie de mai mai mulţi factori, precum: modalitatea de desemnare a magistraţilor, durata mandatului acestora, reglementarea unor măsuri prin care aceştia să fie protejaţi faţă de presiunile exterioare precum şi încrederea pe care justiţia o inspiră societăţii.2

Introducerea noţiunii de termen optim şi previzibil a fost determinată de reglementările europene în materie.

Astfel, Comisia Europeană pentru Eficienţa Justiţiei a arătat prin documentul intitulat „Un nou obiectiv pentru pentru sistemele judiciare: judecarea fiecărei cauze într-un termen optim şi previzibil”, prezentat la Strasbourg la data de 11 iunie 2004, că „termenul rezonabil” reprezintă limita minimă impusă de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Pentru a se asigura eficienţa actului de justiţie, recomandarea Comisiei a fost aceea de a folosi sintagma „termen optim şi previzibil”.3

Termenul optim de soluţionare a unei cauze se referă la durata de timp care „asigură cea mai bună eficienţă în realizarea justiţiei”.4

Totuşi, măsurile pe care le poate lua judecătorul pentru asigurarea celerităţii nu trebuie să afecteze respectarea unor alte principii fundamentale ale procesului civil, cum ar fi: dreptul la apărare, contradictorialitatea sau egalitatea.5

În ceea ce priveşte termenul optim şi previzibil de soluţionare a unei cauze trebuie să coroborăm aceste dispoziţii generale cu prevederile art.238 NCPC care dispune faptul că la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea părţilor, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului şi ţinând cont de împrejurările concrete ale cauzei, în aşa fel încât procesul să poată fi soluţionat într-un termen optim şi previzibil. Pentru motive temeinice, judecătorul va putea reconsidera durata stabilită iniţial.

1 Potrivit reglementărilor actuale, întâlnim numai cazul asistenţilor judiciari care sunt persoane din afara magistraturii, participă la soluţionarea în primă instanţă a litigiilor privind conflictele de muncă şi asigurările sociale.2 Dalia Narcisa Theohari, Marius Eftimie – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.30.3 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.47.4 Dalia Narcisa Theohari, Marius Eftimie – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.30.5 Alexandru Dimitriu – Dreptul la apărare vs. Dreptul la un proces echitabil în termen optim şi previzibil în Noul Cod de procedură civilă, Curierul Judiciar, nr.9/2012, p.515.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Cu privire la aceste aspecte Plenul Consiliului Superior al Magistraturii

a adoptat o hotărâre la data de 27 iulie 2013 prin care a precizat faptul că durata necesară pentru cercetarea procesului nu se identifică cu durata rezonabilă a procesului, deoarece dispoziţiile art.238 se referă numai la faza procesuală pe care judecătorul o soluţionează şi nu la întreaga durată a procesului civil. Estimarea duratei cercetării procesului se va determina, folosindu-se criterii obiective şi subiective, pe unităţi de timp (săptămâni, luni, ani) şi nu pe termene de judecată.

1.3LegalitateaLegalitatea reprezintă un principiu fundamental al întregului sistem de

drept. Art.7 din NCPC prevede că: „(1) Procesul civil se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legii. (2) Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispoziţiilor legale privind realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces”.

În analiza acestui principiu trebuie să pornim de la dispoziţiile legii fundamentale, mai precis art.124 alin.1 şi 3 care statuează faptul că justiţia se realizează în numele legii, în activitatea lor judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Instanţele de judecată sunt stabilite de lege şi acestea soluţionează cauzele numai cu respectarea normelor de competenţă şi a celor de procedură impuse de lege.

Determinarea normelor de competenţă care privesc instanţele judecătoreşti se poate realiza numai prin lege, mai precis, potrivit art.122 din NCPC norme noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea Codului de procedură civilă.

Dispoziţii similare regăsim şi în Legea nr.303/20041 care prevede că în întreaga lor activitatea, judecătorii trebuie să asigure supremaţia legii.

Pentru a se realiza pe deplin dezideratele principiului legalităţii în cadrul procesului civil, judecătorilor le revine îndatorirea de a respecta atât dispoziţiie dreptului material cât şi pe cele ale dreptului procesual.

În NCPC întâlnim mai multe articole ce constituie garanţii ale respectării principiului legalităţii, dintre care enumerăm:

- Art.21 alin.2 dispune că judecătorul va încerca împăcarea părţilor, scop în care le va da îndrumările necesare, potrivit legii;

- art.22 alin.1 potrivit căruia judecătorii soluţionează cauzele potrivit normelor juridice aplicabile;

- art.398 alin.1 prevede că hotărârea judecătorească se dă în numele legii.

- art.457 alin.1 este intitulat „legalitatea căii de atac” şi prevede faptul că hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai căilor de atac prevăzute de lege.

- art.625 alin.1 poartă denumirea „legalitatea executării silite” şi dispune că executarea silită se face cu respectarea legii.1.4Egalitatea

1 Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor publicată în M.Of. al României, Partea I, nr.576 din 29 iunie 2004.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Art.8 CPC prevede că „în procesul civil părţilor le este garantată

exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal şi fără discriminări”.Statul de drept impune respectarea principiului egalităţii în drepturi, în

acest sens art.16 alin.1 şi 2 din Constituţie prevăzând faptul că cetăţenii sunt egali în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege.

Principiul egalităţii este reluat şi în dispoziţiile Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară, art.7 alin.2 arătând că „justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, limbă, opinie, apartenenţă politică, avere, origine şi condiţie socială sau orice alte criterii discriminatorii”.

Egalitatea în procesul civil presupune acordarea de drepturi procesuale egale atât pentru reclamant cât şi pentru pârât.

Un principiu recunoscut în jurisprudenţa CEDO este cel al „egalităţii armelor” care impune tratamentul egal al părţilor dintr-un litigiu, fără ca una din părţi să fie avantajată faţă de celelalte părţi.1

1.5 Dreptul de dispoziţie al părţilorProcesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii consacrat de

art.9 CPC sub titulatura de „dreptul de dispoziţie al părţilor”. Potrivit acestui principiu fundamental, acţiunea civilă este pornită, de

regulă, la iniţiativa celui interesat prin introducerea cererii de chemare în judecată. Astfel, declanşarea procesului civil este lăsată la latitudinea părţii, acţiunea civilă nu se exercită din oficiu.

Există şi situaţii prevăzute de lege, în care procesul civil poate fi iniţiat la cererea unei alte persoane, organizaţii sau a unei autorităţi ori instituţii publice sau de interes public, motiv pentru care în literatura de specialitate se consideră că acest principiu comportă unele limitări.2

Astfel, potrivit art.92 NCPC procurorul poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

De asemenea, prin dispoziţiile art.37 se prevede faptul că în condiţiile şi cazurile expres prevăzute de lege, cererile şi apărările pot fi formulate şi de persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi care, deşi nu au un interes personal în cauză, acţionează în vederea apărării drepturilor sau intereselor legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale ori pentru ocrotirea unui interes de grup sau general.

Părţile stabilesc limitele şi obiectul procesului prin cererile şi apărările lor.

Obiectul procesului este determinat prin cererea de chemare în judecată, cererea reconvenţională sau cererile de intervenţie.3

1 Dalia Narcisa Theohari, Marius Eftimie – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.36.2 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.70.3 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.72.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Astfel, obiectul procesului se referă la ceea ce solicită reclamantul prin

cererea de chemare în judecată, care poate fi: revendicarea unui bun, anularea unui act juridic, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, plata unei sume de bani, etc.1

Limitele procesului sunt determinate de ceea ce au cerut părţile, de pretenţiile acestora. La pronunţarea hotărârii, judecătorul trebuie să aibe în vedere tot ceea ce s-a cerut, dar nu trebuie să depăşească limitele procesului, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel. În acest sens sunt şi prevederile art.397 alin.1 potrivit cărora pentru soluţionarea cauzei, instanţa trebuie să se pronunţe asupra tuturor cererilor formulate de părţi, aceasta neavând posibilitatea de a acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Principiul disponibilităţii reglementat de NCPC se aplică nu numai în ceea ce priveşte declanşarea procesului civil, ci şi în fazele ulterioare.

Dreptul de dispoziţie al părţilor se referă şi la posibilitatea recunoscută părţilor de a renunţa judecarea cererii de chemare în judecată sau chiar la dreptul dedus judecăţii.

Potrivit art.406 CPC, reclamantul poate renunţa la judecată oricând, renunţarea putând fi făcută prin cerere scrisă sau verbal în sedinţa de judecată. Renunţarea poate fi totală sau parţială. În situaţia în care reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate, renunţarea nu se poate face decât cu acordul celeilalte părţi.

Reclamantul poate renunţa la dreptul pretins verbal în şedinţă sau prin înscris autentic, fără a mai fi nevoie de acordul pârâtului.2

De asemenea, se recunoaşte posibilitatea de a recunoaşte pretenţiile părţii adverse3 şi cea de a încheia o tranzacţie4 pentru a încheia în tot sau în parte procesul.

Părţile pot dispune şi cu privire la dreptul lor de a exercita căile de atac prevăzute de lege. Exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată nu este obligatorie, părţile având posibilitatea de a opta dacă exercită sau nu acest drept.

Dreptul de dispoziţie al părţilor vizează şi faza executării silite, art.9 prevăzând în mod expres faptul că principiul disponibilităţii se aplică şi cu privire la faza executării silite.

Nu în ultimul rând, legea prevede că părţile pot dispune cu privire la drepturile lor şi prin alte mijloace permise de lege.

1.6Obligaţiile părţilor în desfăşurarea procesului În vederea desfăşurării procesului civil în condiţii optime, CPC a

prevăzut cu titlu de principiu fundamental faptul că părţilor le revin

1 Ioan Leş – Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ediţia 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp.364-365.2 Art.408 CPC3 Potrivit art.436 CPC în situaţia în care pârâtul recunoaşte în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa va pronunţa o hotărâre în măsura recunoşterii.4 În cursul judecăţii părţile pot solicita instanţei să pronunţe o hotărâre care să consfinţească tranzacţia lor (art.438 CPC).Drept procesual civil I

Drept procesual civil I următoarele obligaţii: de a îndeplini actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze susţinerile, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, având drept scop finalizarea acestuia.

Părţile au şi obligaţia de a aduce la dosarul cauzei mijloacele de probă pe care le deţin în situaţia în care judecătorul dispune astfel, sancţiunea în caz de neconformare fiind obligarea la plata unei amenzi judiciare.

1.7Obligaţiile terţilor în desfăşurarea procesuluiAcest principiu se referă la îndatorirea care îi revine oricărei persoane

de a sprijini realizarea justiţiei, în condiţiile legii. În cazul neconformării, persoana în cauză poate fi contrânsă să-şi îndeplinească obligaţia sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare şi, dacă e cazul, a unor daune-interese.

În acest caz, normele procesuale se referă la îndatoririle unor persoane care nu sunt părţi în procesul civil, fiind străini faţă de cauza dedusă judecăţii.

O astfel de obligaţie este prevăzută de art.297 care prevede că atunci când un înscris care este necesar pentru soluţionarea unei cauze se află în posesia unui terţ, acesta va trebui să-l prezinte. În acest scop, va fi citat ca martor şi prin citaţie i se va pune în vedere să aducă respectivul încris la instanţă. În cazul în care înscrisul este deţinut de o persoană juridică, vor fi citaţi reprezentanţii acesteia.

Obligaţia de aducere a unui înscris revine şi autorităţilor sau instituţiilor publice în condiţiile prevăzute de art.298. Acestea pot refuza prezentarea înscrisului numai dacă acesta se referă la apărarea naţională, siguranţa publică sau relaţiile diplomatice, dar vor putea fi transmise extrase parţiale dacă părţile nu se opun.

1.8Buna-credinţăÎn analiza acestui principiu trebuie să plecăm de la dispoziţiile legii

fundamentale care arată că cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără a încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi.1

Vechiul cod de procedură civilă prevedea faptul că drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului avut în vedere la recunoaşterea lor de către legiuitor. Folosirea abuzivă a acestora atrage răspunderea pentru pagubele cauzate.

NCPC dezvoltă reglementarea anterioară şi statuează faptul că drepturile procesuale recunoscute părţilor trebuie să fie exercitate cu bună-credinţă şi conform scopului avut în vedere de legiuitor. De asemenea, aceste drepturi trebuie să fie exercitate fără a se încălca drepturile unei alte părţi. Potrivit art.12 alin.3 nu numai drepturile trebuie exercitate cu bună-credinţă dar şi obligaţiile procesuale.

Abuzul de drept procedural este sancţionat, NCPC prevăzând că partea care îşi exercită abuziv drepturile răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate, putând fi obligată la plata unei amenzi judiciare. 1 Art.57 din Constituţie.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Aceleaşi sancţiuni sunt prevăzute şi pentru partea care nu-şi îndeplineşte obligaţiile procesuale cu rea-credinţă.

1.9Dreptul la apărareDreptul la apărare se înscrie în categoria drepturilor şi libertăţilor

fundamentale consacrate de Constituţie. În conformitate cu art.24 alin.1 şi 2 „dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul de a fi asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”.

Potrivit art.13 CPC, în procesul civil drepul la apărare este garantat, părţile având posibilitatea de a fi asistate sau reprezentate pe tot parcursul acestuia.

Pentru a se asigura dreptul la apărare, NCPC prevede obligaţia părţilor de a-şi comunica reciproc şi în timp util motivele de fapt şi de drept pe care îşi bazează susţinerile, precum şi mijloacele de probă pe care intenţionează să le folosească pentru a le dovedi.1

Modalităţile concrete prin care se realizează dreptul la apărare vizează posibilitatea părţilor:

- de a participa la toate fazele procesului civil; - de a lua cunoştinţă de conţinutul dosarului;- de a propune probe;- de a formula apărări;- de a-şi prezenta susţinerile oral sau în scris;- de a exercita căile de atac prevăzute de lege.

NPCP aduce o importantă modificare faţă de reglementarea anterioară în ceea ce priveşte exercitarea şi susţinerea căii de atac a recursului. Astfel, potrivit art.13 alin.2 în recurs cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau prin consilier juridic. De la această regulă, fac excepţie situaţiile în care partea sau mandatarul acesteia, soţ sau rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept.

Tot ca un element al dreptului de apărare, NCPC prevede că instanţa de judecată are posibilitatea de a dispune înfăţişarea în persoană a părţilor, chiar şi în situaţiile în care acestea sunt reprezentate.

În situaţia în care partea nu-şi poate permite să suporte cheltuielile generate de demararea şi susţinerea unui proces civil, NCPC prevede posibilitatea acordării asistenţei judiciare. Conform art.90 NCPC asistenţa judiciară cuprinde şi asigurarea apărării şi asistenţa gratuită printr-un avocat desemnat de barou.

Codul de procedură civilă anterior prevedea că pentru lipsă de apărare, instanţa putea acorda un singur termen. Reglementarea actuală prevede că pentru lipsă de apărare, părţile pot solicita amânarea judecăţii dar numai în mod excepţional şi din motive temeinice care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei.

1.10 Contradictorialitatea

1 Art.14 alin.2 NCPC.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Principiul contradictorialităţii se află într-o strânsă legătură cu alte

două principii fundamentale ale procesului civil: dreptul la apărare şi principiul oralităţii.

În scopul soluţionării corecte a cauzelor şi pentru garantarea dreptului la apărare, NCPC prevede că instanţa de judecată nu se poate pronunţa cu privire la o cerere decât după citarea şi înfăţişarea părţilor, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.

Principiul contradictorialităţii nu este încălcat în situaţia în care părţile, deşi legal citate, nu se prezintă la proces. În astfel de cazuri, instanţa poate dispune asupra cererilor dacă măcar una din părţi a solicitat judecarea cauzei în lipsă.1

Nu se consideră a fi o încălcare a principiului contradictorialităţii nici situaţia în care numai una dintre părţi se prezintă la proces, deşi toate părţile au fost legal citate, caz în care instanţa va da cuvântul părţii prezente, urmând a se pronunţa luând în considerare probele administrate precum şi excepţiile şi apărările părţii care lipseşte.2

Contradictorialitatea presupune punerea în discuţia părţilor a tuturor chestiunilor de fapt şi de drept în legătură cu litigiul dedus judecăţii. În vederea formulării unui punct de vedere cu privire la problemele de fapt şi de drept, părţile trebuie să-şi comunice din timp susţinerile şi apărările, motivele de fapt şi de drept precum şi mijloacele de probă pe care intenţionează să le propună.

Comunicarea actelor de procedură între părţi se poate face prin intermediul instanţei sau în mod direct, prin mijloacele prevăzute de lege.

Norme privind comunicarea actelor de procedură de instanţa de judecată sunt inserate în mai multe articole din NCPC. De exemplu, art.201 prevede că judecătorul, după ce constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, va dispune comunicarea acesteia pârâtului. După depunerea întâmpinării de către pârât, instanţa va dispune comunicarea acesteia reclamantului.

În ceea ce priveşte comunicarea actelor de procedură în mod direct între părţi, legea prevede că dacă părţile sunt reprezentate prin avocat sau prin consilier juridic, actele se pot comunica direct între aceştia.3

Comunicarea directă între părţi există şi atunci când părţile prezente personal, prin avocat sau prin reprezentant îşi înmânează un act de procedură sau un înscris.

Părţile din proces au dreptul de a-şi exprima părerea nu numai cu privire la aspectele invocate de celelalte părţi din proces, ci şi cu privire la aspectele de fapt sau de drept invocate de instanţa de judecată din oficiu.4

În vederea aflării adevărului şi pentru soluţionarea corectă a cauzei deduse judecăţii, părţile trebuie dea dovadă de bună-credinţă şi să prezinte 1 Dalia Narcisa Theohari, Marius Eftimie – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.46.2 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.113.3 Art.169 NCPC.4 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.107.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I situaţia de fapt referitoare la pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, fără denaturarea sau omiterea unor fapte care le sunt cunoscute. De asemenea, părţilor le revine îndatorirea de a exprima punctul de vedere propriu faţă de susţinerile părţii adverse în referire la împrejurările de fapt care prezintă importanţă pentru soluţionarea cauzei.

Potrivit alin.5 al art.14, judecătorul are obligaţia de a pune în discuţia părţilor „toate cererile, excepţiile şi împrejurărilor de fapt sau de drept invocate”. De altfel, instanţa pronunţând hotărârea, va avea în vedere numai motivele de fapt şi drept, explicaţiile sau mijloacele de probă care au fost supuse dezbaterii contradictorii.

În titlul rezervat procedurii soluţionării cauzelor în primă instanţă regăsim reafirmat principiul contradictorialităţii în conţinutul art.224 care prevede că instanţa este obligată, în orice proces, să pună în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele sau invocate din oficiu.

Principiul contradictorialităţii trebuie respectat nu numai în faţa primei instanţe, acesta aplicându-se întregului proces civil.

1.11 OralitateaArt.15 NCPC consacră principiul oralităţii, acesta având următorul

conţinut „procesele se dezbat oral, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel sau când părţile solicită expres instanţei ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar”.

Acest principiu se află în strânsă legatură cu o altă regulă fundamentală a procesului civil, şi anume publicitatea.

Principiul oralităţii presupune ca, în sedinţa de judecată, să se dea cuvântul părţilor pentru ca acestea să îşi poată susţine verbal pretenţiile şi apărările. Instanţa pune în discuţia părţilor chestiuni care vizează probele, actele de procedură ori cererile celeilalte părţi. Instanţa poate adresa întrebări părţilor în vederea obţinerii unor informaţii suplimentare pe care judecătorul le consideră utile pentru soluţionarea cauzei. De asemenea, părţile au dreptul de a susţine concluziile lor cu privire la chestiunile de fapt sau de drept ce privesc litigiul respectiv.

De la principiul oralităţii art.15 CPC consacră două excepţii: a) Situaţiile în care legea dispune că actele de procedură trebuie

întocmite în mod obligatoriu în formă scrisă. Actele de procedură ale părţilor precum cererea de chemare în judecată,

întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererile de intervenţie şi cererile de exercitare a căilor de atac trebuie să îmbrace forma scrisă.

În această categorie includem şi actele de procedură care se întocmesc de instanţele de judecată: încheierea de şedinţă, minuta, hotărârea.

b) Situaţia în care părţile solicită în mod expres ca judecata să se facă numai în baza înscrisurilor aflate la dosar.

Judecarea în baza actelor depuse la dosarul cauzei se poate solicita atunci când înscrisurile sunt singurele probe prin care părţile înţeleg să-şi probeze pretenţiile şi respectiv apărările. Totuşi, instanţa poate solicita

Drept procesual civil I

Drept procesual civil I părţilor explicaţii pentru lămurirea aspectelor cauzei, acestea putând fi şi orale sau poate dispune administrarea şi a altor probe decât înscrisurile.

Sunt cazuri în care legea prevede că părţile trebuie să fie prezente în instanţă. De exemplu, în cazul procedurii divorţului, părţile trebuie să se înfăţişeze personal în faţa primei instanţe.1

De asemenea, art.13 alin.4 prevede că atunci când consideră necesar, instanţa are posibilitatea de a solicita părţilor să se prezinte personal la judecată, chiar în situaţia în care sunt reprezentate.

1.12 NemijlocireaPrincipiul nemijlocirii impune regula conform căreia probele se

administrează de către instanţa care este învestită cu soluţionarea cauzei. Se consideră că, în vederea aflării adevărului, administrarea probelor trebuie să se facă în mod direct şi nemijlocit de către această instanţă.

Art.261 NCPC dispune că administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată sesizate. În acest scop, martorii sunt citaţi şi audiaţi de către instanţă iar înscrisurile trebuie depuse la dosarul cauzei.

De la acest principiu legea consacră mai multe excepţii:- În situaţia admiterii abţinerii sau recuzării, prin încheiere instanţa va

arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecător vor fi păstrate (art.51 alin.6 CPC);

- În cazul admiterii excepţiei de necompetenţă, probele care au fost administrate în faţa instanţei necompetente sunt câştigate cauzei, iar instanţa competentă nu va putea dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice (art.137 CPC);

- În situaţia admiterii cererii de strămutare, instanţa va arăta prin hotărâre care din actele îndeplinite de instanţă vor fi păstrate (art.145 alin.2 CPC);

- Dacă adminstrarea probelor nu se poate face decât în afara localităţii de reşedinţă a instanţei, atunci aceasta se va realiza prin comisie rogatorie (art.261 alin.2 CPC)

- Asigurarea probelor în cazul în care există pericolul ca o probă să dispară sau să fie greu de administrat în viitor, se poate solicita administrarea acelei probe atât înainte cât şi în timpul procesului. Înainte de judecată, cererea va fi introdusă la judecătoria în raza căreia se află martorul sau obiectul constatării (art.359-360 CPC)

- În cazul administrării probelor de avocaţi sau de consilieri juridici potrivit prevederilor art.366-388 CPC;

- Dacă după constatarea perimării unei cereri de chemare în judecată, se introduce o nouă cerere, părţile pot folosi probele care au fost administrate în cererea perimată, dacă instanţa consideră că nu este necesară refacerea lor (art.422 alin.2).1.13 PublicitateaPublicitatea şedinţelor de judecată este consacrată şi în Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului precum şi în Constituţia României.2

1 Art.920 NCPC.2 Art.127 din Constituţie are acelaşi conţinut cu dispoziţiile art.17 NCPC.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Şedinţele de judecată sunt publice, cu excepţia cazurilor prevăzute

de lege. Potrivit normelor de procedură civilă şedinţele de judecată sunt publice, în sensul că se permite accesul părţilor precum şi a publicului în sala de judecată.

Pe cale de excepţie, instanţa poate să dispună, din oficiu sau la cerere, ca judecata să se desfăşoare în şedinţă secretă dacă se consideră că dezbaterea fondului în şedinţă publică ar aduce atingere moralităţii, ordinii publice, intereselor minorilor, vieţii private a părţii ori intereselor justiţiei.1

În cazul în care şedinţa este declarată secretă, în sală nu se permite accesul publicului, dar pot fi prezente părţile, reprezentanţii lor, apărătorii, martorii, experţii, traducătorii sau interpreţii şi alte persoane cărora judecătorul le va permite să participe la proces.

Chiar dacă dezbaterile au avut loc în şedinţă secretă, hotărârea se pronunţă în şedinţă publică. În acest sens dispune şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.2

1.14 Limba în care se desfăşoară procesulAcest principiu are consacrare constituţională prin dispoziţiile art.127

intitulat „Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie”. Procedurile judiciare, inclusiv procesul civil, se desfăşoară în limba română, aceasta fiind limba oficială a statului.

Art.18 NCPC preia dispoziţiile constituţionale referitoare la această materie, consacrând şi dreptul cetăţenilor români care aparţin minorităţilor naţionale de a se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii. Acest drept se exercită prin folosirea de interpreţi sau traduceri.

În ceea ce îi priveşte pe cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română, Constituţia şi CPC prevăd că aceştia au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin traducător autorizat, dacă legea nu prevede altfel.

În toate cazurile, cererile şi actele procedurale se întocmesc în limba română.

1.15 ContinuitateaPrincipiul continuităţii se referă la necesitatea de a asigura buna

desfăşurare a procesului civil, astfel încât cauza să fie soluţionată de judecătorul învestit iniţial cu judecarea acesteia. Conform acestui principiu, judecătorul nu poate fi înlocuit pe durata desfăşurării procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii.

1 Art.213 NCPC.2 Art.6 din Convenţie prevede că „hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de judecată poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori a securităţii naţionale într-o ţară democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor în proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.”Drept procesual civil I

Drept procesual civil I O prevedere asemănătoare este inserată şi în Legea nr.304/2004 cu

modificările şi completările ulterioare, art.11 prevăzând că judecarea cauzelor se face cu respectarea principiului continuităţii, excepţie făcând acele situaţii în care judecătorul nu poate lua parte la judecată din motive obiective.

Continuitatea este un principiu fundamental al procesului civil deoarece acesta constituie o garanţie că hotărârea pronunţată va fi rezultatul percepţiei personale asupra întregii desfăşurări a litigiului. În acest mod, se elimină riscul ca unele aspecte relevante ale cauzei ce nu au fost consemnate în încheieri, să nu fie cunoscute de judecătorul care soluţionează litigiul.1

În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că participarea judecătorului la desfăşurarea litigiului contribuie la soluţionarea corectă a acestuia, datorită faptului că, în acest mod, judecătorului poate reţine cu uşurinţă toate aspectele relevante ale cauzei.2

Asigurarea continuităţii completului de judecată este prevăzută şi în dispoziţiile art.214 CPC potrivit căruia membrii completului de judecată care soluţionează cauza trebuie să rămână aceiaşi în tot cursul judecăţii. Totuşi, un judecător poate fi înlocuit, dacă este împiedicat să participe la judecată din motive temeinice. Apreciem că este motiv temeinic ce determină înlocuirea judecătorului: transferul, delegarea, avansarea la instanţa superioară, concediul pentru creşterea copilului, etc.

Dacă înlocuirea se realizează după ce s-a dat cuvântul în fond părţilor, cauza va fi repusă pe rol.

Aceste prevederi trebuie coroborate şi cu dispoziţiile de procedură care vizează deliberarea şi pronunţarea hotărârilor. Astfel, la deliberare iau parte numai membri completului în faţa cărora au avut loc dezbaterile. Judecătorul care a luat parte la judecată trebuie să se pronunţe chiar şi în situaţia în care nu mai este judecător al instanţei respective, făcând excepţie cazurile în care nu mai are calitatea de judecător sau este suspendat din funcţie.

1.16 Încercarea de împăcare a părţilorPotrivit art.21 NCPC, judecătorul va recomanda părţilor soluţionarea

amiabilă a litigiului prin mediere, potrivit reglementării speciale. Pe parcursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părţilor, dându-le îndrumările necesare, potrivit legii.

Dispoziţii privind medierea şi încercarea de împăcare a părţilor se regăseau şi în dispoziţiile vechiului cod de procedură aşa cum acesta a fost modificat prin Legea nr.202/20103. Art.131 din codul anterior prevedea că judecătorul va încerca împăcarea părţilor, iar în procesele care pot face obiectul procedurii de mediere judecătorul poate invita părţile să participe la şedinţa de informare cu privire la avantajele acestei proceduri.1 Dalia Narcisa Theohari, Marius Eftimie – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.56.2 Ioan Leş – Noul Cod de procedură civilă, vol.I, 2011, p.30.3 Privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor. Mica reformă în justiţie publicată în M. Of. al României ,Partea I, nr.714 din 26 octombrie 2010. Drept procesual civil I

Drept procesual civil I În prezent, Legea nr.192/20061 cu modificările şi completările

ulterioare dispune că, dacă legea nu prevede altfel, părţile sunt obligate să participe la şedinţa de informare privind avantajele medierii, inclusiv, dacă e cazul, după declanşarea unui litigiu în faţa instanţelor competente în vederea soluţionării prin mediere a unui conflict în materie civilă, de familie, în materie penală, precum şi în orice alte materii, în condiţiile legii.

Domeniile în care şedinţa de informare privind avantajele medierii este obligatorie începând cu data de 15 februarie 2013 sunt prevăzute de art.601

din Legea nr.192/2006 introdus prin Legea nr.115/2012 şi modificat prin OUG nr.90/2012. Potrivit alin.1 al acestui text domeniile sunt:

„a) în domeniul protecţiei consumatorilor, când consumatorul invocă existenţa unui prejudiciu, ca urmare a achiziţionării unui produs sau a unui serviciu defectuos, a nerespectării clauzelor contractuale ori garanţiilor acordate, a existenţei unei clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori şi agenţii economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute în legislaţia naţională sau a Uniunii Europene în domeniul protecţiei consumatorilor;

b) în materia dreptului familiei în situaţiile prevăzute la art.642; c) în domeniul litigiilor care privesc posesia, grăniţuirea, strămutarea

de hotare precum şi orice alte litigii ce privesc raporturile de vecinătate; d) în domeniul răspunderii profesionale, în care poate fi angajată

răspunderea profesională, respectiv cauzele de malpraxis, în măsura în care prin legi speciale nu este prevăzută o altă procedură;

e) în domeniul litigiilor de muncă izvorâte din încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă;

f) în litigiile civile a căror valoare este sub 50 000 lei, cu excepţia litigiilor în care s-a pronunţat o hotărâre executorie de deschidere a procedurii de insolvenţă, a acţiunilor referitoare la registrul comerţului şi a cazurilor în care părţile aleg să recurgă la procedura prevăzută la art.1.025-1.032 din Legea nr.134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”

În domeniile prezentate mai sus, Legea privind medierea prevede că cererea de chemare în judecată va fi respinsă de judecător ca inadmisibilă, dacă reclamantul nu îndeplineşte obligaţia de a participa la şedinţa de informare privind avantajele medierii anterior introducerii acţiunii sau până la termenul fixat în acest sens de instanţa de judecată.3

Participarea la şedinţa de informare se consemnează într-un certificat de informare ce va fi eliberat de mediator. În cazul în care una din părţi refuză în scris să participe, nu răspunde invitaţiei la mediere sau nu se prezintă la data şi locul convocării, mediatorul va încheia un proces verbal pe 1 Legea privind medierea şi organizarea profesiei de mediator publicată în M.Of. al României, Partea I, nr.441 din 22 mai 2006.2 Art.64 din Legea nr.192/2006 se referă la conflictele de familie şi arată că prin mediere pot fi soluţionate neînţelegerile dintre soţi referitoare la: continuarea căsătoriei, partajul bunurilor comune, exerciţiul drepturilor părinteşti, stabilirea domiciliului copiilor, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor, precum şi cu privire la alte drepturi de care soţii pot dispune, potrivit legii.3 Această sancţiune se poate aplica numai în cazul proceselor iniţiate după 1 august 2013.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I care îl va depune la dosarul cauzei. După şedinţa de informare părţile pot să hotărască dacă îşi vor soluţiona conflictul prin mediere sau nu.

1.17 Rolul judecătorului în aflarea adevăruluiNCPC prevede rolul judecătorului în aflarea adevărului în art.22, acest

principiu este cunoscut şi sub denumirea de „rolul activ al judecătorului”.În primul rând, trebuie să subliniem faptul că în vederea soluţionării

corecte a litigiilor civile, instanţa trebuie să pronunţe o hotărâre legală şi temeinică.

Pentru a pronunţa o hotărâre legală, alin.1 al art.22 prevede că judecătorul trebuie să soluţioneze cauza potrivit regulilor de drept care îi sunt aplicabile, acestuia nefiindu-i aplicabile dispoziţiile art.601 alin.2 NCPC care arată că arbitrul poate judeca în echitate, dacă părţile cer expres acest lucru.1

În procesul civil cauza trebuie lămurită sub toate aspecte, de fapt şi de drept, motiv pentru care judecătorul trebuie să manifeste un rol activ în aflarea adevărului.

Cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept, art.22 alin.2 prevede că judecătorul este în drept să solicite părţilor să dea explicaţii, oral sau scris, să pună în discuţia părţilor orice împrejurare de fapt sau de drept chiar dacă acestea nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea unor probe pe care le consideră necesare, precum şi să dispună şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar în cazul în care părţile se împotrivesc.

Verificarea modului în care judecătorul şi-a îndeplinit acest rol de către instanţa superioră se face de la caz la caz, având în vedere circumstanţele fiecărei speţe în parte. Totodată trebuind să avem în vedere faptul că, în litigiile civile, părţile au obligaţia de a-şi proba apărările şi pretenţiile. Astfel, art.254 alin.6 din NCPC prevede că în căile de atac, părţile nu pot invoca omisiunea instanţei de a dispune din oficiu administrarea unor probe pe care acestea nu le-au propus şi administrat.2

O altă modalitate prin care judecătorul îşi manifestă rolul în aflarea adevărului este introducerea în cauză a altor persoane. Dacă consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea corectă a cauzei, instanţa va pune în discuţia părţilor introducerea în cauză a unor terţe persoane. Potrivit art.78 alin.2 NCPC, în situaţia în care una din părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, instanţa considerând că soluţionarea litigiului în fond nu se poate realiza fără participarea acestuia, va dispune respingerea cererii, fără a se pronunţa cu privire la fondul cauzei.

În baza rolului activ, judecătorul stabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, indiferent de denumirea pe care le-au dat-o părţile. Calificarea juridică exactă va fi pusă în discuţia părţilor. De la această 1 Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coordonatori), Flavius-Antoniu Baias, Violeta Belegante, Traian Briciu, Viorel Mihai Ciobanu, Claudiu Constantin Dinu, Bogdan Dumitrache, Gheorghe Florea, Maria Fodor, Iulian Gâlcă, Decebal-Adrian Ghinoiu, Cristina Irimia, Adina Nicolae, Marian Nicolae, Elevelina Oprina, Alina Rădoi, Mirela Stancu, Anişoara Ştefănescu, Mihaela Tăbârcă, Nicolae Turcu, Mircea Ursuţa, Gheorghe-Liviu Zidaru – Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol.I – art.1-526, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013.2 Mihaela Tăbârcă – op.cit., pp.143-144.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I regulă, art.22 alin.5 prevede o excepţie, şi anume, aceea că judecătorul nu va putea modifica denumirea sau temeiul juridic dacă părţile, în baza unui acord expres privind drepturi de care pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora limitează dezbaterile, dacă procedând astfel nu sunt încălcate drepturile sau interesele legitime ale altor persoane.

Potrivit art.22 alin.6 NCPC, judecătorul trebuie să pronunţe hotărârea având în vedere limitele învestirii sale, trebuind să aibă în vedere tot ceea ce s-a cerut. Sunt situaţii în care legea prevede că judecătorul trebuie să se pronunţe şi asupra unor aspecte, chiar dacă acestea nu au fost cerute de părţi.

De exemplu, în cazul procedurii divorţului, dacă soţii au copii minori, instanţa va avea obligaţia să se pronunţe cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti şi asupra contribuţiei copiilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar dacă soţii nu au solicitat acest lucru prin cererea de divorţ. Totodată, instanţa se va pronunţa din oficiu şi asupra numelui pe care îl vor purta soţii după divorţ.1

În situaţia în care legea îi recunoaşte judecătorului puterea de apreciere sau când dispune să se ţină cont de toate circumstanţele cauzei, acesta va trebui să aibă în vedere şi principiile generale ale dreptului, cerinţele echităţii şi buna-credinţă.

1.18 Respectul cuvenit justiţieiŞedinţele de judecată au un caracter solemn astfel încât persoanele

care sunt prezente în cadrul acestora au îndatorirea de manifesta respect faţă de instanţa de judecată şi de a nu tulbura desfăşurarea acestora. Pentru a se asigura acest deziderat, preşedintele completului poate lua măsurile prevăzute de lege pentru a asigura ordinea şi solemnitate şedinţei de judecată, acesta exercitând poliţia şedinţei.

Măsurile care pot fi dispuse de preşedintele completului în exercitarea poliţiei şedinţei sunt reglementate de art.217 CPC. Astfel, pentru asigurarea solemnităţii şi ordinii, preşedintele completului poate dispune: îndepărtarea din sală a persoanelor care nu au loc sau a celor care tulbură şedinţa, precum şi a acelor persoane care au o ţinută necuviincioasă, evacuarea din sală a părţii, îndepărtarea din sală a avocatului părţii dacă acesta este cel care tulbură liniştea şedinţei. De asemenea, preşedintele completului de judecată poate constata săvârşirea unei infracţiuni în timpul şedinţei, putând dispune identificarea şi reţinerea făptuitorului.

1.19 Respectarea principiilor fundamentaleConform art.20 judecătorului îi revine obligaţia de a respecta şi de a

asigura respectarea de către celelalte persoane a principiilor fundamentale prevăzute de NCPC, sub sancţiunile prevăzute de lege.

Nerespectarea principiilor fundamentale de către judecător poate constitui abatere disciplinară. Sancţiunile pot viza şi anularea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în urma încălcării principiilor procesului civil.2

1 Art.918 alin.2,3 NCPC.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I

PARTEA A II-A ACŢIUNEA CIVILĂ

2.1 Definiţia acţiunii civileNCPC introduce o serie de articole prin care defineşte acţiunea civilă,

chestiuni care nu erau reglementate de codul anterior, făcând doar obiectul cercetărilor din literatura de specialitate.

Acţiunea civilă este definită prin art.29 ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces.

Din această definiţie rezultă că acţiunea civilă cuprinde atât mijloacele procesuale menite să protejeze un drept subiectiv civil sau o altă situaţie juridică cât şi cele care sunt prevăzute de lege pentru asigurarea apărării într-un litigiu.

2 Dalia Narcisa Theohari, Marius Eftimie – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.56.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Pe cale de consecinţă acţiunea civilă cuprinde cererile în justiţie şi

apărările.Dreptul subiectiv este definit în literatura de specialitate ca fiind

posibilitatea recunoscută de lege unei persoane de a avea o anumită conduită şi de a pretinde o conduită corespunzătoare de la alte subiecte de drept, în sensul de a da, a face sau a nu face ceva, titularul dreptului având totodată şi posibilitatea de a apela la forţa coercitivă a statului pentru restabilirea dreptului său.1

Având în vedere definiţiile prezentate mai sus, rezultă că dreptul subiectiv cuprinde şi dreptul la acţiune care îi este recunoscut titularului în vederea protejării acestuia de încălcările aduse de subiectul pasiv. Între dreptul subiectiv şi acţiunea civilă există o strânsă legătură, natura juridică a dreptului va determina calificarea acţiunii în reală sau personală.2

Dreptul la acţiune nu are acelaşi înţeles cu acţiunea civilă şi nici noţiunea de drept subiectiv nu se confundă cu cea de acţiune civilă.

Totodată, în doctrină s-a subliniat în mod corect faptul că acţiunea civilă nu se confundă cu cererea de chemare în judecată, aceasta din urmă fiind unul din mijloacele procesuale pe care legea le recunoaşte pentru apărarea unui drept subiectiv sau a unei alte situaţii juridice. Acţiunea civilă cuprinde şi alte cereri care pot fi adresate justiţiei (cererea reconvenţională, cererile de intervenţie, cererile de chemare în garanţei) precum şi apărările.3

2.2 Elementele acţiunii civileElementele acţiunii civile sunt: părţile, obiectul şi cauza.2.2.1 Părţile acţiunii civile sunt titularul dreptului subiectiv

încălcat şi persoana despre care se pretinde că l-a împiedicat pe titular să-şi exercite dreptul potrivit legii sau cel care urmăreşte protecţia unei situaţii juridice şi cel împotriva căruia este pornită acţiunea în justiţie.

Are calitatea de parte a acţiunii civile cel care este subiect al raportului juridic dedus judecăţii şi nu reprezentantul acestuia.4

Potrivit normelor NCPC, părţile îşi pot exercita drepturile procesuale personal sau prin reprezentant legal, convenţional sau judiciar.

Calitatea de părţi în proces se dobândeşte în momentul în care s-a declanşat acţiunea civilă. Acestea vor avea denumiri diferite în funcţie de etapa procesuală: reclamant şi pârât în cazul cererii de chemare în judecată, apelant şi intimat în cazul cererilor de apel, recurent şi intimat în recurs, contestator şi intimat în cazul formulării unei contestaţii, revizuient şi intimat în cererile de revizuire şi creditor şi debitor în faza executării silite.

Referitor la părţile acţiunii civile trebuie să facem precizarea că pot avea această calitate şi terţii care intervin în litigiul dedus judecăţii fie din iniţiativă proprie, fie forţat, la iniţiativa altei părţi.5

1 Gheorghe Beleiu – Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1993, p.74.2 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.158.3 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.156.4 Viorel Mihai Ciobanu – op.cit., p.261.5 În acest sens, NCPC reglementează intervenţia voluntară (principală şi accesorie), chemarea în judecată a altei persoane care poate pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, chemarea în garanţie, arătarea titularului dreptului.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I 2.2.2 Obiectul acţiunii civileObiectul acţiunii civile este reprezentat de protecţia unui drept

subiectiv sau a unei alte situaţii juridice pentru care se apelează la justiţie şi asigurarea apărării părţilor în proces.

Determinarea în concret a obiectului acţiunii civile se poate realiza în funcţie de mijlocul procedural utilizat. Astfel, pentru determinarea obiectului cererii de chemare în judecată trebuie să ne raportăm la pretenţiile concrete care sunt indicate de părţile din proces. Astfel, cererea poate avea ca obiect revendicare unui bun, rezilierea sau rezoluţiunea unui contract, plata unei sume de bani, desfacerea căsătoriei prin divorţ. În cazul exercitării căilor de atac, obiectul constă în desfiinţarea hotărârii judecătoreşti atacate.1

2.2.3 Cauza acţiunii civileÎn doctrina anterioară intrării în vigoare a NCPC, au fost formulate mai

multe teorii privind noţiunea de cauză a acţiunii civile. Unii autori au considerat că aceasta reprezintă temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, iar potrivit unei alte opinii s-a apreciat că reprezintă conflictul sau neînţelegerea dintre părţi referitor la dreptul subiectiv.2

Cauza acţiunii civile reprezintă scopul urmărit de părţi prin promovarea acţiunii şi, respectiv, în formularea apărărilor.

Cauza acţiunii civile nu trebuie confundată cu cauza cererii de chemare în judecată. De exemplu, în situaţia în care se revendică un bun, partea acţionează în scopul de a stopa deţinerea ilegală a bunului de către o altă persoană şi de a redobândi posesia acestuia, iar temeiul juridic al cererii de chemare în judecată poate fi uzucapiunea, o succesiune sau un contract.

Identificarea elementelor acţiunii civile prezintă importanţă practică în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat şi excepţia de litispendenţă.

Excepţia autorităţii de lucru judecat se poate invoca în situaţia în care printr-o hotărâre judecătorească a fost soluţionat un litigiu, iar ulterior se introduce o nouă acţiune ale cărei elemente sunt identice cu cele ale cauzei iniţiale. Art.431 NCPC prevede că „nimeni nu poate sta în judecată de două ori, în aceeaşi calitate, în temeiul aceleaşi cauze şi pentru acelaşi obiect”.

Litispendenţa reprezintă situaţia în care o persoană este chemată în judecată în aceeaşi calitate, de aceeaşi parte, pentru aceeaşi cauză şi pentru acelaşi obiect prin mai multe cereri introduse la instanţe diferite sau la aceeaşi instanţă. Şi în acest caz, întâlnim o triplă identitate între elementele acţiunii civile – părţi, obiect, cauză, numai că spre deosebire de autoritatea de lucru judecat, în această situaţie nu a intervenit o hotărâre judecătorească cu privire la litigiu.

Excepţia de litispendenţă poate fi ridicată de părţi sau din oficiu, de instanţa de judecată, iar în cazul admiterii, dosarul va fi trimis spre soluţionare instanţei care a fost prima sesizată cu judecarea cauzei. În cazul în care instanţele sesizate prin cererile distincte nu sunt de acelaşi grad, dosarul va fi soluţionat instanţei care are un grad mai înalt.

1 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.160.2 Viorel Mihai Ciobanu – op.cit, p.263.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia litispendenţei implică

analiza elementelor acţiunii civile pentru a determina dacă între aceastea există identitate de părţi, cauză şi obiect. Dacă nu există identitate între aceste elemente, excepţiile vor fi respinse.

2.3 Cererile în justiţieCererile în justiţie sunt definite şi clasificate în art.30 NCPC. Potrivit

acestui articol „oricine are o pretenţie împotriva unei alte persoane sau urmăreşte soluţionarea în justiţie a unei situaţii juridice are dreptul să facă o cerere în faţa instanţei competente”.

Din definiţia dată de lege rezultă că cererile în justiţie sunt solicitările adresate instanţelor de judecată în vederea valorificării unei pretenţii faţă de altă persoană sau pentru soluţionarea în justiţie a unei situaţii juridice.

Cererile în justiţie îndeplinesc un dublu rol: în primul rând, transformă acţiunea civilă în proces iar, în al doilea rând, constituie actul de învestire al instanţei cu soluţionarea litigiului.1

Clasificarea cererilor în justiţieNCPC consacră patru tipuri de cereri în justiţie, şi anume: cereri

principale, accesorii, adiţionale şi incidentale.Potrivit legii, cererea principală este cererea introductivă de instanţă,

adică cea care declanşează procesul civil. Litigiul civil se porneşte prin introducerea cererii de chemare în judecată.

Cererea principală poate curpinde mai multe capete de cerere, care pot fi principale sau accesorii. În acest sens dispune şi art.198 NCPC care prevede că cererea de chemare în judecată poate cuprinde mai multe capete de cerere principale formulate împotriva aceleiaşi persoane.

Noţiunea de capăt de cerere principal este diferită de noţiunea de cerere principală, între acestea existând o relaţie de la parte la întreg, în sensul că cererea principală poate cuprinde mai multe capete de cerere principale.2

De asemenea, petitul acţiunii poate cuprinde şi capete de cerere accesorii, a căror soluţionare depinde de rezolvarea cererilor principale.

Cererile accesorii sunt cele a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal.

De exemplu, în cazul unei acţiuni de divorţ, capăt de cerere principal va fi desfacerea căsătoriei, dar poate cuprinde şi cereri accesorii cum ar fi: revenirea la numele anterior, exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere, etc.

Cererile accesorii pot fi cuprinse nu numai în cadrul cererii principale ci şi în cadrul celor incidentale, deoarece art.30 alin.4 prevede că sunt acele cereri care depind de rezolvarea unui capăt de cerere principal şi nu de rezolvarea unei cereri principale.3

Cererile adiţionale sunt cele prin care o parte din proces îşi modifică pretenţiile pe care le-a avut anterior.

1 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.78.2 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.79.3 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.78.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Noţiunea de cerere adiţională este nou introdusă prin dispoziţiile

NCPC, anterior intrării în vigoare a codului, cererile prin care părţile îşi modificau pretenţiile erau denumite în doctrină „cereri modificatoare”.1

Cererile adiţionale pot fi formulate numai cu privire la pretenţii care au fost solicitate anterior.2

Art.204 NCPC conţine dispoziţii privind modificarea cererilor de chemare în judecată, dispunând că reclamantul îşi poate modifica cererea numai până la primul termen de judecată la care este legal citat. Dacă introduce o cerere adiţională ulterior acestui moment, modificarea poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părţilor. Cererea modificată se formulează în scris, urmând a fi comunicată pârâtului. Potrivit alin.2, cererea se poate face şi verbal, urmând a fi consemnată în încheierea de şedinţă, în situaţia în care se îndreaptă greşeli materiale din cerere, când se măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii, atunci când se solicită contravaloarea obiectului cererii întrucât acesta a fost pierdut sau a pierit în timpul procesului sau atunci când se înlocuieşte o cerere în realizarea dreptului sau invers, dacă acţiunea în constatare este admisibilă.

Deşi dispoziţiile legale prezentate mai sus fac referire numai la situaţia în care reclamantul modifică cererea de chemare în judecată, nu trebuie să tragem concluzia că numai acesta poate formula cereri adiţionale, acestea putând fi introduse de orice parte din proces care a formulat o pretenţie. De exemplu, pârâtul care a formulat o cerere reconvenţională o poate modifica printr-o cerere adiţională.

Cererile incidentale sunt potrivit dispoziţiilor NCPC cele formulate în cadrul unui proces care este în curs de desfăşurare.

Ceea ce este definitoriu pentru aceste cereri este faptul că se referă la un litigiu deja pornit. În principiu, acestea conţin capete de cerere principale, fără a putea să le calificăm ca fiind cereri principale. În situaţia în care o cerere de acest fel este formulată pe cale separată, făcând obiectul unui proces distinct, vor fi considerate cereri principale.3

De exemplu, sunt cereri incidentale cererea reconvenţională care poate fi formulată de pârât în situaţia în care acesta are pretenţii proprii care derivă din acelaşi raport juridic sau strâns legate de acesta, cererea de chemare în garanţie, cererea de chemare în judecată a altor persoane sau cererea de intervenţie voluntară.

În cazul în care instanţa dispune din oficiu introducerea în cauză a unei terţe persoane, aceasta va fi dispusă prin încheiere, astfel încât, în literatura de specialitate, se consideră că nu este o cerere de chemare în judecată şi, pe cale de consecinţă, nu are caracterul unei cereri incidentale.4

1 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.78.2 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.255.3 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), pp.80-81.4. Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.81.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Cererile incidentale se soluţionează împreună cu cererea principală,

cu excepţia situaţiilor în care se dispune disjungerea, consecinţa fiind judecarea separată a cererilor.5

Importanţa clasificării cererilor în justiţieClasificarea cererilor în justiţie în funcţie de mijlocul procesual folosit

de părţi prezintă importanţă în ceea ce priveşte determinarea instanţei competente să le soluţioneze precum şi pentru determinarea căii de atac care se poate exercita cu privire la hotărârile prin care acestea au fost soluţionate.

Potrivit art.123 NCPC cererile accesorii, adiţionale şi cele incidentale se soluţionează de instanţa competentă să judece cererea principală, chiar dacă potrivit normelor de procedură acestea ar fi de competenţa materială ori teritorială a unei alte instanţe judecătoreşti. Excepţie de la această regulă fac cererile referitoare la insolvenţă sau concordatul preventiv pentru care legea prevede competenţa exclusivă a tribunalului în raza căruia este sediul debitorului.

În ceea ce priveşte determinarea instanţei competente în funcţie de valoarea obiectului cererii introductive de instanţă, regula consacrată de NCPC este aceea că instanţa se va determina în funcţie de valoarea obiectului cererii indicată în capătul principal de cerere. La stabilirea acestei valori nu se vor lua în calcul accesoriile pretenţiei principale, cum ar fi: dobânzi, penalităţi, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenţei şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii.2

Instanţa de judecată trebuie să se pronunţe prin hotărâre cu privire la toate cererile deduse judecăţii, neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.

Referitor la căile de atac, art.460 alin.2 NCPC prevede că în situaţia în care prin hotărâre, instanţa a soluţionat şi cereri accesorii, aceasta va fi supusă în întregime căii de atac prevăzută de lege pentru cererea principală. Potrivit alin.3, dacă au fost soluţionate mai multe cereri principale sau incidentale, iar pentru unele calea de atac este apelul şi pentru altele este recursul, hotărârea este supusă în întregime apelului, urmând ca hotărârea dată în apel să fie supusă recursului. O altă ipoteză vizată este aceea în care una din cereri principală sau incidentală nu este supusă nici apelului, nici recursului, soluţia cu privire la celelalte cereri e supusă căilor de atac prevăzute de lege.

2.4 ApărărileAcţiunea civilă cuprinde atât cererile în justiţie cât şi apărările.

Apărările sunt mijloacele procesuale prin care se urmăreşte combaterea

5 În ceea ce priveşte cerere reconvenţională, art.210 NCPC prevede că aceasta se judecă odată cu cererea principală, disjungerea putând fi dispusă dacă numai cererea principală este în stare de judecată. Totuşi, nu se poate dispune disjungerea în cazurile expres prevăzute de lege precum şi în situaţia în care judecarea ambelor cereri se impune pentru soluţionarea unitară a procesului.2 Art.98 alin.1, 2 NCPC.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I temeiniciei pretenţiilor formulate de una din părţi sau prin care se invocă neregularităţi în ceea ce priveşte respectarea normelor de procedură.

Potrivit art.31 NCPC apărările sunt de două feluri: de fond sau procedurale (de procedură).

Apărările de fond sunt mijloacele procesuale folosite de pârât în vederea combaterii temeiniciei cererii introduse de reclamant, în sensul că acesta poate contesta situaţia de fapt precum şi norma de drept material aplicabilă raportului juridic concret dedus judecăţii. Astfel, pârâtul formulează apărări prin care susţine că pretenţiile reclamantului nu sunt întemeiate, în sensul că situaţia de fapt invocată de reclamant nu corespunde adevărului. De exemplu, în cazul unei acţiuni în pretenţii prin care se solicită restituirea unei sume de bani, pârâtul se poate apăra arătând că a plătit acea sumă sau că nu a datorat-o niciodată.

Practic, prin aceste apărări, se urmăreşte respingerea acţiunii ca nefondată sau neîntemeiată, în urma analizei în fond a raportului juridic concret.1

Apărările procedurale se deosebesc de apărările de fond prin aceea că acestea sunt mijloace procedurale prin care pârâtul invocă neregularităţi procedurale, nepunând în discuţie fondul litigiului. Conform art.245, scopul acestor apărări este acela de a obţine anularea sau respingerea acţiunii, declinarea competenţei, amânarea litigiului sau refacerea unor acte de procedură.2

Apărările procedurale se referă la excepţiile procesuale şi la incidentele de procedură. Incidentele de procedură sunt acele apărări procedurale care nu pot fi considerate din punct de vedere strict terminologic ca fiind excepţii, de exemplu: recuzarea, strămutarea şi suspendarea. 3

Potrivit art.245 excepţia procesuală reprezintă mijlocul prin care partea interesată, instanţa de judecată sau procurorul invocă neregularităţi procedurale ce vizează compunerea completului de judecată sau constituirea acestuia, competenţa instanţei, procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune.

Având în vedere definiţia de mai sus, sunt excepţii de procedură: excepţia necompetenţei instanţei, nelegala compunere a completului de judecată, excepţia lipsei proceduri de citare, excepţia conexităţii, excepţia litispendenţei, etc.

Referitor la instanţa competentă să se pronunţe asupra apărărilor şi a excepţiilor art.124 alin.1 NCPC arată că este cea competentă să soluţioneze cererea principală.

În ceea ce priveşte incidentele procedurale, alin.2 prevede că acestea se soluţionează de instanţa în faţa căreia se invocă, cu excepţia situaţiilor în care legea prevede altfel.4

1 Mihaela Tăbârcă – op.cit, p.260.2 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.261.3 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.89.4 De exemplu, potrivit art.50 alin.2 NCPC, cererea de recuzare se va soluţiona de instanţa ierarhic superioară în cazul în care din cauza recuzării nu se poate alcătui completul de judecată.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I 2.5. Condiţiile de exercitare ale acţiunii civile:Condiţiile de exercitare ale acţiunii civile sunt prevăzute de dispoziţiile

art.32 NCPC. Acestea sunt:- Capacitatea procesuală;- Calitatea procesuală;- Formularea unei pretenţii;- Interesul.

Aceste condiţii enumerate de legiuitor trebuie să fie întrunite cumulativ şi trebuie să existe pe tot parcursul litigiului până la soluţionarea definitivă a cauzei. NPCP face precizarea că aceste condiţii trebuie să fie îndeplinite nu numai în cazul cererilor în justiţie, dar şi în cazul în care se formulează şi se susţin apărări.1

Capacitatea procesuală este reglementată prin dispoziţiile art.56-58 NCPC. Potrivit acestor prevederi legale, capacitatea procesuală este de folosinţă şi de exerciţiu.

În ceea ce priveşte capacitatea procesuală de folosinţă, art.56 NCPC dispune că orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate sta în judecată.

Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu prevederile NCC care defineşte capacitatea de folosinţă ca fiind aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii civile. Pe cale de consecinţă, capacitatea procesuală de folosinţă reprezintă aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi de a-şi asuma obligaţii pe plan procesual.

Persoana fizică dobândeşte capacitate de folosinţă de la naştere, putând dobândi drepturi de la data concepţiei dacă cel în cauză se naşte viu (capacitate de folosinţă anticipată). Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează la data morţii.2

În cazul persoanelor juridice, capacitatea de folosinţă se dobândeşte diferit, după cum acestea sunt supuse sau nu înregistrării. Pentru persoanele juridice care trebuie să fie înregistrate, capacitatea de folosinţă se dobândeşte de la data înregistrării, printr-una din modalităţile prevăzute de lege. În cazul persoanelor juridice care nu trebuie înregistrate, capacitatea de folosinţă este dobândită de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii unei alte condiţii prevăzute de lege. Legislaţia civilă prevede că şi persoanele juridice supuse înregistrării pot avea capacitate de folosinţă anticipată începând cu data actului prin care sunt înfiinţate, dar pot avea drepturi şi îşi pot asuma obligaţii numai în măsura în care este necesar pentru înfiinţarea lor valabilă.3

Cu privire la conţinutul capacităţii de folosinţă, NCC prevede că persoanele juridice pot avea orice drepturi şi obligaţii civile cu excepţia celor care potrivit naturii lor sau prevederilor legale nu pot aparţine decât persoanelor fizice.

1 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.163.2 Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este reglementată prin dispoziţiile art.34-36 NCC.3 Art.205 NCC.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Persoanele juridice au capacitate de folosinţă până la data încetării

acestora printr-una din modalităţile prevăzute de lege.1

Capacitatea de folosinţă era prevăzută în reglementarea anterioară în cadrul art.41 care prevedea că asociaţiile sau societăţile fără personalitate juridică puteau sta în judecată ca pârâte dacă aveau organe de conducere proprii.

Potrivit reglementării actuale, se recunoaşte capacitate procesuală de folosinţă asociaţiilor, societăţilor sau altor entităţi care nu au personalitate juridică, sub condiţia constituirii lor potrivit dispoziţiilor legale (art.56 alin.2 NCPC).

În situaţia în care una din părţile din litigiu nu are capacitate procesuală de folosinţă, acest fapt se poate invoca oricând pe parcursul procesului. Astfel, lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată atât în faţa instanţei de fond, cât şi în apel sau recurs. Invocarea pe parcursul procesului civil se realizează pe cale de excepţie sau, după caz, ca motiv de apel sau recurs.2

Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă este o excepţie de fond pentru că se referă la una din condiţiile de exercitare a acţiunii, absolută deoarece normele legale care reglementează condiţiile de exercitare a acţiunii civile au un caracter imperativ.3

Prin invocarea acestei excepţii, se urmăreşte respingerea acţiunii ca introdusă împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă, fără a se mai soluţiona fondul litigiului, astfel încât excepţia este peremptorie.

Sancţiunea care intervine pentru actele de procedură întocmite anterior de persoana lipsită de capacitate procesuală de folosinţă este nulitatea absolută.

Capacitatea procesuală de exerciţiu reprezintă aptitudinea unei persoane fizice sau juridice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile procesuale.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este definită de art.37 NCC ca fiind „aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile”.

În ceea ce priveşte persoana fizică, capacitatea de exerciţiu se dobândeşte de la împlinirea vârstei de 18 ani, moment la care aceasta devine majoră. Legislaţia civilă prevede şi posibilitatea emancipării minorului prin dobândirea capacităţii de exerciţiu anticipată, atunci când, pentru motive temeinice, instanţa de tutelă recunoaşte unui minor care a împlinit vârsta de 16 ani capacitate deplină de exerciţiu. Conform art.39 NCC, minorul dobândeşte prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu.

La împlinirea vârstei de 14 ani persoana fizică dobândeşte capacitate de exerciţiun restrânsă, ceea ce înseamnă la încheierea actelor juridice

1 Art.244 NCC prevede că „persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea ori declararea nulităţii, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege”.2 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.167.3 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.151.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I trebuie să aibă încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui ori autorizarea instanţei de tutelă.1

Conform dispoziţiilor NCC, sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu minorii care nu au împlinit vârsta de 16 ani precum şi persoanele puse sub interdicţie.

Persoanele juridice dobândesc capacitate de exerciţiu de la data constituirii, acestea exercitându-şi drepturile şi îndeplinindu-şi obligaţiile prin organele lor de administrare.2 Capacitatea de exerciţiu există până la data încetării persoanei juridice printr-unul din modurile prevăzute de lege.

Potrivit art.57 NCPC, părţile în procesul civil îşi pot exercita drepturile procesuale în nume propriu sau prin reprezentant, în afara cazurilor în care legea prevede altfel.

Lipsa capacităţii de exerciţiu a uneia din părţi nu produce aceleaşi efecte ca lipsa capacităţii procesuale de folosinţă.

În cazul în care una din părţi nu are capacitate procesuală de exerciţiu, aceasta poate fi parte într-un proces, dar nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată sau autorizată potrivit legii, sau după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea sau modul de organizare.

ReprezentareaConform art.80 alin.2 NCPC persoanele fizice lipsite de capacitate

procesuală de exerciţiu vor sta în judecată prin reprezentantul lor legal. Reprezentanţii legali ai minorilor sunt părinţii acestuia, tutorele sau cel care în reprezintă pe minorul dat în plasament. În ceea ce priveşte persoanele puse sub interdicţie, reprezentantul legal este tutorele sau curatorul special numit de instanţa de judecată până la soluţionarea acţiunii ce vizează punerea sub interdicţie judecătorească.3

Asistarea este prevăzută de NCC în cazul persoanelor fizice care au capacitate de exerciţiu restrânsă. Aşa cum am arătat anterior, pentru încheierea actelor juridice, minorii care au capacitate de exerciţiu restrânsă este necesară încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui ori, după caz, autorizarea instanţei de tutelă.

În cadrul procesului civil, minorul va avea calitatea de parte şi va fi citat în această calitate. Acesta va fi asistat de părinţi sau de tutore, care vor fi citaţi şi vor semna alături de minor cererile adresate instanţei de judecată. În situaţia în care minorul împlineşte vârsta de 14 ani în timpul judecării procesului, reprezentarea încetează, de la acea dată fiind înlocuită de asistare, motiv pentru care minorul va fi citat personal alături de părinţi sau tutore.4

Având în vedere dispoziţiile art.42 NCC, în procesele care privesc munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori profesia minorilor care au

1 Referitor la capacitatea de exerciţiu restrânsă, art.41 alin.3 NCC prevede şi faptul că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază sau acte de dispoziţie de o valoare mică care au un caracter curent şi se execută la data încheierii lor.2 Art.209 alin.1 NCC.3 Mihaela Tăbârcă – op.cit., pp.171-172.4 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.172.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I împlinit vârsta de 15 ani, minorul nu trebuie să fie asistat, deoarece acesta poate încheia acte juridice în aceste domenii singur, fără a avea nevoie de încuviinţare.

Autorizarea se referă la situaţia în care reprezentantul legal al persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu sau ocrotitorul legal al persoanei cu capacitate de exerciţiu restrânsă încheie acte procedurale de dispoziţie.

Conform art.81 alin.1, renunţarea la judecată ori la dreptul pretins, achiesarea la hotărâre, tranzacţia şi orice alt act procedural de dispoziţie se pot face de reprezentant numai în baza unui mandat special sau cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de judecată sau a autorităţii administrative competente. Totuşi, dacă instanţa consideră că aceste acte de dispoziţie făcute de reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie şi ai dispăruţilor, nu sunt în interesul persoanelor reprezentate, va putea dispune continuarea judecării cauzei.

Autorizarea dată de instanţă sau de autoritatea administrativă competentă trebuie să fie dată anterior încheierii actului procedural de dispoziţie.

Un alt caz de reprezentare reglementat de NCPC este curatela specială. Potrivit art.58 alin.1 situaţiile în care se poate institui curatela specială sunt:

- Pentru reprezentarea persoanei fizice lipsite de capacitate de exerciţiu, dacă aceasta nu are reprezentant legal şi există urgenţă cu privire la soluţionarea unei cauze;

Cele două condiţii trebuie să fie întrunite cumulativ, iar în ceea ce priveşte urgenţa instanţa va aprecia de la caz la caz dacă cerinţa este îndeplinită.1

În acest caz, instituirea curatelei speciale este o măsură temporară, aceasta încetând odată cu numirea unui reprezentant legal, potrivit legii.

- Dacă între reprezentantul legal şi cel reprezentat există un conflict de interese;

De exemplu, există conflict de interese în cazul în care un minor vine la moştenirea părintelui său împreună cu celalalt părinte. Având în vedere faptul că ambii au interese proprii în moştenire, se consideră că reprezentarea minorului trebuie să se realizeze de o altă persoană.

În cazul în care sunt mai mulţi copii minori cu interese contrare, se va desemna un curator pentru fiecare în parte.2

Într-o atare situaţie, mandatul curatorului special încetează dacă nu mai există conflictul de interese între reprezentant şi reprezentat.

- Dacă o persoană juridică sau o altă entitate fără personalitate juridică (asociaţiile, societăţile sau altele) este chemată în judecată şi nu are reprezentant;

În acest caz, curatela specială va fi instituită numai dacă persoana juridică sau entităţile la care face referire art.56 alin.2 au calitatea de pârâte.

1 Viorel Mihai Ciobanu – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord.Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.180; Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.175.2 Mihaela Tâbârcă – op.cit., p.175.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I În literatura de specialitate s-a precizat faptul că, persoana juridică trebuie să nu aibă reprezentant legal, iar nu reprezentant convenţional.1

Reprezentarea realizată de curator încetează la momentul desemnării organelor de administrare.

- Când o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu are reprezentant legal, sau atunci când între cel ce are capacitate de exerciţiu restrânsă şi reprezentant există un conflict de interese.Cu privire la aceste situaţii menţionăm că mandatul curatorului special

încetează fie la data desemnării unui reprezentant legal, fie la data la care nu mai există conflictul de interese.

Referitor la procedura de numire a curatorului special, art.58 alin.3 NCPC prevede că numirea se dispune de către instanţa care soluţionează procesul. Aceasta va numi unul dintre avocaţii anume desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătorească.

Curatela specială este un caz de reprezentare judiciară deoarece curatorul special se numeşte prin încheiere, de instanţa de judecată. Tot prin încheiere, instanţa va fixa cuantumul remuneraţiei provizorii şi modalitatea de plată. Remuneraţia fixată iniţial este provizorie, astfel încât, curatorul va putea solicita, la încetarea mandatului, majorarea acestuia în funcţie de activitatea desfăşurată. Potrivit OUG nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru2, avansarea remuneraţiei curatorului special se realizează de persoana ale cărei interese sunt ocrotite prin numirea curatorului, instanţa putând dispune ca plata acesteia să se realizeze de cealaltă parte, dacă o măsură de acest fel este în interesul continuării procesului.

Deşi curatorul special este un avocat, acesta nu îndeplineşte un mandat de avocat, legea prevăzând că în aceste situaţii curatorul are toate drepturile şi obligaţiile prevăzute pentru reprezentantul legal.

Excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie şi poate fi invocată în orice stare a procesului.3

Invocarea acesteia se poate face atât de partea care nu are capacitate de exerciţiu cât şi de cealaltă parte. De asemenea, poate fi invocată de instanţă din oficiu sau de procuror.4

În ceea ce priveşte sancţiunea aplicabilă actelor de procedură îndeplinite fără respectarea regulilor privind reprezentarea, asistarea sau curatela, art.57 alin.4 NCPC prevede că sunt anulabile, de unde rezultă faptul că intervine nulitatea relativă. În acest caz, legea prevede posibilitatea confirmării tuturor actelor sau a numai unora dintre ele de către reprezentantul sau ocrotitorul legal. În acest sens, instanţa de judecată va acorda un termen pentru confirmarea actului, iar în ipoteza în care acesta nu este confirmat se va proceda la anularea lui.

Calitatea procesuală1 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.176.2 Publicată în M.Of. al României, Partea I, nr.392 din 29 iunie 2013.3 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.157.4 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.180.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I O altă condiţie prevăzută de lege pentru exercitarea acţiunii civile este

calitatea procesuală. Potrivit art.36 NCPC calitatea procesuală se referă la identitatea dintre părţile litigiului şi subiectele raportului juridic concret dedus judecăţii.

Aşa cum arătam anterior, acţiunea civilă este strâns legată de dreptul subiectiv şi din acest motiv trebuie să regăsim identitatea dintre părţile procesului civil şi subiectele raportului juridic.

Calitatea procesuală este activă şi pasivă. Calitatea procesuală activă aparţine celui care este titularul dreptului

subiectiv ce formează conţinutul raportului juridic litigios, iar calitate procesuală pasivă are cel care este obligat în baza raportului juridic. În cazul în care acţiunea civilă se referă la situaţii juridice pentru a căror realizare este obligatorie calea justiţiei, beneficiază de calitate procesuală activă cel care se poate prevala de acest interes, calitate procesuală pasivă revenindu-i celui faţă de care se poate realiza interesul.1

Legea prevede faptul că este în sarcina reclamantului justificarea calităţii procesuale, atât activă cât şi pasivă. Justificarea calităţii procesuale trebuie realizată prin cererea introductivă, reclamantul având obligaţia de a indica în cadrul acesteia obiectul acesteia precum şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază acţiunea sa. Instanţa de judecată trebuie să verifice dacă condiţia calităţii procesuale este îndeplinită, putând invoca din oficiu excepţia lipsei calităţii procesuale.2

Trebuie menţionat şi faptul că justificarea calităţii procesuale nu se confundă cu existenţa sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor afirmate, aceasta fiind o chestiune de fond.3

Conform normelor de procedură civilă, au legitimare procesuală şi alte subiecte de drept: persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi care deşi nu au un interes personal, acţionează fie în vederea apărării drepturilor sau intereselor legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale, fie pentru ocrotirea unui interes de grup sau a unui interes general. Aceste subiecte de drept beneficiază de legitimare procesuală numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege, motiv pentru care este denumită legitimare procesuală legală.4

Pentru aceste subiecte de drept, art.37 NCPC consacră atât legitimare procesuală activă cât şi pasivă, deoarece se prevede că acestea pot introduce cereri sau se pot formula apărări.

Legea recunoaşte calitate procesuală activă unor alte persoane decât cele care au un interes personal în cazul acţiunilor care vizează stabilirea filiaţiei faţă de mamă, acestea putând fi promovate sau continuate de moştenitorii copilului.5 De asemenea, acţiunea în stabilirea paternităţii

1 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.101..2 Viorel Mihai Ciobanu – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord.Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae),p.131.3 Art.36 NCPC.4 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.189.5 Art.423 alin.2 NCC.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I copilului din afara căsătoriei poate fi pornită sau continuată de moştenitorii copilului în condiţiile legii.1 Potrivit art.429 NCC acţiunea în tăgada paternităţii poate fi promovată de către soţul mamei, de mamă, de tatăl biologic sau de copil, putând fi pornită sau continuată de moştenitorii acestora.

În ceea ce priveşte autorităţile, menţionăm faptul că potrivit art.92 alin.1 NCPC procurorul are legitimare procesuală activă, putând porni orice acţiune civilă, când acest lucru este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale dispăruţilor sau ale persoanelor puse sub interdicţie, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Legitimarea procesuală activă îi este recunoscută şi Avocatului Poporului potrivit dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ. Astfel, potrivit art.1 alin.3 din Legea nr.554/2004, Avocatul Poporului poate sesiza instanţa de contencios administrativ dacă consideră că ilegalitatea unui act sau refuzul autorităţii administrative de a-şi îndeplini atribuţiile nu poate fi înlăturat decât prin justiţie.

Potrivit dispoziţiilor constituţionale şi Legii nr.554/20042 privind contenciosul administrativ, prefectul poate promova acţiuni împotriva actelor administrative pe care le consideră nelegale, emise de autorităţile administraţiei publice locale.

Transmiterea calităţii procesualeÎn conformitate cu dispoziţiile art.38 NCPC, calitatea de parte într-un

proces civil se poate transmite unor alte persoane, prin transmiterea drepturilor sau situaţiilor juridice deduse judecăţii, în condiţiile prevăzute de lege. Transmiterea calităţii de parte se poate realiza legal sau convenţional.

Transmiterea legalăÎn cazul persoanelor fizice, transmiterea legală se realizează prin

moştenire, potrivit normelor Codului civil. Moştenirea reprezintă transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către alte persoane, în acest mod putând fi transmisă şi calitatea de parte într-un litigiu. Moştenitorul va dobândi în litigiu calitatea pe care o avea autorul său.

În ceea ce priveşte persoanele juridice, transmiterea legală a drepturilor litigioase se poate realiza prin reorganizarea persoanei juridice. Conform dispoziţiilor art.233 NCC, reorganizarea unei persoane juridice se poate realiza prin fuziune3, divizare4 sau transformare5.

Fuziunea are drept efect transferul drepturilor şi obligaţiilor din patrimoniul unei persoane juridice în patrimoniul persoanei juridice ce a absorbit-o sau în patrimoniul persoanei juridice nou înfiinţate prin contopire.

1 Art.425 alin 2 NCC.2 Publicată în M.Of. al României, Partea I, nr.1154 din 7 decembrie 2004.3 Fuziunea se realizează prin absorbţia unei persoane juridice de către o altă persoană juridică ori prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o altă persoană juridică nouă (art.234 NCC).4 Divizarea totală constă în împărţirea patrimoniului unei persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice iar divizarea parţială se realizează prin transmiterea unei părţi din patrimoniul persoanei juridice, care continuă să existe, către una sau mai multe persoane juridice (art.236 NCC).5 Transformarea persoanei juridice reprezintă situaţia în care aceasta îşi încetează existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice (art.241NCC).Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Prin divizare se transmite patrimoniul unei persoane juridice către

două sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se înfiinţează prin divizare, urmând ca aceste persoane juridice să preia drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţii.

Transformarea are drept efect transferul drepturilor şi obligaţiilor din patrimoniul persoanei juridice care îşi încetează existenţa în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate, pe această cale putând fi transferate şi drepturi litigioase.

Transmiterea convenţională a calităţii de parte în proces se poate realiza prin următoarele modalităţi:

- vânzarea, donarea bunului care face obiectul litigiului, caz în care dobânditorul (cumpărătorul sau donatarul) va avea calitatea de reclamant sau pârât pe care a avut-o vânzătorul sau donatorul;

- cesiunea de creanţă, caz în care cesionarul va dobândi calitatea pe care o avea cedentul;

- preluarea de datorie, situaţie în care cel care a preluat datoria va dobândi calitatea de pârât în litigiul pornit de creditor;

- novaţia prin schimbare de debitor prin care un debitor nou îl înlocuieşte pe cel iniţial, care este eliberat de creditor stingându-se în acest mod obligaţia iniţială;1

- novaţia prin schimbare de creditor care are drept efect înlocuirea creditorului iniţial cu altul, debitorul fiind eliberat faţă de creditorul iniţial, stingându-se obligaţia veche;2

- subrogaţia personală, caz în care persoana care plăteşte în locul debitorului este subrogat în drepturile creditorului.Efectele transmiterii calităţii procesualeArt.39 NCPC este intitulat „Situaţia procesuală a înstrăinătorului şi a

succesorilor săi” şi reglementează mai multe ipoteze în care calitatea de parte într-un litigiu a fost transmisă unei alte persoane.

Prima situaţie vizată de dispoziţiile art.39 se referă la cazul în care dreptul litigios a fost transmis, pe parcursul procesului, prin acte între vii cu titlu particular (de exemplu: contract de vânzare-cumpărare, donaţie, schimb, etc.). Într-o atare situaţie, legiuitorul prevede că judecarea cauzei se va face în continuare între părţile iniţiale.

Cea de-a doua ipoteză se referă la transmiterea dreptului litigios în cursul procesului prin acte cu titlu particular pentru cauză de moarte (legat cu titlu particular). Având în vedere faptul că, la moartea unei persoane, patrimoniul acesteia este transmis unor alte persoane, judecata va continua cu introducerea în cauză a succesorului universal sau cu titlu universal al persoanei decedate care va prelua calitatea procesuală avută de autorul său.

Potrivit art.39 alin.2 NCPC, dobânditorul cu titlu particular are obligaţia de a interveni în cauză dacă are cunoştinţă de proces. Dacă nu intervine voluntar, acesta poate din introdus în cauză la cerere sau din oficiu,

1 Art.1609 alin.2 NCC.2 Art.1609 alin.3 NCC.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I dispoziţiile art.78-79 NCPC fiind aplicabile deoarece în acest caz introducerea forţaţă în cauză este expres prevăzută de lege.1

După intervenţie, dobânditorul dreptului litigios va avea calitatea de parte şi va participa la proces având aceeaşi calitate procesuală pe care o are şi cel de la care a dobândit dreptul.2

În aceste situaţii, instanţa de judecată va decide, în funcţie de împrejurări şi având în vedere şi poziţia celorlalte părţi, dacă înstrăinătorul sau succesorul universal sau cu titlu universal va rămâne sau nu parte în litigiu. În ipoteza în care acesta este scos din litigiu, nu va mai figura ca parte în proces, iar judecarea litigiului va continua cu succesorul cu titlu particular. Normele de procedură civilă prevăd că dobânditorul cu titlu particular va prelua cauza în stadiul în care aceasta se afla la momentul la care a intervenit sau la care a fost introdus în cauză.

Potrivit art.39 alin.3 NCPC, hotărârea pronunţată împotriva înstrăinătorului sau succesorului universal sau cu titlu universal va produce efecte de drept şi cu privire la succesorul cu titlu particular, aceasta fiindu-i opozabilă întotdeauna, cu excepţia situaţiilor în care terţul a dobândit dreptul cu bună credinţă şi nu mai poate fi evins de adevăratul titular.

Excepţia lipsei calităţii procesuale este o excepţie de fond deoarece vizează una din condiţiile de exercitare a acţiunii civile, absolută pentru că calitatea procesuală este guvernată de norme de ordine publică şi peremptorie pentru că prin invocarea acesteia se urmăreşte respingerea acţiunii fie ca formulată de o persoană care nu are calitate procesuală activă, fie ca introdusă împotriva unei persoane ce nu are calitate procesuală pasivă.3

Această excepţie poate fi invocată de părţi, de procuror sau din oficiu de instanţa de judecată oricând în timpul procesului, atât în primă instanţă cât şi în căile de atac.4

În cazul în care a fost invocată şi excepţia lipsei capacităţii procesuale, excepţia lipsei calităţii procesuale active sau pasive va avea un caracter subsidiar, prioritate având lipsa capacităţii procesuale.

Formularea unei pretenţiiPotrivit art.32 alin.1 lit.c NCPC, formularea unei pretenţii este o

condiţie de exercitare a acţiunii civile. În reglementarea anterioară era folosită sintagma „afirmarea unui

drept”, aceasta fiind înlocuită deoarece prin mijloacele procesuale ce compun acţiunea civilă sunt protejate nu numai drepturi subiective ci şi situaţii juridice pentru realizarea cărora este necesară apelarea la justiţie. 5

1 Viorel Mihai Ciobanu – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord.Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.144.2 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.220.3 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.114.4 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.222.5 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.90.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Această condiţie reiese şi din dispoziţiile art.30 alin.1 care prevede că

oricine are o pretenţie sau urmăreşte rezolvarea în justiţie a unei situaţii juridice trebuie să introducă o cerere la instanţa competentă.

Dreptul subiectiv civil trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:1

- să fie prevăzut şi protejat de lege;- să fie exercitat în limitele materiale şi juridice impuse de lege,

depăşirea acestor limite semnificând abuz de drept;- să fie exercitat cu bună-credinţă;- să fie actual, în sensul că nu este supus unui termen suspensiv sau

unei condiţii suspensive. În cazul în care dreptul nu este actual, oricare din părţi, procurorul sau

instanţa din oficiu pot invoca excepţia prematurităţii iar admiterea acesteia va conduce la respingerea cererii ca prematur introdusă. Excepţia prematurităţii este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie şi poate fi ridicată oricând în timpul procesului.2

Hotărârea prin care se admite excepţia prematurităţii nu beneficiază de autoritate de lucru judecat, deoarece prin aceasta nu se soluţionează fondul litigiului, reclamantul având posibilitatea de a sesiza din nou instanţa cu aceeaşi cerere după momentul împlinirii termenului suspensiv.3

În legătură cu ultima condiţie pe care trebuie să o îndeplinească dreptul subiectiv civil a cărui protecţie se solicită, normele de procedură civilă prevăd şi excepţii reglementate prin dispoziţiile art.33 şi 34.

Dacă dreptul subiectiv este afectat de un termen care nu este împlinit, pot fi exercitate acţiuni preventive în situaţiile prevăzute de art.34 NCPC.

Astfel, cererea de predare a unui bun la termen poate să fie formulată înainte de împlinirea termenului convenit de părţi.

De asemenea, se poate solicita, înainte de împlinirea termenului, executarea la termen a obligaţiei de întreţinere sau alte prestaţii periodice.

Este admisibilă şi acţiunea prin care se solicită executarea la termen a unor obligaţii, înainte de împlinirea acestui termen, în cazurile în care se constată că prin cerere poate fi preîntâmpinată o pagubă însemnată care s-ar putea produce dacă petentul ar aştepta împlinirea termenului.

Admiterea unei acţiuni preventive nu este de natură să prejudicieze interesele celeilalte părţi deoarece punerea în executare a hotărârii se va face, în toate cazurile, la împlinirea termenului prevăzut pentru executarea obligaţiei.4

Interesul de a acţionaNCPC prevede în conţinutul art.32 faptul că orice cerere poate fi

formulată dacă autorul acesteia justifică un interes. Art.33 NPCP nu defineşte noţiunea de interes dar, în cuprinsul său, se arată condiţiile pe care acesta trebuie să le îndeplinească.

1 Mihaela Tăbârcă – op.cit., pp.223-224.2 Mihaela Tăbârcă – op.cit., pp.229-230.3 Viorel Mihai Ciobanu – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord.Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.120.4 Viorel Mihai Ciobanu – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord.Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.120.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Interesul de a acţiona este definit în literatura de specialitate ca fiind

folosul concret pe care o parte urmăreşte să-l obţină prin exercitarea măsurilor procesuale cuprinse în acţiunea civilă.1

Interesul poate fi patrimonial, atunci când se urmăreşte obţinerea unui folos material şi nepatrimonial când folosul este unul moral.

Astfel, condiţia interesului trebuie să fie îndeplinită nu numai la promovarea acţiunii civile ci şi în ceea ce priveşte celelalte mijloace procesuale puse de lege la dispoziţia părţilor (de exemplu: la interesul trebuie să existe şi în cazul susţinerii apărărilor, exercitării căilor de atac, precum şi în faza executării silite a hotărârii).2

Potrivit art.33 NCPC interesul de a acţiona trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

a) să fie determinat, în sensul că folosul urmărit trebuie să fie unul concret, nu unul abstract.

b) să fie legitim, adică să nu contravină dispoziţiilor legale.c) să fie personal, în sensul că trebuie să aparţină celui care utilizează

mijlocul procesual. Aşa cum am arătat în secţiunea dedicată calităţii procesuale, legea recunoaşte, în unele cazuri expres prevăzute, legitimare procesuală în cazul unor alte persoane, organizaţii, autorităţi şi instituţii, care nu au un interes personal, dar care pot acţiona pentru ocrotirea drepturilor şi intereselor unor persoane aflate în situaţii speciale sau pentru protejarea unui interes de grup sau general. În astfel de situaţii, nu poate fi invocată lipsa interesului de a acţiona.

d) să fie născut şi actual. Dacă dreptul subiectiv civil al cărui protecţie se urmăreşte este actual atunci şi interesul de a acţiona este născut şi actual. Există posibilitatea ca dreptul subiectiv să nu fie actual, dar să existe interesul de a acţiona, cum e cazul acţiunilor preventive prevăzute de art.34 NCPC. Totuşi, potrivit art.33 teza a II-a, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, pot fi formulate cereri pentru a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau în scopul de a preîntâmpina o pagubă iminentă care nu ar putea fi reparată.În cazul în care condiţia interesului de a acţiona nu este îndeplinită,

cererea sau apărarea va fi respinsă ca lipsită de interes. Excepţia lipsei de interes se poate invoca în orice fază a procesului, aceasta fiind o excepţie de fond, absolută şi peremptorie.

Potrivit art.40 alin.2, nerespectarea dispoziţiilor legale privind interesul de a acţiona poate atrage şi alte sancţiuni prevăzute de lege, persoana prejudiciată putând solicita despăgubiri potrivit normelor dreptului comun.

2.6 Clasificarea cererilor în justiţieCererile în justiţie pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii.I. În funcţie de scopul material urmărit de reclamant cererile pot fi:

în realizare, în constatare, în constituire de drepturi.

1 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.90.2 Viorel Mihai Ciobanu – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord.Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.120.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Cererile în realizare sunt cunoscute în doctrină şi sub denumirea de

cereri în condamnare, în adjudecare sau în executare.1

Prin cererile în realizare reclamantul urmăreşte obligarea pârâtului la respectarea dreptului subiectiv invocat, iar în cazul în care acest fapt nu mai este posibil, solicită obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.

Cererile în constatare este aceea prin care persoana care justifică un interes solicită constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea în constatare poate fi pozitivă, în cazul în care reclamantul solicită recunoaşterea unui drept al său şi negativă, atunci când reclamantul solicită constatarea inexistenţei unui drept al pârâtului.2

Potrivit art.35 NCPC o cerere în constatare poate fi primită doar în cazul în care reclamantul nu mai poate solicita realizarea dreptului prin orice mijloc prevăzut de lege. Din această prevedere rezultă faptul că cererile în constatare au un caracter subsidiar.3

Cererea în constituire de drepturi sau în transformare reprezintă cererea prin care reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte pe care le invocă pentru a crea o nouă situaţie juridică între părţi. De exemplu, sunt cereri în constituire de drepturi: cererea de divorţ, cererea de încuviinţare a adopţiei, cererea de punere sub interdicţie, etc. De regulă, hotărârile pronunţate cu privire la astfel de cereri produc efecte juridice numai pentru viitor, dar sunt şi situaţii în care acestea produc efecte şi pentru trecut, de pildă anularea căsătoriei sau tăgada paternităţii.4

II. În funcţie de natura dreptului cererile pot fi:- patrimoniale;- nepatrimoniale.III. Aşa cum am arătat anterior, cererile în justiţie pot fi clasificate şi în

funcţie de calea procedurală aleasă pentru valorificarea dreptului în:- principale; - accesorii;- adiţionale;- incidentale.

1 Viorel Mihai Ciobanu – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord.Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.122.2 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.97.3 Viorel Mihai Ciobanu – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord.Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.122.4 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.101.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I

PARTEA A III-A PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL

3.1 JUDECĂTORULPotrivit art.126 din Constituţie, în România justiţia este realizată prin

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe de judecată.Conform dispoziţiilor art.2 alin.2 din Legea nr.304/2004 instanţele de

judecată sunt: judecătoriile, tribunalele, instanţele militare, tribunalele specializate, curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În funcţie de normele de procedură civilă, litigiile vor intra în competenţa de soluţionare a uneia dintre instanţele mai sus menţionate.

Cauzele civile sunt soluţionate de complete de judecată alcătuite conform regulilor prevăzute în Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară cu modificările şi completările ulterioare.

Completele de judecată sunt stabilite de colegiile de conducere ale instanţelor la începutul fiecărui an.

În ceea ce priveşte compunerea completelor de judecată, art.54 din Legea nr.304/2004 precizează că în primă instanţă, litigiile din competenţa judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel se soluţionează de un complet format dintr-un singur judecător, excepţie făcând litigiile privind conflictele de muncă şi asigurările sociale.1 Potrivit aceluiaşi articol, apelurile se soluţionează de un complet format din doi judecători, iar recursurile de un complet compus din trei judecători. În cazul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completele sunt compuse din trei judecători din cadrul aceleaşi secţii.

Repartizarea cauzelor la completele de judecată se face în mod aleatoriu, prin sistem informatizat.

1 În cazul litigiilor privind conflictele de muncă şi asigurările sociale, în primă instanţă, completele sunt compuse dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari care au un vot consultativ la deliberare şi semnează hotărârile pronunţate.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I IncompatibilităţiCu privire la judecător, ca participant la procesul civil, NCPC enumeră

situaţiile în care un judecător este în stare de incompatibilitate cu privire la soluţionarea unui litigiu civil. Situaţiile de incompatibilitate sunt instituite de legiuitor pentru a se asigura soluţionarea corectă a cauzelor civile, considerându-se că în astfel de cazuri un judecător nu poate fi imparţial. În cazurile prevăzute de art.41 şi 42 NCPC se prezumă că imparţialitatea judecătorului este afectată şi, din acest motiv, persoana aflată în vreuna din aceste situaţii nu poate soluţiona litigiul.

Reglementarea cazurilor de incompatibilitate sunt create premisele respectării dreptului la un proces echitabil care implică soluţionarea cauzei de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege.

În legislaţia în vigoare, cazurile de incompatibilitate sunt reglementate în două articole ale NCPC.

Art.41 este intitulat „Cazuri de incompatibilitate absolută” şi cuprinde două situaţii în care judecătorul nu poate participa la soluţionarea unei cauze.

Potrivit alin.1 „judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care a soluţionat cauza nu mai poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare”

Cel de-al doilea caz de incompatibilitate absolută vizează judecătorul care a avut calitatea de martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeaşi cauză.

Remarcăm faptul că art.41 se referă la situaţii care privesc pe judecător, iar art.42 vizează şi alte persoane care se află în anumite relaţii cu acesta.

Art.42 NCPC este intitulat „Alte cazuri de incompatibilitate absolută”1

şi conţine situaţii în care un judecător este incompatibil cu privire la soluţionarea unui litigiu. Deşi poartă această denumire, se consideră că în practică acestea vor fi considerate cazuri de incompatibilitate relativă.2

1)Primul caz de incompatibilitate este antepronunţarea. Aceasta desemnează situaţia în care judecătorul şi-a exprimat anterior părerea cu privire la speţa pe care este chemat să o soluţioneze. Pentru a putea fi aplicabil acest text este necesar ca antepronunţarea să se refere la soluţia ce va fi dispusă în dosarul respectiv.

Nu este atrasă starea de incompatibilitate în cazul în care un judecător a pronunţat o hotărâre într-un alt dosar în care a fost invocată aceeaşi chestiune de drept sau în cazul în care a publicat un articol de specialitate ce avea ca subiect problema de drept pusă în discuţie.3

1 În varianta iniţală a NCPC art.41, actualmente art.42 era intitulat „Alte cazuri de incompatibilitate”. Prin Legea nr.76/2012 acest articol nu a fost modificat, dar în varianta oficială publicată în M.Of. nr.545 din 3 august 2012 art.42 apare sub denumirea de „Alte cazuri de incompatibilitate absolută”.2 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.122.3 Ioan Leş – op.cit., pp.103-104.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I NCPC face precizarea că punerea în discuţia părţilor a unor chestiuni

de fapt şi de drept nu atrage starea de incompatibilitate. De asemenea, nu se consideră că s-a antepronunţat judecătorul în cazul în care a respins excepţii de procedură invocate de părţi sau în situaţia în care a respins cererea de administrare a unor probe.

2) Potrivit art.42 alin.1 pct.2 judecătorul este incompatibil să soluţioneze o cauză atunci când există împrejurări din care reiese temerea justificată că acesta, soţul, ascendenţii sau descendenţii lor sau afinii1 lor, au un interes legat de speţa dedusă judecăţii.

Interesul poate exista independent de situaţia în care judecătorul, soţul, descendenţii sau ascendenţii sau afinii lor sunt sau nu părţi în litigiul respectiv.2

Întrucât legea nu face nicio precizare referitoare la interes, se consideră că acesta poate fi material sau moral, direct sau indirect.3

3) Un judecător este incompatibil să soluţioneze o cauză atunci când este soţ, rudă sau afin până la gradul IV inclusiv cu avocatul sau reprezentantul unei părţi ori dacă este căsătorit cu fratele sau sora soţului uneia dintre aceste persoane.

Pentru a putea fi invocat acest caz de incompatibilitate nu prezintă importanţă dacă rudenia dintre judecător şi persoanele menţionate este firească sau de sânge sau dacă este din adopţie sau civilă.4

4) Judecătorul este incompatibil atunci când soţul sau chiar fostul soţ al acestuia este rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu una din părţile din litigiu.

5) Un alt caz de incompatibilitate este cel în care judecătorul, soţul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor sunt părţi într-un proces care se judecă la instanţa la care una din părţi este judecător.

6) De asemenea, există incompatibilitate în cazul în care între judecător, soţul său ori rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor şi una din părţi a existat un proces penal cu cel mult 5 ani înainte de a fi desemnat să soluţioneze cauza. Potrivit art.42 alin.1 pct.6, dacă este vorba despre o plângere penală formulată de părţi în timpul procesului, judecătorul va fi incompatibil numai în situaţia în care se pune în mişcare acţiunea penală împotriva sa.

7) Incompatibilitatea judecătorului este atrasă de situaţia în care este tutore sau curator al uneia din părţi.

Tutela şi curatela sunt instituţii prin care se urmăreşte ocrotirea persoanelor fizice care se află în unele situaţii speciale. Tutorele şi curatorul reprezintă persoanele fizice şi trebuie să acţioneze numai în interesul lor, astfel încât se prezumă că judecătorul aflat într-o astfel de situaţie nu poate fi imparţial. De remarcat este faptul că legiuitorul impune ca această calitate să

1 Potrivit art.407 NCC afinitatea reprezintă legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ.2 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.288.3 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.124.4 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.289.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I aparţină numai judecătorului, nu şi altor persoane precum soţul sau rudele acestora.

8) Judecătorul este incompatibil dacă el, soţul, ascendenţii sau descendenţii lor au primit daruri sau promisiuni de daruri sau alte avantaje de la una din părţi.

Întrucât dispoziţiile referitoare la incompatibilitate sunt de strictă interpretare, acest text nu se aplică şi în cazul altor rude, cum ar fi colateralii sau afinii.1

9) Există incompatibilitate şi în cazul în care el, soţul său sau una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor se află în relaţii de duşmănie cu una dintre părţi, soţul ori rudele acestuia până la gradul patru inclusiv.

10) Un alt caz de incompatibilitate vizează situaţia în care un judecător este desemnat să soluţioneze o cale de atac formulată într-un dosar la judecarea căruia a participat, înaintea altei instanţe, în calitate de judecător sau procuror, soţul sau o rudă a sa până la gradul al IV-lea inclusiv.

11) Judecătorul este incompatibil dacă este soţ sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv sau afin cu un alt membru al completului de judecată.

Pct.12 dacă soţul, o rudă sau un afin până la gradul al patrulea inclusiv a reprezentat sau asistat partea în aceeaşi pricină înaintea alte instanţe.

13) În fine, spre deosebire de reglementarea anterioară, NCPC prevede că un judecător este incompatibil şi în alte cazuri în care există elemente ce conduc în mod întemeiat la naşterea unor îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului.

De exemplu, NCPC nu a preluat cazul de incompatibilitate prevăzut anterior de CPC în art.27 pct.4 care se referă la situaţia în care el, soţul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv au o pricină asemănătoare cu cea care se judecă. Dacă există o astfel de situaţie şi sunt îndeplinite condiţiile legate de existenţa unor elemente ce nasc îndoieli întemeiate cu privire la imparţialitatea judecătorului poate fi invocat pct.13 al art.42.

De asemenea, art.42 pct.13 poate fi invocat şi în situaţiile prevăzute la pct.3,4,5,6,9,11 şi 12 dacă este vorba despre rude de grad mai mare decât al patrulea.

Prevederile art.42 alin.1 se aplică şi în cazul concubinilor.Cazurile de incompatibilitate prevăzute de art.41 şi art.42 NCPC se

aplică şi altor participanţi la procesul civil, şi anume procurorilor, magistraţilor asistenţi, asistenţilor judiciari şi grefierilor.

Abţinerea şi recuzareaDacă se constată existenţa vreunui caz de incompatibilitate

judecătorul se poate abţine sau poate fi recuzat, la cererea părţilor. Recuzarea nu poate fi solicitată decât cu privire la judecătorii care fac parte din completul de judecată căruia i-a fost repartizată cauza spre soluţionare.

1 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.291.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I În ceea ce priveşte abţinerea, art.43 NCPC prevede că atunci când un

judecător are cunoştinţă de faptul că se află într-unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege are obligaţia de a se abţine de la soluţionarea acelei cauze. Declaraţia de abţinere se poate face în scris sau verbal în şedinţă, caz în care aceasta va fi consemnată în încheiere.

O prevedere nou introdusă prin NCPC este aceea referitoare la obligaţia grefierului de a verifica, înainte de primul termen de judecată, dacă judecătorul se află într-una din cauzele de incompatibilitate prevăzute de art.41. Verificarea se realizează în baza actelor din dosarul cauzei, iar dacă se constată existenţa unui atfel de caz, grefierul va întocmi un referat în care va consemna acest aspect.

Recuzarea reprezintă situaţia în care părţile solicită înlăturarea unui judecător de la soluţionarea unei cauze, motivat de faptul că acesta este incompatibil. Cererea de recuzare poate fi formulată de oricare din părţi. Potrivit art.44 NCPC, recuzarea judecătorului trebuie să fie solicitată înainte de începerea dezbaterilor. Totuşi, în situaţia în care cauza de incompatibilitate a apărut sau a fost cunoscută de părţi după începerea dezbaterilor, recuzarea trebuie solicitată de îndată ce motivele au fost cunoscute.

Părţile trebuie să formuleze o cerere de recuzare fie verbal în şedinţa, fie în scris. Cererea trebuie să fie motivată, fiind obligatoriu indicarea cazului de incompatibilitate semnalat. Cererea trebuie să fie întemeiată pe unul din motivele prevăzute de art.41 şi 42 NCPC, în caz contrar va fi respinsă ca inadmisibilă.

Recuzarea nu poate viza decât judecătorii care intră în componenţa completului care a fost învestit cu soluţionarea cauzei respective, cererea fiind inadmisibilă dacă se referă la alţi judecători.1

Pe lângă motivele pe care se întemeiază cererea, partea trebuie să menţioneze şi probele pe care intenţionează să le folosească pentru a-şi dovedi susţinerile.

Referitor la invocarea cazurilor de incompatibilitate absolută, legiuitorul face distincţia între motivele prevăzute la art.41 şi cele prevăzute la art.42. Astfel, potrivit art.45 NCPC dacă judecătorul se află într-una din situaţiile prevăzute la art.41, nu va putea lua parte la judecată chiar dacă nu s-a abţinut sau nu a fost recuzat. Aceasta neregularitate poate fi invocată în orice stare a pricinii. Pe cale de consecinţă, dacă s-a pronunţat o hotărâre cu nerespectarea dispoziţiilor art.41, partea sau procurorul pot invoca nulitatea acesteia prin intermediul căii de atac prevăzute de lege.2

În ceea ce priveşte efectele produse de invocarea unei cauze de incompatibilitate, NCPC face distincţie între situaţia în care s-a formulat o declaraţie de abţinere şi cea în care s-a introdus o cerere de recuzare. Astfel, până când se soluţionează declaraţia de abţinere, normele legale prevăd că în dosar nu se va face niciun act de procedură. Situaţia e diferită în cazul

1 Art.46 şi 47 alin.3 NCPC.2 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.130.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I cererii de recuzare, aceasta nedeterminând suspendarea judecăţii. Totuşi, până la soluţionarea cererii de recuzare nu se va putea pronunţa o hotărâre în cauza respectivă.1

Această soluţie adoptată în final de legiuitor a fost criticată în literatura de specialitate pe considerentul că, în forma iniţială, articolul respectiv nu făcea diferenţa dintre efectele declaraţiei de abţinere şi cele ale cererii de recuzare, în ambele cazuri se prevedea că până la soluţionarea acestora nu se va putea efectua niciun act de procedură în respectiva cauză. Astfel, până la soluţionarea ambelor cereri se consideră că judecata nu poate continua atât timp cât nu se ştie exact dacă judecătorul poate face parte sau nu din completul de judecată.2

Potrivit art.48 NCPC un judecător cu privire la care s-a formulat o cerere de recuzare poate declara că se abţine, caz în care declaraţia de abţinere se va soluţiona cu prioritate. Dacă aceasta este admisă, cererea de recuzare va fi respinsă ca fiind rămasă fără obiect, indiferent de motivul invocat. Numai dacă declaraţia de abţinere este respinsă, instanţa va soluţiona cererea de recuzare prin aceeaşi încheiere. Astfel, chiar dacă declaraţia de abţinere şi cererea de recuzare se întemeiază pe aceleaşi motive, instanţa va trebui să se pronunţe distinct şi asupra cererii de recuzare, chiar dacă, în prealabil, a respins declaraţia de abţinere.3

Procedura de soluţionare a cererii de recuzare şi a declaraţiei judecătorului de abţinere.

Competenţa de soluţionare a cererilor de abţinere sau de recuzare aparţine unui alt complet din cadrul aceleaşi instanţe. Din complet nu va putea face parte judecătorul care a declarat că se abţine sau cel a cărui recuzare s-a solicitat.

Totuşi, în situaţia în care din cauza declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare, nu se poate forma completul de judecată, cererea va fi înaintată instanţei superioare.4

O astfel de situaţie ar putea interveni în cazul instanţelor care au un număr mic de judecători, din acest motiv existând imposibilitatea compunerii completului de judecată.5

Soluţionarea cererilor se face în cameră de consiliu, fără prezenţa părţilor. În ceea ce priveşte probele, normele de procedură prevăd că, în situaţia în care se consideră necesar, instanţa poate soluţiona cererea după ascultarea judecătorului sau a părţilor, dar interogatoriul nu poate fi solicitat pentru dovedirea motivelor de recuzare.

În situaţia în care au fost formulate mai multe cereri de abţinere sau de recuzare pentru motive diferite, acestea vor fi soluţionate împreună.6

1 Art.49 alin.1 şi 2 NCPC.2 Mihaela Tăbârcă – Noul Cod de procedură civilă...op.cit. (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.164.3 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.134.4 Art.50 alin.1 şi 2 NCPC.5 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.140.6 Art.51 alin.2 NCPC.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Instanţa va soluţiona cererea de recuzare sau declaraţia de abţinere

printr-o încheiere ce se va pronunţa în şedinţă publică. Efectele admiterii cererii de recuzare sau a declaraţiei de abţinere sunt înlăturarea judecătorului de la soluţionarea dosarului respectiv. Prin încheiere, instanţa va trebui să indice care şi în ce măsură vor fi menţinute actele îndeplinite de respectivul judecător.

Dacă prin încheiere a fost respinsă cererea de recuzare, aceasta poate fi atacată numai de părţi odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. În situaţia în care hotarârea este una definitivă, legea prevede că încheierea prin care a fost respinsă recuzarea poate fi atacată cu recurs, în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii. Competenţa de soluţionare a recursului aparţine instanţei superioare celei care a pronunţat hotărârea.

Cu privire la încheierea prin care s-a încuviinţat sau s-a respins abţinerea sau cea prin care s-a admis recuzarea, legea prevede că nu este supusă niciunei căi de atac. De asemenea, nu este susceptibilă de a fi atacată încheierea prin care a fost admisă declaraţia de abţinere formulată după ce a fost introdusă o cerere de recuzare.

În cazul în care declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare se soluţionează de instanţa ierarhic superioară, aceasta va dispune, în cazul admiterii cererii, trimiterea cauzei spre soluţionare la o instanţa de acelaşi grad din circumscripţia sa.

3.2 PĂRŢILE3.2.1 Enumerarea părţilor procesului civilPărţile în procesul civil sunt reclamantul şi pârâtul. De asemenea, au

calitatea de părţi şi terţele persoane care intervin voluntar sau forţat în proces (art.55 NCPC). Enumerarea cuprinsă în art.55 NCPC are rolul de a indica părţile procesului civil şi de a le distinge de ceilalţi participanţi la proces, precum: instanţa de judecată, procurorul, avocatul, martorul, expertul, interpretul sau traducătorul.1

Aşa cum am arătat în cadrul secţiunii dedicate acţiunii civile, în procesul civil părţile au diferite denumiri în funcţie de etapa procesuală.

În primă instanţă, părţile poartă denumirea de reclamant şi pârât. Calitatea de reclamant aparţine celui care formulează o pretenţie în faţa instanţei de judecată, iar calitatea de pârât aparţine persoanei împotriva căreia este formulată pretenţia. În cazul în care pârâtul introduce o cerere reconvenţională prin care formulează pretenţii proprii legate de obiectul cererii de chemare în judecată, părţile vor avea o dublă calitate, fiind în acelaşi timp şi reclamanţi şi pârâţi.

În procesele care au ca obiect plângeri formulate împotriva proceselor verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, părţile poartă denumirea de petent şi intimat, iar în cadrul contestaţiilor părţile sunt contestatorul şi intimatul.

1 Mihaela Tăbârcă – Noul Cod de procedură civilă...op.cit. (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.174.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Terţii intervenienţi sunt: intervenientul principal, intervenientul

accesoriu, cel chemat în judecată care poate pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, chematul în garanţie, cel arătat ca fiind titularul dreptului şi persoana introdusă în cauză forţat de instanţa de judecată.

3.2.2 Coparticiparea procesualăNCPC reglementează prin dispoziţiile art.59 coparticiparea

procesuală sau litisconsorţiu care este determinată de situaţia în care mai multe persoane fizice sau juridice pot avea într-un litigiu calitatea de reclamant sau cea de pârât. Coparticiparea procesuală poate exista atunci când este îndeplinită una din următoarele condiţii:

- obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună; - dacă drepturile sau obligaţiilor lor au aceeaşi cauză sau dacă între ele

există o strânsă legătură.De exemplu, coparticiparea procesuală poate exista în cazul în care,

în raportul juridic dedus judecăţii, două persoane sunt obligate în solidar la plata unei sume de bani către un creditor. De asemenea, în cazul în care se formulează o acţiune în revendicare cu privire la un bun care se află în coproprietatea mai multor persoane.1

Coparticiparea procesuală poate fi activă, atunci când în cauză sunt mai mulţi reclamanţi sau pasivă, atunci când cererea este îndreptată împotriva mai multor persoane ce vor avea calitatea de pârâte sau mixtă, dacă într-o cauză există mai mulţi reclamanţi şi mai mulţi pârâţi.

În funcţie de voinţa părţilor la constituirea coparticipării procesuale, aceasta poate fi: facultativă sau obligatorie. Din formularea art.59 NCPC reiese că, de regulă, coparticiparea este facultivă. Aceasta devine obligatorie numai în cazurile expres prevăzute de lege. De exemnplu, art.684 alin.2 NCC prevede că partajul realizat fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate absolută.

Cu privire la regimul juridic al coparticipării procesuale, art.60 alin.1 NCPC statuează principiul independenţei procesuale a părţilor, ceea ce semnifică faptul că fiecare dintre participanţi îşi exercită drepturile şi obligaţiile procesuale în mod independent, în raport de poziţia pe care o au în procesul civil. Din acest motiv, actele de dispoziţie precum renunţarea la judecată, renunţarea la drept, achiesarea sau tranzacţia realizate de o persoană vor produce efecte numai cu privire la persoana sa, nu şi la celelalte persoane care au aceeaşi poziţie procesuală.2

Art.60 alin.2 NCPC prevede excepţia de la acest principiu, arătând că atunci când prin natura raportului juridic sau în baza legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviinţate numai unora profită şi celorlalţi. În

1 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă...op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.160.2 Mihaela Tăbârcă – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.185.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I doctrină se arată că astfel de cazuri se întâlnesc în cazul raporturilor de solidaritate şi indivizibilitate.1

În situaţia în care actele îndeplinite de unii din ei sunt mai puţin favorabile, se vor lua în considerare actele mai favorabile. Astfel, excepţia există numai în cazul în care hotărârea obţinută, actul de procedură îndeplinit sau termenul obţinut este profitabil, nu şi în situaţia în care este defavorabil.2

Fiecare reclamant sau pârât trebuie să fie citat pentru a fi incunoştiinţat de data procesului şi astfel să aibă posibilitatea de a se înfăţişa în instanţă şi de a-şi susţine poziţia procesuală. Conform art.60 alin.3 NCPC, instanţa va cita în continuare reclamanţii şi pârâţii care, potrivit legii, nu au termen în cunoştinţă.

În ceea ce priveşte comunicarea actelor de procedură, art.149 alin.1 NCPC prevede că cererile trebuie depuse în numărul de exemplare astfel încât să se asigure câte unul pentru fiecare parte. Numai în cazul în care părţile au un reprezentant comun, comunicarea se va face într-un singur exemplar către acesta.

Potrivit art.202 alin.1 NCPC, în procesele în care sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi, instanţa poate dispune prin rezoluţie reprezentarea lor prin mandatar, astfel încât comunicarea actelor de procedură să se facă pe numele mandatarului, la domiciliul sau sediul acestuia. Instanţa de judecată poate lua o astfel de măsură pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului civil, ţinând cont de numărul mare al reclamanţilor sau pârâţilor.

3.2.3 Alte persoane care pot lua parte la judecată3.3.3.1 Intervenţia voluntarăPotrivit art.61 NCPC orice persoană care interes poate interveni într-

un proces care se judecă între părţile originare. Astfel, intervenţia presupune un proces aflat în desfăşurare, la care un terţ îşi manifestă voinţa de a participa.

Intervenţia voluntară este de două feluri: intervenţia principală şi intervenţia accesorie.

În condiţiile art.61 alin.2 NCPCP, intervenţia este principală atunci când terţul care intervine în proces pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.

Intervenţia principală trebuie să îmbrace forma prevăzută de lege pentru cererea de chemare în judecată şi va fi îndreptată atât împotriva reclamantului cât şi împotriva pârâtului.

Aceasta poate fi realizată în faţa primei instanţe, numai înainte de încheierea dezbaterilor în fond. Pe cale de excepţie, intervenţia principală poate fi făcută şi în faţa instanţei de apel, dar numai cu acordul expres al părţilor.3 Având în vedere modul de redactare al art.62 NCPC, rezultă că intervenţia nu poate fi primită în recurs sau în alte căi de atac, chiar dacă ar exista acordul părţilor în acest sens.1 Mihaela Tăbârcă – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.185.2 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.164.3 Art.62 alin.1 şi 2 NCPC.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Normele de procedură civilă nu determină domeniile în care poate fi

introdusă o cerere de intervenţie principală, ceea ce determină, în principiu, concluzia că este posibilă în orice domeniu. Totuşi, în doctrină se arată că nu este admisibilă o astfel de cerere în cazul acţiunilor cu caracter strict personal, cum ar fi: acţiunea de divorţ, anularea căsătoriei, tăgada paternităţii sau punerea ori ridicarea interdicţiei sau în alte situaţii incompatibile cu aceasta.1

Spre deosebire de intervenţia principală, cea accesorie vizează situaţia în care terţul nu solicită pentru sine dreptul dedus judecăţii, ci urmăreşte susţinerea apărării uneia dintre părţile unui litigiu aflat în desfăşurare. Având în vedere exprimarea folosită în textul de lege, se consideră că o persoană poate interveni pentru susţinerea oricărei părţi, nefiind obligatoriu ca aceasta să fie una din părţile originare ale procesului.2

Practic, intervenientul accesoriu urmăreşte apărarea poziţiei uneia din părţile procesului pentru ca aceasta să obţină o soluţie favorabilă. În cazul intervenţiei accesorii, există un interes al intervenientului, care poate fi determinat de situaţia că acesta doreşte să evite chemarea sa în judecată, în viitor, de către partea a cărei apărare o susţine. De exemplu, în cazul unei acţiuni în revendicare a unui bun formulată de un terţ, vânzătorul poate interveni pentru a susţine apărarea cumpărătorului, în ipoteza în care nu a fost chemat în garanţie.3

Întrucât NCPC nu conţine prevederi referitoare la domeniile în care pot fi formulate cereri de intervenţie accesorie, se consideră că, de regulă, acestea pot fi făcute în orice domenii, excepţiile fiind cele prezentate în cazul intervenţiei principale.

Având în vedere poziţia pe care o dobândeşte în litigiu, intervenientul accesoriu nu va putea formula cereri principale, ci doar apărări.4

În ceea ce priveşte forma cererii de intervenţie accesorie, art.63 alin.1 NCPC prevede că aceasta trebuie să fie făcută în scris şi să conţină toate elementele prevăzute de art.148 alin.1 NCPC.5

Spre deosebire de intervenţia principală, intervenţia accesorie poate fi solicitată până la încheierea dezbaterilor, în tot cursul judecăţii şi chiar şi în căile extraordinare de atac.

Procedura de soluţionare a cererilor de intervenţie implică două etape: admiterea în principiu şi judecarea cererii.

1 Mihaela Tăbârcă – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.190.2 Mihaela Tăbârcă – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.190.3 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.179.4 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.179.5 Art.148 alin.1 se referă la condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească cererile adresate instanţelor de judecată. Acestea trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: instanţa căreia i se adresează, numele, prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, ori în cazul persoanelor juridice denumirea şi sediul, precum şi numele şi prenumele reprezentanţilor, obiectul şi valoarea pretenţiilor, dacă e cazul, motivele cererii şi semnătura.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Potrivit art.64 NCPC, după primirea cererii de intervenţie, instanţa

trebuie să o comunice părţilor din proces. De asemenea, vor fi comunicate şi înscrisurile care o însoţesc. Ulterior, instanţa va asculta părţile şi intervenientul urmând ca apoi să se pronunţe cu privire la admisibilitatea cererii prin încheiere motivată.

Pentru a pronunţa încheierea, instanţa de judecată va trebui să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru o astfel de cerere, şi anume: interesul propriu al terţului, domeniul de aplicare precum şi legătura dintre cererea principală şi cererea de intervenţie, astfel încât să se justifice judecarea acestora împreună şi dacă a fost formulată în termenul prevăzut de lege.1

Încheierea are un caracter interlocutoriu ceea ce înseamnă că instanţa este legată de soluţia pe care a pronunţat-o, pe cale de consecinţă, nu mai poate reveni asupra ei.

Încheierea de admitere în principiu poate fi atacată numai odată cu fondul iar încheierea prin care a fost respinsă ca inadmisibilă poate fi atacată în termen de 5 zile care curge de la pronunţare pentru părţile care au fost prezente sau de la comunicare pentru părţile lipsă. În cazul în care încheierea a fost pronunţată de instanţa de fond, calea de atac este numai apelul, iar dacă a fost pronunţată de instanţa superioară în apel, calea de atac este recursul. Dosarul va fi înaintat instanţei competente în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de exercitare a căii de atac, iar judecarea apelului sau a recursului trebuie să se realizează în termen de cel mult 10 zile de la înregistrare. Totodată art.64 alin.4 NCPC prevede că judecarea cererii principale va fi suspendată până la soluţionarea căii de atac promovate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie.

În cazul în care instanţa pronunţă o încheiere de admitere în principiu intervenientul devine parte în proces. Având în vedere faptul că cererea este formulată într-un dosar aflat pe rolul instanţelor, intervenientul va prelua procedura în starea în care aceasta se afla la momentul admiterii cererii. Dispoziţiile legale prevăd că acesta are dreptul de a solicita probe prin cererea de intervenţie sau cel târziu la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii. Dacă s-a formulat o cerere de intervenţie principală, instanţa va fixa un termen până la care trebuie depusă întâmpinarea.

Odată ce au fost admise în principiu, cererile de intervenţie trebuie soluţionate de instanţa de judecată. Judecarea acestora este reglementată separat prin art.66 care vizează intervenţia principală şi 67 NCPC care are în vedere intervenţia accesorie.

Potrivit art.66 NCPC judecarea cererii de intervenţie principală se realizează odată cu judecarea cererii principale, de unde reiese faptul că instanţa se va pronunţa asupra acestora prin aceeaşi hotărâre.2

Pe cale de excepţie, judecarea cererilor se poate face separat atunci când instanţa dispune disjungerea lor. Pentru a se putea dispune

1 Mihaela Tăbârcă – op.cit., pp.353-354.2 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.363.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I disjungerea trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: dacă judecarea cererii principale este întârziată de cererea de intervenţie şi numai în situaţia în care intervenientul nu pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însuşi dreptul dedus judecăţii. Disjungerea nu se va dispune dacă judecarea cererii de intervenţie este întârziată de soluţionarea cererii principale deoarece, intervenientul alegând această cale pentru valorificarea pretenţiilor sale trebuie să-şi asume şi dezavantajele poziţiei sale procesuale.1

În cazul în care se dispune disjungerea, se va deschide un nou dosar pentru soluţionarea intervenţiei principale, iar cererea principală va fi soluţionată în dosarul preexistent.

Având în vedere faptul că cererea de intervenţie este o cerere incidentală, competenţa de soluţionare a acesteia aparţine instanţei competente să soluţioneze cererea principală. Pentru a se evita situaţia pronunţării unor hotărâri contradictorii, există posibilitatea punerii în discuţie a suspendării judecăţii cererii incidentale până la soluţionarea cererii principale în condiţiile art.413 alin.1 pct.1 care prevede că instanţa poate dispune suspendarea unei cauze atunci când soluţionarea acesteia depinde de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unui alt litigiu.2

Intervenientul este parte în proces, motiv pentru care instanţa va avea obligaţia de soluţiona cererea de intervenţie chiar dacă judecarea cererii principale s-a stins printr-unul din modurile prevăzute de lege. Aşadar, judecata intervenţiei principale va continua chiar dacă reclamantul a renunţat la judecată sau la drept ori a încheiat o tranzacţie cu pârâtul.

Judecarea cererii de intervenţie accesorie este reglementată de dispoziţiile art.67 NCPC. Conform acestuia, judecarea cererii accesorii nu poate fi disjunsă de judecarea cererii principale, instanţa urmând să se pronunţe asupra acestora prin aceeaşi hotărâre, soluţie firească având în vedere poziţia procesuală a intervenientului accesoriu. Acesta nu beneficiază de independenţă şi din acest motiv dacă litigiul se stinge printr-una din modalităţile prevăzute de lege, cererea de intervenţie accesorie nu mai subzistă, neavând o existenţă de sine stătătoare.

Mai mult, după admiterea în principiu a cererii, intervenientul accesoriu nu va putea renunţa la judecarea acesteia decât cu acordul părţii pentru care a intervenit.3

Datorită faptul că intervenţia vizează sprijinirea apărării uneia din părţi, intervenientul nu poate aduce la îndeplinire decât acele acte care nu contravin interesului părţii pentru care a intervenit.

Din conţinutul art.67 alin.4 NCPC rezultă că intervenientul poate exercita în anumite condiţii căile de atac prevăzute de lege pentru hotărârea pronunţată. Astfel, calea de atac va fi respinsă ca neavenită în situaţiile în care partea în favoarea căreia a intervenit nu a exercitat calea de atac, a

1 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.190.2 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.364.3 Art.67 alin.3 NCPC.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I renunţat la aceasta sau a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond, în urma admiterii unei excepţii de procedură.1

3.3.3.2 Intervenţia forţatăSpre deosebire de intervenţia voluntară în cazul căreia iniţiativa

participării la proces aparţine terţului, intervenţia forţată se realizează la cererea uneia din părţile litigiului. NCPC reglementează următoarele modalităţi de intervenţie forţată: chemarea în judecată a altei persoane, chemarea în garanţie, arătarea titularului dreptului şi introducerea în cauză, din oficiu, a altor persoane.

I. Chemarea în judecată a altei persoane reprezintă o formă de introducere în procesul civil a unui terţ care ar putea să pretindă, pe calea unei acţiuni separate, aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.

Cu titlu de exemplu, menţionăm câteva situaţii în care se poate formula o astfel de cerere: un debitor chemat în judecată de unul din creditorii săi poate avea interes să cheme în judecată ceilalţi creditori ai săi pentru a evita introducerea de către aceştia a unor cereri separate; un moştenitor poate să cheme pe ceilalţi moştenitori pentru a se pronunţa o hotărâre care să producă efecte juridice faţă de toţi, etc.2

În toate cazurile, cel care formulează o cerere de chemare în judecată a unei alte persoane trebuie să justifice un interes propriu.

Potrivit art.68 alin.1 oricare din părţi poate formula o astfel de cerere, ceea ce înseamnă că cererea poate fi formulată de reclamant, pârât sau chiar de intervenientul principal. În ceea ce priveşte intervenientul principal, în doctrină se subliniază faptul că acesta poate formula o cerere de chemare în judecată a unei persoane care poate pretinde aceleaşi drepturi ca şi el, nu ca acelea pretinse de reclamantul iniţial. Dacă intervenientul solicită chiar dreptul dedus judecăţii atunci pretenţiile care ar putea fi formulate sunt aceleaşi cu cele ale reclamantului iniţial.3

În cazul în care cererea este formulată de reclamant sau de intervenientul principal aceasta trebuie depusă până la terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe. Acest moment este reglementat de dispoziţiile art.244 alin.1 NPCP care prevede că atunci când judecătorul se consideră lămurit, va declara prin încheiere cercetarea procesului încheiată şi va stabili un termen pentru dezbaterea fondului.

Dacă cererea este formulată de pârât, termenul până la care trebuie depusă este determinat de termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării înaintea primei instanţe, iar în cazul în care întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată.

Chemarea în judecată a altei persoane nu reprezintă o adevărată cerere de chemare în judecată în sensul art.192 şi 194 NCPC, deoarece normele de procedură civilă nu prevăd decât faptul că aceasta trebuie să fie motivată, ori în cazul intervenţiei principale şi în cazul cererii de chemare în 1 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.196.2 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.371.3 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.199.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I garanţie legea prevede în mod expres că acestea trebuie să îmbrace forma cererii de chemare în judecată.1

Fiind o cerere incidentală, competenţa de soluţionare a cererii aparţine instanţei aparţine instanţei care judecă cererea principală.2

Conform art.69 NCPC cererea se va comunica celui chemat în judecată şi părţii adverse din proces, cu menţiunea că terţului i se vor comunica odată cu cererea şi copii de pe cererea de chemare în judecată, întâmpinare şi alte înscrisuri aflate la dosar.

Procedura de soluţionare a cererii este cea prevăzută pentru cererile de intervenţie voluntară de dispoziţiile art.64 şi 65 NCPC. Astfel, mai întâi se va pune în discuţia părţilor admisibilitatea în principiu a cererii, instanţa urmând a se pronunţa asupra acestui aspect prin încheiere motivată.

După admiterea în principiu a cererii, terţul chemat în judecată va dobândi poziţia procesuală de reclamant, urmând ca hotărârea judecătorescă să producă efecte şi în privinţa sa.

În litigiile civile, cadrul procesual este stabilit prin cererea de chemare în judecată, astfel încât procesul se va desfăşura cu pârâtul arătat în cererea introductivă.3

Art.71 alin.1 NCPC reglementează scoaterea pârâtului din proces atunci când acesta fiind acţionat în judecată pentru plata unei sume de bani, recunoaşte datoria şi declară că o va executa faţă de cel a cărui drept va fi stabilit de instanţa de judecată prin hotărâre. Acesta va fi scos din proces dacă consemnează la dispoziţia instanţei suma datorată.

Potrivit art.71 alin.2, cel care este acţionat în judecată pentru predarea unui bun sau a folosinţei acestuia, va fi scos din proces în situaţia în care declară că va preda bunul persoanei a cărui drept va fi stabilit prin hotărâre judecătorească. În aceste cazuri, bunul va fi pus sub sechestru judiciar de către instanţa de judecată.

Din reglementarea conţinută de art.71 NCPC rezultă că instanţa nu are posibilitatea de a aprecia cu privire la scoaterea pârâtului din proces, ci are obligaţia de a proceda în acest mod. De asemenea, pentru scoaterea pârâtului din proces în condiţiile art.71 NCPC nu este necesar acordul reclamantului.4

După scoaterea pârâtului din proces, judecata va continua numai între reclamant şi terţul chemat în judecată, aceştia având interesul de a se stabili care este titularul dreptului dedus judecăţii. Chiar dacă nu mai are calitatea de parte în proces, hotărârea instanţei va fi comunicată şi pârâtului, dispoziţiile acesteia fiindu-i opozabile.5

II. Chemarea în garanţie este reglementată de art.72-74 NCPC şi reprezintă o formă de introducere forţată în proces a unui terţ pe care partea interesată l-ar putea acţiona în judecată cu o cerere separată în garanţie sau

1 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.203.2 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.373.3 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.377.4 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.378.5 Art.71 alin.3 NCPC.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I în despăgubiri. La rândul său, cel chemat în garanţie poate chema în garanţie o altă persoană.

De exemplu, persoana acţionată în justiţie cu o cerere de revendicare îl poate chema în garanţie pe cel de la care a cumpărat bunul ce face obiectul litigiului, acesta din urmă având obligaţia să-l garanteze contra evicţiunii. De asemenea, proprietarul unui imobil chemat în judecată pentru plata cheltuielilor de întreţinere, îl poate chema în garanţie pe chiriaşul imobilului căruia îi revenea obligaţia plăţii acestor cheltuieli.

Instituirea posibilităţii introducerii unui terţ în proces printr-o cerere de chemare în garanţie creează posibilitatea soluţionării a două situaţii litigioase în cadrul aceluiaşi proces. Altfel, în cazul în care partea cade în pretenţii, aceasta nu ar avea decât posibilitatea acţionării pe cale separată a celui care are faţă de el o obligaţie de garanţie sau cea de a-l despăgubi. Introducerea în cauză prezintă avantajul că partea poate beneficia de sprijinul chematului în garanţie, acesta din urmă având posibilitatea de a administra probe şi de a face apărări în susţinerea părţii.

Spre deosebire de chemare în judecată a altei persoane, art.73 alin.1 NCPC prevede că cererea de chemare în garanţie trebuie să îmbrace forma cererii de chemare în judecată.

În cazul în care cererea este formulată de reclamant sau de intervenientul principal aceasta trebuie depusă cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe, iar dacă este formulată de pârât, trebuie depusă în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării, iar dacă aceasta nu e obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată.

Procedura de judecată a cererii este cea prevăzută de art.64 şi 65 alin.1,2. Pentru a se asigura dreptul la apărare, instanţa va comunica chematului în garanţie cererea şi copii ale înscrisurilor ce o însoţesc, copii de pe cererea de chemare în judecată, întâmpinare şi înscrisurile aflate la dosar. Dacă se admite în principiu cererea, instanţa va fixa un termen în care chematul în garanţie poate depune întâmpinare şi în care poate formula, eventual, o cerere proprie de chemare în garanţei a altei persoane, în condiţiile art.72 alin.2 NCPC.

Judecarea cererii de chemare în garanţie se realizează odată cu cererea principală, instanţa pronunţându-se asupra acesteia prin aceeaşi hotărâre. Cele două cereri pot fi judecate separat doar dacă soluţionarea cererii principale este întârziată de cererea de chemare în garanţie. În acest caz, instanţa are posibilitatea de a dispune disjungerea cererilor, situaţie în care judecarea cererii de chemare în garanţie va fi suspendată până la soluţionarea cererii principale.

III. Arătarea titularului dreptului este reglementată de dispoziţiile art.75-77 NCPC. Potrivit acestor dispoziţii legale, persoana care deţine un bun pentru altul sau care exercită în numele unei alte persoane un drept asupra unui lucru are posibilitatea de a-l indica pe cel în numele căruia deţine bunul sau exercită dreptul, în cazul în care este chemat în judecată de către o persoană care susţine că are un drept real asupra acelui lucru.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Un element specific al acestei forme de introducere forţată a unui terţ

în litigiu este acela că poate fi formulată numai de pârât sau de o persoană care are şi calitatea de pârât.1

Cererea prin care se arată titularul dreptului este una incidentală, de unde rezultă faptul că instanţa competentă să o soluţioneze este cea care judecă cererea principală.2

Cererea prin care se arată titularul dreptului nu trebuie să îmbrace forma cererii de chemare în judecată deoarece prevederile art.76 impun doar condiţia ca aceasta să fie motivată. Pârâtul are posibilitatea de a depune cererea numai în faţa primei instanţe, în termenul prevăzut pentru depunderea întâmpinării. În situaţia în care întâmpinarea nu este obligatorie, cererea se poate depune cel mai târziu la primul termen de judecată.

Potrivit art.77 alin.2 NCPC procedura de judecată a cererii prin care se arată titularul dreptului este cea prevăzută de art.64, 65 NCPC, ceea ce implică două etape: admiterea în principiu a cererii şi soluţionarea acesteia. Pentru a se asigura cerinţele impuse de dreptul la apărare, cererea formulată de pârât va fi comunicată celui care este arătat ca fiind titularul dreptului, pentru ca acesta să ia cunoştinţă de conţinutul ei. La cerere vor fi anexate înscrisurile care însoţesc cererea precum şi o copie a cererii de chemare în judecată, întâmpinare şi înscrisurile aflate la dosar.

Legea reglementează posibilitatea scoaterii pârâtului din proces în cazul în care cel arătat ca fiind titularul dreptului recunoaşte susţinerile pârâtului, numai cu condiţia ca reclamantul să fie de acord cu acest lucru. În cazul în care reclamantul nu este de acord sau dacă cel arătat ca fiind titularul dreptului contestă cele susţinute de pârât în cerere, terţul introdus în cauză va dobândi calitatea de intervenient principal.

IV. Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoaneAşa cum am arătat şi anterior, instanţa de judecată poate dispune, în

vederea aflării adevărului şi soluţionării corecte a litigiului, introducerea în cauză a altor persoane, chiar şi dacă părţile nu sunt de acord.

Textul art.78 alin.1 NCPC prevede două ipoteze în care instanţa poate dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, şi anume: în procedura necontencioasă în toate cazurile şi în procedura contencioasă, numai în cazurile expres prevăzute de lege.3

În cadrul procedurii contencioase, instanţa poate pune în discuţia părţilor necesitatea de a introduce o terţă persoană în litigiu. Judecătorul va putea proceda în acest sens numai când raportul juridic dedus judecăţii o impune. Dacă niciuna din părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului şi instanţa consideră că procesul nu poate fi soluţionat fără participarea acestuia, va respinge acţiunea ca inadmisibilă. Astfel, nu este obligatoriu ca

1 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.223.2 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.397.3 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.223.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I toate părţile să solicite introducerea în cauză a terţului, ci este suficient ca aceasta să fie cerută de una dintre acestea.1

În situaţiile vizate de art.78 alin.1 instanţa nu este ţinută de voinţa părţilor, dar în cazul celor reglementate de art.78 alin.2 NCPC părţile pot aprecia cu privire la lărgirea cadrului procesual.2

Art.78 alin.3 NCPC arată că introducerea în cauză a terţului se dispune de instanţă prin încheiere până la terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe. Totuşi, dacă necesitatea introducerii terţului în cauză este constatată cu ocazia deliberării, instanţa va repune cauza pe rol şi va dispune citarea părţilor. Încheierea are caracter interlocutoriu, putând fi atacată numai odată cu fondul.3

Terţul introdus în proces prin încheierea instanţei de judecată va fi citat, comunicândui-se totodată copia încheierii, cererea de chemare în judecată, întâmpinarea şi înscrisurile anexate la acestea. În citaţie se va face menţiune cu privire la termenul până la care are posibilitatea de a formula excepţii, de a propune probe sau de a utiliza alte apărări prevăzute de lege. Potrivit art.79 alin.1 NCPC acest termen nu poate depăşi termenul de judecată ce a fost acordat în cauza respectivă.

Terţul introdus forţat în proces va lua procedura în starea în care aceasta se afla la data introducerii sale în litigiu, ceea ce înseamnă că nu va putea să solicite refacerea actelor de procedură anterioare, dar legea prevede în mod expres faptul că acesta poate cere readministrarea unor probe şi în prezenţa sa. De asemenea, intervenientul are dreptul de a propune probe noi pentru susţinerea poziţiei sale procesuale.4

Hotărârea prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea principală în condiţiile art.78 alin.2 NCPC este supusă, conform prevederilor legale, numai apelului.

3.2.4 Reguli privind reprezentarea părţilor în litigiile civileConform art.80 alin.1 NCPC, părţile pot participa la judecarea litigiilor

civile personal sau prin reprezentant. În litigiile civile, reprezentarea este o modalitate prin care o persoană

numită reprezentant îndeplineşte acte de procedură în numele şi pe seama unei alte persoane, numită reprezentat care este parte în proces.5

Din formularea cuprinsă în art.80 alin.1 rezultă că, în principiu părţile au posibilitatea de a alege dacă îşi exercită drepturile procesuale personal sau printr-o altă persoană.

Totuşi, sunt şi situaţii în care o parte nu poate fi reprezentată într-un proces, legea impunând prezenţa personală a acesteia, cum ar fi de

1 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.229.2 Mihaela Tăbârcă – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.222.3 Mihaela Tăbârcă – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.222.4 ? Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.232.5 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.233.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I exemplu în cazul acţiunilor de divorţ pentru care art.920 alin.1 NCPC prevede că în faţa instanţei de fond părţile trebuie să fie prezente la termenele de judecată, excepţie făcând situaţiile1 în care unul dintre soţi se află într-o situaţie care nu-i permite prezentarea în faţa instanţei de judecată. Necesitatea prezentării personale a părţilor în cazul acţiunilor de divorţ se justifică prin aceea că, instanţa trebuie să încerce, la fiecare termen, împăcarea părţilor.

Art.81 NCPC cuprinde reglementări privind limitele reprezentării. Potrivit acestui text de lege actele de dispoziţie precum renunţarea la judecată, renunţarea la dreptul dedus judecăţii, achiesarea la hotărâre, încheierea unei tranzacţii sau altele asemenea pot fi făcute de reprezentant numai în temeiul unui mandat special, dacă reprezentarea este convenţională, numai cu autorizarea instanţei dacă reprezentarea este judiciară sau cu autorizarea autorităţii administrative competente, în celelalte situaţii.2

În cazul în care actele de dispoziţie amintite mai sus sunt realizate de reprezentanţii minorilor, persoanelor puse sub interdicţie şi a dispăruţilor, instanţa va putea decide continuarea procesului dacă apreciază că aceste acte nu corespund interesului acestor persoane.

Pentru a avea posibilitatea de a reprezenta o parte într-un litigiu, persoana în cauză trebuie să-şi dovedească calitatea de reprezentant. Dovada calităţii de reprezentant se face, după caz, prin: 3

- actele de stare civilă în copie legalizată dacă reprezentanţii sunt părinţii;

- copia legalizată a actului de desemnare a tutorelui dacă reprezentant este tutorele;

- procura în original sau o copie legalizată de pe aceasta, dacă este vorba despre un mandat;

- împuternicirea avocaţială în original, în situaţia reprezentării prin avocat;

- delegaţia sau împuternicirea de reprezentare juridică în original, în cazul reprezentării prin consilier juridic;

- extrasul din registrul public în care este menţionată calitatea de administrator, pentru reprezentarea legală a persoanelor juridice de drept privat şi

- extrasul din care rezultă dreptul organului de conducere sau al reprezentantului desemnat de entitatea lipsită de personalitate juridică.

În ipoteza în care se constată de către instanţa de judecată că nu se află la dosarul cauzei dovada calităţii de reprezentant, se va acorda un 1 Art.920 alin.1 prevede că sunt astfel de situaţii cazurile în care unul din soţi se află în executarea unei pedepse privative de libertate, dacă este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate precum şi alte asemenea. Părţile fiind în imposibilitate de a se prezenta personal, pot fi reprezentate convenţional sau, după caz, legal.2 Mihaela Tăbârcă – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.228.3 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), pp.238-239.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I termen scurt pentru prezentarea acesteia. Dacă nu se prezintă dovada, cererea va fi anulată, fiind făcută de o persoană ce nu are calitatea de reprezentant.

Excepţia lipsei calităţii de reprezentant poate fi ridicată atât de părţi cât şi de instanţa de judecată, din oficiu. Art.82 alin.2 NCPC face precizarea că excepţia lipsei calităţii de reprezentant în faţa primei instanţe nu poate fi invocată, pentru prima dată, în faţa instanţei de apel, ci aceasta trebuie să fie ridicată înaintea instanţei de fond. Excepţia lipsei calităţii de reprezentant este o excepţie de procedură, absolută şi peremptorie.1

Reprezentarea părţilor poate fi: legală, convenţională sau judiciară.

Aspectele privind reprezentarea legală au fost prezentate în cadrul secţiunii dedicate capacităţii de exerciţiu, motiv pentru care nu mai revenim asupra lor.

Reprezentarea convenţională se diferenţiază de cea legală prin aceea că la baza ei se află un contract încheiat între parte şi reprezentant.

NCPC conţine prevederi speciale ce se aplică în cazul reprezentării convenţionale.

În ceea ce priveşte persoana fizică parte a unui proces civil, Codul dispune că aceasta poate fi reprezentată în faţa primei instanţe şi în apel de către un avocat sau alt mandatar. Astfel, ca regulă generală reprezentarea convenţională a părţii prin mandatar neavocat este posibilă numai în faţa primei instanţe sau în faţa instanţei de apel.2

Reprezentarea prin avocat are la bază un contract de asistenţă juridică încheiat între persoana fizică şi avocat care este supus reglementărilor cuprinse în Legea nr.51/19953 privind profesia de avocat.

Dacă reprezentantul este o altă persoană şi nu un avocat, convenţia dintre părţi este reglementată de dispoziţiile NCC privind contractul de mandat. În această situaţie, prevederile art.83 alin.1 NCPC arată că mandatarul neavocat nu poate pune concluzii vizând excepţiile procesuale sau asupra fondului decât prin avocat, atât în faza cercetării procesului cât şi în etapa dezbaterilor. Legea prevede şi o excepţie de la această regulă conform căreia dacă mandatarul persoanei fizice este soţ sau o rudă până la gradul al doilea inclusiv, acesta poate pune concluzii în faţa oricărei instanţe, fără a fi asistat de un avocat, cu condiţia să fie licenţiat în drept.

Potrivit art.85 alin.1 NCPC, în cazul în care partea, persoană fizică, este reprezentată de un mandatar neavocat, împuternicirea trebuie să îmbrace forma autentică. Totuşi, potrivit alin.2 al art.85 NCPC, puterea de reprezentare poate fi conferită şi în formă verbală, prin declaraţie făcută în instanţă. Declaraţia verbală va fi consemnată în încheierea de şedinţă, în aceasta urmând a fi indicate limitele şi durata reprezentării. Dacă calitatea de reprezentant convenţional a unei persoane fizice sau juridice aparţine 1 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.240.2 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.241.3 Republicată în M.Of. al României, Partea I, nr.98 din 7 februarie 2011.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I unui avocat sau unui consilier juridic, mandatul conferit se dovedeşte conform dispoziţiilor legale ce reglementează organizarea celor două profesii.1

În ceea ce priveşte recursul, NCPC aduce o reglementare diferită faţă de prevederile anterioare în sensul că redactarea cererii de recurs, motivarea, exercitarea şi susţinerea recursului nu poate fi făcută de persoana fizică decât prin avocat. În caz contrar, sancţiunea care intervine este nulitatea. Pe cale de excepţie, potrivit art.13 alin.2 NCPC aceste prevederi nu se aplică în cazurile în care partea sau mandatarul acesteia, soţ sau rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept. Dispoziţiile mai sus menţionate se aplică şi în cazul contestaţiei în anulare şi revizuirii.

Referitor la persoanele juridice, normele de procedură civilă arată că acestea nu pot fi reprezentate convenţional în faţa instanţelor de judecată decât prin avocat sau prin consilier juridic, în condiţiile legii. Reprezentarea convenţională este, în acest caz, facultativă.2

Reprezentarea prin avocat are la bază contractul de asistenţă juridică încheiat între părţi, iar reprezentarea prin consilier juridic se întemeiază pe un contract de muncă sau un raport de serviciu.3

NCPC conţine dispoziţii speciale pentru reprezentarea persoanelor juridice în recurs, caz în care reprezentarea prin avocat sau consilier juridic este obligatorie, sub sancţiunea nulităţii căii de atac exercitată cu nerespectarea acestor prevederi.

Aceste prevederi se aplică şi în cazul asociaţiilor, societăţilor sau altor entităţi care nu au personalitate juridică.

MandatulConform dispoziţiilor art.86 NCPC, procura generală nu conferă

mandatarului dreptul de reprezentare al părţii în justiţie, ci acesta trebuie să fie acordat în mod expres. De la această regulă sunt prevăzute două excepţii, când în temeiul legii se prezumă că dreptul de reprezentare a fost acordat, şi anume: în situaţia în care persoana reprezentată nu are domiciliu şi nici reşedinţa în ţară sau în cazul în care procura este dată unui prepus de către comitent. Această prezumţie este relativă, putând fi răsturnată prin proba contrară.4

În ceea ce priveşte conţinutul mandatului, art.87 alin.1 NCPC instituie prezumţia conform căreia mandatul dat pentru reprezentarea în faţa unei instanţe, împuterniceşte reprezentantul să îndeplinească orice act de procedură în numele şi pe seama părţii. Dacă partea intenţionează să-i acorde mandatarului dreptul de a îndeplini numai anumite acte de procedură, atunci acesta trebuie restrâns, în mod expres, la acele acte.

1 În cazul avocaţilor, dovada calităţii de reprezentant se face prin împuternicire avocaţială.2 Organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic este reglementată de dispoziţiile Legii nr.514/2003 cu modificările şi completările ulterioare, publicată în M.Of al României Partea I, nr.867 din 5 decembrie 2003.3 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.245.4 Mihaela Tăbârcă – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.236.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Mandatul avocatului este reglementat diferit, datorită faptului că acesta

prezintă unele particularităţi. Textul alin.2 al art.87 NCPC se referă la două chestiuni, şi anume: pe de o parte, la îndeplinirea actelor necesare pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen care ar putea fi pierdute prin neexercitarea lor la timp şi, pe de altă parte, la exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate.Totuşi, pentru susţinerea căii de atac, avocatul are nevoie de o nouă împuternicire aferentă acesteia.1

În ceea ce priveşte încetarea mandatului, art.88 NCPC arată că acesta nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici în situaţia în care acesta a devenit incapabil. Conform regulilor generale aplicabile contractului de mandat prevăzute de NCC, acesta încetează printre altele şi prin moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului sau mandatarului. Totuşi, potrivit art.2030 NCC, în cazul în care mandatul presupune efectuarea unor acte succesive în cadrul unei activităţi cu caracter de continuitate, mandatul nu încetează dacă respectiva activitate se află în desfăşurare.

Mandatul conferit pentru reprezentarea în cadrul unui proces va continua până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al persoanei incapabile. Dacă se renunţă la mandat sau dacă acesta este revocat, acest fapt trebuie comunicat celeilalte părţi, cu excepţia cazului în care renunţarea sau revocarea s-au făcut în şedinţa de judecată, în prezenţa părţii.

Spre doesebire de dreptul comun în materie de mandat care prevede că renunţarea la mandat poate fi făcută oricând, mandatarul având obligaţia de a aduce acest fapt la cunoştinţa mandantului, în cazul mandatului judiciar mandatarul neavocat sau avocatul nu pot renunţa la dreptul de reprezentare în timpul termenului de exercitare a căilor de atac.2

În cazul în care mandatarul renunţă la împuternicire acesta are obligaţia de a înştiinţa atât mandantul cât şi instanţa cu cel puţin 15 zile înainte de termenul imediat următor renunţării, pentru ca partea să aibă posibilitatea de numi un nou reprezentant sau de a-şi angaja un alt apărător. Dacă nu este respectat termenul de 15 zile, partea are posibilitatea de a solicita amânarea cauzei.

Reprezentarea judiciară are la bază decizia instanţei de judecată de a numi, pentru oricare din părţile unui litigiu, un reprezentant în condiţiile art.58 alin.3 NCPC. Instanţa de judecată poate lua o astfel de măsură în două situaţii: atunci când legea prevede şi atunci când circumstanţele cauzei o impun în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil.

Reprezentarea judiciară se realizează prin numirea de către instanţa de judecată a unui curator special dintre avocaţii desemnaţi de barou pentru fiecare instanţă de judecată.3

1 Mihaela Tăbârcă – op.cit., pp.431-433.2 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.249.3 Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.235.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Numirea curatorului special se face prin încheiere, acesta urmând să

cuprindă menţiuni privind limitele şi durata reprezentării.4

3.3 PARTICIPAREA MINISTERULUI PUBLIC LA PROCESUL CIVILPotrivit art.4 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea

judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Având în vedere rolul consacrat de legiuitor Ministerului Public, art.92 NCPC prevede mai multe modalităţi prin care procurorul poate participa la diferite etape ale procesului civil.

a) Aşa cum am mai arătat, conform art.92 alin.1 NCPC procurorul poate declanşa acţiunea civilă atunci când consideră că acest lucru este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale unor categorii speciale de persoane, precum minorii, persoanele puse sub interdicţie, dispăruţii. De asemenea, NCPC prevede că procurorul poate porni acţiunea civilă şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.

În cazurile în care procurorul declanşează acţiunea civilă acesta are poziţia procesuală a reclamantului, iar titularul dreptului va fi introdus în proces.2

Potrivit art.93 NCPC, titularul dreptului beneficiază de drept de dispoziţie, având posibilitatea de a renunţa la judecată (art.406 NCPC), de a renunţa la dreptul pretins (art.408 NCPC), de a renunţa la căile de atac (art.409) sau de a încheia o tranzacţie în condiţiile art.438-440 NCPC.

b) procurorul poate participa la judecată, având posibilitatea de a pune concluzii în orice litigiu civil dacă consideră că acest lucru este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor. Din conţinutul textului de lege reiese că participarea procurorului la procesul civil este facultativă, dar sunt reglementate şi situaţii în care aceasta este obligatorie. Astfel, art.92 alin.3 NCPC dispune că în cazurile expres prevăzute de lege, participarea şi punerea de concluzii de către procuror sunt obligatorii, în caz contrar intervenind sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii pronunţate. Un exemplu în acest sens este prevăzut de art.27 alin.1 din Legea nr.217/2003 privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie3 care dispune participarea procurorului la judecarea cererilor de instituire a ordinului de protecţie este obligatorie.

c) în procesul civil, procurorul are posibilitatea de a exercita căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile prevăzute la art.92 alin.1, chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi în situaţiile în care a participat la judecată.

d) potrivit art.92 alin.5 NCPC procurorul poate cere punerea în executare a oricăror titluri executorii care au fost emise în favoarea persoanelor prevăzute la alin.1.

4 Art.80 alin.4 NCPC.2 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.478.3 Republicată în M.Of. al României, Partea I, nr.365 din 30 mai 2012.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I

PARTEA A IV-A COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI4.1 Formele competenţeiPotrivit dispoziţiilor constituţionale, în România justiţia se realizează

prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe de judecată. Pentru a determina instanţa care are posibilitatea de a soluţiona un litigiu civil, NCPC cuprinde norme care stabilesc competenţa instanţelor de judecată.

Competenţa reprezintă aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe de judecată de a soluţiona un litigiu.1

Competenţa instanţelor judecătoreşti este de mai multe feluri: generală, materială şi teritorială.

Prin normele de competenţă generală se stabileşte dacă un litigiu intră în sfera atribuţiilor instanţelor judecătoreşti sau dacă, dimpotrivă acesta este de competenţa unor alte autorităţi ale statului.2

În conformitate cu dispoziţiile constituţionale mai sus amintite, regula consacrată de legiuitor este aceea că instanţelor judecătoreşti le revine competenţa de a soluţiona litigiile care se nasc în legătură cu punerea în aplicare a legilor. Trebuie să subliniem faptul că există şi situaţii în care legea conferă competenţă de soluţionare a unor litigii unor alte autorităţi ale statului care nu fac parte din sistemul instanţelor de judecată. În aceste cazuri, se consideră că trebuie să fie stabilit un control judecătoresc asupra hotărârilor pronunţate de autorităţile învestite cu atribuţii jurisdicţionale.3

Competenţa jurisdicţională are în vedere delimitarea dintre autorităţile care fac parte din sistemul instanţelor judecătoreşti. Prin normele de competenţă jurisdicţională se stabileşte instanţa de judecată care are aptitudinea de a soluţiona un anumit litigiu. Competenţa jurisdicţională se clasifică în: competenţă materială şi competenţă teritorială.

Competenţa materială asigură delimitarea între instanţe de grad diferit. Aceasta poate fi funcţională sau procesuală.

Prin competenţa materială funcţională se determină felul atribuţiilor jurisdicţionale care revin fiecărei instanţe de judecată. În funcţie de acest criteriu se determină competenţa fiecărei categorii de instanţe de a soluţiona cauze în primă instanţă, în apel sau în recurs. De exemplu, conform art.95 NCPC, tribunalul judecă în primă instanţă, ca instanţă de apel sau ca instanţă de recurs.

Competenţa materială procesuală stabileşte categoriile de litigii care pot fi soluţionate de o anumită categorie de instanţe de judecată.4

Competenţa materială procesuală se determină în funcţie de natura, obiectul şi valoarea litigiului.5

1 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.486.2 Ioan Leş – op.cit., p.1.3 Gheorghe-Liviu Zidaru - Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.255.4 Andreia Constanda - – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.272.5 Gheorghe-Liviu Zidaru - Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.255.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Competenţa teritorială presupune delimitarea în spaţiu între

instanţele judecătoreşti de acelaşi grad. Competenţa teritorială poate fi:1

-de drept comun când cererea se introduce la instanţa de la domiciliul sau sediul pârâtului;

-alternativă sau facultativă când legea prevede posibilitatea alegerii dintre mai multe instanţe judecătoreşti de acelaşi grad competente să judece cauza.

-exclusivă sau excepţională, caz în care cererea trebuie să fie introdusă la o anumită instanţă de judecată, numai aceasta având aptitudinea de a soluţiona litigiul.

Competenţa se clasifică în absolută şi relativă, în funcţie de caracterul normelor juridice care o reglementează. Competenţa este absolută atunci când este reglementate prin norme imperative, de ordine publică şi este relativă atunci când este reglementată prin norme dispozitive.2

4.2 Competenţa materială şi după valoare4.2.1 Competenţa materială a judecătoriilorFaţă de reglementarea anterioară, NCPC aduce o modificare

importantă, în sensul că judecătoriile nu mai sunt instanţe de drept comun în materia soluţionării cauzelor în primă instanţă, aşa cum prevedea art.1 alin.1 CPC. Astfel, remarcăm faptul că, art.94 NCPC enumeră categoriile de litigii pe care judecătoriile sunt competente să le soluţioneze.

Potrivit art.94 pct.1 NCPC „judecătoriile soluţionează în primă instanţă: a) cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de

familie, dacă legea nu prevede expres altfel;b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă;c) cererile care au ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje,

apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele care privesc raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari sau alte persoane fizice sau juridice, după caz;

d) cererile de evacuare;e) cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa

construcţiilor şi plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi sau constituite pe cale judecătorească;

f) cererile privitoare la stămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire;g) cererile posesorii;h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în

bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe;

i) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare;j) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200 000 lei

inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.”

1 Mihaela Tăbârcă – op.cit., pp.488-489.2 Gheorghe-Liviu Zidaru - Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.256.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I 4.2.2 Competenţa materială a tribunaluluiÎn actuala reglementare, tribunalul devine instanţă de drept comun în

ceea ce priveşte soluţionarea litigiilor civile în primă instanţă, deorece art.95 NCPC prevede că soluţionează cererile care nu sunt date prin lege în competenţa unor alte instanţe. Pe cale de consecinţă, atunci când legea nu prevede competenţa în primă instanţă a unei anumite instanţe judecătoreşti sau a unei alte autorităţi învestită de lege cu atribuţii jurisdicţionale, cererea trebuie introdusă la tribunal.1

Conform art.95 NCPC tribunalului îi revine următoarea competenţa materială de soluţionare a cauzelor civile:

- în primă instanţă, judecă cererile care nu sunt date prin lege în competenţa unor alte instanţe;

- ca instanţe de apel, soluţionează apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de judecătorii;

- ca instanţe de recurs, soluţionează recursurile în cazurile expres prevăzute de lege;

De asemenea, tribunalul judecă şi alte cereri date prin lege în competenţa sa, fie în primă instanţă, fie în căile de atac. De exemplu, Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ prevede că litigiile care vizează acte administrative emise sau adoptate de autorităţi ale administraţiei publice locale şi judeţene, precum şi cele privind taxe, impozite şi contribuţii, datorii vamale precum şi accesorii ale acestora în valoare de până la 1.000.000 lei se judecă în primă instanţă de tribunalele administrativ-fiscale. Potrivit dispoziţiilor Legii nr.62/2011 privind dialogul social2, cererile privind soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului.

4.2.3 Competenţa materială a Curţilor de apelPotrivit art.96 NCPC, Curtea de apel soluţionează în primă instanţă

cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal, conform dispoziţiilor Legii nr.554/2004. În această privinţă, Legea contenciosului administrativ prevede că sunt de competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţilor de apel litigiile care privesc acte administrative emise sau adoptate de autorităţile administraţiei publice centrale precum şi cele privind taxe, impozite şi contribuţii, datorii vamale precum şi accesorii ale acestora în valoare mai mare de 1.000.000 lei. Potrivit aceluiaşi act normativ, curţile de apel soluţionează în primă instanţa toate cererile referitoare la acte administrative emise de autorităţile administraţiei publice centrale ce au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare.3

Ca instanţe de apel, curţile sunt competente să soluţioneze apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă. Având în vedere faptul că tribunalele sunt instanţe de drept comun în ceea

1 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.546.2 Publicată în M.Of. al României, Partea I, nr.322 din 10 mai 2011.3 Această ultimă prevedere a fost introdusă prin Legea nr.76/2012, începând cu data de 15 februarie 2013.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I ce priveşte judecarea litigiilor în primă instanţă, curţile devin instanţe de drept comun în ceea ce priveşte judecarea apelurilor.1

În ceea ce priveşte recursurile, curţile au competenţa de a judeca cererile de recurs în cazurile anume prevăzute de lege. De exemplu, Legea nr.554/2004 prevede că recursurile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale se judecă de curţile de apel.

Din această reglementare rezultă că vor avea competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor date în apel, a celor formulate împotriva hotărârilor date fără drept de apel, sau în alte cazuri expres prevăzute de lege.2

4.2.4 Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi JustiţieCompetenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este prevăzută de art.97

NCPC. Ca instanţă de recurs, judecă recursurile declarate împotriva

hotărârilor pronunţate de curţile de apel, precum şi a altor hotărâri în cazurile prevăzute de lege. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de curţi în apel, sau hotărârile curţilor date fără drept de apel.

Potrivit art.97 pct.2, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursul în interesul legii, având în vedere faptul că prin dispoziţiile art.126 alin.3 se prevede că instanţa supremă este cea care asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe de judecată.

Recursul în interesul legii nu este reglementat ca fiind o cale de atac, ci acesta se promovează în scopul de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele de judecată şi vizează unele probleme de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.3

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa de a soluţiona cererile formulate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept.4

Potrivit art.519 NCPC Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi sesizată pentru a pronunţa o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu a unei probleme de drept. În această situaţie, decizia este obligatorie pentru instanţa care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de la data pronunţării şi de la data publicării în Monitorul Oficial al României pentru celelalte instanţe de judecată.

În fine, art.97 pct.4 NCPC prevede că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă orice alte cereri date prin lege în competenţa sa. De exemplu, NCPC prevede că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este competentă să se pronunţe asupra conflictului de competenţă între două curţi de apel sau între două tribunale ce nu sunt în circumscripţia aceleaşi curţi de apel; cererea de recuzare sau de abţinere a judecătorilor din cadrul instanţei, etc.

1 Andreia Constanda - – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.284.2 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.578.3 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.586.4 Art.97 pct.3 NCPC.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I 4.2.5 Reguli privind determinarea competenţei în funcţie de

valoarea obiectului cererii introductive de instanţăRegula generală cu privire la determinarea competenţei în funcţie de

valoare este aceea că aceasta se stabileşte în funcţie de valoarea obiectului arătat în capătul principal de cerere.

Potrivit art.194 lit.c NCPC, reclamantul are obligaţia de a arăta în cuprinsul cererii de chemare în judecată obiectul acesteia, valoarea lui precum şi modul de calcul pe care l-a folosit pentru a determina această valoare. Determinarea valorii se face după preţuirea reclamantului, iar potrivit art.98 alin.3 NCPC aceasta poate fi contestată de părţi, urmând a fi stabilită în funcţie de înscrisurile depuse şi explicaţiile date de părţi.1

Pentru stabilirea competenţei în funcţie de valoarea litigiului, NCPC prevede în mod expres faptul că în calculul acesteia nu sunt incluse accesoriile pretenţiei principale, cum ar fi dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele asemănătoare indiferent de data scadenţei. De asemenea, nu vor fi avute în vedere nici prestaţiile periodice care ajung la scadenţă în cursul judecăţii.2

În doctrină, se arată faptul că la determinarea competenţei instanţei nu se iau în calcul nici cheltuielile de judecată, deoarece acestea nu pot fi determinate de la începutul unui litigiu.3

Regula în cazul acţiunilor ce au mai multe capete de cerere este prevăzută de art.99 NCPC. Conform acestuia, dacă reclamantul a învestit instanţa cu soluţionarea mai multor capete de cerere principale, competenţa materială va fi stabilită în raport de valoarea, natura sau obiectul fiecărei cereri în parte. Acestă regulă se aplică în situaţia în care capetele principale de cerere sunt întemeiate pe fapte sau cauze diferite. Aplicând această regulă putem ajunge în situaţia în care unul dintre capetele de cerere principale să fie de competenţa unei alte instanţe, se va dispune disjungerea, urmând ca instanţa sesizată să-şi decline competenţa.

Totuşi, potrivit art.99 alin.2 NCPC, dacă capetele de cerere principale formulate în cadrul aceleaşi cereri introductive de instanţă au la bază un titlu comun sau având aceeaşi cauză sau cauze diferite, sunt în strânsă legătură, instanţa competentă să le soluţioneze va fi determinată în funcţie de pretenţia care atrage competenţa instanţei mai înalte în grad. Această prevedere are rolul de a asigura soluţionarea unitară a unei cauze, având în vedere strânsa legătură care există între capetele de cerere, motiv pentru care acestea nu vor fi disjunse, ci vor fi soluţionate împreună de instanţa cea mai mare în grad dintre cele competente să judece fiecare capăt de cerere principal.

În doctrină, se arată că prin dispoziţiile acestui articol se instituie un caz de prorogare legală de competenţă.4

1 Andreia Constanda - – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.287.2 Art.98 alin.2 NCPC.3 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.621.4 Gheorghe-Liviu Zidaru - Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.302.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Reguli speciale sunt prevăzute pentru determinarea competenţei în

funcţie de valoare şi în cazul coparticipării procesuale. Dacă cererea de chemare în judecată se formulează pretenţii distincte

de mai mulţi reclamanţi împotriva aceluiaşi pârât, prin invocarea unor raporturi juridice distincte şi care nu se află într-o legătură care să determine judecarea lor împreună, instanţa competentă se va determina avându-se în vedere valoarea sau după caz, natura sau obiectul fiecărei pretenţii în parte.1

Potrivit art.100 alin.2 NCPC, dispoziţiile de mai sus se aplică şi în cazul în care unul sau mai mulţi reclamanţi formulează pretenţii prin aceeaşi cerere de chemare în judecată pretenţii împotriva mai multor pârâţi în temeiul unor raporturi juridice distincte şi care nu au legătură între ele.

Remarcăm că acest articol nu se referă şi la situaţia în care ar exista o legătură între raporturile juridice invocate şi, pe cale de consecinţă, nu instituie un caz de prorogare legală de competenţă în favoarea instanţei mai înalte în grad. Totuşi, apreciem că prin interpretarea per a contrario a acestei dispoziţii se poate aplica aceeaşi regulă prevăzută de art.99 alin.2 NCPC.2

Reguli speciale privind determinarea instanţei competente în funcţie de valoare sunt cuprinse în art.101 NCPC. Acestea sunt:

- în cazul cererilor care privesc executarea unui contract sau a unui alt act juridic, competenţa instanţei se va stabili în funcţie de valoarea obiectului acestora sau, după caz, de cea a părţii din obiectul dedus judecăţii (art.101 alin.1 NCPC);

- valoarea obiectului sau a părţii obiectului dedus judecăţii va fi avută în vedere şi în cazul în care prin cerere se solicită constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicită şi repunerea în situaţia anterioară. Aceeaşi regulă se aplică şi pentru cererile care au ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept (art.101 alin.2 NCPC);

- dacă prin cerere se solicită constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract de locaţiune sau de leasing, precum şi în cele care vizează predarea sau restituirea bunului închiriat sau arendat, valoarea cererii se determină în funcţie de chiria sau arenda anuală (art.101 alin.3 NCPC).

Potrivit art.102 NCPC, atunci când prin acţiune se solicită de reclamant o plată parţială, instanţa competentă se va determina ţinând cont de partea din creanţă pe care a solicitat-o reclamantul. Astfel, în acest caz nu se va lua în considerare valoarea întregii creanţe, ci numai acea parte pe care reclamantul o consideră scadentă.3

Dacă cererea are ca obiect un drept la prestaţii succesive, iar durata dreptului este nedeterminată, valoarea acesteia se stabileşte în funcţie de valoarea prestaţiei anuale datorate. În acest caz, s-a stabilit un

1 Art.100 alin.1 NCPC.2 Gheorghe-Liviu Zidaru - Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.302.

3 Gheorghe-Liviu Zidaru - Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.305.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I criteriu obiectiv având în vedere faptul că nu poate fi determinată valoarea prestaţiilor totale, datorită duratei nedeterminate. De exemplu, un drept la prestaţii succesive poate lua naştere în temeiul unui contract (întreţinere, rentă viageră) dar şi în temeiul unui fapt ilicit cum ar fi despăgubirile acordate în cazul producerii unui accident.1

Art.104 NCPC conţine reglementări speciale ce se aplică în cazul cererilor care au ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui bun imobil. Legea prevede că, în astfel de situaţii, se stabileşte valoarea cererii în funcţie de valoarea impozabilă a bunului. Valoarea impozabilă a imobilului se stabileşte în funcţie de legislaţia fiscală şi se dovedeşte prin depunerea la dosar a certificatului fiscal. Dacă nu este stabilită valoarea impozabilă, vor fi aplicate regulile generale. De exemplu, aceste dispoziţii sunt aplicabile în cazul acţiunile în revendicare imobiliară, cererile de constatare a existenţei sau inexistenţei unui drept real cu privire la un imobil, etc.

În cazul cererilor în materie de moştenire se aplică regulile prevăzute de art.105 NCPC. Acest articol arată că valoarea cererii se determină fără scăderea sarcinilor sau datoriilor moştenirii. Astfel, valoarea cererii va avea în vedere activul succesoral brut.2

Instanţa de judecată care a fost determinată competentă prin aplicarea dispoziţiilor NCPC va rămâne competentă să soluţioneze cauza chiar dacă ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii obiectului. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în ceea ce priveşte căile de atac. Astfel, chiar dacă pe parcursul cercetării procesului se stabileşte că valoarea obiectului cererii este mai mică sau mai mare decât cea avută în vedere iniţial, nu se va declina competenţa în favoarea altei instanţe.

4.3 Competenţa teritorialăCompetenţa teritorială are rolul de a asigura delimitarea între

instanţele de acelaşi grad. 4.3.1 Competenţa teritorială de drept comunRegula generală în ceea ce priveşte competenţa teritorială de

soluţionare a litigiilor civile de către instanţele de judecată este aceea că reclamantul va introduce cererea la instanţa în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau sediul pârâtul.

Potrivit art.87 NCC, domiciliul persoanei fizice este acolo unde acesta declară că are locuinţa principală.

Sediul persoanei juridice se stabileşte prin actul de constituire sau prin statut.3

Raţiunea instituirii acestei reguli este aceea că reclamantul formulează o pretenţie prin cererea de chemare în judecată, dar până când se finalizează procesul, se consideră că pârâtul nu datorează nimic reclamantului.4

1 Andreia Constanda - – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.287.2 Gheorghe-Liviu Zidaru - Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.308.3 Art.227 alin.1 NCC.4 Andreia Constanda - – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.287.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Determinarea instanţei competente din punct de vedere teritorial se

realizează în funcţie de domiciliul sau sediul pe care îl are pârâtul la momentul introducerii acţiunii. Astfel, chiar dacă pe parcursul procesului acesta îşi schimbă domiciliul sau sediul, instanţa determinată iniţial rămâne competentă să soluţioneze cauza.

În cazul în care domiciliul sau sediul pârâtului nu este cunoscut, regula consacrată de art.108 NCPC este aceea că se va introduce cererea la instanţa în circumscripţia căreia pârâtul are reşedinţa sau reprezentanţa. Astfel, remarcăm că, în această situaţie, reclamantul nu are posibilitatea să opteze între mai multe instanţe, ci are obligaţia de a se adresa instanţei stabilite de lege.1

Reşedinţa persoanei fizice este locul unde acesta îşi are locuinţa secundară, iar în ceea ce priveşte reprezentanţa, dispoziţiile NCC arată că o persoană juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursale, reprezentanţele sale teritoriale sau puncte de lucru.

Dacă nu este cunoscută reşedinţa sau reprezentanţa pârâtului, atunci cererea de chemare în judecată se va introduce la instanţa în circumscripţia căreia îşi are domiciliul, reşedinţa, sediul sau reprezentanţa reclamantul. Pe cale de consecinţă, în această situaţie, competenţa devine alternativă reclamantul având posibilitatea să aleagă între instanţa domiciliului sau cea a reşedinţei ori, după caz, instanţa sediului sau a reprezentanţei.

Pentru aplicarea art.108 NCPC reclamantul trebuie să dovedească faptul că pârâtul nu are domiciliul sau sediul cunoscut, nefiind suficientă doar afirmaţia acestuia în acest sens. În cazul persoanelor fizice, dovada se face prin adresă de la serviciul de evidenţă a persoanelor, iar în cazul persoanelor juridice, reclamantul trebuie să probeze că nu sunt trecute menţiuni privind sediul sau reprezentanţa pârâtului la registrul comerţului.2

4.3.2 Competenţa teritorială alternativăÎn cazul în care competenţa teritorială este alternativă, reclamantul are

posibilitatea de a alege între mai multe instanţe competente.Cazurile în care legea prevede competenţa teritorială alternativăI.În situaţia în care persoana juridică de drept privat are

dezmembrăminte, art.109 NCPC prevede că reclamantul poate opta şi pentru sesizarea instanţei în circumscripţia căreia pârâtul are un dezmembrământ fără personalitate juridică. Astfel, competenţa este alternativă deoarece reclamantul poate opta între sesizarea instanţei în a cărei circumscripţie îşi are sediul pârâtul şi cea în a cărei circumscripţie se găseşte un sediu secundar al acestuia, de care se leagă pretenţiile reclamantului.

Dispoziţiile art.109 NCPC sunt aplicabile numai în măsura în care cererea de chemare în judecată vizează obligaţii care trebuie executate în acel loc sau care izvorăsc din acte juridice încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta. Dacă sunt vizate orice

1 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.643.2 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.643.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I alte obligaţii ale persoanei juridice de drept privat, competenţa teritorială se va determina conform regulii generale prevăzute de art.107 NCPC.1

Dezmembrămintele fără personalitate juridică sunt: sucursalele, reprezentanţele teritoriale şi punctele de lucru ale persoanei juridice.2

II. În situaţia în care pârâtul este o asociaţie, societate sau altă entitate fără personalitate juridică, cererea de chemare în judecată va fi depusă la instanţa competentă pentru persoana căreia i s-a încredinţat, în condiţiile legii, conducerea sau administrarea entităţii. Dacă nu a fost desemnată o astfel de persoană, competenţa teritorială devine alternativă, în sensul că reclamantul poate alege una din instanţele competente pentru oricare din membrii săi.3

III. Art.111 NCPC reglementează situaţia în care calitatea de pârât aparţine unei persoane juridice de drept public. În această ipoteză, în care cererea de chemare în judecată este formulată împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor publice centrale sau locale sau împotriva unor alte persoane juridice de drept public, reclamantul are posibilitatea de a alege între instanţa corespunzătoare domiciliului sau sediului său şi instanţa de la sediul pârâtului.

IV. Competenţa teritorială este alternativă şi în cazul în care cererea de chemare în judecată se formulează împotriva mai multor pârâţi.

Într-o atare situaţie, reclamantul are posibilitatea de a alege să sesizeze instanţa competentă pentru oricare dintre ei. Totuşi, dacă unii pârâţi au o obligaţie accesorie, instanţa competentă se va determina în funcţie de domiciliul sau sediul oricărui debitor principal.

Dacă există numai un debitor principal, competenţa nu mai este alternativă, reclamantul având obligaţia de a sesiza instanţa în circumscripţia căreia îşi are domiciliul sau sediul acesta.4

Art.112 alin.2 NCPC reglementează cazul în care reclamantul săvârşeşte un abuz de drept, prin chemarea în judecată a unui pârât numai pentru a sesiza instanţa competentă pentru acesta. Practic, intenţia reclamantului trebuie să fie aceea de a sesiza instanţa convenabilă pentru el, pârâtul respectiv neavând vreo legătură cu raportul juridic dedus judecăţii.5

În acest caz, oricare dintre pârâţi are posibilitatea de a invoca necompetenţa instanţei de judecată. Această normă juridică este o normă de ordine privată, astfel încât necompetenţa nu se poate invoca decât de pârâţi, la primul termen de judecată.6

V. Alte cazuri în care competenţa teritorială este alternativă sunt prevăzute de art.113 NCPC. Potrivit alin.1 al acestui articol, în afară de instanţele prevăzute la art.107-112 NCPC, mai sunt competente:

1 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.646.2 Andreia Constanda - – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.305.3 Art.110 NCPC.4 Andreia Constanda - – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.307; Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.648.5 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.649.6 Andreia Constanda - – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.307.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I 1. în cererile privind stabilirea filiaţiei, instanţa de la domiciliul

reclamantului;2. în cererile privind obligaţia de întreţinere, inclusiv cele privind

alocaţiile de stat pentru copii, instanţa în a care circumscripţie are domiciliul reclamantul;

3. în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, chiar numai în parte, a obligaţiei;

4. pentru cererile care izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil, instanţa locului unde se află imobilul;

5. în cazul cererilor în prestaţie tabulară, în justificare tabulară sau în rectificare tabulară, instanţa în circumscripţia căreia se află imobilul;

6. pentru cererile născute din contractele de transport, este competentă instanţa locului de plecare sau de sosire;

7. pentru cererile privind obligaţiile care izvorăsc dintr-o cambie, cec, bilet la ordin sau un alt titlu de valoare este competentă şi instanţa locului de plată;

8. în cazul cererilor ce au ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a unui contract încheiat de un profesionist sau în cererile care vizează repararea pagubelor produse consumatorilor, instanţa de la domiciliul consumatorului;

9. pentru cererile care privesc obligaţii născute prin săvârşirea unei fapte ilicite, instanţa în circumscripţia căreia a fost săvârşită fapta.

Potrivit art.113 alin.2 NCPC dacă pârâtul exercită în mod statornic, în afara domiciuliului său o activitate profesională sau o activitate agricolă, comercială, industrială sau alte asemenea, cererea de chemare în judecată se poate introduce şi la instanţa locului în care se desfăşoară activitatea respectivă, dacă aceasta are ca obiect obligaţii patrimoniale născute sau care urmează să fie executate în acel loc.

Această dispoziţie se referă la pârâtul persoană fizică care are în afara domiciliului său un domiciliu profesional. În legătură cu această noţiune, art.96 NCC prevede că o persoană care exploatează o întreprindere are domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în ceea ce priveşte obligaţiile de natură patrimonială care s-au născut sau urmează să se execute în acel loc.1

VI. Normele cuprinse în art.114 NCPC se referă la cererile care sunt, potrivit legii, în competenţa instanţei de tutelă şi familie. Astfel, dacă legea nu prevede altfel, cererile prevăzute de NCC pentru ocrotirea persoanei fizice sunt de competenţa instanţei de tutelă şi familie, în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotită.

Norma instituie competenţa alternativă, alegerea putând fi făcută între instanţa de la domiciliul persoanei ocrotite şi cea de la reşedinţa acesteia.2

1 Andreia Constanda – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.307.2 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.659.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I În literatura de specialitate a fost formulată şi opinia conform căreia

art.114 alin.1 stabileşte o normă de competenţă teritorială exclusivă în materia acestor cereri.1

Instanţele de tutelă şi familie prevăzute de NCC nu au fost înfiinţate încă, motiv pentru care, până la constituirea acestora, rolul lor va fi îndeplinit de judecătorii sau, după caz, de tribunale sau tribunalele specializate pentru minori şi familie, în conformitate cu prevederile Legii nr.76/2012.2

În ceea ce priveşte domiciliul sau reşedinţa persoanei ocrotite menţionăm că dispoziţiile NCC reglementează diferit, în funcţie de cazul vizat, locuinţa minorului, domiciliul minorului adoptat sau a celui pus sub tutelă.

Potrivit alin.2 al art.114 NCPC, în cazul cererilor care privesc autorizarea de către instanţa de tutelă şi familie a încheierii unor acte juridice, dacă actul juridic priveşte un imobil, reclamantul va putea sesiza şi instanţa în circumscripţia căreia se află bunul. Astfel, în acest caz, reclamantul are posibilitatea de a opta între instanţa de la domiciliul sau reşedinţa persoanei ocrotite şi cea în circumscripţia căreia se află bunul imobil. Această regulă este instituită deoarece se consideră că cercetarea procesului va fi facilitată în cazul în care acesta este soluţionat de instanţa locului situării imobilului.3

Dacă a fost sesizată instanţa locului în care se află imobilul, atunci aceasta are obligaţia comunicării hotărârii pronunţate către instanţa de tutelă şi familie de la locul unde îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotită.

VII. Competenţa teritorială este alternativă şi în materia asigurărilor, cererile referitoare la despăgubiri putând fi introduse fie la instanţa în circumscripţia căreia îşi are domiciliul sau sediul asiguratul, fie la cea de la locul unde se află bunurile asigurate ori la cea corespunzătoare locului unde s-a produs riscul asigurat.

Această prevedere nu este aplicabilă în orice domeniu care priveşte materia asigurărilor, ci doar dacă este vorba despre o acţiune în despăgubiri.4

Pentru a fi protejată persoana asigurată faţă de eventualele abuzuri ale societăţii de asigurare, art.115 alin.2 NCPC prevede că opţiunea între instanţele deopotrivă competente nu se poate face decât după naşterea dreptului la despăgubire, o clauză prin care s-ar predetermina competenţa uneia dintre instanţe urmând a fi considerată nescrisă.

Normele prevăzute la art.115 alin.1 şi 2 nu se aplică în materie de asigurări maritime, fluviale şi aeriene. Pe cale de consecinţă, în cazul cererilor de despăgubiri din asigurări maritime, fluviale şi aeriene se aplică competenţa de drept comun, dacă legea nu prevede altfel.5

Art.116 alin.3 consacră regula conform căreia, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă, terţul prejudiciat poate introduce acţiune directă şi la instanţa de la domiciliul sau sediul său, după caz.1 Andreia Constanda – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.313.2 Andreia Constanda – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.313.3 Andreia Constanda – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.316.4 Andreia Constanda – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.317.5 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.663.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I 4.3.3 Competenţa teritorială exclusivăCompetenţa teritorială este exclusivă atunci când legea prevede faptul

că cererea de chemare în judecată trebuie să fie introdusă la o anumită instanţă, numai aceasta având aptitudinea de a soluţiona litigiul. Conform art.129 NCPC, competenţa teritorială exclusivă este de ordine publică.

I. Competenţa teritorială este exclusivă în ceea ce priveşte cererile care privesc drepturile reale imobiliare, fapt care rezultă din dispoziţiile art.117 NCPC. Potrivit al.1 al art.117 NCPC, cererile care privesc drepturi reale imobiliare se introduc numai la instanţa în circumscripţia căreia este situat imobilul. Dacă acţiunea are ca obiect un drept de creanţă ce are legătură cu un imobil, se vor aplica regulile consacrate în cadrul art.108-113 NCPC.1

Dacă imobilul este situat în circumscripţia mai multor instanţe de judecată, cererea va fi introdusă la instanţa de la domiciliul sau reşedinţa pârâtului dacă aceasta se află în vreuna din aceste circumscripţii. Această normă stabileşte competenţa exclusivă a instanţei de la domiciliul sau reşedinţa pârâtului, reclamantul neavând posibilitatea să opteze pentru o altă instanţă.2

Dacă pârâtul nu are domiciliul sau reşedinţa în niciuna din aceste circumscripţii, cererea va putea fi adresată la oricare din circumscripţiile în care este situat imobilul. Având în vedere că reclamantul are, în acest caz, posibilitatea să opteze între mai multe instanţe deopotrivă competente, rezultă că suntem în ipoteza competenţei teritoriale alternative.

Dispoziţiile art.117 alin.1 şi 2 se aplică şi în privinţa acţiunilor posesorii, acţiunilor în grăniţuire, acţiunilor referitoare la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară şi acţiunilor de împărţeală judiciară a unui bun imobil, dar numai în cazul în care acesta nu provine din moştenire.3

II. Art.118 alin.1 NCPC prevede competenţa exclusivă a instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului în privinţa următoarelor cereri în materie de moştenire, până la ieşirea din indiviziune:

-cele privind validitatea şi executarea dispoziţiilor testamentare;-cele referitoare la moştenire şi sarcinile acesteia, precum şi cele prin

care moştenitorii formulează pretenţii pe care le-ar avea unul împotriva altuia;-cererile formulate de legatari sau de creditorii defunctului împotriva

vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar.Dacă cererile enumerate mai sus privesc mai mulţi moşteniri deschise

succesiv acestea sunt de competenţa exclusivă a instanţei ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncţi. În acest caz, reclamantul are posibilitatea de a alege între instanţele deopotrivă competente exclusiv.

1 Andreia Constanda – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.318.2 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.669.3 Art.117 alin.3 NCPC.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I III. Competenţa teritorială este exclusivă şi în cazul cererilor în

materie de societate care trebuie să fie adresate instanţei în circumscripţia căreia societatea îşi are sediul principal.4

IV. Un alt caz de competenţă teritorială exclusivă se referă la cererile prevăzute de lege în materie insolvenţei sau a concordatului preventiv care pot fi soluţionate doar de tribunalul în a cărui circumscripţie se află sediul debitorului.2

V. Potrivit art.121 NCPC, cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi soluţionate doar de instanţa de la domiciliul consumatorului.

4.4 Incidente procedurale privind competenţa instanţelor de judecată

4.4.1 Excepţia de necompetenţăArt.131 alin.1 NCPC arată că la primul termen de judecată la care

părţile sunt legal citate în faţa primei, instanţa are obligaţia de a verifica dacă este competentă general, material şi teritorial să o soluţioneze. Numai în situaţia în care pentru verificarea competenţei mai sunt necesare lămuriri suplimentare, judecătorul va pune în discuţia părţilor aspectele care necesită lămuriri, având posibilitatea de a acorda un singur termen în acest scop.

Potrivit art.129 NCPC, necompetenţa este de ordine publică atunci când sunt nesocotite normele care stabilesc competenţa generală a instanţelor de judecată (când litigiul nu este dat în competenţa instanţelor judecătoreşti), când se încalcă competenţa materială şi atunci când se încalcă normele ce reglementează competenţa teritorială exclusivă. În celelalte situaţii, necompetenţa este de ordine privată.

În ceea ce priveşte invocarea excepţiei de necompetenţă, normele de procedură civilă fac distincţia între formele de competenţă, arătând pentru fiecare dintre acestea cine are posibilitatea să o invoce şi momentul procesual până la care poate fi invocată.

Astfel, excepţia de necompetenţă generală a instanţelor de judecată poate fi invocată oricând de părţi sau de instanţa de judecată.

Pe de altă parte, excepţia de necompetenţă materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi sau de judecător numai la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Dacă necompetenţa semnalată este de ordine privată, aceasta nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, iar în situaţia în care întâmpinarea nu este obligatorie, poate fi invocată cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Potrivit art.130 alin.4 NCPC, dacă necompetenţa nu este de ordine publică, cel care a formulat cererea nu poate invoca excepţia de necompetenţă a instanţei pe care a sesizat-o.

Rezultă că, necompetenţa de ordine privată nu poate fi invocată de reclamant sau de instanţă, din oficiu.3

4 Art.119 NCPC.2 Art.120 NCPC.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I În cazul în care instanţa de judecată respinge excepţia şi se declară

competentă să soluţioneze cauza, se va pronunţa prin încheiere care poate fi atacată numai odată cu fondul. Această încheiere are caracter interlocutoriu, instanţa nemaiavând posibilitatea de a interveni asupra sa.1

Dacă instanţa constată că excepţia este întemeiată şi se declară necompetentă să soluţioneze cauza, va pronunţa o hotărâre prin care se dezînvesteşte, declinându-şi competenţa către o altă instanţă de judecată sau către un alt organ cu activitate jurisdicţională. Conform art.132 alin.3 NCPC, hotărârea prin care se declină competenţa nu este supusă niciunei căi de atac. Sunt prevăzute două ipoteze în care hotărârea de dezînvestire a instanţei este supusă recursului şi anume, atunci instanţa de judecată constată că cererea este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau că nu este de competenţa instanţelor române. Recursul care va fi soluţionat de instanţa superioară.

Conflictul de competenţăPrin conflict de competenţă se înţelege situaţia în care două sau mai

multe instanţe de judecată sau organe cu activitate jurisdicţională se declară deopotrivă competente sau dimpotrivă, necompetente să soluţioneze un litigiu.2

Din definiţia prezentată mai sus şi din reglementarea cuprinsă în art.133 NCPC rezultă că sunt posibile două tipuri de conflicte de competenţă, şi anume: conflictul pozitiv de competenţă şi conflictul negativ de competenţă.

Există conflict pozitiv de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe de judecată se declară deopotrivă competente să judece acelaşi litigiu.

Pentru a ne afla în prezenţa unui conflict negativ de competenţă este necesar ca două sau mai multe instanţe de judecată să-şi fi declinat reciproc competenţa de a soluţiona acelaşi proces.

Aceste situaţii pot apărea datorită faptului că potrivit legislaţiei, hotărârea prin care o instanţă de judecată îşi declină competenţa în favoarea unei alte instanţe nu produce efecte obligatorii pentru instanţa sesizată. Aceasta din urmă, la rândul său, are obligaţia conform art.131 NCPC să verifice din oficiu dacă este competentă general, material şi teritorial să soluţioneze cauza.3

În cazul în care s-a născut un conflict de competenţă, instanţa va dispune din oficiu suspendarea cauzei şi va înainta dosarul instanţei competente să soluţioneze conflictul de competenţă.

NCPC prevede aceeaşi procedură de soluţionare a conflictului de competenţă, indiferent dacă acesta este pozitiv sau negativ. Regula

3 Gheorghe-Liviu Zidaru - Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.384.1 Andreia Constanda – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.344.2 Gheorghe-Liviu Zidaru - Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), pp.413-414.3 Gheorghe-Liviu Zidaru - Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.414.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I consacrată de normele de procedură civilă este aceea că un conflict de competenţă născut între două instanţe judecătoreşti se soluţionează de către instanţa imediat superioră şi comună a instanţelor aflate în conflict.

Actuala reglementare nu mai conţine normele privind situaţiile în care conflictul de competenţă se ivea între instanţe de judecată care nu care nu se află în circumscripţia aceleaşi curţi de apel, aşa cum prevedea normele vechiului cod de procedură, dar soluţia este aceeaşi. Astfel, de la caz la caz, se va stabili care este instanţa imediat superioară şi comună.1

De exemplu, un conflict născut între două judecătorii care se află în raza aceluiaşi tribunal, va fi soluţionat de acesta din urmă. Dacă judecătoriile nu sunt în circumscripţia aceluiaşi tribunal, dar sunt în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, competenţa de soluţionare va aparţine curţii de apel. În fine, dacă nu se află în circumscripţia aceleaşi curti, conflictul se va soluţiona de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Conflictele de competenţă pot apărea şi între instanţe care nu au acelaşi grad, de exemplu între o judecătorie şi un tribunal. Aplicând aceeaşi regulă consacrată de art.135 alin.1 NCPC, rezultă că un conflict de competenţă va fi soluţionat de curtea de apel din circumscripţia căreia fac parte cele două instanţe, iar dacă aceasta nu este comună, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dacă instanţele în conflict sunt două curţi de apel, acesta va fi tranşat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Art.135 alin.2 NCPC înlătură divergenţele care au existat în practică, stabilind că nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În acest caz, hotărârea de declinare a competenţei sau cea de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

Un conflict de competenţă se poate ivi şi între o instanţă de judecată şi un alt organ cu activitate jurisdicţională, caz în care acesta va fi soluţionat de instanţa ierarhic superioară celei în conflict. Aceeaşi soluţie se aplică şi în cazul în care conflictul apare între o instanţă de judecată şi un tribunal arbitral.2

Conflictul de competenţă poate apărea nu numai între instanţe diferite dar şi între diferite secţii ale aceleaşi instanţe. Regulile aplicabile sunt aceleaşi cu precizarea că va fi soluţionat conflictul de către secţia aferentă celei în faţa căreia s-a ivit conflictul. Dacă conflictul a apărut între două secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, competent să-l soluţioneze va fi completul de 5 judecători.

Asupra conflictului de competenţă, instanţa de judecată va pronunţa o hotărâre definitivă, în cameră de consiliu, fără citarea părţilor.

4.4.2 Excepţia litispendenţeiLitispendenţa reprezintă situaţia în care o persoană este chemată în

judecată în aceeaşi calitate, de aceeaşi parte, pentru aceeaşi cauză şi pentru acelaşi obiect prin mai multe cereri introduse la instanţe diferite sau la

1 Andreia Constanda – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.347.2 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.705.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I aceeaşi instanţă. Pentru a se evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii se impune ca toate cererile să fie soluţionate de o singură instanţă.1

Pentru existenţa litispendenţei trebuie ca cererile să fie în faţa instanţelor de fond, adică în primă instanţă sau în apel, deoarece prin art.138 alin.6 NCPC se precizează că în situaţia în care unul din procese se judecă în recurs, iar celelalte în faţa instanţelor de fond, acestea din urmă vor fi obligate să suspende judecata până la momentul soluţionării recursului.

Conform art.138 NCPC, excepţia de litispendenţă poate fi ridicată de părţi sau din oficiu, de instanţa de judecată, iar în cazul admiterii, dosarul va fi trimis spre soluţionare instanţei care a fost prima sesizată cu judecarea cauzei. În cazul în care instanţele sesizate prin cererile distincte nu sunt de acelaşi grad, dosarul va fi soluţionat instanţei care are un grad mai înalt.

4.4.3 Excepţia conexităţiiConexitatea reprezintă situaţia în care între două sau mai multe

procese aflate pe rolul aceleaşi instanţe sau a unor instanţe diferite există o legătură care impune soluţionarea lor împreună în scopul de a se asigura o bună judecată.2

Condiţiile conexităţii sunt:3

- existenţa unei legături între două sau mai multe cereri între aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi, al căror obiect şi cauză se află în strânsă legătură;

- procesele trebuie să fie în curs de judecată, altfel nefiind posibilă conexare;

- cererile să fie în cursul judecăţii în primă instanţă la aceeaşi instanţă sau la instanţe diferite, nefiind obligatoriu să fie instanţe de acelaşi grad.În ceea ce priveşte procedura de soluţionare a excepţiei de

conexitate, art.139 alin.2 NCPC arată că aceasta poate fi invocată de părţi sau din oficiu cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanţei ulterior sesizate. Asupra excepţiei instanţa se va pronunţa prin încheiere, care va putea fi atacată numai odată cu fondul. În situaţia în care excepţia este admisă, conexarea cererilor se va face la dosarul instanţei mai întâi învestite, părţile având totuşi posibilitatea de a solicita ca trimiterea acestora să se facă la una dintr celelalte instanţe.

Prin conexare nu pot fi încălcate normele care stabilesc competenţa exclusivă a unei anumite instanţe. Astfel, dacă una dintre cereri este de competenţa exclusivă a unei instanţe, conexarea nu se poate face decât la acea instanţă.

4.4.4 Strămutarea proceselorStrămutarea reprezintă o formă de prorogare judecătorească a

competenţei prin care un proces este trimis spre soluţionare unei alte

1 Andreia Constanda – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.350.2 Gheorghe-Liviu Zidaru - Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.428.3 Mihaela Tăbârcă – op.cit., pp.713-716.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I instanţe care, în mod normal, nu ar avea competenţa să soluţioneze respectiva cauză.1

În prezent, NCPC mai prevede doar două motive pentru care se poate solicita strămutarea, faţă de trei care erau prevăzute în reglementarea anterioară, acestea fiind bănuiala legitimă şi siguranţa publică.

Bănuiala legitimă este definită de art.140 alin.2 NCPC ca fiind situaţia în care există dubii cu privire la imparţialitatea judecătorilor, care se poate datora fie circumstanţelor procesului, fie calităţii părţilor sau existenţei unei situaţii conflictuale locale.

Siguranţa publică este motiv de strămutare atunci când există unele împrejurări excepţionale din cauza cărora se poate presupune că desfăşurarea procesului în faţa instanţei competente ar putea determina tulburarea ordinii publice.

În ceea ce priveşte cererea de strămutare, art.141 prevede că aceasta se poate face în orice fază a procesului, indiferent de motivul invocat. În ceea ce priveşte persoanele care pot formula cererea, NCPC face diferenţa între cererea bazată pe motive de bănuială legitimă şi cea bazată pe motive de ordine publică. Astfel, strămutarea pentru motive de bănuială legitimă poate fi solicitată de către partea interesată, iar cea bazată pe motive de siguranţă publică poate fi formulată numai de procurorul general de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Referitor la instanţa competentă să soluţioneze cererea de strămutare pe motive de bănuială legitimă, remarcăm faptul că prin noua reglementare s-au produs modificări semnificative, în sensul că cererea se va soluţiona de curtea de apel dacă instanţa de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dacă se referă la un dosar aflat pe rolul curţii de apel. În schimb, cererea de strămutare bazată pe motive de siguranţă publică va fi soluţionată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indiferent de instanţa de la care se solicită strămutarea.2

Cererea de strămutare nu conduce la suspendarea de drept a soluţionării dosarului, dar art.143 NCPC prevede că aceasta se poate solicita de partea interesată, nu neaparat de cea care a formulat cererea.3

Legea prevede că suspendarea se poate dispune doar cu plata unei cauţiuni în cuantum de 1000 lei, indiferent de motivul strămutării.

Asupra cererii de suspendare, instanţa se pronunţă prin încheiere care nu trebuie motivată şi nici nu este supusă vreunei căi de atac. Dacă se admite cererea de suspendare, instanţa pe rolul căreia se afla dosarul va fi informată deîndată cu privire la măsura dispusă.

Potrivit art.144 NCPC cererea de strămutare se soluţionează de urgenţă, în cameră de consiliu, cu citarea părţilor. Hotărârea pronunţată asupra acesteia se dă fără motivare şi e definitivă.

1 Andreia Constanda – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.354.2 Art.142 NCPC.3 Andreia Constanda – Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Gabriel Boroi), p.358.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Dacă este admisă cererea de strămutare, curtea de apel va transmite

dosarul unei alte instanţe de acelaşi grad din circumscripţia sa. În cazul în care strămutarea este dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dosarul va fi trimis spre soluţionare la una dintre instanţele corespunzătoare în grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu cea din care face parte instanţa de la care s-a cerut strămutarea. În situaţia admiterii cererii de strămutare, se va arăta prin hotărâre care din actele îndeplinite de instanţă vor fi păstrate.

Strămutarea nu poate fi solicitată din nou decât dacă cererea are la bază împrejurări care nu erau cunoscute la data soluţionării primei cereri sau care au apărut după acest moment.1

4.4.5 Delegarea instanţeiDelegarea instanţei reprezintă un caz de prorogare judecătorească a

competenţei prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabileşte ca o altă instanţă de acelaşi grad să soluţioneze procesul, în cazul în care cea competentă este împiedicată să funcţioneze un timp mai îndelungat, din cauza unor împrejurări excepţionale. Cererea de delegare poate fi formulată de partea interesată.

PARTEA A V-AACTELE DE PROCEDURĂ

1 Art.146 alin.1 NCPC.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I 5.1 NoţiuneNCPC cuprinde în cadrul Titlului IV normele care regementează actele

de procedură în procesul civil.Cu privire la definiţia actului de procedură nu există un punct de

vedere unanim în doctrină, dar autorii sunt unanim de acord cu faptul că actul de procedură reprezintă atât o operaţiune juridică cât şi înscrisul în care este consemnată operaţiunea.1

5.2 Forma actelor de procedurăArt.148 NCPC prevede condiţiile generale pe care trebuie să le

îndeplinească orice act de procedură civilă. Potrivit alin.1 al acestui articol cererea trebuie să fie formulată în scris şi trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:

-instanţa căreia i se adresează;-numele, prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, ori în cazul

persoanelor juridice denumirea şi sediul;-numele şi prenumele reprezentanţilor;-obiectul şi valoarea pretenţiilor, dacă e cazul;-motivele cererii şi -semnătura.În cazul în care cererea adresată instanţei de judecată nu a fost

semnată la momentul depunerii sale, sau după caz la primul termen de judecată, această lipsă poate fi complinită dacă partea declară că îşi însuşeşte cererea, acest fapt urmând a fi consemnat în încheiere.

NCPC prevede că cererile adresate instanţelor de judecată trebuie să îmbrace forma scrisă sau forma înscrisului sub semnătură electronică. Totuşi, art.148 alin.4 NCPC prevede că în cazurile expres prevăzute de lege cererile pot fi formulate şi oral, în cadrul şedinţei de judecată, urmând să fie consemnate în încheierea de şedinţă.

Dacă cererea adresată instanţei de judecată urmează a fi comunicată celorlalţi participanţi la proces pentru a se asigura dreptul la apărare, legea prevede că aceasta trebuie depusă în atâtea exemplare câte părţi sunt plus unul pentru instanţa de judecată. În cazul coparticipării procesuale, comunicarea cererilor se va face fiecărei părţi din proces, cu excepţia situaţiei în care părţile au un reprezentant comun, caz în care se va comunica un singur exemplar acestuia.2

În situaţia în care cererea a fost comunicată prin fax sau prin poşta electronică, legea impune grefierului de şedinţă obligaţia de a întocmi copii de pe cerere, cheltuielile urmând a fi suportate de partea care avea îndatorirea de a depune mai multe exemplare.

Potrivit art.150 NCPC partea va anexa cererii formulate copii de pe înscrisurile pe care aceasta înţelege să le folosească ca mijloace de probă. Pentru copiile înscrisurilor depuse, legea prevede obligaţia ca aceastea să fie certificate de parte, prin efectuarea pe copie a menţiunii „conform cu

1 Gheorghe Florea - Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), pp.442-443.2 Art.149 NCPC.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I originalul” însoţită de semnătura părţii. În cazul în care este efectuată menţiunea, dar aceasta nu este însoţită de semnătura părţii, se consideră că nu a fost îndeplinită obligaţia impusă de lege.1

Dacă înscrisurile depuse sunt redactate într-o limbă străină, pentru respectarea principiului conform căruia procesul civil se desfăşoară în limba română, legea impune părţii obligaţia de depune şi traducerea autorizată a acestora.

Conform art.151 NCPC, cererile adresate instanţelor de judecat a pot fi făcute nu doar personal de parte, ci şi prin reprezentant. Dacă reprezentarea este convenţională, mandatarul neavocat trebuie să depună alăturat cererii şi procura prin care a fost împuternicit, în original sau în copie legalizată. În cazul în care partea este reprezentată prin avocat sau consilier juridic, se va depune împuternicirea în original. Reprezentantul legal al părţii va depune actul de stare civilă, hotărârea judecătorească sau orice alt act care atestă calitatea sa, legea prevăzând că acesta se depune în copie legalizată.

5.3 Citarea şi comunicarea actelor de procedurăÎn vederea garantării dreptului la apărare, părţile trebuie să fie

încunoştinţate cu privire la proces, precum şi cu privire la conţinutul cererilor şi actelor depuse la dosarul cauzei. Din acest motiv, art.153 NCPC prevede că pentru ca instanţa să poată dispune asupra unei cereri este necesar ca părţile să fi fost legal citate sau să se fi prezentat la proces, fie personal fie prin reprezentant. În cazul în care una din părţi nu a fost legal citată, instanţa va constata lipsa de procedură la acel termen şi va dispune recitarea părţii pentru termenul următor. Sancţiunea care intervine în situaţia în care nu este respectată această normă imperativă este nulitatea.2

În ceea ce priveşte prezenţa efectivă a părţilor la termenul de judecată, menţionăm că aceasta nu este obligatorie, legea impunând condiţia ca acestea să fie legal citate. Pe cale de excepţie, sunt prevăzute şi cazuri în care părţile trebuie să se prezinte în faţa instanţelor de fond, de exemplu în ceea ce priveşte acţiunile de divorţ pentru care art.920 alin.1 NCPC impune obligaţia ca părţile trebuie să fie prezente la termenele de judecată, excepţie făcând situaţiile în care unul dintre soţi se află într-o situaţie care nu-i permite prezentarea în faţa instanţei de judecată.

De la regula citării părţilor pentru termenul de judecată sunt prevăzute unele excepţii referitoare la cereri care pot fi soluţionate şi fără citarea părţilor. Menţiunea referitoare la soluţionarea cererii fără citarea părţilor trebuie să fie făcută în mod expres. De exemplu, se soluţionează fără citarea părţilor: cererea de abţinere sau de recuzare, contestaţia privind tergiversarea procesului, cererea de ajutor public judiciar, cererea de încuviinţare a executării silite, etc.3

1 Dalia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.369.2 Dalia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.375.3 Dalia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă..op.cit. (coord. Gabriel Boroi), p.376.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Regula statuată de NCPC este aceea că citaţiile şi actele de

procedură se comunică din oficiu de către instanţa de judecată, prin agenţii procedurali ai instanţei sau de orice alt salariat al acesteia. Prin derogare de la această regulă, normele de procedură civilă arată că se poate face comunicarea actelor de procedură şi direct între părţi, prin mijloacele prevăzute de lege.

Referitor la comunicarea actelor de procedură în mod direct între părţi, legea prevede că dacă părţile sunt reprezentate prin avocat sau prin consilier juridic, actele se pot comunica direct între aceştia.1 Comunicarea directă între părţi există şi atunci când părţile prezente personal, prin avocat sau prin reprezentant îşi înmânează un act de procedură sau un înscris.

Conţinutul citaţiei este prevăzut de art.157 NCPC, potrivit căruia citaţia trebuie să cuprindă următoarele:

-denumirea instanţei şi sediul acesteia;-data emiterii citaţiei;-numărul dosarului;-anul, luna, ziua şi ora termenului de judecată stabilit;-numele şi prenumele sau denumirea celui citat şi locul unde este

citat;-calitatea în proces al celui citat;-numele, prenumele sau denumirea celeilalte părţi şi obiectul cererii;-menţiuni privind taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar datorat,

dacă este cazul;-menţiunea că persoana citată are prin înmânarea citaţie termen în

cunoştinţă;-alte menţiuni stabilite de instanţă (de exemplu, menţiunea să prezinte

un înscris sau personal la interogatoriu);-ştampila instanţei şi semnătura grefierului.5.4 Nulitatea actelor de procedurăNulitatea reprezintă o sancţiune prin care un act de procedură este

desfiinţat total sau parţial deoarece acesta a fost îndeplinit cu nerespectarea condiţiilor de fond sau de formă prevăzute de lege.2

Din definiţia legală a nulităţii prevăzute de art.174 alin.1 NCPC rezultă că acestea pot fi clasificate în totale şi parţiale. Nulitatea este totală atunci când actul de procedură este desfiinţat în totalitate, acesta nemaiproducând niciun efect juridic. Nulitatea parţială are în vedere desfiinţare numai acelor clauze care au fost întocmite cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege, celelalte rămânând valabile.

În funcţie de interesul ocrotit prin norma juridică încălcată, nulitatea poate fi absolută sau relativă. Potrivit art.174 alin.2 NCPC, nulitatea absolută intervine în cazul în care actul de procedură a fost întocmit cu nerespectarea unei norme prin care este ocrotit un interes public. Nulitatea relativă se aplică în cazurile în care norma încălcată ocroteşte un interes privat.

1 Art.169 NCPC.2 Mihaela Tăbârcă – op.cit., p.761.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I Nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte în proces, de

judecător sau după caz, de procuror în orice stare a pricinii, dacă legea nu prevede altfel. Spre deosebire de aceasta, nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată şi numai cu condiţia ca nerespectarea normelor de procedură să nu se datoreze propriei fapte.

Art.175 alin.1 şi 2 NCPC consacră în mod expres noţiunea de nulitate condiţionată. Astfel, potrivit acestui articol, un act de procedură va fi anulat dacă prin acesta s-a produs părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului. Vătămarea presupune un prejudiciu de natură procesuală cauzat uneia din părţi. 1

Dacă prin încălcarea normei juridice nu s-a produs o vătămare, nu mai intervine sancţiunea nulităţii.

Dacă sancţiunea nulităţii este prevăzută în mod expres de lege, vătămarea este prezumată. Această prezumţie este una relativă, ceea ce înseamnă că poate fi răsturnată prin proba contrară.

Art.176 NCPC prevede cazurile în care nulitatea nu este condiţionată de existenţa vreunei vătămări, şi anume atunci când sunt încălcate normele privind capacitatea procesuală, reprezentarea procesuală, competenţa instanţei, compunerea sau constituirea instanţei, publicitatea şedinţei de judecată sau alte cazuri în care sunt încălcate cerinţe extrinseci actului de procedură.

În procedura civilă este consacrat principiul conform căruia nulitatea operează numai ca un ultim remediu deoarece dacă este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului de procedură, judecătorul are posibilitatea de a solicita părţilor îndreptarea neregularităţilor.2

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1 Gheorghe Florea - Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.495.2 Gheorghe Florea - Noul Cod de procedură civilă...op.cit., (coord. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae), p.504.Drept procesual civil I

Drept procesual civil I 1. Gheorghe Beleiu – Drept civil român. Introducere în dreptul civil.

Subiectele dreptului civil, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L.,

Bucureşti, 1993;

2. Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Andreia Constanda, Carmen Negrilă, Veronica Dănăilă, Delia Narcisa Theohari, Gabriela Răducan, Dumitru Marcel Gavriş, Flavius George Păncescu, Marius Eftimie – Noul Cod de procedură civilă.

Comentariu pe articole, vol.I. art.1-526, Ed. Hamangiu, Bucureşti,

2013;

3. Viorel Mihai Ciobanu – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă,

volumul I, Teoria generală, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996;

4. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coordonatori), Flavius-Antoniu Baias, Violeta Belegante, Traian Briciu, Viorel Mihai Ciobanu, Claudiu Constantin Dinu, Bogdan Dumitrache, Gheorghe Florea, Maria Fodor, Iulian Gâlcă, Decebal-Adrian Ghinoiu, Cristina Irimia, Adina Nicolae, Marian Nicolae, Elevelina Oprina, Alina Rădoi, Mirela Stancu, Anişoara Ştefănescu, Mihaela Tăbârcă, Nicolae Turcu, Mircea Ursuţa, Gheorghe-Liviu Zidaru –

Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol.I – art.1-526 ,

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013;

5. Ioan Leş – Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ediţia 3,

Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;

6. Nicolae Popa, Mihail-Constantin Erimia, Simona Cristea – Teoria

generală a dreptului, ediţia a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005;

7. Mihaela Tăbârcă – Drept procesual civil, vol.I – Teoria generală,

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013.

Drept procesual civil I