Drept Civil 1 05.10.2012

Terminologie – există trei accepțiuni ale noțiunii de drept civil:- cea de drept subiectiv civil – prin drept civil se înțelege posibilitatea subiectului activ de a avea o anumită conduită și de a pretinde subiectului pasiv să aibă o coduită corespunzătoare, putând apela în caz de nevoie la forța corcitivă a statului; ex: când spunem drept subiectiv civil, spunem drept de proprietate;- cea de drept civil obiectiv – prin drept civil înțelegem un ansamblu de norme juridice, adică o ramură de drept ( această accepțiune o avem în vedere în continuare);- cea de ramură a științei juridice, care are ca obiect de cercetat dreptul subiectiv – obiectiv;

Definiția Dreptului Civil ca ramură de dreptDreptul civil este acea ramurã de drept a României care reglementeazã raporturile patrimoniale şi

personal nepatrimoniale la care participã persoane fizice şi juridice aflate pe poziţie de egalitate juridicã.

Explicația definițieiDreptul civil este o ramură a sisitemului unitar de drept al României.

Orice definiţie are un gen proxim şi o diferenţã specificã. Genul proxim este reprezentat de categoria mai largă, în care noțiunea de definit este inclusă, iar diferența specifică reprezintă particularitățile noțiunii de definit față degenul proxim (în speță, particularitățile dreptului civil față de alte ramuri de drept )

În cazul nostru, genul proxim este reprezentat de sistemul de drept al României. Consecinţe: dreptul preia o parte din principiile fundamentale ale sistemului de drept. Exemple - principiul egalitãţii în drepturi; principiul garantãrii proprietãţii.

Norma juridicã - este o regulã de conduită cu caracter general şi impersonal a cãrei aplicare este asiguratã în caz de nevoie prin forţa coercitiva a statului.

Instituţia juridicã - un grup de norme juridice care reglementeazã un domeniu mai restrâns de relații sociale

Ramurã de drept - un ansamblu de norme juridice care reglementeazã un domeniu mai larg de relaţii sociale cu trãsãturi comune. Ex: dreptul muncii, dr. internaţional, dr. administrativ, dr. constituţional.

Criterii de delimitare:1. Obiectul de reglementare – este reprezenatat de raporturile patrimoniale și nepartimoniale, care

se stabilesc între persoanele fizice și juridice. Raporturile patrimoniale - acele raporturi care au un conţinut economic şi care pot fi exprimate în bani (pecuniar).Ex: rap. de proprietate, rap. obligaţionale sau de creanţã. Raporturile patrimoniale la rândul lor se subclasifică în:-raporturi reale – au în conținutul lor drepturi reale (ex: dreptul de proprietate)-raporturi obligaționale sau de creanță – au în conținutul lor dreptul de creanță ( ex: dreptul împrumutătorului de a i se restituii suma de bani împrumutată). Raporturile personal nepatrimoniale – acele raporturi care exprimă individualitatea persoanei, nu au conţinut economic şi nu pot fi exprimate în bani. Ex: dreptul la nume, la domiciliu, la reputaţie, la stare civilã, la viață, la sănătate. Acest criteriu de delimitare nu este suficient, deoarece, raporturile patrimoniale si nepatrimoniale sunt reglementate și de alte ramuri de drept . Ex: dreptul muncii, fiscal, administrativ etc.

2. Calitatea subiectelor dreptului civil Persoanã fizicã - este reprezentatã de om luat în mod individual ca subiect de drept, ca titular de drepturi şi obligaţii. Persoana juridicã - un colectiv de oameni care având anumite elemente constitutive prevãzute de lege constituie un subiect de drept de sine stãtãtor distinct de calitatea de subiect de drept al fiecãrui membru al

1

colectivului. Ex: societate comercialã.Persoana juridică este de fapt o ficțiune juridică.Spre deosebire de alte ramuri de drept, în dreptul civil persoana fizică si persoana juridică nu trebuie să aibă alte calități special. De exemplu în dreptul muncii persoana fizică trebuie să aibă calitatea de încadrat în muncă; în dreptul penal, persoana fizică trebuie să aibă calitatea de făptuitor sau infractor sau de persoană vătămată; în dreptul procesual penal, persoana fizică trebuie să aibă calitatea de inculpat, parte vătămată, parte civilă.

3. Metoda de reglementare – este mijlocul prin care statul înțelege să influențeze desfășurarea unei anumite categorii de raporturi juridice.. Ea se exprima prin poziţia juridică specificã pe care pãrţile dintr-un raport juridic o au una față de cealaltă.

În funcție de acest criteriu ramurile de drept se împart în două mari categorii: a. dreptul public - pãrţile se afla pe poziţie de subordonare juridicã. Ex: dreptul constituțional, dr. administrativ,dr. financiar și fical, dr. penal)b. dreptul privat - pãrţile raportului juridic se afla pe poziţie de egalitate juridicã (ex : dreptul civil, dreptul internațional privat)

4. Caracterul normelor juridice care formeazã dreptul civil ca ramurã de drept. După caracterul conduitei prescrise, respective după cum părțile pot să deroge sau nu de la ele, distingem între :

- norme dispozitive: norme permisive norme supletive- norme imperative: norme onerative norme prohibitive

Norme dispozitive permisive - acele norme care nu impun, ci numai permit ca subiectul de drept sã aibã o anumitã conduiă dacă vrea. Ex: acceptarea succesiunii.

Norme dispozitive supletive - acele norme care stabilesc o numitã conduită care este obligatorie pentru pãrţi numai în cazul în care acestea nu au stabilit prin voinţa lor o altã conduitã. Ex: art. 1689 din Codul Civil - într-un contract de vânzare-cumpãrare, bunul se predã la locul în care se afla el în momentul încheierii contractului dacã pãrţile nu prevãd altfel; potrivit art. 2015 C.C., dacă părțile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la încheierea lui).

Norme imperative onerative (onus, oneris - sarcină, greutate) - acele norme care prevãd în mod expres obligaţia pãrţilor de a avea într-o anumitã ipoteză o conduitã datã. Ex: contractul de donaţie se încheie în formã autenticã; soţii trebuie sã poarte pe timpul cãsãtoriei numele declarat la încheierea ei.

Norme imperative prohibitive - acele norme care interzic în mod expres sãvârşirea unei anumite acţiuni sau conduite. Ex: din Codul Familiei - bãrbatul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, nu se poate cãsãtori. Pactele asupra unei succesiuni nedeschise sunt interzise. Copiii nu se pot înţelege în ceea ce priveşte bunurile de la pãrinţi atât timp cât aceştia sunt în viaţã.

În dreptul civil, majoritatea normelor sunt norme dispozitive supletive spre deosebire de alte ramuri de drept unde sunt imperative. Ex: dreptul penal.

5. Natura sancţiunilor aplicabile în cazul încãlcãrii normelor juridice civileÎn dreptul civil, titularul dreptului încãlcat se poate adresa instanţei de judecată pentru restabilirea

situaţiei anterioare, pentru repararea prejudiciului sau pentru luarea oricãrei mãsuri adecvate. În alte ramuri de drept existã sancţiuni specifice: în dr. penal - pedeapsa cu închisoarea, detenţia pe

viaţã, amendã penalã; dr. administrativ - amendã contravenţională ; dr. familiei - decãderea din drepturile pãrinteşti.

6. Principiile specifice dreptului civil - dreptul civil nu are în general principii specifice la nivel de ramurã, însă are la nivel de instituţiilor juridice . În material actelor juridice civile există principiul consensualisimului ( actele se încheie prin simpa voință a părților), principiul ocrotirii bunei credințe, principiul forței obligatorii etc.

Niciunul din aceste criterii de delimitare luat în mod izolat nu este suficient pentru a delimita dreptul civil de alte ramuri de drept. Aceste criterii trebuiesc luate împreunã prin interconexiunea lor.

2

Drept civil 2 12.10.2012

Principiile specifice dreptului civil

Orice sistem de drept este guvernat de principii fundamentale, adică de reguli comune tuturor ramurilor de drept.

În același timp fiecare ramură de drept are principii specifice, astfel și în dreptul civil își găsesc aplicare principii generale ale dreptului civil cum sunt: principiul proprietății, principiul egalității în fața legii, principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele generale, principiul garantării și ocrotirii drepturilor subiective civile, principiul bunei credințe.

În dreptul civil există și principii la nivelul instituțiilor, iar uneori chiar pentru anumită materie dintr-o instituție.(de ex: principiul consensualismului – privește forma actului juridic civil: alt ex. principiul chemării la moștenire în ordinea claselor de moștenitori legali)

Concluzie: În sistemul dreptului român, dreptul civil prin normele sale are un rol deosebit de important, deoarece prin normele sale contribuie la ocrotirea drepturilor patrimoniale și nepatrimoniale ale persoanei fizice și juridice, având și funcția de drept comun față de alte ramuri de drept.Drept comun- aceasta înseamnă că ori de câte ori o ramură de drept nu conține norme juridice proprii care să reglementeze un anumit aspect se va recurge la norme corespunzătoare din dreptul civil (art 2 al 2 C.C.).

Izvoarele dreptului civil

Terminologie: două înțelesuri ale noțiunii de izvor:1.Izvor de drept în sens formal – care reprezintã forma specifică de exprimare a normelor dreptului

civil ( este accepțiunea pe care o vom folosii în continoare ).2.Izvor de drept în sens material – care reprezintă condițiile materiale de existență care generează

normele acestei ramuri de drept.In actualul Cod Civil sunt numerotate izvoarele formale ale dreptului civil în art. 1 al. 1, potrivit cu care

izvoarele sunt: legea, uzanțele, si principiile generale ale dreptului.În al.2 este stabilită și ordinea de aplicare a acestora și anume: - legea; - uzanțele, dispozițiile legale asemănătoare; - principiile generale ale dreptului.

1. Legea Principalele izvoare ale dreptului civil sunt actele normative care emană de la organele de stat investite

cu prerogativa legiferării.În funcție de organele de stat de la care emană, există următoarele categorii de acte normative care

constituie izvoare de drept civil:1. Constituţia României - este un izvor al dr. civil deoarece ea reglementeazã la nivel de principiu

instituţii fundamentale ale dr. civil cum ar fi dreptul de proprietate. Ex: art.44 - Const.2. Legile organice - sunt adoptate în domenii expres prevãzute de lege. Ex: sistemul electoral; codul

civil; legea fondului funciar; decretele fostului Consiliu de Stat şamd.3. Ordonanțele Guvernului4. Hotãrârile Guvernului5. Ordinele, instrucțiunile și regulamentele conducătorilor organelor central ale administrației

publice ( Ministere și alte autorități centrale)6.Actele normative emise de organele locale ale administrației publice (hotărârile de Consiliul

3

Județean, decizii ale primarului etc.)Obs: sunt izvoare de drept civil și acte normative emise înainte de 1989 în măsura în care acestea mai sunt în vigoare (legi, decrete ale fostului Consiliu de Stat etc.)

Mai sunt izvoare ale dreptului civil și reglememtările instituțiilor UE, precum și tratatele și pactele internaționale la care România este parte.

În conformitate cu nr.4 al.1 din C.C. dispozițiile privind dreptul și libertățile persoanelor vor fi aplicate în concordanță cu Constituția, cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu celelalte tratate și pacte la care România este parte.

C.C. consacră de asemena prioritatea tratatelor internaționale privind drepturile fundamentale atunci când există o neconcordanță cu dispozițiile C.C.

Aceiași soluție există și în cazul UE ( a priorității)2. Uzanțele

Potrivit art.1 al. 6 C.C. prin uzanțe se înțelege obiceiul sau cutuma și uzurile profesionale.Obiceiul sau cutuma – este o practică îndelungată înrădăcinată și continuă pe care cei care o aplică o

respectă fiind considerată obligatorie.Uzurile profesionale sunt acele reguli care reglementează raporturile dintre membri unei profesii,

precum și aceștia și clienți cu ocazia exercitării profesiei.Uzanțele reprezintă izvor de drept numai în măsura în care legea face trimitere la ele ( art. 1 al. 3 C.C.)De ex: În conformitate cu art 603 C.C. dreptul de proprieate obligă la respectarea sarcinilor privind

protecția mediului...precum și la respectarea celorlalte sarcini care potrivit legii sau obiceiului revin proprieatrului.

3. Principiile generale ale dreptului.

Caracterul de izvor de drept al normei și jurisprundențaMorala, respectiv regulile de conviețuire socială și bunele moravuri nu reprezintă un izvor de drept

distinct, dar în măsura în care legea face trimitere la ea, atunci ea este încorporată în actul respectiv.În ceea ce privește jurisprundența (hot. pronunțate de instanțele de judecată, practica judecătoarescă)

în principiu nu reprezintă izvor de drept.Există unele cazuri în care s-ar putea recunoaște jurisprundenței caracterul de izvor de drept ( deciziile

Curții Constituționale care sunt obligatorii )

Probleme privind 'anumite izvoare de drept civil': 1. Reguli de convieţuire socialã2. Obiceiuri (Cutuma)3. Practica juridicã4. Doctrina de specialitate

1. Reguli de convieţuire socialã - acestea nu reprezintã izvoare ale DC. Reguli de convieţuire socialã sau morală sunt menţionate în diferite texte de lege. Potrivit art.5 din Codul Civil, nu se poate deroga prin convenţie de la regulile care privesc ordinea publicã şi bunele moravuri.

2. Obiceiul este o practicã îndelungatã, înrãdãcinatã şi continuã pe care cei care o aplica o privesc ca pe o normã de drept. Obiceiul are douã elemente: A) un element obiectiv care constã într-o succesiune de acte materiale, continue, înrãdãcinate şi relaţii sociale; B) un element subiectiv care constã în aceea cã cei care aplicã aceastã practicã o considerã obligatorie.

Obiceiul nu este un izvor de DC, rolul lui fiind acela de a ajuta la interpretarea NJ. Ex: art. 970 Alin. 2 din Codul Civil prevede urmãtoarele: Convenţiile obliga nu numai la ceea ce este expres intransele şi ci la cea cu echitatea, obiceiul sau legea de obligaţie dupã natura sa.

3. Practica judiciara (precedentul judiciar) - nu reprezintã izvor de DC.4. Doctrina - se compune din lucrãrile scrise din care se comenteazã şi interpreteazã normele

juridice. Nici doctrina nu e izvor.4

Aplicarea legii civile

Legea civilã acţioneazã ca orice lege sub trei aspecte:1. Aplicarea legii civile în timp.2. Aplicarea legii civile în spaţiu.3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor.

1. Aplicarea legii civile în timp Legea civilă se aplică în intervalul de timp în care ea este în vigoare. Ea se aplică între două momente :

– primul este momentul intrării în vigoare a legii civile, acest moment este la 3 zile după data publicării in Monitorul Oficial.

Ieșirea din vigoare a legii se realizează prin abrogare, abrogare care poate să fie expresă ( direct și indirect) și abrogare tacită.

Există două principii care rezolvă problema determinată de succesiunea legii civile:1. Princpiul neretroactivității legii civile noi2. Principiul aplicării imediate a legii noi

1.Principiul neretroactivitãţii legii civile – este acea regulă juridică potirivit căreia legea civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare ci nu și situațiilor anterioare.

Acest principiu este prevăzut în art 15 al.2 Constituție.Obs: acest principiu se referă la noțiunea de lege în sens larg, adică la toate categoriile de acte normative.

Potrivit acestui prim principiu, legea civilã se aplicã numai situaţiilor ce se ivesc dupã adoptarea ei şi nu se aplicã situaţiilor anterioare. Art. 15 Alin.2 - Const... > legea dispune numai pt viitor, cu excepţia legii penale sau retroactive mai favorabile.

2. Principiul aplicãrii imediate a legii noi - potrivit cu care legea nouã se aplicã tuturor situaţiilor ivite dupã intrarea ei în vigoare excluzând aplicãrii legii civile vechi.

Acest principiu este prevăzut în mod expres în C.C. art. 6 al. 5 si al. 6 . Acest principiu este o consecința firească a principiului neretroactivității, deoarece dacă legea nouă nu

are putere retroactivă ea trebuie aplicată pentru viitor de îndată.Excepţia de la acest principiu este reprezentatã de ultraactivitatea legii vechi. Ultraactivitatea, ca excepţia, trebuie sã fie prevãzutã în mod expres în legea nouã.

Criteriul neretroactivității – există 3 situații juridice:1. facta praeterita - adica acele faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situatii juridice,

realizate in intregime inainte de intrarea in vigoare a legii noi, cat si efectele produse de acea situatie juridica inainte de acest moment. In privinta acestora, poate fi aplicata numai legea veche.

2. facta pendentia - adica acele situatiile juridice in curs de formare, modificare sau stingere la data intrarii in vigoare a legii noi.Acestor situații juridice li se aplică legea 8, dar legiuitorul poate opta pentru supraviețuirea legii vechi.

3. facta futurea ( faptele viitoare) - adica situațiile juridice care se vor naște, modifica sau stinge după intrarea in vigoare a legii noi, precum si efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute. In privința acestora, se va aplică legea noua cu excepția cazului în care legiuitorul optează pentru aplicarea (supraviețuirea) legii vechi.

2. Aplicarea legii civile în spaţiu - avem douã aspecte:- un aspect intern – legea civilă se aplică tuturor situațiilor juridice înnăscute pe teritoriul României.Distincție: 1. actele normative emise de autoritățile publice centrale se aplică pe întregul teritoriu al

țării; există și excepții cum ar fii legea 84/1992 privind regimul zilelor libere. 2. actele normative adoptate de autoritățile și instituțiile publice locale, care se aplică

numai în raza lor de competență teritorială.5

- un aspectul internaţional - care vizeazã raporturile juridice cu element de extraneitate. Legea civilă urmând a se aplica potrivit normele conflictuale de drept internaţional privat.

3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor - din punct de vedere al sferei subiectelor, legile civile se împart în trei categorii:

- legile civile cu vocație generală de aplicare, care se aplicã atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice;- legi care se aplicã numai persoanelor fizice; ex: OG nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe

cale administrativă a numelui;- legi care se aplicã numai persoanelor juridice; ex: art. 200 C.c., care reglementează înregistrarea pers. juridice).

6

Drept Civil 3 19.10.2012

Interpretarea normelor de drept civil

Def: Prin interpretara normelor de drept civil se înțelege operațiunea de stabilire a conținutului și sensului normelor de drept civil.

Interpretarea este o etapă în procesul de aplicare a normei de drept civil.

Necesitatea interpretãrii:1. De multe ori o normă juridică este depășită de dinamica vieții, apărând situații care nu au fost

avute în vedere de legiuitor la momentul adoptării normei juridice;2. Această necesitate decurge din faptul că în redactarea normei juridice se utilizează formulări

generale. De ex: repunerea în termenul de prescripție se poate face pentru motive temeinice;3. Necesitatea interpretării rezultă din faptul că termenii folosiți de legiuitor nu au întotdeauna

înțelesul din vorbirea obișnuită. De asemenea sunt utilizare și cuvinte care au un înțeles tehnic-juridic. De ex: sezină, fidejusiune, uzucapiunea.(Fidejusiunea este un contract prin care o persoană numită fidejusor se obligă să execute obligația asumată de o altă persoană (debitorul principal) față de creditorul acesteia );

4. Interpretatea este necesară datorită faptului că în unele cazuri norma juridică are o formulare ambiguă, imprecisă sau neclară.

Clasificarea interpretăriiI. În funcție de organul sau persoana de la care provine:

1. Interpretare oficială – acea interpretare care provine de la organul de stat de la care emană norma juridică, interpretare care se concretizează uneori în norme interpretative (art. 9 al.1 C.C.)

Acestă interpretare are un caracter obligatoriu și potrivit art. 9 al.2 C.C., norma interpretativă produce efecte numai pe viitor (ex: noțiunea de armă din codul penal).2. Interpretarea jurisdicțională – care provine de la un organ jurisdicțional, care poate fi o

instanță de judecată sau un alt organ cu activitate jurisdicțională.Această interpretare are caracter obligatoriu numai în ceea ce privește speța respectivă, deoarece interpretarea legii se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății ( în sistemul nostru de drept, jurisprundența nu constituie izvor de drept).Există situații în care interpretarea judiciară are un caracter obiligatoriu pentru instanțe, cum ar fi deciziile date de Inalta Curte de Casație și Justiție în recursurile în interesul legii sau deciziile Curții Constituționale.3. Interpretarea doctrinară – care este făcută de către autorii din domeniul dreptului și de către

avocați ( nu are un caracter obligatoriu dar se poate impune prin forța argumentelor).II. În funcție de rezultatul interpretării distingem trei feluri de interpretări:a. Interpretare literală;b. Interpretare extensivă;c. Interpretare restrictivă .

a. Interpretarea literală – este cea în care există o concordanță deplină între formularea textului normei juridice și situațiile practice care se încadrează în ipoteza normei respective.

b. Interpretarea extensivă – în care nu există concordanță, în sensul că formularea textului este mai restrânsă decât intenția reală a legiuitorului, astfel încât textul trebuie interpretat extins și la alte sitauții care nu s-ar încadra în litera lui.

c. Interpretare restrictivă – atunci când există neconcordanță în sensul că formularea este prea lungă față de ipotezele ce se pot încadra în text.

7

III. În funcție de metoda de interpretare distingem între:- Interpretare gramaticală;- Interpretare sistemtică;- Interpretare istorico- teleologică;- Interpretare logică.Interpretarea gramaticală – presupune folosire regulilor gramaticii, adică a celor de analiză morfologică și sintactică a textului, ținându-se seama de înțelesul termenilor utlizați, de construcția frazei, semne de punctuație etc. De ex: în conf. cu art.408 al.3 C.C., filiația față de tatăl din afara căsătoriei se stabilește prin recunoaștere sau prin hot. judecătorească după caz.Interpretarea sistematică – presupune lămurilea înțelesului unei norme juridice având în vedere locul unde se află acea normă în cuprinsul actului normativ, precum și locul actului normativ în sistemul actelor normative.Interpretarea istorico-teleologică – presupune lămurirea înțelesului unei norme juridice având în vedere finalitatea urmărită de legiuitor la adaptarea unei norme într-un context istoric dat.Interpretarea logică – presupune lămurirea sensului unui norme prin utilizarea regulilor logicii formale, respectiv a raționamentelor deductive și inductive.

Această metodă de interpretare utilizează 3 reguli de interpretare și 4 argumente logice de interpretare a normei juridice.

Reguli de interpretare1. Excepția este de strictă interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis) – potrivit acestei

reguli, ori de câte ori o norma juridică instituite o excepție de la regulă, acea excepție nu trebuie extinsă la alte situații pe care norma juridică nu le prevede.

O aplicație a acestei reguli o reprezintă raportul dintre norma generală și norma specială, astfel norma specială derogă de la norma generală (specialia generalibus derogant)., iar norma generală nu derogă de la specială (generalia specialegus non derogant ).O altă aplicație – ce potrivit cu care “cine poate mai mult poate și mai puțin (qui potest plus, potest minus).

2. Unde lega nu distinge nici noi nu putem distinge (Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus ). De ex: art 92 al.1 C.C., domiciliul minorului care nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu în condițiile prevăzute de lege este la părinții săi sau la acel părinte la care acesta locuiește în chip statornic.

3. Actul juridic civil se interpretează în sensul de a produce efecte juridice și nu în sensul de a nu produce efecte juridice ( art. 1268 al.1 C.C.) – se referă la interpretatea contractelor. Această regulă este preluată și în ccea ce privește interpretarea normei juridice civile.

Argumente de interpretare logica1. Argumentul per a contrario – argumentul terțului exclus “qui dicit uno, negat de altero” – cine

afirmă un lucru înseamnă că neagă contrariu. Ex: potrivit art. 11 C.C. nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care privesc ordinea publică și bunele moravuri.Per a contrario se poate deroga prin convenții și acte juridce unilaterale de la legile care nu privesc ordinea publică și bunele moravuri.

2. A fortiori – cu atât mai mult potrivit acestui argument, o normă juridică se aplică la un caz nereglementat expres, deoarece rațiunile care au fost avute în vedere de legiuitor la edictarea acelei norme se regăsesc cu și mai multă tărie în cazul dat.Astfel, dacă în cazul divorțului, când se presupune că există relații conflictuale între soți, se poate păstra numele dobândit prin căsătorie, cu atât mai mult în cazul decesului unuia dintre soți, soțul supraviețuitor poate păstra numele dobândit prin căsătorie (art. 383 al . 1, 2 C.C.)

3. Reducerea la absurd – “reductio ad absurdum” , soluția propusă pentru interpretarea dată este singura posibilă, deoarece orice soluție ar conduce la consecințe absurde, inadmisibile.

8

4. Argumentul analogiei – portivit cu care unde există aceleași rațiuni trebuie aplicate aceleași norme juridice, respectiv trebuie dată aceiași soluție. Argumentul analogic trebuie aplicat deoarece judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă (art. 4 al.2 din legea 303/2004 de Organizare Judiciară).

9

Drept Civil 4 26.10.2102

Raportul juridic civil

Def: Raportul juridic civil – acea relație socială patrimonială sau nepatrimonială care este reglementată de norma de drept civil.

Structura: Raportul juridic are trei elemente constitutive:1. Părțile sau subiectele raportului juridic de drept civil care sunt titulare de drepturi și obligații civile2. Conținutul raportului juridic civil – care este dat de totalitatea drepturilor și obligațiilor civile pe

care le au părțile raportului juridic civil.3. Obiectul raportului juridic civil – constă în conduita părților, adică acțiunile sau inacțiunile la cre

sunt îndrituite ( îndreptățite) sau obligate părțile raportului juridic.

Izvoarele Raportului Juridic Civil Concret

Def: Izvor al raportului juridic civil concret – reprezintă o împrejurare de care lega civilă leagă nașterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic concret.

Clasificare1. După cum sunt sau nu independente de voința omului, distingem între fapte omenești și evenimente.

Faptele omenești – acele fapte ale omului, respectiv acțiuni sau inacțiuni făcute cu intenția sau fărăintenția de a produce efecte juridice, respectiv de a da naștere, modifca sau stinge un raport juridic civil.

Evenimente – acele împrejurări care se produc independent de voința omului și de care legea civilă leagă nașterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil. Ex: producerea unui cutremur sau a unei inundații –acesrea pot fi considerate evenimente de forță majoră care pot avea ca efect exonerarea de răspundere civlă; moartea unei persoane care marchează deschiderea unei succesiuni

2. În funcție de sfera lor, distingem între:-fapte juridice în sens larg (lato sensu);-fapte juridice în sens restrâns sau (stricto sensu).

Faptele juridice lato sensu cuprind evenimentele cât și faptele omenești făcute cu sau fără intenția de a produce efecte juridice.

Faptele juridice lato sensu include evenimentele, actele juridice civile, adică faptele omenști făcute cu inteția de aproduce efecte juridice.

Faptele juridice stricto sensu, adică acțiunile omenești săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice dar de care legea civilă leagă producerea acestor efecte (faptele juridice – stricto sensu sunt acele situatii care nu presupun o manifestare de vointa -de exp.,evenimentele natural).

La rândul lor faptele juridice stricto sensu se subclasifică în fapte licite și fapte ilicite.Faptele juridice licite sunt:

1. gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altei persoane);2. plata lucrului nedatorat;3. îmbogățirea fără just temei sau fără justă cauză;4.

Faptele juridice ilicite sunt – sunt cele care atrag răspunderea delictuală.

10

Conținutul Rapotrului Juridic Civil Concret -este alcătuit din drepturile subiective civile și obligații civile.

Aceste drepturi formează latura activă iar obligațiile latura pasivă.

Dreptul subiectiv civil – este posibilitatea subiectului activ de a avea în limitele normelor juridice civile o anumită conduită și de a pretinde subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare, respectiv să dea, să facă sau să nu facă ceva, putând apela în caz de nevoie la forța coercitivă a statului.

Clasificarea Drepturilor Subiective CivileI. În funcție de natura conținutului drepturilor distingem între drepturi patrimoniale și drepturi

nepatrimoniale. Drepturile nepatrimoniale se subclasifică în 3 categorii:

- drepturi care privesc existența și integritatea fizică sau morală a persoanei fizice ( dreptul la viață, la sănătate etc. );

- drepturile care privesc identificarea persoanei fizice sau juridice – dreptul la nume, dreptul la domiciliu, la reședință, dreptul la denumire, dreptul la sediu );

- drepturile nepatrimoniale care decurg din dreptul de creație intelectuală (de ex. dreptul la paternitatea unei opere literare, științifice sau artistice; dreptul la inviolabilitatea unei creații ).

Drepturile patrimoniale la rândul lor se împart în două categorii:1. drepturile reale;2. drepturile de creanță.

Drepturile reale (IUS IN RE) - sunt acele drepturi în temeiul cărora titularul lor își exercita prerogativele asupra unui bun determinat, în mod direct și nemijlocit, fără intervenția unei altei persoane (ex: dreptul de proprietate).Drepturile de creanță ( IUS AD REM) - sunt acele drepturi în care subiectul activ numit creditor poate să ceară subiectului pasiv numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva (ex: dreptul împrumutatorului (creditorul) de a i se restituii suma împrumutată de către împrumutat (debitor).Asemanări și deosebiri între drepturile reale și drepturile de creanță1. Drepturile reale spre deosebire de cele de creanță sunt limitate ca număr și sunt expres prevăzute

de lege iar drepturile de creanță sunt nelimitate ca număr;2. Numai drepurile reale conferă titularului lor dreptul de urmărire (prerogativa de urmărire) sau

dreptul de preferință;Dreptul de urmărire – constă în posibilitatea titularului dreptului real de a urmări bunul în măinile oricui s-ar afla.Dreptul de preferință – constă în facultatea titularului dreptului real de a avea prioritate față de

titularii altor drepturi reale sau de creanță ( de ex: în cazul dreptului de ipotecă).II. În funcție de opozabilitatea lor distingem între drepturi absolute și drepturi relative.

Drepturile absolute sunt acele drepturi care sunt opozabile tuturor celorlalte subiecte de drept ( Erga omnes = tuturor), acestea având obligația de a nu face nimic de natură a aduce atingere dreptului subiectiv absolut.Drepturile relative sunt acele drepturi care sunt opozabile numai subiectului pasiv care este determinat ( dreptul de creanță ).

Deosebiri între drepturile absolute și drepurile relative1. În cazul drepturior absolute subiectul pasiv este nedeterminat și este alcătuit din toate

celelalte subiecte de drept.În cazul drepturilor relative subiectul pasiv este determinat.

2. Obligația corelativă unui drept absolut este o obligație generală ( pentru că aparține tuturor celorlalte subiecte de drept ), este o obligație negativă pentru că constă în a nu face ceva și abstractă pentru că nu se precizează ce anume nu trebuie făcut.

În cazul drepturilor relative obligația corelativă este o obligație particulară, în sensul că aparține 11

numai subiectului pasiv determinat, este o obligație pasivă (de a da sau de a face) și concretă ( de a nu face ceva din ceea ce subiectul pasiv ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi obligat).

III. În funcție de corelația dintre drepturile subiective civile distingem între :- drepturi principale- drepturi accesoriiDrepturile principale sunt acele drepturi care au existență de sine stătătoare și nu depind de existența altui drept.Drepturile accesorii sunt acele drepturi care depind de existența altor drepturi.În ceea ce privește corelația dintre ele se aplică principiul accesorium sequitur = dreptul accesoriu urmează calea dreptului principal (ex: drepturi reale principale-> dreptul de proprietate -> dreptul de concesiune -> dezmembrămintele dreptului de proprietate -> de uz, uzufruct, abita’ie, servitute, dreptul de superfice.Ex. de drepturi reale accesorii: dreptul de ipotecă, dreptul de gaj; drepturi de creanță principale – de regulă toate drepturile de creanță; drepturile de creanță accesorii – dreptul creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creației principale).

IV. În funcție de gradul de certitudine pe care îl conferă titularului , ditingem între:1. Drepturi pure și simple;2. Drepturi afectate de modalități.

1. Drepturile pure și simple – acele drepturi care conferă un grad maxim de certitudine titularului, deoarece existența sau exercitarea lui nu depinde de o împrejurare viitoare.

2. Drepturile afectate de modalități – acele drepturi a căror existență sau exercitare depind de o împrejurare viitoare, certă sau incertă.

Modalitățile care pot afecta dreptul subiectiv civil sunt:-termneul-condiția-sarcina

Abuzul de drept – exercitarea drepturilor subiective civile este guvernată de următoarele principii:1. Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii și a moralei (art. 14, al. 1 C.C);2. Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale externe de ordin material și de ordin juridic;3. Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale interne, adică, potrivit scopului econimic și social

pentru care acel drept este recunoscut de lege;4. Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credință ( art. 14 al.1 C.C).

În măsura in care se încalcă ultimele două principii de exercitare a dreptului subiectiv civil, ne aflăm în prezența abuzului de drept.Potrivit art. 15 C.C., există abuz de drept atunci când, titularul acestuia, cu rea credință, îl deturnează de la finalitatea lui, în scopul de a vătăma sau păgubii pe altcineva.Abuzul de drept are 2 elemente constitutive:

1. Elementul subiectiv, care constă în reaua credință cu care este exercitat dreptul subiectiv civil;2. Elementul obiectiv, care constă în deturnarea dreptului de la scopul pentru care este recunoscut de

lege.

Sancțiunea abuzului de drept – constă în obligarea autorului abuzului de drept, dacă este cazul, la plata despăgubirilor pentru prejudiciul material sau moral cauzat potrivit regulilor care guvernează răspunderea civilă delictuală.

12

Raportul juridic civil (RJC)

Este o relaţie specialã patrimonialã şi personal nepatrimonialã reglementata de norme de drept civil la care participã persoane fizice şi juridice care se aflã între ele pe poziţie de egalitate juridicã.

Caracterele RJC:A) Este o relaţie socialã, iar acest lucru reprezintã genul proxim al definiţiei.B) Aceste relaţii sociale sunt patrimoniale şi personal nepatrimoniale.C) Raportul este reglementat de norme de DC.D) Subiectul RJC sunt oamenii priviţi individual sau colectiv.E) Pãrţile RJC se afla pe poziţie de egalitate juridicã şi nu în relaţii de subordonare, în consecinţã, nicio persoanã nu poate fi obligatã sã încheie un act juridic civil.

Elementele esenţiale ale RJC sunt:1) Subiectele raportului - persoanele între care se leagã RJC.2) Conţinutul RJC - drepturile şi obligaţiile pãrţilor în RJC.3) Obiectul RJC - acţiunile şi inacţiunile la care se referã drepturile şi obligaţiile pãrţilor.

1) Subiectul RJC - acea persoanã care participã la RJC care are calitatea de titular de drepturi şi obligaţii care intrã în conţinutul RJC. Pot fi:A) subiect activ - persoana care dobândeşte drepturile care intrã în conţinutul RJC.B) subiect pasiv - persoanã cãreia îi aparţin (incumbA) obligaţiile din conţinutul RJC.

În raporturile obligaţionale (de creanţã), subiectul activ poartã denumirea de creditor, iar cel pasiv poartã denumirea de debitor. În raporturile care izvorãsc din anumite contracte (contracte numite) creditorul

13

şi debitorul au denumiri specifice. Exemple: vânzãtor - cumpãrãtor, donator - denater, locator - locatar, deponent - depozitar, mandant - mandatar.

Observaţie: În anumite contracte, aceeaşi persoanã poate avea atât calitatea de creditor cât şi de debitor. Ex: contractele bilaterale sau sinalagmatice.

În funcţie de numãrul de subiecte, RJC se clasificã în:A) RJC simple - între douã subiecte;B) RJC cu pluralitate de subiecte.Observaţie: trebuie sã facem distincţie între noţiunea de subiect şi noţiunea de parte. În RJ simple noţiunea de subiect coincide cu cea de parte (contractele de împrumut).

În cazul RJC cu pluralitate de subiecte, cele douã noţiuni nu coincid. Ex: Într-un contract de vânzare-cumpãrare pot sã existe mai mulţi vânzãtori care alcãtuiesc o singurã parte şi mai mulţi cumpãrãtori care alcãtuiesc cealaltã parte.

Determinarea subiectelor RJC

Cunoaşterea pãrţilor raportului - aceastã determinare se realizeazã diferit în funcţie de:1) Drepturi absolute - este cunoscut doar subiectul activ, în cel pasiv este nedeterminat (toate celelalte subiecte de drept). Ex: dreptul de proprietate.2) Drepturi relative - este cunoscut atât SA, cât şi SP. Ex: contractul de împrumut.

Pluralitatea subiectelor raportului

Existã situaţii în care raportul este stabilit intre mai multe persoane fie ca SA sau SP.A) În raporturile reale avem coproprietatea, indiviziunea şi devãlmãşia.B) În raporturile personale nepatrimoniale - în materia creaţiei intelectuale discutãm despre opere

comune.C) Raporturile obligaţionale - în care pot exista urmãtoarele situaţii: pluralitate activã, pasivã sau mixtã.

În aceastã materie regula este divizibilitatea pentru cã în principiu obligaţiile sunt conjuncte.În cazul divizibilitãţii fiecare dintre creditori nu poate pretinde de la debitor decât partea sa şi fiecare

dintre debitori nu poate fi ţinut decât pentru partea sa. Excepţiile sunt solidaritatea (activa sau pasivã) şi indiviziunea.

Solidaritatea activã - oricare dintre creditori poate sã pretindã de la debitor întreaga datorie.Solidaritatea pasivã - orice dintre debitori poate fi obiect la întreaga datorie. Dacã unul din debitori

plãteşte, creanţã se stinge faţã de creditor încetând şi solidaritatea.Indizivibilitatea - acelaşi lucru ca şi solidaritatea exista în urmãtoarele distincţii:1) Izvorul indivizibilitãţii, în afarã de lege şi convenţia pãrţilor, mai poate fi şi în natura bunului.2) Spre deosebire de solidaritate care înceteazã la deces, indizibilitatea se transmite cãtre

moştenitor.

Schimbarea subiectelor raportului - aceastã problemã se pune numai în cazul RJ patrimoniale, deoarece cele personal nepatrimoniale sunt inalienabile. RJ reale - prin transmiterea bunului se transmite şi calitatea de titular al dreptului real, deci cea de subiect activ. Ex: dreptul de proprietate.

2) Conţinutul RJC

Este reprezentat de totalitatea drepturilor subiective şi obligaţiilor pe care le au subiectele acelui raport. Relaţia dintre drepturi şi obligaţii se exprimã - fiecãrui drept subiectiv civil îi corespunde o obligaţie

14

corelativã. În al doilea rând conţinutul dreptului subiectiv determina conţinutul obligatoriu.Drept subiectiv civil (DSC) - posibilitatea recunoscutã de legea civilã subiectului activ al unui RJC de a

avea el însuşi o anumitã conduita şi de a pretinde subiectului pasiv sã aibã o conduitã corespunzãtoare acestui drept, adicã sã dea, sã facã sau sã nu facã ceva, putând apela, în caz de nevoie, la forţa coercitiva a statului. Clasificarea:1) Gradul de opozabilitate:A) drepturi absolute - care sunt exercitate de titularii lor singuri, celelalte subiecte de drept având numai o obligaţie negativã de a nu face nimic de naturã ce a aduce atingerea dreptului absolut. Ex: dreptul de proprietate. Caracteristici:- SA este determinat, iar SP e nedeterminat;- obligaţia corelativã unui drept absolut este o obligaţie generalã (aparţine tuturor subiectelor de drept) ceea ce e înseamnã cã este opozabilã celorlalte persoane;

În consecinţã, drepturile absolute sunt opozabile 'ERGO OMNES'. Obligaţia corelativã unui drept absolut este o obligaţie abstractã deoarece nu are întotdeauna acelaşi conţinut. Obligaţia corelativã unui drept absolut este o obligaţie negativã deoarece ea consta într-o abstenţiune (de a nu face nimic).B) drepturi relative - acele drepturi prin intermediul cãrora subiectul activ, care e determinat, are posibilitatea de a cere subiectului pasiv, care este tot determinat, sã dea, sã facã sau sã nu facã ceva. Ex: dreptul vânzãtorului de a I se plãti preţul bunului vândut. Caracteristici:- atât SA cât şi SP sunt determinate;- dreptul relativ este opozabil numai faţã de SA adicã obligaţia corelativã îi incumbã (aparţine) numai SP;- obligaţia corelativã unui drept relativ este o obligaţie concretã în sensul cã are un conţinut diferit de la un caz la altul putând sã constea fie intr-o acţiune (a da sau a face), fie intr-o abstenţiune (a nu face ceva din ceea ce debiterul ar fi putut sã facã dacã nu s-ar fi obligat).2) În funcţie de conţinutul lor:A) drepturi patrimoniale - acele drepturi cu conţinut economic. Ex: Drepturi reale, de creanţã.Drepturile reale - acele drepturi al cãror subiect va exercita atributele asupra unui bun determinat în mod direct şi nemijlocit fãrã a fi nevoie de intervenţia unei alte persoane. Ex: dreptul la proprietate.Drepturi de creanţã - acele drepturi în care titularul, creditorul, poate pretinde debitorului sã dea, sã facã sau sã nu facã ceva. Putem spune cã drepturile reale sunt drepturi absolute, iar cele de creanţã sunt relative. În plus, faţã de deosebirile dintre DA şi DR, DR au douã efecte specifice:- dreptul de urmãrire - posibilitatea titularului dreptului real de a urmãri bunul, obiect al dreptului, în mâinile oricui s-ar afla;- dreptul de preferinţã - presupune dreptul titularului de a avea preferinţa asupra oricãrei persoane precum şi de a se îndestula cu prioritate din acel bun înlãturând orice alţi eventuali crediteri.

În funcţie de numãrul lor, drepturile reale sunt limitate ca numãr, izvorul lor fiind doar legea, pe când drepturile de creanţã sunt nelimitate ca numãr şi pot avea şi alte izvoare (contracte, delicte civile etc).B) drepturi personal nepatrimoniale - care ocrotesc anumite valori care sunt strâns legate de persoana omului astfel încât nu pot avea conţinut economic. Clasificare: dupã obiectul lor:(1) acele drepturi care privesc existenta şi integritatea fizicã şi psihicã a persoanei. Ex: dreptul la viaţã, la sãnãtate, la fericire, la reputaţie. (2) drepturi care privesc individualizarea persoanei. Pentru persoana fizicã - dreptul la nume, domiciliu, stare civilã. Pentru persoana juridicã - dreptul la denumire, sediu, şamd. (3) drepturi care privesc latura personal nepatrimoniala a drepturilor de creaţia intelectualã (de autor, inventator) - dreptul de a fi recunoscut ca autor al unei creaţii, la inviolabilitatea creaţiei şamd.3) Dupã cum au sau nu au o existenţã de sine statoare:(1) drepturi principale - au existenţa de sine stãtãtoare; Ex: majoritatea drepturilor reale şi de creanţã;(2) drepturi accesorii - nu au existenţa de sine stãtãtoare şi depind de existenţa unui alt drept. Acele drepturi, de regulã, care au ca scop garantarea unui drept de creanţã, iar existenţa lor depinde de acel drept de creanţã. Ex: dreptul de gaj sau dreptul la ipoteca.

15

Obligaţiile civile

Îndatorirea pe care o are subiectul pasiv al raportului juridic de a avea o anumitã conduita respectiv de a da, face sau nu face ceva corespunzãtor dreptului subiectului activ, îndatorire care, la nevoie, poate fi impusã prin forţa coercitivã a statului. Clasificare:1) În funcţie de obiect:A) obligaţia de a da (dare) - obligaţia de a constitui sau a transmite un drept real. Ex: Obligaţia vânzãtorului de a transmite cãtre cumpãrãtor dreptul de proprietate asupra bunului vândut; obligaţia cumpãrãtorului de a transmite cãtre vânzãtor dreptul de proprietate asupra sumei de bani. (obligaţie pozitivã)B) obligaţia d a face (facere) - obligaţia de a întreprinde o anumitã acţiune, de a preda un bun sau de a efectua o prestaţie. Ex: obligaţia vânzãtorului de a preda bunul vândut cãtre cumpãrãtor; obligaţia antreprenorului de a efectua o anumitã lucrare, de a presta un serviciu. (obligaţie pozitivã)c) obligaţia de a nu face (nonfacere) - consta în obligaţia de abstenţiune, adicã abţinere de la sãvârşirea unei anumite acţiuni. (obligaţie negativã)- obligaţia - pozitivã - de a face sau a da; negativã - de a nu da;- obligaţia de rezultat (determinatã) - este obligaţia pe care şi-o asumã debitorul de a obţine un rezultat determinat. Ex: Obligaţia pe care şi-o asumã vânzãtorul de a preda cumpãrãtorului bunul vândut. Obligaţia de diligentã (de mijloace) - este obligaţia debitorului de a depune toatã diligenţã ca rezultat dorit sã se realizeze. Ex: obligaţia medicului de a-l vindeca pe pacient. Culpa debitorului nu este prezumatã. Cel care invocã culpa debitorului trebuie sã o dovedeascã.2) Dupã opozabilitatea lor:A) obligaţii civile (opozabile numai între pãrţi) - sau obişnuite - numim obişnuitã acea obligaţie civilã care incumba debitorului faţã de care s-a nãscut. Este obligaţia opozabilã între cãrţi, ca şi dreptul de creanţã. Marea majoritatea a obligaţiilor civile sunt de acest fel.B) obligaţii reale (propter rem) - obligaţii strâns legate de posesia unui bun sau care revin titularului unui drept real asupra unui lucru. Ex: obligaţiile deţinãtorului unui teren agricol de a-l cultiva.C) obligaţii opozabile şi terţilor (scriptae în rem) - obligaţiile care revin dobânditorului unui drept real asupra unui bun.3) Dupã criteriul sancţiunii:A) obligaţii perfecte (înzestrate cu acţiune în justiţie) - e perfectã acea obligaţie care poate fi adusã la îndeplinire prin forţa coercitivã a statului.B) obligaţii imperfecte (naturale) - este imperfectã acea obligaţie a cãrei executare nu se poate obţine pe cale silitã, dar odatã executatã, de bunã voie de cãtre debitor, nu este permisã restituirea ei (Art.20 Alin.1 din Decretul Nr. 167/1958).

3) Obiectul RJC

Reprezintã conduita pãrţilor, adicã acţiunea sau inacţiunea la care e îndreptãţit SA şi la care e obligat SP. Obiectul RJ e un element constitutiv al oricãrui RJ. În unele RJ, conduita pãrţilor se referã la un lucru, de exemplu, în RJ de proprietate. În doctrinã, opinia mactul juridicoritara e cea potrivit cãreia lucrul nu intra în obiectul RJ. Argumentele sunt ca RJ este o relaţie socialã între oameni şi nu între oameni şi lucru şi nu toate RJ se referã la lucruri. Cu toate acestea, atunci când conduita pãrţilor se referã la un lucru, acesta apare ca un obiect derivat al acestei conduite. În acest sens se spune cã lucrul e un obiect al RJC.

Bunurile

16

Legea civilã nu da o definiţie a noţiunilor de bunuri, dar conform Codului Civil, legile civile folosesc aceastã noţiune în douã sensuri:1) În sens restrâns bunurile sunt lucrurile materiale asupra cãrora pot exista drepturi patrimoniale (care pot fi susceptibile de a fi obiect derivat al drepturilor patrimoniale).2) În sensul larg reprezintã atât lucrurile materiale cât şi drepturi patrimoniale prevãzut la aceste lucruri. Pentru a fi un bun, un lucru trebuie sã fie susceptibil de apropiere sub forma unui drepturi personal nepatrimoniale.

Atunci când bunurile sunt privite ca aparţinând unei anumite persoane, ele nu sunt incluse în patrimoniul acelei persoane. Relaţia dintre noţiunea de bun şi cea de patrimoniu e relaţia de la parte la întreg. Patrimoniul reprezintã totalitatea drepturilor cu valoare economicã (inclusiv a bunurilor strict în sensul la care acestea se referã), precum şi o obligaţie cu valoare economicã aparţinând unei anumite persoane.3) Patrimoniul reprezintã douã lãturi: activul patrimonial (ce include bun lato sensu) şi pasivul patrimonial (obligaţia cu valoare patrimonialã); activã cu formã de drept şi pasivã cu formã de obligaţie.

Cea pasivã reprezintã bunul care prezintã anumite caractere specifice care le fac sã fie unice în felul lor: o clãdire, un teren. Cea activa reprezintã bunul care face parte dintr-o anumitã categorie având trãsãturi comune cu toate bunurile din acea categorie. Atunci când fac obiecte unele AJ, bunurile de gen trebuiesc individualizate prin numãr, cantitate, mãsura. Ex: banii, cãrţile dintr-o bibliotecã, cerealele.

Potrivit voinţei pãrţilor, un bun de gen prin natura sa poate deveni un bun determinat atunci când pãrţile îl indicã prin anumite caractere specifice.4) Dupã modul cum pot sau nu fi înlocuite în executarea obligaţiei:

A) fungibile - pot fi înlocuite în execuţia obligaţieiB) nefungibile - nu pot fi înlocuite în execuţia obligaţiei.

5) Dupã cum la prima întrebuinţare bunul e sau nu consumat:A) consumabile - banii, combustibilul, alimentele;B) neconsumabile - terenuri, clãdiri;

6) Dupã cum pot fi sau nu împãrţite fãrã a li se schimbe destinaţia:A) divizibile - terenuri, un balot de stofã;B) indivizibile - apartamentul, autoturismul.

7) Dupã cum au sau nu au o întrebuinţare independentã:A) principale - cu existenţa de sine stãtãtoare - televizorulB) accesorii - antena, arcuşul unui arc.

8) Dupã cum sunt sau nu producãtoare de fructe:A) frigifereB) nefrigifere

Fructe: naturale (fãrã intervenţia omului), industriale (prin intervenţia omului - recolte) şi civile (echivalentul valorii al folosirii unui bun - dobânzile, chiriile). Trebuie sã facem distincţia între fructe şi productele. Spre deosebire de fructe, a cãror producere nu consumã substanţa bunului, productele reprezintã acele foloase care se trag de pe urma bunului şi care transformã substanţa lui. Ex: piatra dintr-o carierã de piatrã, cãrbunele dintr-o minã, nisipul dintr-o albie. Fructele reprezintã foloase trase dintr-un bun fãrã consumarea substanţei sale. Fructele reprezintã proprietatea celui care poseda bunul frigifer. Productele - ale proprietarului.9) Dupã modul de percepere:A) corporale - masaB) incorporale - valoarea unei acţiuni la o societate comercialã.

Clasificarea bunurilor:

1) Dupã cum sunt sau nu sunt în circuitul civil (pot fi obiecte al unor AJC):A) scoase din circuitul civil - bun care aparţine proprietãţii publice, sunt alienabile;B) în circuitul civil: (1) bun a cãror circulaţie e limitatã în sensul cã regimul lor juridic e reglementat prin

17

dispoziţii legale. Ex: Armele şi muniţiile. (2) Bun cu privire la care se pot face AJC de cãtre orice subiect.2) Dupã natura mobila sau imobilã a bunuluiA) mobile - (1) prin natura lor - acele bunuri care se pot transporta dintr-un loc în altul fie prin forţa proprie fie deplasate de om. (2) Prin anticipaţie - sunt imobile prin natura lor, dar care pãrţile dintr-un AJC le privesc ca fiind bunuri mobile în consideraţia cã aşa vor fi în viitor. Ex: recoltele şi fructele neculese încã. (3) Prin determinarea legii: drepturi reale asupra unui bun mobil; drepturi de creanţã; acţiunea în justiţie privitoare la aceste drepturi.B) imobile - (1) prin natura lor - terenurile şi clãdirile, recoltele şi fructele neculese încã; (2) prin destinaţie - acele bunuri mobile prin natura lor dar pe care legea le considera imobile. Aceste bunuri sunt prin voinţa proprietãţii destinate pentru serviciul sãu exploatat unui bun imobil prin natura sa.3) Dupã natura bunului sãu dupã voinţa pãrţilor exprimate într-un AJC:A) individual determinate;B) bun determinat prin articole generice

Izvoarele RJC concret

RJC este o relaţie socialã care este reglementatã de normele de DC. Pentru ca un RJC sã se nascã, sã se modifice sau sã se atingã, este necesarã producerea unui fapt social de care NJC sã lege aceste efecte. Aceste fapte sociale constituie izvoare ale RJC. Izvoarele RJC sunt acele fapte de care NJC leagã naşterea, modificarea sau atingerea RJC. Noţiunea de izvor al RJC nu trebuie confundatã cu cea de izvor al DC (adicã actele normative în care sunt cuprinse NJC). Putem spune cã izvoarele DC sunt premize ale izvoarelor RJC. Clasificarea faptelor juridice:1) Dupã natura lor:A) evenimente - sunt acele împrejurãri sau fapte naturale care se produc independent de voinţa omului de care legea leagã naşterea, modificarea sau atingerea unui RJC. Ex: naşterea unei persoane fizice; moartei unei persoane. Ex2: cutremure, trãsnete, inundaţii.B) acţiunile omeneşti sunt fapte voluntare de care legea leagã naşterea, modificarea sau atingerea RJC. Se subclasificã în: (1) cele sãvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice adicã de a da naştere, modifica sau atinge RJC - principalul izvor. (2) Cele sãvârşite fãrã intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc totuşi în puterea legii. Se mai numesc şi FAPTE JURIDICE STRICTO SENSUM. Se subclasificã în: (A) fapte juridice licite - gestiunea de afaceri, plata lucrului, îmbogãţirea fãrã justa cauzã;(B) ilicite - delictele civile adicã acele fapte ilicite cauzatoare de prejudicii care atrag rãspunderea civilã delictualã.

Evenimentele împreunã cu acţiunile omeneşti sãvârşite fãrã intenţia de a produce EJ alcãtuiesc faptele juridice late sensum (în sens larg).

Actul juridic civil (AJC)

Manifestarea de voinţa fãcutã cu scopul de a produce EJ respectiv de a da naştere, modifica sau atinge un RJC. Nu existã o definiţie legalã a AJC. Existã însã o definiţie legalã a contractului (Art. 942, Codul Civil) - contractul fiind o specie a AJC. Sensurile termenilor de AJC:1) AJC în sens de operaţiune juridicã adicã de manifestare a voinţei fãcutã cu intenţia de a produce EJ. Acest sens al termenilor îl gãsim în definiţii. În acest sens folosim AJ ca negatium jurius.2) Prin AJ înţelegem înscrisul în care se consemneazã operaţiunea juridicã şi care este mijlocul de probã al acelei operaţiuni. În acest sens, termenul de AJ este folosit ca instrumentum probationem.

Clasificare:1) Dupã numãrul pãrţilor distingem între:

18

A) AJ unilaterale - reprezintã manifestarea de voinţã a unei singure pãrţi (ex: testamentul, acceptarea unei succesiuni, renunţarea la un drept);B) AJ juridice bilaterale - presupun un acord de voinţã a douã pãrţi (ex: contractele);C) AJ multilaterale (AJ uniune) - presupunem acordul de voinţã a trei sau mai multe pãrţi (contractul de socialitate).

Contractele se subclasificã dupã cum dau naştere la obligaţii în sarcini unice sau ambelor pãrţi în:A) Contracte unilaterale - acele contracte care dau naştere la obligaţii în sarcina unei singure pãrţi (ex: împrumutul de consumaţie; contractul de împrumut de folosinţa sau comodat; contractul de donaţie fãrã sarcina; contractul de depozite nerenumerat).B) Contracte bilaterale (sinalagmatice) - dau naştere la obligaţii în sarcina ambelor pãrţi (ex: contractul de vânzare-cumpãrare; contractul de locaţiune).

Clasificarea AJ în unilaterale şi bilaterale nu se confunda cu clasificarea contractelor unilaterale şi bilaterale deoarece criteriile de clasificare sunt diferite. Clasificare:

2) În funcţie de scopul urmãrit:A) acte juridice cu titlu oneros (costisitor) - partea care le încheie urmãreşte ca în schimbul folosului pe

care îl propune altui urmãri în schimb un alt folos.B) acte juridice cu titlu gratuit - sunt acele acte juridice în care partea care le încheie procura alteia un

folos fãrã a urmãri în schimb un alt folos.

Observaţie: în actele juridice cu titlu gratuit trebuie sã existe intenţia de a gratifica.În domeniul civil exista o aplicaţie specialã a acestei clasificãri. Existã contracte care nu pot fi realizate

decât cu titlu oneros (e de esenţa lor, adicã În lipsa caracterului oneros ne aflãm în faţa altui contract). Ex: contractul de vânzare-cumpãrare, contract de schimb, contractul de locaţiune. În al doilea rând avem contracte care prin esenţa lor sunt cu titlu gratuit, ex: contractul de împrumut de folosinţã. În al treilea rând, avem contracte care pot fi cu titlu oneros, dar şi gratuit, fãrã ca prin aceasta sã se schimbe calificarea juridicã a contractului, ex: contractul de mandat, contractul de depoziţie.

A) Acte cu titlu oneros: acte juridice comutative şi acte juridice aleatorii.(1) Cele comutative sunt AJ la care pãrţile se cunosc chiar din momentul încheierii contractului atât

existenţa cât şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor care le revin.(2) Cele aleatorii - existenţa şi întinderea obligaţiilor ale pãrţilor sau numai ale uneia dintre pãrţi nu se

cunosc în momentul încheierii contractului, el depinzând de întâmplare. Ex: contractul de asigurare, contractul de întreţinere.

B) Actele cu titlu gratuit sunt: liberalitãţi şi acte dezinteresate.(1) Libertalitati - acte cu titlu gratuit în temeiul cãrora se transmite beneficiarului (gratificatului) un bun,

un patrimoniu sau o fracţiune de patrimoniu (gratificantului, cel care doneazã). Ex: contractul de donaţie, legatul.

(2) Acte dezinteresate - sunt acele acte cu titlu gratuit prin care se procurã celeilalte persoane un folos, fãrã a-şi realiza o micşorare a patrimoniului disponibilizat. Ex: contractul de mandat nerenumerat, împrumutul de conversie fãrã dobândã.

3) Dupã efectele pe care le produc, actele respective pot fi: A) acte constitutive de drepturi şi obligaţii - acele AJ prin care se creazã drepturi şi obligaţii noi inexistente celor anterioare. Ex: contractul de ipotecã. B) acte translutive de drepturi şi obligaţii - acele AJ prin care se transmit drepturi şi obligaţii dintr-un patrimoniu în altul. Ex: contractul de vânzare-cumpãrare, de donaţie, de schimb. C) acte declarative de drepturi şi obligaţii - actele AJ prin care se definitiveazã drepturi preexistente. Ex: împãrţeala sau partajul.La acesta clasificare unii mai adaugã a patra categorie - AJ confirmative - partea care are dreptul sã invoce

19

milita militatia relativã renunţã la acest drept confirmând actul respectiv. Importanta clasificãrii - spre deosebire de AJ constitutive şi translative care produc efecte juridice pentru viitor, AJ declarative produc efecte juridice şi pentru trecut.

4) Dupã importanta pe care AJ respective le au în raport cu un anumit bun sau un anumit patrimoniu: A) acte de conservare - Sunt acele AJ prin care se pune în valoare un bun sau un patrimoniu. Pot fi primite din douã puncte de vedere:

(1) acte de administrare a unui bun privit izolat. Ex: perceperea şi folosirea fructelor, asigurarea bunului;

(2) acte de administrare a unui patrimoniu. Acestea au ca scop valorificarea patrimoniului dar raportatã la un bun izolat ele constituie acte de dispoziţie. Ex: actul de înstrãinare a unui bun personabil. B) acte de administrare - Sunt acele acte prin care iese un bun din patrimoniul unei persoane care nu greveazã acel bun cu o sarcinã realã. Ex: contractul de vânzare-cumpãrare; contractul de schimb şamd. C) acte de dispoziţie

5) Dupã modul lor de formare: A) AJ conservuale - Sunt acele AJ care se încheie prin simpla manifestare de voinţã a pãrţilor fãrã sã fie nevoie de vreo formã specialã. În DC român principiul care guverneazã formarea AJ este principiul conservalismului. B) AJ solemne - Sunt acele AJ care se încheie în mod valabil numai într-o anumitã formã prevãzutã de lege, formã pentru valabilitatea AJ respective. Ex: forma pt contractul de donaţie C) AJ reale - Sunt acele AJ pt a cãror închidere valabilã este nevoie de remiterea materialã a bunului. Ex: contractul de împrumut.

6) În funcţie de momentul în care îşi produc efectele: A) AJ între vii - produc EJ în timpul vieţii B) AJ pentru cauza de moarte - produc EF numai la moartea autorului lor (testamentele)

7) Dupã existenţa de sine stãtãtoare: A) AJ principale - care au o o existenţã de sine stãtãtoare; B) AJ accesorii - care nu au o existenţã de sine stãtãtoare. Observaţie: în aceea ce priveşte raportul între actele juridice principale şi accesorii se aplicã regulã privind accesoriul secvii.

8) Dacã sunt sau nu reglementãri de lege: A) AJ tipice - reglementare B) AJ atipice - nereglementare

9) Dupã modul de exercitare: A) AJ cu execuţie dintr-o odatã B) AJ cu execuţie succesiva.

Condiţiile AJC

Clasificare:1) Dupã obligativitatea sau neobligativitatea existenţei lor într-un AJC distingem între: A) condiţii esenţiale (de validitate, de valabilitate) B) condiţii neesenţiale

20

Condiţiile esenţiale trebuie sã existe în mod obligatoriu într-un AJC, în lipsa lor atrage nevalabilitatea sau nulitatea AJC. Sunt prevãzute în mod expres în Art. 948/Codul Civil: capacitatea de a încheia AJC, consimţãmântul, cauza AJ şi obiectul AJ.

În afarã de aceste condiţii, mai sunt cu caracterul de condiţii esenţiale urmãtoarele:- forme AJ atunci când ea este cerutã CED VALIDITATEM adicã pentru valabilitatea AJC;- modalitãţile AJ atunci când existenţa lor într-un AJ este de esenţã actului.

Condiţiile esenţiale ale AJC au un caracter legal în sensul cã ele sunt expres prevãzute de lege. Existã situaţii însã în care pãrţile, prin voinţa lor, pot ridica la rangul de element esenţial şi un element care, potrivit legii, nu are un caracter esenţial.2) În funcţie de aspectul la care se referã: A) condiţii de fond - acele condiţii care privesc conţinutul AJ; B) condiţii de formã - acele condiţii care privesc modalitatea de exteriorizare a conţinutului AJ;

Capacitatea de a încheia AJ - reprezintã aptitudinea generalã şi abstractã a unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii civile şi de a-şi exercita drepturile şi asuma obligaţiile prin încheierea de AJC.

Capacitatea civilã are douã componente:1) Capacitatea de folosinţã - aptitudinea generalã şi abstractã a unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii civile;2) Capacitatea de exerciţii - aptitudinea generalã şi abstractã a unei persoane de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii prin încheierea de AJC.

În ceea ce priveşte capacitatea de exerciţii existã trei situaţii:- lipsa capacitãţii de exerciţii - minori care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecãtoreascã;- persoane cu capacitatea de exerciţiu restrânsã - minorii între 14 şi 18 ani;- persoane cu capacitate deplinã de exerciţii - persoane care au împlinit vârsta de 18 ani.

În materia capacitãţii existã principiul potrivit cãruia orice persoanã beneficiazã de capacitate civilã (capacitatea civilã este regulã; incapacitatea civilã este excepţia care nu poate rezulta decât dintr-o prevedere expresã a legii şi care este de strictã interpretare). În al doilea rând, o persoanã nu poate renunţa nici în tot, nici în parte, la capacitatea civilã. Un AJC încheiat în acest sens este lovit de nulitate absolutã.

Corelaţia dintre capacitate şi discernãmânt - Discernãmântul reprezintã calitatea unei persoane de a fi conştientã în sensul de a avea reprezentarea consecinţelor de ordin juridic a actelor şi faptelor sale. Spre deosebire de discernãmânt care este o stare de fapt, capacitatea este o stare de drept. Astfel, minorii pânã la 14 ani nu au capacitãţi de exerciţii (la fel şi persoanele puse sub interdicţie judecãtoreascã), minorii între 14 şi 18 ani sunt rezumaţi a avea discernãmânt dominant şi, în consecinţã, au capacitate restrânsã de exerciţiu; persoanele peste 18 ani sunt prezumate a avea discernãmânt, deci au capacitate deplinã de exerciţiu.

Sancţiunea încheierii unui AJ cu încãlcarea dispoziţiilor privind capacitatea este, de regulã, nulitatea relativã a actului, iar ca excepţii este nulitatea absolutã.

Consimţãmânt - voinţa juridicã - fenomen psihologic, iar formarea presupune mai multe etape. Punctul de plecare în procesul de formare a oricãrei voinţei consta în existenţa obiectivei a unei nevoi, necesitãţi pe care omul tinde sã o satisfacã. Urmeazã un proces de deliberare, adicã o cântãrire a avantajelor şi dezavantajelor. În urma deliberãrii se ia o hotãrâre în sensul cã individul respectiv decide sã încheie un anumit act juridic în vederea atingerii scopului propus. În consecinţã, existã o voinţã internã, care este un fapt psihologic care, pentru a deveni fapt social, deci a intra în domeniul dreptului, voinţei, trebuie sã fie exteriorizatã, declaratã. Voinţa juridicã este compusã din:

A) scop - motivul determinant urmãrit în încheierea AJ (notiunea de AJ);B) exteriorizarea hotãrârii de a încheia AJ respectiv.

Principiile voinţei juridice21

1. Principiul libertãţii de voinţã a AJC este expresia principiului constituţional al libertãţii persoanei. A) pãrţile sunt libere sã încheie sau sã nu încheie un AJC; B) pãrţile sunt libere sã încheie orice AJC; C) pãrţile sunt libere sã stabileascã conţinutul AJC respectiv. Principiul libertãţii de voinţa are nişte limite care constau în norme imperative şi în regulile de convieţuire socialã.2. Principiul prioritãţii voinţei reale (interne)

În majoritatea cazurilor existã concordanţã între voinţa internã şi cea declaratã. Existã situaţii însã în care existã o neconcordanţã între voinţa internã şi cea declaratã. Se pune deci problema prioritãţii voinţei interne sau a voinţei declarate. Codul Civil român a adoptat principiul prioritãţii voinţei interne. Numai în foarte puţine cazuri, ca excepţii, se dã prioritate voinţei declarate.

Consimţãmântul - exprimarea hotãrârii unei persoane de a se angaja din punct de vedere juridic. Sensurile noţiunii:

1) Consimţãmântul poate sã exprime hotãrârea unei singure persoane. În acest sens vorbim despre manifestarea unilateralã a voinţei. Este deci voinţa autorului actului unilateral şi voinţei fiecãreia dintre pãrţile AJC bilateral sau multilateral.2) Înţelegem hotãrârile concordante ale douã sau mai multe pãrţi. În acest sens, înţelegem un acord de voinţã. În acest al doilea sens, consimţãmântul este mai aproape de etimologia cuvântului.

Condiţii de valabilitate:

A) Consimţãmântul nu existã în cazul în care, la încheierea unui AJ, s-a omis luarea lui de la o persoanã care, potrivit legii, trebuia sã-l dea. B) Consimţãmântul trebuie sã fie exteriorizat în formã prevãzutã de lege sau de pãrţi . Aceastã condiţie este definitorie. Dacã nu este exteriorizat, nu existã din punct de vedere material şi juridic deoarece voinţa internã, neexteriorizatã, rãmâne un simplu fapt psihologic care nu produce efecte juridice pentru cã nu poate fi cunoscutã de alţii.

În ceea ce priveşte exteriorizarea consimţãmântului se aplicã principiul consensualismului potrivit cu care un AJ este valabil încheiat prin simpla manifestare de voinţã a pãrţilor fãrã sã fie nevoie de vreo formã specialã.

Consimţãmântul, poate fi, dupã modalitãţile de exprimare: A) Expres - presupune cã hotãrârea de a încheia un AJ sã se exprime prin modalitãţi evidente de naturã se face cunoscutã în mod direct şi nemijlocit de cealaltã parte şi de terţi. Poate fi dat fie verbal, fie printr-un înscris (sub semnãturã privatã sau înscris autentic). Mai poate fi dat prin gesturi sau fapte concludente. B) Tacit - atunci când partea efectueazã un AJ sau un fapt din care se poate prezuma intenţia de a se angaja din punct de vedere juridic. Nu existã echivalentã între consimţãmântul tacit şi tãcere. În dreptul civil român, tãcerea nu echivaleazã cu consimţãmântul (nu se aplicã principiul din dreptul român potrivit cãruia cine face consimte la încheierea AJ). De la acest principiu existã şi excepţii - acele situaţii în care tãcerea valoreazã consimţãmânt (atunci când legea, obiceiul sau pãrţile dau tãcerii aceastã valoare). Ex: Art. 1437/Cod Civil - dacã pãrţile, într-un contract de încheiere, au prevãzut un termen şi dacã la expirarea termenului, locatorul rãmâne în locuinţa şi proprietarul tace, încheierea se considera reînnoita (aceastã situaţie se numeşte TACITA RELOCAŢIUNE). C) Consimţãmântul trebuie sã provinã de la o persoanã cu discernãmânt (aptitudinea unei persoane de a avea reprezentarea actelor şi faptelor sale, precum şi a consecinţelor acestora). Sunt prezumate a fi lipsite de discernãmânt persoanele care nu au capacitate de exerciţiu.

Persoanele care au capacitate de exerciţiu sunt prezumate a avea discernãmânt, dar şi ele pot face dovadã, ca în momentul încheierii AJ au suferit o tulburare vremelnicã a minţii. Aceastã stare se numeşte INCAPACITATE NATURALÃ. Cauzele incapacitãţii naturale pot fi beţia gravã (), hipnozã (), influenţa unor

22

droguri (), mânia puternicã sau alunatia şi debilitatea mintalã atunci când persoana nu a fost pusã sub interdicţie judecãtoreascã. Sancţiunea încheierii AJ cu lipsa discernãmântului este nulitatea relativã a AJ. D) Consimţãmântul trebuie sã fie dat cu intenţia de a produce EJ adicã cu intenţia de a te angactul juridica din punct de vedere juridic. Situaţii în care nu este determinatã fãrã intenţia de a produce:(1) când manifestarea de voinţã a fost fãcutã numai din prietenie, din complezenţã;(2) atunci când manifestarea de voinţã a fost fãcutã în glumã;(3) când manifestarea de voinţa s-a fãcut cu o rezervã mintalã cunoscutã de cealaltã parte;(4) când manifestarea de voinţa s-a fãcut cu condiţia PUS POTESTETIVEI din partea debitorului. Ea existã atunci când îndeplinirea ei depinde exclusiv de manifestarea de voinţã a debitorului.(5) când manifestarea de voinţa este foarte vagã (nu existã o ofertã de vânzare atunci când într-un pliant marfa este reprezentatã grafic). Sancţiunea neîndeplinirii acestei condiţii este nulitatea relativã a AJC. E) Consimţãmântul sã nu fie alterat de vicii de consimţãmânt.

Viciile de consimţãmânt - acele situaţii sau împrejurãri care afecteazã caracterul conştient şi liber al voinţei de a încheia un AJC. Sunt reglementate de Art. 953/Cod Civil: eroarea, dolul, violenta şi leziunea (nu este reglementat de Art. 953 şi existã ca viciu numai în concepţia subiectivistã).

1) Eroarea - este o reprezentare inexactã (falsã) a realitãţii la încheierea unui AJ. Este reglementatã de Art. 954/Cod Civil. Clasificare: A) Dupã natura realitãţii fals reprezentatã distingem între:(1) eroarea de fapt - falsa reprezentare a unor situaţii de fapt la încheierea unui AJ (o persoanã crede cã cumpãra un vas de cristal şi de fapt cumpãra unul din sticlã);(2) eroare de drept - greşitã reprezentare a existenţei sau conţinutului unui raport juridic. Existã douã opinii: într-una, eroarea de drept nu este considera viciu de consimţãmânt (argument: principiul potrivit cãruia nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii), în cealaltã, eroarea de drept este viciu de consimţãmânt, dar numai atunci când se referã la norme dispozitive. B) Dupã gravitatea erorii şi dupã consecinţele pe care le produce asupra consimţãmântului:(1) eroarea obstacol - acea eroare gravã care conduce de fapt la lipsa consimţãmântului în sensul cã este distructivã de voinţa împiedicând formarea AJ. Forme: error in negotio - eroare asupra naturii actului; error in cerpare - eroare asupra obiectului actului. Sancţiunea este nulitatea absolutã a AJ.(2) eroarea viciu de consimţãmânt - este de o gravitate mai redusã decât eroarea obstacol şi care are ca efect alterarea consimţãmântului şi nu distrugerea lui. Error in substantiei - eroare asupra calitãţii substanţiale ale obiectului juridici şi error in personam - eroare asupra identitãţii sau calitãţilor unei persoane.

Condiţiile erorii viciu de consimţãmânt:[1] Elementul asupra cãruia poarta eroarea sã fie hotãrâtor, determinant la încheierea AJ, astfel încât partea în eroare nu ar fi încheiat AJ respectiv dacã ar fi cunoscut adevãratã valoare a lucrurilor. Caracterul determinant se apreciazã de la caz la caz în funcţie de noţiunea de cauzã mediatei.[2] În cazul în care AJ este un contract cu titlu oneros, este necesar ca cealaltã parte sã fi ştiut sau sã fi trebuit sã fie cã elementul asupra cãruia poarta eroarea a constituit motivul determinant al încheierii actului de partea aflatã în eroare. Aceastã condiţie se aplicã numai pentru actele cu titlu oneros şi nu şi pentru cele cu titlu gratuit. În acest caz, legea ocroteşte voinţa depunãtorului aceasta urmãreşte sã evite o pagubã în timp ce gratificatul, opunându-se la anularea actului, încearcã sã pãstreze un câştig.

2) Dolul (vicleniA) - reglementat de Art. 960/Cod Civil - presupune utilizarea de mijloace vicleane pentru inducerea în eroare a unei persoane cu scopul de a o determina sã încheie un AJ. Din punct de vedere al victimei, dolul este o eroare provocatã. Elemente:

A) Elementul obiectiv (material) - constã în utilizarea de mijloace viclene (o acţiune-vânzare a unei copii ca original dupã ce s-a falsificat semnãtura pictorului. Captaţie sau sugestie - specularea afecţiunii sau pasiunii

23

unei persoane pentru a o determina sã facã io liberalitate. Inacţiune - ne aflãm în prezenţa dolului prin reticenţã, respectiv atunci când o persoanã pãstreazã tãcerea asupra unei împrejurãri care intereseazã cealaltã parte, împrejurare pe care ar fi avut obligaţia s-o aducã la cunoştinţa celeilalte pãrţi.B) Elementul subiectiv - presupune douã aspecte: (1) din punct de vedere al autorului dolului, elementul subiectiv consta în intenţia de a induce în eroare o persoanã pentru a încheia un AJ; (2) din punct de vedere al victimei dolului, elementul subiectiv consta într-o eroare provocatã ca urmare a utilizãrii mijloacelor viclene. Ceea ce viciazã consimţãmântul este tocmai eroarea provocatã şi nu utilizarea mijloacelor viclene.

Clasificarea dolului:

(1) În funcţie de gravitatea acestuia:[a] dolul principal - viciu de consimţãmânt care poartã asupra unui element determinant al AJ.[b] dolul incident (accesoriu sau secundar) - care poartã asupra unui element nedeterminant la încheierea AJ. Dolul incident nu este viciu de consimţãmânt, deci nu conduce la anularea AJ, ci dã dreptul la o acţiune în despãgubiri. Condiţiile dolului viciu de consimţãmânt:[[1]] Dolul trebuie sã cadã asupra unui element determinând la încheierea AJ . În cazul dolului, elementele determinante pot fi şi altele decât substanţa obiectului AJ sau calitãţile persoanei respective.[[2]] Potrivit Art. 960, Alin.1/Cod Civil, dolul trebuie sã provinã de la co-contractant . Per a contrario, dolul care provine de la un tert nu este luat în considerare.

3) Violenţa (Art. 955-958/Cod Civil)

Violenţa reprezintã constrângerea fizicã sau psihicã a unei persoane cu scopul de a o determina sã încheie un AJ. Clasificare: 1) Violenţa prin constrângere fizicã - reducerea victimei la rolul de simplu instrument la încheierea AJ. Sancţiunea care intervine este anulabilitatea actului (nulitatea relativã), deşi în mod normal sancţiunea ar trebui sã fie nulitatea absolutã. 2) Constrângere psihicã - ameninţarea unei persoane cu un rãu fizic, moral sau patrimonial de naturã sã-I provoace o temere care o determina sã încheie un AJ pe care astfel nu l-ar fi încheiat.

Elemente: (1) elementul obiectiv - consta în ameninţarea cu un râu sau o vãtãmare şi (2) elementul subiectiv - consta în teamã însuflata a victimei pentru a încheia actul juridic.

Condiţiile:

1) Violenţa trebuie sã fie determinanta şi hotãrâtoare pentru victima la încheierea AJ. Astfel, potrivit Art. 956/Cod Civil, temerea provocatã de violenţã trebuie sã fie raţionabilã dupã dansa.2) Violenţa trebuie sã fie nelegitima, ilicitã. Per a contrario, violenta licita, adicã ameninţarea cu exercitarea unui drept nu este viciu de consimţãmânt. Violenţa e viciu de consimţãmânt când este sãvârşitã de un co-contractant şi de tert.

4) Leziunea - respectiv regimul juridic al acesteia, diferã în funcţie de concepţia ce stã la baza acestei instituţii. O primã concepţie este concepţia obiectivistã întâlnitã în DCR. Leziunea este paguba materialã pe care o suferã una dintre pãrţile AJ datoritã vãditei disproporţii de valoare dintre cle douã prestaţii stipulate în cadrul acelui act. În aceastã concepţie obiectivistã, leziunea nu este viciu de consimţãmânt.

Condiţiile:(1) Paguba sã fie evidentã adicã disproporţia dintre prestaţii sã fie vãditã.(2) Disproporţia trebuie sã existã în momentul AJ.

24

(3) Leziunea trebuie sã fie consecinţa directã şi nemijlocitã a AJ şi sã nu rezulte dintr-un fapt exterior.

În DCR, leziunea este aplicabilã numai pentru minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsã care au încheiat acte de administrare singuri adicã fãrã încuviinţarea pãrinţilor sau tutorului, acte pentru a cãror validitate legea nu cere încuviinţarea prealabilã a autoritãţii tutelare dacã aceste acte sunt vãtãmãtoare pentru minor. O a doua concepţie este concepţia subiectivistã în care leziunea are douã elemente:A) elementul obiectiv - disproporţia vãditãB) elementul subiectiv - consta în vicierea consimţãmântului uneia dintre pãrţi ca urmare a stãrii de nevoie în care aceasta s-a aflat. Acţiunea în justiţie prin care se invoca leziunea pentru anularea unui AJC se numeşte acţiune în resciziune.

Cauza AJC (Art. 948; 966-968/Cod Civil) - înţelegem scopul urmãrit de pãrţi la încheierea AJ.Elemente cauzei:1) cauza imediatã - scopul imediat2) cauza mediatei - scopul imediat

DE LA SEMINAR:

RJC este o relaţie socialã reglementatã de o normã de DC. Natura RJC depinde întotdeauna de naturã relaţiei sociale reglementate. Existã:

1) Patrimoniale: A) reale (dr. de proprietate - dezmembrãmânt) şi B) obligaţionale (cu conţinut de creanţã)

2) Personal nepatrimoniale - are un drept nepatrimonial - dreptul la viaţã, sãnãtate, fericire.X -> Y - raport patrimonial obligaţional - creanţã

Caracterele juridice:(1) Caracterul social - norma de DC se adreseazã conduitei oamenilor, nu se poate adresa conduitei oamenilor cu privire la bunurile respectiv. Se stabileşte între oameni. Pers. jur. - oameni priviţi colectiv.(2) Voliţional - are la bazã o dublã voinţã - voinţa legiuitorului care a dorit ca respectiva relaţie socialã sã devinã RJC şi voinţa subiectului de DC de a intra în raportul respectiv, voinţã liberã şi neviciata (fãrã vicii de consimţãmânt - viclenie, eroare, violenta, leziune).(3) Egalitatea pãrţii - nicio parte nu e subordonatã alteia - sunt pe picior de egalitate.

Elementele RJC1. Pãrţile (subiectele): persoana fizice (trei categorii: <14; 14-18; >18) şi persoane juridice. Ex: locatar-locator; vanzator-cumparator;2. Obiectul RJC.3. Conţinutul.

Persoana fizicã este subiectul individual de DC, omul privit ca titular de drepturi şi obligaţii civile.Persoana juridicã reprezintã subiectul colectiv de DC - un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile

cerute de lege, devine titular de drepturi şi obligaţii civile.X -> Y bani x este subiectul activ, creditor; y este subiectul pasiv, debitorul, cel cãruia îi revine

obligaţia. Contractul bilateral (sinalagmatic) este cel în care pãrţile au dublã calitate de creditor şi debitor. Ex: cumpãrarea imobiliarã.

Dreptul de proprietate este principalul drept real al omului.Subiectul pasiv (SP), nedeterminat, reprezintã toate celelalte raporturi de DC care au obligaţia generalã

şi negativã de a nu face nimic. Subiectul activ (SA), determinat, este titularul de drept de proprietate.Patrimoniale - obligaţionale: SA şi SP - drepturi relative (cunoaştem ambele subiecte) şi reale: SA şi

SP - drepturi absolute.Pluralitatea RJC - pluralitatea subiectelor obligaţionale:SA - C1 (50%) şi C2 (50%) - debitor - pluralitate activã - obligaţii indivizibile (nu pot fi împãrţite) sau

25

solidare (unitare).SP - D1 şi D2 - creditor - pluralitate pasivã

Raporturi reale de proprietate - pluralitatea îmbracã trei forme:A) coproprietatea - dreptul de proprietate e fracţionat (fiecare din cei 3 are 1/3);B) indiviziunea - e o universalitate de bunuri;c) devãlmãşia.

Personal nepatrimoniale - coautoriatul - îţi aduc contribuţia la o operã comunã.

Conţinutul RJC = drept + obligaţie

Drept subiectiv civil (DSC) reprezintã posibilitatea recunoscutã de legea civilã subiectului activ, persoana fizicã sau juridicã, de a avea o anumitã conduitã şi de a pretinde subiectului pasiv o conduitã corespunzãtoare care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva, apelând în caz de nevoie la forţa coercitiva (de constrângere) a statului. Obligaţia civilã reprezintã îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumitã conduitã ce poate consta în a da, a face sau a nu face ceva, conduita ce poate fi impusã în caz de nevoie prin forţa coercitiva a statului. Obiectul RJC - la care pãrţile sunt îndreptãţite sau obligate sã le respecte.

Solidaritatea activã = poate pretinde de la debitori. Solidaritatea obligaţiilor - pluralitatea activã de a cere de la debitori întreaga datorie.

Solidaritatea pasivã = oricare debitor poate plãti întreaga datorie, dar trebuie stipulatã în contract solidaritatea. Inalienabil = netransferabil.

Clasificarea DSC:

1. Dupã criteriul I de opozabilitate: A) absolute - acelea care pot exercita fãrã a face apel la altcineva. Se aplicã la drepturile reale şi personal nepatrimoniale - opozabil tuturor - toţi ceilalţi au obligaţia generalã de abţinere. Obligaţia negativã: (1) generalã sau (2) de obţinere. B) relative - au caracter relativ drepturile de creanţã (datoriile). Persoanele determina obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva. Se opune SP, pers. Det. În încheierii RJC.2. Dupã conţinut: A) patrimoniale - reale sau de creanţã - al cãror conţinut poate fi evaluat în bani; B) personal nepatrimoniale - al cãror conţinut nu poate fi evaluat în bani; Real - în virtutea cãruia titularul îşi poate exercita prerogativele asupra proprietãţii fãrã consimţãmântul altcuiva (dezmembrãmânt). Prerogativele dr. de proprietate - posesia (stãpânirea), folosinţã (uzul) şi dispoziţia (dreptul de înstrãinare).3. Dupã gradul de certitudine conferit titularului: A) pure şi simple; B) afectate de modalitãţi.

DSC a cãrui existenţã nu depinde de un eveniment sau o împrejurare anterioarã sigurã sau nesigurã. E afectat de modalitãţi acel DSC a cãrui existenţã depinde de un eveniment sau o împrejurare sigurã sau nesigurã. Modalitãţile sunt: termenul, condiţia şi sarcinã. Termenul de restituire e pus.

26