drept intrenational
DESCRIPTION
Drept Intrenational si evolutia istoricaTRANSCRIPT
Tema 1: Dreptul internaţional şi evoluţia sa istorică
1. Consideraţii generale
2. Dreptul internaţional în antichitate
3. Dreptul internaţional în Evul mediu
4. Dreptul internaţional în epoca modernă
5. Dreptul internaţional în epoca contemporană
6. Republica Moldova în cadrul relaţiilor internaţionale
2, Consideraţii generale
în literatura juridică^ de drept internaţional există păreri controver-sate cu
privire la istoria apariţiei acestui drept. într-un şir de lucrări se menţionează faptul
că dreptul internaţional a apărut şi s-a dezvoltat o dată cu apariţia statelor.
Cunoscutul autor L. Oppenheim (1858-1919) afirmă că dreptul internaţional este
“un produs al civilizaţiei creştine care există de 400 de ani”.
Dacă considerăm aceste afirmaţii corecte, atunci putem conclu-zionâ că
omenirea câteva mii de ani a trăit în afara normelor de drept internaţional, afirmaţie
cu care nu putem fi de acord.
în alte lucrări de specialitate se consideră că originea normelor de drept
internaţional poate fi constatată din cele mai vechi timpuri.1 De la apariţia unor
reguli fragmentate însă până la apariţia unor norme şi instituţii de drept
internaţional s-a scurs o perioadă îndelungată de timp.
Pe măsura evoluţiei istorice, relaţiile internaţionale s-au dezvoltat şi diversificat,
un important rol în acest proces revenind statelor.2 Nu putem însă vorbi despre
apariţia normelor de drept internaţional o dată cu apariţia statelor, întrucât unii
germeni ai unor instituţii şi reguli care prefigurează norme de drept internaţional
modem au apărut în perioada antică a dezvoltării societăţii.
Cu timpul, relaţiile internaţionale au cuprins toate domeniile în care interesele
statelor sunt în cauză. în prezent acestea au aspecte economice, politice, militare,
sociale, culturale, ştiinţifice etc.
Evoluţia principiilor şi normelor de drept internaţional a avut loc într-un proces
istoric îndelungat şi a fost un rezultat firesc al dezvoltării statelor şi relaţiilor dintre
ele.
Din punct de vedere istoric, dreptul internaţional a apărut o dată cu statele şi cu
apariţia raporturilor dintre ele, iar conţinutul şi structura sa au evoluat, purtând
amprenta sistemelor socio-politice care s-au succedat, de-a lungul istoriei.3
Dreptul internaţional capătă noi dimensiuni o dată cu apariţia şi manifestarea
unor noi entităţi pe scena relaţiilor internaţionale, respectiv a organizaţiilor
internaţionale şi a naţiunilor şi popoarelor care luptă pentru eliberarea şi formarea
statului lor propriu.
2. Dreptul internaţional în antichitate
Apariţia şi evoluţia normelor şi instituţiilor dreptului internaţional au luat
naştere o dată cu descompunerea comunei primitive, cu împărţirea societăţii în
clase antagoniste, cu apariţia statelor şi a relaţiilor dintre ele.
Necesităţile specifice ale acelei perioade legate mai ales de activitatea de purtare
a războiului, dobândirea de sclavi, cucerirea de noi teritorii, încheierea unor alianţe
* Geamănu G., Drept international public, voL I, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1981. P-7-14.
2 Burian A., Relaţiile internaţionale, politica externă şi diplomaţia (Ediţia a 3-
a, revăzuta şi adăugită) - Chişinău.,
CEP USM 2007 - 448 p
3 Popescu й., Năstase A., Drept internaţional public, Bucureşti, Casa de
Editură şi Presă "Şansa" S.R.L., 1997, p.14.
■4 ’ШШШШШШЯ
militare, a unor tratate de pace au determinat dezvoltarea unor reguli şi instituţii de
purtare a războiului şi de rezolvare a diferendelor.
Izvoarele istorice ale dreptului internaţional îşi iau începuturile în China, India,
Egipt şi alte state ale Orientului antic.
Astfel, în sec. al Vl-lca î. H., statele Chinei antice încheie un tratat privind
renunţarea la război şi soluţionarea diferendelor prin arbitraj; literatura filozofică
face distincţie între războaiele drepte şi nedrepte, respectarea tratatelor şi aplicarea
sancţiunilor internaţionale. China antică a cunoscut şi instituţia diplomaţiei.
Monumentele legislative din India antică, de asemenea, ateslă o bogată practică
de drept internaţional. Legile lui Mânu, elaborate în sec. al V-lea î. H.,
consemnează
existenţa unor misiuni diplomatice ad hoc. Tratatele încheiate în India antică erau
considerate sacre şi se încheiau cu pronunţarea unui jurământ religios, iar
executarea se garanta prin predarea unor ostatici. Erau dezvoltate regulile de
război, care făceau distincţie între combatanţi şi necombatanţi şi interziceau
uciderea prizonierilor.
Un rol deosebit în dezvoltarea relaţiilor internaţionale 1 - a jucat Egiptul antic,
care întreţinea legături comerciale şi politice cu toate ţările Orientului. Tablele de
la Tell- Amama (360 de tăbliţe de lut ars) atestă existenţa unei corespondenţe
diplomatice a Egiptului din sec. XVII-XV î.H. cu Babilonul şi alte state din Orient.
Corespondenţa descoperită tratează probleme de război şi pace.
Cel mai vechi tratat internaţional, conceput şi redactat asemănător cu cele de
astăzi, este acela încheiat la 1296 î. H. între Ramses al II- lea, faraonul Egiptului, şi
Hattusil al III-lea, regele hitiţilor. Tratatul este compus din introducere, din textul
propriu-zis şi din formule religioase. Prin tratatul dat s-a instituit o alianţă între cele
două state, care se obligau să trăiască în pace şi să-şi acorde ajutor în eventualitatea
unui atac din partea unui stat terţ, să-şi acorde ajutor mutual pentru înăbuşirea
răscoalelor sclavilor, să-şi extrădeze fugarii.
Statele greceşti antice foloseau arbitrajul şi mediaţiunea pentru soluţionarea
diferendelor dintre ele. în acea perioadă o răspândire destul de mare a dobândit
ideea unor asociaţii între statele-cetăţi de tip federal, cu înfiinţarea unor organe de
conducere comună. Printre acestea, urt rol important l-au jucat amfictioniile, având
ca scop protecţia sanctuarelor religioase şi asigurarea respectării regulilor cu
caracter religios, adoptate de consiliul amfictioniei, care era competent să judece şi
încălcările lor.
Războaiele duse de greci erau precedate de o declaraţie de război şi de anumite
forme solemne. în timpul ostilităţilor anumite categorii de persoane erau ocrotite,
de exemplu preoţii, persoanele refugiate, iar solii se bucurau de inviolabilitate, de
asemenea se mai bucurau de ocrotire şi localurile sfinte. în operele unor distinse
personalităţi ale acelor timpuri cum au fost Herodot, Platon, Aristotel ş. a. se fac
referiri la războaiele legitime şi cele nelegitime şi la obiceiurile războiului.
O puternică influenţă asupra evoluţiei dreptului internaţional a avut-o Imperiul
Roman.
Problemele relaţiilor internaţionale intrau în competenţa senatului şi a unui
colegiu sacerdotal (colegiul fetialilor) care avea un rol deosebit în tranşarea
diferendelor, în declararea războiului, în încheierea păcii, tratatelor de alianţă etc.
Cu cei pe care îi considerau egali, romanii încheiau tratate de prietenie sau
neutralitate (amiciţia), sau de alianţă (feodera). Alte tratate consacrau diferite forme
de dependenţă (deditio in fidem, clientela). Dar de fapt romanii nu încheiau tratate de
pace, războaiele se terminau prin armistiţiu sau prin distrugerea inamicului
(debellatio) şi capitularea sa necondiţionată (deditio).
Tratatele la romani trebuiau respectate cu bună-credinţă (pacta sunt servanda), iar
în relaţiile lor diplomatice erau folosiţi ambasadorii. Persoana solilor era
considerată
tevielaMIS.
3
O data cu extinderea relaţiilor statului roman peste limitele Italiei s-au format jus
gentium, care reglementa atât unele probleme de^ drept internaţional, cât şi
raporturi de drept privat între cetăţenii romani şi cei străini. în afară de contribuţia
adusă de romani la dezvoltarea instituţiilor de drept internaţional, trebuie apreciat
aportul filozofilor şi jurisconsulţilor romani care au fost preocupaţi de definirea
noţiunii de jUs gentium, considerat de Cicero drept natural care guverna întreaga
omenire.
Din cele expuse rezultă că în perioada sclavagistă au apărut şi s-au dezvoltat
anumite norme şi instituţii ale dreptului internaţional. Influenţate de rituri
religioase, ele sunt legate şi poartă amprenta războaielor de expansiune şi de
subjugare a altor popoare, exprimând interesele clasei dominante şi ale stăpânilor
de sclavi.
3. Dreptul internaţional în Evul mediu
în urma destrămării Imperiului Roman, care a avut loc în anul 476 şi formarea pe
ruinele acestuia a unor state noi, ca de exemplu Imperiul Bizantin, statele feudale
germane, statele slave de răsărit, statele romaneşti pe teritoriul fostei Dacii etc,
dreptul internaţional cunoaşte mai degrabă o stagnare decât un progres.
în acea perioadă se cristalizează expresia fiecare senior este stăpân în senioria sa.
Feudalii deţineau deplina putere care se manifesta prin baterea monedei,
conducerea războaielor, perceperea impozitelor, aveau putere discreţionară în
administrarea justiţiei şi a teritoriului, fundamentul sistemului feudal îl constituiau
legăturile de suzeranitate. Regele se găsea în vârful piramidei sociale, iar toţi
seniorii, ca vasali, trebuiau săi fie credincioşi, să-i presteze anumite servicii.
Caracteristic acestei perioade sunt războaiele private, nesupuse nici unei reguli
umanitare.
în scopul reducerii efectelor devastatoare ale războiului, biserica catolică adoptă
unele hotărâri, astfel reuşind a impune aşa-numitelc "armislijii ale lui Dumnezeu",
prin care se stabileau anumite zile în care războiul era oprit. De asemenea, biserica
reuşeşte prin Conciliul de la Latran din 1139 să interzică folosirea arbaletelor,
4
arcurilor şi transformarea în sclavi a prizonierilor creştini.
în acea perioadă a Evului mediu, ia o deosebită amploare practica încheierii
tratatelor, mai ales în probleme de purtare a războaielor. Caracteristic acestor
tratate este garantarea lor prin jurământ, darea în gaj a unor castele, bijuterii sau
alte bunuri de valoare sau prin predarea de ostatici. Practicarea garantării tratatelor
demonstrează faptul că acestea erau încălcate frecvent. Tot în acea perioadă se
încheie tratate comerciale. Aceste tratate creau privilegii economice şi comerciale,
interziceau pirateria, iar în unele cazuri aplicau jurisdicţia consulară.
Intensificarea comerţului maritim duce la codificarea, prin legi interne, a unor
obiceiuri internaţionale în domeniu. Una dintre aceste codificări o constituie Legile
Oleronului referitoare la regulile de navigaţie în porturile europene; cealaltă -
Consolato del Mare - reprezintă o codificare a normelor dreptului cutumiar, în care
se enunţă pentru prima oară principiul libertăţii de navigaţie în timp de război,
pentru vasele neutre.
Un moment de semnificaţie specială pentru dezvoltarea dreptului internaţional îl
reprezintă Tratatele de pace de la Westfalia din 1648, prin care s-a pus capăt
Războiului de 30 de ani. Pacea de la Westfalia contribuie la afirmarea suveranităţii
şi egalităţii în drepturi a statelor, constituind piatra unghiulară a dreptului
internaţional. Negocierile păcii Westfalice reunesc statele europene fără deosebire
de regim politic ori credinţă religioasă. i
în această perioadă are loc formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional ca
ştiinţă juridică de sine stătătoare. O importantă contribuţie în această materie este
adusă de Şcoala din Salamanca, formată din teologi catolici spanioli în frunte cu
Francisco de Vitoria (1480-1546), urmat de Francisco Suarez (1548-1617).
Cel mai important doctrinar al acelei perioade a fost olandezul Hugo Grotius
(1583- 1645), considerat părintele ştiinţei dreptului internaţional. Prin operele sale
Mare Liberum (Marea Liberă, 1605) şi De Jure Belii ac Pacis (Despre dreptul războiului
şi al păcii, 1625), el face prima expunere de ansamblu în dreptul internaţional; el a
afirmat principiul libertăţii mărilor care a fost acceptat ulterior ca un principiu de
bază al dreptului internaţional şi a dezvoltat concepţia războiului just. Grotius a
4
elaborat conceptul de extrateritorialitate în dreptul diplomatic ca fundament al
imunităţilor diplomatice. De asemenea, lui Grotius îi aparţine teoria recunoaşterii
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale indivizilor, distincţia între războiul drept
şi nedrept, doctrina neutralităţii calificate ele.
O deosebită influenţă asupra dezvoltării concepţiilor dreptului internaţional, mai
ales în problemele umanizării războiului, au avut-o lucrările cunoscuţilor gânditori
ai sec. XVII şi XVIII T. Hobber,Ch. Montesquieu, J.-J. Rousseau şi alţii.
4. Dreptul internaţional în epoca modernă
Dreptul internaţional sub influenţa factorilor politici, sociali şi economici suferă
anumite schimbări cantitative şi calitative, purtând amprenta ascensiunii burgheze
şi a tendinţei puterii feudale de a-şi păstra poziţiile şi privilegiile.
Printre evenimentele care definesc caracterul societăţii internaţionale şi care au
influenţat dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional se situează transformarea
monarhiilor europene în state moderne, noile descoperiri geografice, dobândirea
independenţei SUA, Revoluţia franceză din 1789 etc.
Eliberarea coloniilor din America de Nord şi adoptarea Declaraţiei de
Independenţă a SUA în 1776 reprezintă prima afirmare a dreptului popoarelor de a-
şi hotărî singure soarta - un viitor principiu important al dreptului internaţional cu o
deosebită semnificaţie.
O contribuţie esenţială la dezvoltarea instituţiilor dreptului internaţional o aduc
Revoluţia franceză din 1789 şi revoluţiile burgheze ulterioare. Sub influenţa
acestor revoluţii, în dreptul internaţional în plină formă sunt încorporate idei
umaniste de mare valoare, principiul suveranităţii capătă o recunoaştere deplină, cu
corolarul său respectul integrităţii teritoriale şi neamestecul în treburile interne ale
statelor.
Principiile şi ideile de justiţie, egalitatea tuturor oamenilor în faţa legii, libertatea
conştiinţei, abolirea sclavajului, libertatea individuală a cetăţeanului proclamate de
Revoluţia franceză au devenit patrimoniul comun al întregii omeniri.
O importanţă deosebită pentru dezvoltarea dreptului internaţional a avut-o Actul
4
final de la Viena din 1815. Acest document pune capăt războaielor lui Napoleon şi
instituie un sistem politic, economic şi de cooperare în Europa. Rolul conducător
printre statele reprezentate la Congresul de La Viena l-au avut Anglia, Rusia,
Prusia şi Austria, care urmăreau restabilirea rânduieli lor politice perimate,
împărţirea teritoriilor statelor mici ale Europei, înfăptuirea directoratulu marilor
puteri. Prin Actul final al Congresului i s-a recunoscut statutul de stat federal şi
neutralitate permanentă Elveţiei, s-a realizat codificarea parţială a dreptului
diplomatic, condamnarea sclaviei, proclamarea libertăţii de navigaţie pe fluviile
internaţionale.
Un alt eveniment remarcabil pentru dezvoltarea dreptului internaţional a fost
Congresul de la Paris din 1856, care a constatat înfringerea Rusiei în războiul din
Crimeea. La Congres au participat Franţa, Austru, Rusia, Anglia, Turcia, Sardinia
şi Prusia. Conform deciziilor Congresului ele la Vena, Marea Neagră devine
neutralizată, Rusia este obligată să- şi distrugă atât flota de război, cât şi
fortificaţiile de pe coastele Mării Negte. Strîmtorile Bosfor şi Dardanele sunt
închise pentru vasele de război ale lui tuturor statelor. Cele mai importante decizii
ale Congresului vizează codificarea parţială a războiului maritim şi reglementarea
regimului de navigaţie pe Dunăre, ca fluviu internaţional,
Tot In această perioadă se instituie şi încep a se manifesta în planul relaţiilor
internaţionale organizaţiile internaţionale: Uniunea Telegrafică Universală (1865),
Uniunea Poştală (1874), Uniunea Metrică (1875), Uniunea pentru Protecţia
Proprietăţii Industriale (1883) etc.
De asemenea, în această perioadă se încheie primele convenţii multilaterale în
materia legilor şi obiceiurilor războiului. Printre primele standarde consacrate în
dreptul pozitiv s-au numărat cele releritoare la interzicerea unor mijloace şi metode
de război.
Dezvoltarea relaţiilor comerciale internaţionale a creat necesitatea asigurării unor
căi de comunicaţie mondială. în acest scop s-au încheiat convenţii internaţionale cu
privire la regimul juridic al canalelor maritime internaţionale, în 1888 privitor la
Canalul de Suez şi în 1903 şi 1904 privitor la Canalul Panama. Aceste canale au
fost neutralizate şi deschise pentru navigaţia tuturor navelor comerciale.
5. Dreptul internaţional în epoca contemporană
Un moment important în dezvoltarea dreptului internaţional este marcat de
Tratatul de pace de la Paris din 1919 prin care s-a instituit "sistemul de la
Versailles" şi care a marcat apariţia unor noi state independente pe harta Europei,
ca Austria, Ungaria, Iugoslavia, Polonia şi Cehoslovacia.
De asemenea, prin Tratatul de la Paris a fost fondată prima organizaţie
internaţională cu caracter general, Liga Naţiunilor. Unul din scopurile principale ale
acestei Organizaţii a fost menţinerea păcii şi îngrădirea recurgerii la război, precum
şi respectarea dreptului internaţional.
Ca urmare a politicii imperialiste de la sfârşitul anilor'30 ai sec. al XX-lea
dreptul internaţional a întâmpinat serioase dificultăţi şi insuccese, care au culminat
cu dezlănţuirea celui de-al doilea război mondial, pe parcursul căruia s-au săvârşit o
multitudine de încălcări ale normelor dreptului internaţional: crime contra păcii,
crime contra umanităţii, crime de război. Aceste încălcări grave au dus la
necesitatea convocării unui şir de conferinţe internaţionale care au avut drept scop
condamnarea acestor acte (Conferinţele de la Moscova din 1943, de la Teheran din
1943, de la Dumbarton Oaks din 1944 ş. a.). După cel de-al doilea război mondial,
procesul de reînnoire a dreptului internaţional ia proporţii de amploare.
Prin Acordul privind urmărirea şi pedepsirea principalilor criminali de război ai
puterilor europene ale Axei, semnat la 8 august 1945 de către URSS, SUA, Marea
Britanie şi Franţa, a fost creat Tribunalul Militar Internaţional de la Nurnberg, iar la
Conferinţa de la Moscova din 16-26 decembrie 1945, la care au participat URSS,
SUA şi Marea Britanie urmând ca ulterior să adere şi China, s-a decis crearea unei
Comisii pentru Extremul Orient, abilitată să judece şi să-i pedepsească pe criminalii
de război japonezi. Prin Proclamaţia din 19 ianuarie 1946 a fost instituit Tribunalul
Militar Internaţional pentru urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război din
Extremul Orient.
De asemenea, sub influenţa atrocităţilor care au avut loc în perioada celui de-al
doilea război mondial, statele coaliţiei antihitleriste au semnat la 26 iunie 1945 la
San Francisco Carta Naţiunilor Unite, tratat internaţional intrat în vigoare la 24
octombrie 1945.
Adoptarea Cartei ONU a constituit un important eveniment în dezvoltarea
dreptului internaţional.în Cartă sunt stipulate principiile fundamentale ale dreptului
internaţional.
Alături de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, unul din scopurile
principale ale ONU, stabilit chiar prin art. 1 din Cartă, este „realizarea cooperării
internaţionale în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic,
social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, tară deosebire de rasă, sex, limbă
sau religie".
în etapa contemporană, dreptul internaţional se caracterizează printr-o
dezvoltare rapidă a normelor sale, prin sporirea numărului de organizaţii
internaţionale ca subiecte de drept internaţional, tinzând astfel ca de la un drept de
coordonare în perioada dezvoltării clasice, să fie învestit cu un rol crescând în
promovarea intereselor pe termen lung ale întregii comunităţi internaţionale.
6. Republica Moldova în cadrul relaţiilor internaţionale
Apariţia Republicii Moldova în cadrul comunităţii internaţionale este legată de
Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991.
Etapa iniţială în dobândirea statalităţii şi a calităţii de subiect de drept
internaţional a Republicii Moldova este legată de primii paşi în vederea obţinerii
unor atribute de stat de către fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească
din cadrul URSS - decretarea limbii de stat şi reintroducerea alfabetului latin la 31
august 1989, aprobarea drapelului şi a stemei de stat (27 aprilie şi, respectiv, 3
noiembrie 1990), adoptarea Declaraţiei de Suveranitate a Republicii la 23 iunie
1990 şi schimbarea denumirii oficiale a statului la 23 mai 1991.
Pe parcursul anilor următori Moldova desfăşoară o activitate intensă de afirmare
pe plan internaţional prin aderarea la un şir de organizaţii internaţionale:
- la 30 ianuarie 1992 la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa;
- la 2 martie 1992 Republica Moldova devine membru al Organizaţiei
Naţiunilor Unite;
- la 4 mai 1992 devine membru al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii; al
Fondului Monetar Internaţional; al Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare;
- la 12 august 1992 al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.
Concomitent cu eforturile de integrare în organizaţiile şi structurile
internaţionale, pe
parcursul anilor 1992-1993 s-au extins relaţiile bilaterale. Spre sfârşitul anului
1993, Republica Moldova era recunoscută de peste 120 de state, având relaţii
diplomatice cu peste 80 de ţări. Au fost deschise primele ambasade ale Republicii
Moldova peste hotare la:
- Bucureşti (24 februarie 1992),
- Moscova (16 octombrie 1992),
- Kiev (26 mai 1993),
- Bruxelles (21 iunie 1993),
- Minsk (6 octombrie 1993),
- Washington (9 decembrie 1993);
- la 5 iunie 1992 a început să funcţioneze Reprezentanţa permanentă a
Republicii Moldova pe lângă ONU.
Totodată la Chişinău au fost deschise primele ambasade străine ale: României
(24 ianuarie 1992), SUA (29 martie 1992), Ucrainei (martie 1992), Federaţiei Ruse
(iunie 1992), Germaniei (noiembrie 1992) ş. a.
Importante momente în afirmarea statalităţii Republicii Moldova şi a calităţii de
subiect de drept internaţional le-au constituit alegerile parlamentare pe bază de
pluripartitism, care au avut loc la 27 februarie 1994 şi elaborarea noii Constituţii
care intră în vigoare la 27 august 1994. Constituţia Republicii Moldova devine
astfel cadrul juridic al relaţiilor bilaterale şi al colaborării multilaterale cu alte
state.
în 1994 a început colaborarea reală a Republicii Moldova cu Uniunea
Europeană, îndeosebi după semnarea la 28 noiembrie 1994 a Acordului de
Parteneriat şi Cooperare, care este ratificat de Parlament la 3 noiembrie 1995 şi a
intrat în vigoare la 1 iulie